pe 14 ianuarie, in india e ziua zmeelor. toate magazinele sunt inchise, eee, nu pot fi chiar toate magazinele inchise pentru ca, nu-i asa, mereu trece un turist cu portofelul cu burta, asa ca trebuie sa il ajuti sa care mai putin si sa-l coclesti, sa-l imbrobodesti, sa-i bagi in plasuta o pereche de pantofi din piele de camila, care se ruleaza ca un trabuc si put tot ca unul, de data asta ud. din dreapta se iteste printre stalpii bazarului din jaipur, un motociclist cu casca, dar fara motocicleta, care ne pofteste-absolut dezinteresat, asa cum tine sa ne marturiseasca-sa intram in templul krishna de peste drum, sa urcam pe terasa templului si sa ne jucam si noi cu zmeele. ca e gratis.

dupa o luna in india, miros plasatorii mai dihai ca pe mancatorii de usturoi. trazneste a facatura, dar parca-parca as vrea sa incerc si eu sa ma bat cu zmeul.

motociclistu fara motor continua sa ne sfatuiasca: “atentie mare la oamenii care se dau guru, ca nu sunt.” stiu fratello, e plin de impostori si la mine in tara. altceva? “daca astia cu magazinele de bijuterii va propun sa faceti transport de aur si giuvaieruri in europa, promitandu-va ca deveniti parteneri si taiati profitul pe din doua, sa nu puneti botu. asta e trafic. o sa fiti arestati. nu fiti fraieri”. dupa scurta alfabetizare in contrabanda cu aur, sarim la sporturi: “ce sport e cel mai popular la voi in tara?” fotbal. “si jucati?” nu. “nici eu nu stiu sa manipulez zmeul.” dar sigur stie sa manevreze oameni. in timpul conversatiei, ne-a trecut strada, ne-a bagat in templu si ne-a suit pe terasa.

la picioarele noastre e jaipurul, deasupra noastra mii de zmee sughit, se framanta, tasnesc, tusesc. motociclistul dispare si e inlocuit de neha, o femeie pe la 40 de ani, infasurata intr-un sari vesel si cu mainile pictate cu hena. e stapana locului, ingrijitoarea templului krishna, mama unuia dintre luptatorii cu zmee, un baiat de vreo 12 ani, cu fiecare deget impachetat in leocoplast, ca o mumie miniona. de la ce? s-a taiat in atele zmeelor. “da-le si lor zmeul” comanda neha. imi fac loc spre baiat, impiedicandu-ma in firele zecilor de zmee lesinate, doborate, ucise in bataliile care se dau in aer. baiatul se executa, preda zmeul care se contracta, are un spasm, apoi tasneste mai tare, tras de un curent de aer. printre copii alearga un caine-lup isteric si rupe atele, in timp ce neha povesteste ca festivalul kiteurilor e, de fapt, sarbatoarea soarelui. ca pe 14 ianuarie se marcheaza trecerea intr-o perioada mai buna. casatoriile devin si mai auspicioase, planetele se pupa, se aliniaza, se invart si trimit tot norocul de pe lume catre pamanteni, catre indieni, catre jaipurezi, saracii primesc mancare si bogatii primesc sanatate si….

tuuuuuu-tuuuuuu-tuuuuuuuuuuuuuuu, claxoane isterice umplu strada ca o herghelie de mii de magari scapata intr-o ocna de sare. acustica-nu jucarie aici, in orasul vechi din jaipur. luptatorii cu zmee, neha si noi, alergam spre crenelurile templului li krishna.

