vanzatorul ambulant are camasa bleu, maneci calcate cu dunga, arata bidimensional, un poster care s-a dezlipit de pe perete, si-a luat geanta cu chinezarii si a plecat in oras sa le vanda. doar vocea are volum, ii umfla burta si apoi iese tunatoare: oooooooooooooooo, ooooooooooooooo.

rasetele se sting pe barca, capetele se intorc, in mainile vanzatorului apar o portocala si un cilindru din plastic, o eprubeta transparenta. bujdiulic-birlic-chiurdjun, cuvintele se repede afara in timp ce barbatul in camasa albastra infige eprubeta de plastic, cu gura in jos si foreaza un put in portocala. intoarce fructul, in eprubeta se repede sucul galben. vanzatorul plonjeaza in plasa de la picioare, scoate o lamaie, din nou gura eprubetei musca din fruct, se scufunda rapid in carne si cilindrul se