pret de jumatate de ora, poate mai mult, strada se umple de drapele verzi, culoarea profetului, a carui zi de nastere musulmanii o sarbatoresc in anul asta tot pe 14 ianuarie. mii de barbati urland, cu esarfe legandu-le fruntea. sunt cate 15 intr-un tuctuc, cate 50 intr-un camion, iesind ca atele dintr-o haina mancata de molii, curg repezi ca un torent rau si toata agitatia iti ridica parul pe maini si pe ceafa. e o energie rea in aer, o furtuna electromagnetica pe care copiii cu zmeele o simt. si neha spune ca nu-i a buna. “arata a minoritate?”, ma intreaba si eu raspund ca nu. sunt multi, mii de oameni inveliti in matase verde, (desi sa stii ca musulmanii sunt opriti de koran sa poarte matase, zice neha), claxonand frenetic. “dar guvernul indiei spune ca sunt minoritari si le ofera bani, dar, in acelasi timp ii tine fara educatie. si ei se inmultesc, fac cate 8-10 copii, femeile stau acasa, cu totii nefiind decat o mare masa de manevra, pe care puterea o manipuleaza. o fabrica de voturi”.

pe strada musulmanii curg, ocupand cele 3 sensuri de mers cu autobuze si cu biciclete si cu basculante cu benele pline, o uriasa mineriada religioasa, barbati cu fete schimonosite si pumni strasi. neha incepe sa povesteasca soptit, in urechea mea dreapta: in 2008, mujahedinii au pus la cisternele cu apa, uite-le colo jos, la intrarea in templu, au pus bombe. templul lui krishna s-a cutremurat, a dardait cuprins de frisoane si inima lui neha a inghetat, caci sotul ei era afara, vorbind cu niste oameni. barbatul a aparut clatinandu-se in usa, doua bucati de metal l-au lovit dar, miraculos, i-au ars doar camasa si pielea, nu au intrat in carne.

“daca nu era protejat de data, barbata-miu murea”. cine e data? “tata, guru-ul familiei noastre. el are grija de noi. nu stiu de ce iti spun astea, caci stiu ca voi, occidentalii nu intelegeti nimic din traditiile noastre”, neha se intoarce cu ochii-n lacrimi si priveste zmeele care au imbobocit peste oras.

maine intreaga poveste a lui guru-data-tata, cel care-desi a plecat dintre noi-nu e mort, ci doar se odihneste, descompus in molecule de pace.

indigo zboara din 20 in 20 de minute oameni din goa in mumbai. aeroportul sta sa crape, umflat ca intestinele unui om care a inghitit o oala de fasole. incepe baletul: prezinti biletul la poarta, unui ofiter mustacios vigilent, intri, te pui la coada la scanat bagaju, apoi te duci la checkin unde reapare micul spagar de aerogara care baga oameni in fatza, invocand urgente, paralizii sau boli intestinale. dupa checkin, primesti la bagajul de mana o podoaba, pe care trebuie sa ti-o stanteze doamna de la politia de frontiera care trece cadelnita detectoare de metale peste dumneata, masurandu-ti otelimea privirii si a posetei. ma pun la rand la security check, la femei. la barbati coada e o anaconda gigant, invartita in jurul unor stalpisori metalici. femeile nu calatoresc atat, stau dracu acasa, cu copiii. o descurcareata isi gineste sotul blocat undeva la 2 kilometri in spate, isi duce degetu la bindiul dintre ochi si ii face semn tantalaului ca trebuie sa spuna ca e casatorit, cu sotia in fatza si ca trebuie sa fie lasat sa inainteze, caci altfel pierd amandoi avionul. omul duce aratatorul drept spre punctul rosu si balbaie ceva, restul indivizilor ii fac loc, hipnotizati de mica rana a mariajului, care arata ca esti impuscat direct in frunte si deci mort inca din timpul vietii. sotul prinde curaj, mai are doar vreo 20 de indivizi in fatza, daca ii depaseste, ar putea sa mearga in paralel, fiecare pe culoarul lui, impreuna cu partenera de viata. dar aceasta, urmarind incordata inaintarea, intoarce scurt o palma-stop si ii face semn sa se opreasca. ajunge.

coada se zbarleste, pe la barbati calca apasat un raj kapoor desuet, cocosat, ochelari de soare, pletuta neagra tip chica lui belodedici si geaca de piele oprita o palma mai sus de betelia pantalonilor stransi pe fese. baietii se uita cu adoratie, barbatii ii fac loc respectuosi. fetele isi exerseaza detenta, topaind frenetic, pe loc si apoi aruncand priviri umede catre EA, partenera lui EL, o tanara bagaboanda, in pantaloni galbeni care lasa sa se vada conturul chilotului tanga, infipt intre buci, pantofi cu talpa ortopedica si tzatze impinse in fatza detectorului de metale pe care ofitereasa il manuieste ceremonios. fetita din fatza mea trage de ma’sa urland “i’m gonna die. is ghsdghfdsgfhgdjhf, and i’m gonna die”. nu retin numele, ii fac semn mamei si o intreb cine sunt cei doi. femeia, mimand plictisul dar, in mod clar, fiind la fel de absorbita ca fiica’sa, de cei doi (mai cu seama de mustata starletei, pana corbului, lucind deasupra buzei de sus), imi spune ca cei doi sunt participanti la o emisiune tip big brother, varianta indiana. si s-au cuplat in timpul emisiunii si sunt “Cuplul”, cu C mare, la care se inchina cateva sute de milioane de oameni de pe subcontinent. vorbind de puterea televiziunii si ce poate sa faca dinsa cu creierele cremoase ale unor amarasteni needucati.

cei doi sunt manati intr-un separeu, departe de privirile iscoditoare ale restului pasagerilor. peste sala de asteptare, care arata a vagon de tren din timpul deportarilor  evreiesti, pluteste un sos de rusa latrata si indiana nazala si nimeni, dar absolut nimeni, nu intelege ce spune duduia care anunta imbarcarile. privim cu sprancene ridicate, arcuite a uimire catre vecinul de bancuta: matale ai priceput? nu. ne intoarcem in stanga: dar dumneata? nici eu. ca atare, ne ridicam cu totii si ne bulucim la intrare, ingrosam o coada formata pentru alta imbarcare. de fapt pentru alte imbarcari, pentru ca fiecare dintre indivizi spune ca asteapta alt avion. ce se intampla? toate zborurile de la delhi au avut intarziere pentru ca armata face niste exercitii si a inchis spatiul aerian ca sa bage o miutza.

urmeaza al 5-lea control al biletului, apoi la 20 de metri, esti oprit din nou de o duduie insotita de un militar, care se mai uita inca o data pe eticheta de bagaj si pe bilet si, dupa o calatorie de 26 de secunde cu autobuzul, pe scara avionului, al 8-lea si ultimul control al biletului. un englez cedeaza si incearca sa fie ironic aruncand un zambet si un “really? are you sure this is the last one” . in india sarcasmul este la fel de prezent ca elvisii zburatori. nimeni nu intelege nimic. am plecat.

stele sus si dedesubt, avionul nostru e un parizer facut sendvis de doua galaxi, lumini spectaculoase deseneaza jos bulevarde si cartiere si acopera saracia ghetourilor de cascarabete care au crescut pina-n buza pistei de aterizare.

mumbaiul te intampina cu o noua coada, la taxiuri preplatite. dupa lejeritatea din goa, trebuie sa-mi flexez din nou muschii negocierii. in fata mea, doua nordice, blonde si infricosate, isi iau un taxi special pentru femei. se misca greu, sunt indecise, se scarpina in cap, isi dreg glasul. daca astea doua au reusit sa se descurce pana acum, nu vad de ce mi-as face eu vreo problema.

desi n-ai zice, nandan sustine ca india este tara cu cel mai mare numar de accidente rutiere datorate intoxicatiilor cu alcool. vazandu-i pe d87 si pe prateek incalecandu-si motoarele si zgariind cu cheile pe linga contact, ca un virgin in cautarea usitei pasaruicii, horcaind cu 12 beri infipte in piepturile de arama, parca incep sa-i dau crezare.

de cand a inceput povestea cu spritzul? nalin zice ca acum 20 de ani, indienii nu bagau alcool. nici macar bere. intr-o tara in care ocupatia principala este cum sa ajungi la varanasi si sa nimeresti deschis la ghiseu “nirvana”, in care nu ai bani nici sa-ti cumperi o balega de pus pe casa, in ciuda prezentei colonizatorilor de tip machitor: olandezi, portughezi, francezi si, mai cu seama englezi, in ciuda vecinatatii si bunelor relatii cu ai mai aprigi betivani ai lumii:rusii, indienii nu au alunecat pe panta spritzului si au ramas fideli imbatarii cu apa rece.

in ultimii douaj de ani insa lucrurile s-au schimbat. iar in ultimii 2 ani, consumul de alcool a explodat. sa luam cazul hauz khas. un lipscani in mizerie, o strada lunga de 70-80 de metri, presarata pe-o parte si pe alta cu cladiri cu 4-5-6 etaje, terase, toate duduind de lume pina pe la 3 dimineata. carciumi cubaneze, spaniole, restaurante frantuzesti si indiene, italienesti si americane, un maldar de bucatarii, care mai de care mai tzitzirite, tzipatoare, trimitandu-si mirosurile si muzica pe geamuri. promoteri cu fetele acoperite de masti argintii te invita la happy hour for ladies desi toti chelnerii li se adreseaza femeilor cu “sir”. un pahar de vin e de la 7 dolari in sus, o bere kingfisher mica e 4 parai. si atunci, ce faci, ca n-ai bani sa te pui in cap? cum sa te matracoxezi? berea-spune nandan, este pentru pustani. aia se pot face praf din alcool de 4 grade. pentru barbati vigurosi se recomanda ingerarea rapida a 180 de uischi indian, ieftin, la numai 5 dolari. il dai peste cap si-ti impingi constienta pe scari, te uiti dupa ea cum cade si cade si cade, 7 etaje, si cum esti lasat liber si balanganitor, ca un puf de papadie in vant. terasele sunt pline de indieni beti, care canta in coruri de lupi, uuuuuuu-pe sexi saxobit al alexandrei stan. cand esti atat de beat, nu mai vezi cat de urat e locul, cum se alearga pe pamant cablurile negre si groase, nu dai doi bani pe finisajele de bloc de nefamilisti din bartolomeu. nu vezi cum e crapat cimentu si cat de prost sunt prinse rosturile, esti fericit ca esti in hauz khas, buricul distractiei si al designului din delhi. strainii nu inteleg de unde vine faima asta. au citit in ghiduri despre hauz khas, asta e locul cel mai strasnic de cinat in delhi, asta e locul de shopping cel mai spalat. pasind circumspect, la proba de slalom, printre rahati de caini intinsi pe aleiutele murdare, turistii ajung la barul cutare, unde un cocktail costa cat o camera de hotel. nu esti convins sa-ti lasi juma din banii de vacanta aici? e ok, avem bauturica mai ieftina, la preturi de oslo, putin mai incolo.

nalin e multumit. stand pe un scaun, in bezna solitara a hauz khasului de acum 2 ani, a avut o viziune: se facea ca in foarte scurt timp, locul asta va deveni faimos. a pus bani cu un prieten si a cumparat teren, pe care a construit o casa cu 4 etaje si o cafenea la parter. de la ferestre vezi lacul dintre mormintele sultanilor, ingropati aici prin secolul XIII. cele 4 apartamente sunt inchiriate fiecare cu cate 40-70 de euro pe noapte. e mereu plin si banii s-au strans in maldare imense, tintuindu-l si mai tare pe nalin, legandu-l fedeles de stalpul biznisului sau infloritor si de new delhi. trebuie sa uite de excursia in spania si de cea in italia. nu poate sa plece chiar acum. si el care credea ca, facand avere, totul o sa fie mai usor. nici vorba, cand calci pe galbiori, piciorul iti aluneca altfel in nisipurile miscatoare. in timp ce-toata ziua buna ziua-nalin se ocupa cu turistii, sotia sa se-nfunda-n canapea, mancand semintele resentimentelor si inconjurandu-se cu cojile reprosurilor. nalin nu vede. e fericit ca are turisti si face cinste cu bere. dupa prima, e deja pilit si propune sa trecem la rom. nu nalin, e prea scump. “nu, nu, nici vorba. ma fac pe mine 20 de para?”

afara, o haita de 7-8 lupi tineri urla un cantec de dragoste. printre picioarele lor trec copiii in curul gol, aia pe care turistul german nu ii vede, pentru ca nu se abate la stanga sau la dreapta si nu iese  de pe strada principala. maimutele storc sticlele goale de alcool si scuteristi pleaca, inodand opturi pe sosea. la cat de incet se merge, nu vad cum dracu a ajuns india tara cu cel mai mare numar de accidente rutiere cauzate de alcool.

ps. imi amintesc povestea despre koluc: omul se face praf, dar totusi isi ia oltcitul si pleaca, conducand precaut spre casa. atat de precaut incat il opreste politia, il legitimeaza si ii ia carnetu pentru alcool. cum si-au dat seama? koluc mergea cu 15 la ora, pe stefan cel mare. melcul nu este deci camuflajul cel mai bun pentru bucuresti. dar pentru delhi e numai bun.

plaja e lata si relativ curata, marea e verde si relativ curata, berea e ieftina si relativ buna, mancarea e buna si relativ ieftina. orice ar face, goa nu bate thailanda, nici filipine, nu se apropie de belize sau zanzibar. si atunci cum de ramai agatat in fustele ei, ce-ti face vrajitoarea de te gandesti sa mai prelungesti o saptamana, sa mai atarni o luna, sa-ti lasi serviciul, familia si copiii si sa cresti stoluri de pestisori zburatori, acilea, in parcela ta de 3 metri de apa, in care ai curaj sa intri, ca ai citit tu ca daca te duci mai spre larg, te trage curentu taman catre iran?

rhagev spune ca se-ntoarce in fiecare an in goa pentru ca uite, acum vreo 4 ani, l-a vazut aici pe unul din chitaristii de la coldplay, basistul poate, nu mai stie, dar oricum e plin de staruri si nu ai cum sa banuiesti de cine dai pe plaja: poate radu mazare, poate bianca si victor al ei sau poate chiar viorel-victor, fugit de la o intalnire cu secretarul de stat american, venit sa-l traga de perciuni. seep spune ca an de an e aici pentru ca ii place natura, “de pilda, tu stiai ca aici au gasit taranii, acum vreo 5 ani cred, un leopard in varful unui palmier? nimeni nu stie ce cauta acolo si cum a ajuns, dar s-au chinuit o zi intreaga sa-l dea jos. circ”. exact-gasesti tu in mexic sau vietnam, pisica de tip feroce, ratacita in mijlocul unei lalele d-asta, mai mari, crescuta in buza plajei?

indienii din bangalore vin aici sa pipaie muierile fostilor stapani din colonial era. carrie imi spune ca iar a fost potopita de maini pe buci, care o pipaiau, ca romanu atunci cand verifica la brutarie, prospetimea painii. pai pe unde umbli femeie? am fost la club, unul in palolem.

pa-lo-lem: asta e buricul distractiei in sudul goai. neoanele scalda plaja uda, unde-i marea? s-a ascuns dupa coltul de stanca, da, ala care se iteste din golf. e reflux si, in locul apei, pe plaja se ingramadesc cetateni cu felinare thailandeze, pun dorinta, dau foc la fitil si hop, balonul cu aer cald, umflat de “sa ma iubeasca”, “sa fiu fericit”, “sa castig la loto” si “sa pot sa mai stau o luna in goa”, se ridica spre doamne-doamne sau spre cei 3.330.000 de sfinti hindu.

“vezi d-aia”-spune prateek-”zicem noi oooooommmmm atunci cind ne rugam. caci cine isi poate aminti cele 180 de nume pe care le are un sfant si cine, in toate mintile, poate stii cei 7000 de sfinti si cind zic 7000, zic de aia principali?”. chiar cine, mai ales dupa 4 beri?

fiecare parcela de plaja are soundtrackul ei: acum e ‘besameeee, besame mucho” caci trec pe langa cuba-carciuma cu peste, caracatita, creveti si raci proaspeti, trantiti pe o taraba, sub un bec. de pe peretii restaurantului, priveste incruntat in noapte cine altcineva decat che guevara. mai incolo e terasa reggae, bob marley e aici, cum sa nu fie, e toata lumea, nu se face sa-l lasi taman pe batranul bob afara. reggaeul amuteste cand intri in  sectiunea frantuzeasca care este inghitita in 10 metri de urletele unui tehno turbat.

un francez spune ca vine de 12 ani in palolem. “nu era nimic aici acum 12 ani, plaja era goala si uite acum: hong kong”. de ce continui sa vii, daca atractia initiala a disparut? “au aparut alte atractii”.  la terasa papillon e proiectat hobbitul, partea a doua, ala proaspat scos din cuptorasul holiudian  si iaca si terasa braziliana.

ai putea fi oriunde, america de sud sau caraibe, thailanda sau camden, in buricul londrei, daca vine incalzirea globala si insulele aluneca la tropice. poate asta e farmecul locului. intr-o tara cu o personalitate atat de stridenta, cu traditii, culori, mirosuri si obiceiuri atat de iuti si agresive, in goa turistul poate sa-ti imagineze ca e oriunde. mai aproape decat brazilia, mai putin periculoasa decat mexicul, mai ieftina decat filipine. uite o pereche de salvari e numai 4 dolari si o carpeta e 10.

in magazinele care aliniaza plaja, ca o pista de decolare pentru cei care se avanta in shopping, se-nghesuie narcomani cu buza gaurita si familisti arsi de soare, italieni batrani si eleganti si indieni rupti in cur. pocco-pocco, negociaza o macaroana demna. rusi cefosi cumpara antichitati false si brizbrizuri pionierelor care ii insotesc.  in babilonia de pe malul marii arabiei, te pierzi fara frica de necunoscut. sunt toti la fel de rataciti ca tine. si niciunul nu vrea sa gaseasca drumul catre casa.

aproape toate povestile despre maritis pe care le-am auzit din gurile fericitilor insuratei indieni merg pe paternul acesta: cei doi se iubesc, nici nu le trece prin cap sa le spuna parintilor care se opun din principiu, ea fuge de acasa cu el, se casatoresc in taina in timp ce o armata cu puscoace si cutite il urmareste pe ginerica, la comanda socrului mic. fata incearca sa-i demonstreze lu tac’su ca e prea tarziu, raul s-a intamplat, tatal o ameninta ca o ucide si pe ea, aici intervine mama fetei care se pune pavaza si-si apara progenitura fugara. taticu cedeaza si sare cu zestrea. happy end.

seep l-a cunoscut pe prateek la facultate, a lasat balta cursurile, nu si-a dat examenele si cand taica-su a chemat-o acasa, ca doar era timpul sa prezinte diploma, fata si-a pus degraba pirostriile si s-a facut nevazuta. iar tatal, ca orice parinte care nu crede in diplomatie, a trimis cutitarii sa-l jumuleasca pe neispravitul care i-a luat fecioara neprihanita din ograda. pina la urma, farmecul personal al lui ginerica si amenintarile cu sinuciderea ale lui seep, il fac pe tati sa se linisteasca si chiar sa dea drumu la o ploaie de bani-tipic indiana-asupra familiei cuscrilor. le cumpara masina, haine, bijuterii si mobila. asa, ca a vrut el?-intreb uimita de generozitatea domnului seep senior. “nu draga, pentru ca asa se cade. parintii fetei trebuie sa aiba grija de nevoile familiei sotului. oricare ar fi ele. chiar si mancare”. inteleg si eu de ce nu-i o veste prea buna sa faci fete in india. “nu intelegi nimic” imi spune nandan. prietenul lui s-a dus de la maternitate direct la asigurari in momentul in care a vazut ca nevasta-sa a adus pe lume o chifteluta de sex feminin. de ce? sa o trimita la studii cand creste mare? nici vorba. asigurarea a fost incheiata pentru taicutu care trebuie sa se aranjeze pe viitor, in cazul in care nu e in stare sa ii faca fiica’si o zestre cum se cade. de ce? pai daca nu primeste destul, sotul poate sa ii rupa gatul miresicii. crac. la propriu. deci e bine sa ai o asigurare pe capul fetei, sa te scoata la batranete cand, in mod evident, nu mai ai pe nimeni sa-ti aduca o ulcica de apa.

asta se intampla numai la tara, sunt sigura-ma arunc disperata, sperand, intr-o incuvintare din barbie. “noo, de curand a fost la televizor cazul unei doctorite casatorita cu un functionar din armata, ai carui parinti erau profesori universitari, adica oameni educati. doctorita a nascut 2 gemene, fiind torturata luni de zile de catre socrii, atat ea cat si bebelusele, pana cand a decis sa plece. a chemat taxiul dar, avand bagaje si copiii care ii umpleau bratele, a cerut ajutor de la soacra si i-a dat sugarii, pentru cateva secunde. soacra a luat fetitele si a dat cu ele de pamant, in tarana de langa taxi. doctorita plangea si povestea la televizor cosmarul.”

nandan are un singur copil, un baiat, venit pe lume cu greutatea unui salam de vara de la cristim, la 2,2 kile, nascut prematur de la drumul plin de gropi care i-a dus, pe el si sotioara fugara, de la varanasi la mumbai. parintii ei nu-l vroiau pe el, ca nu-i aceiasi casta, ca e sarac, dar ce sa te faci ca nandan, pisicherul, s-a strecurat pe gaura cheii si a lasat-o gravida si, chiar daca iubitica a reusit sa ascunda sarcina de mami si tati, sub haine largi, un plod nu mai poti sa-l pitulezi sub carpe. asa ca, bortoasa cum esti, in 7 luni, sari parleazu si pleci cu iubitu si, invariabil, prietenul cel mai bun al acestuia, care-din cauza uciderii fetitelor nu mai ajunge la maturitate sa-si mai gaseasca nevasta. prietenu e bun la condus masina, dat bani, si, in cazul lui nandan, donat sange pentru baietelul nascut cu o infectie pacatoasa.

in cazul altei cunostinte, prietenul cel mai bun al sotului a fost cel care a avut grija de lauza, parasita de acesta in maternitate, pentru ca a nascut o fata. soacra-sa, statuie, nu a clintit un muschi cand proaspata mama a cerut o pilula, sa-si calmeze ingrozitoarele dureri si numai prietenul sotului a dat fuga pina la farmacie, sa-i aduca. pai si medicii, asistentele?  “nimeni. in rajastan uciderea bebelusilor de sex feminin inca e la ordinea zilei.” pai si de ce nu fac avort, se duc la ecograf, vad sexul copilului, e fetita, la revedere. nandan spune ca aflarea sexului copilului este interzisa prin lege. incredibil.

la fel de incredibil ca cei 40.000 de dolari pe care tatal lui seep i-a dat pe fiecare nunta a fiicelor lui, 2 naturale si 2 adoptate de la un frate care a mierlit-o la timp, inainte sa ramana sarac lipit pamantului. ziceti si dumneavoastra: cand sa-l felicit pe taica-miu ca nu mi-a pus o perna pe fatza, cind am ajuns cu scutecul plin de rahat, acasa, ma opresc, poticnindu-ma in povestile despre taicuti care si-au petrecut viata strangand lingouri de aur in camara, pentru zestrea fiicelor lor. indienii, cine sa-i mai inteleaga?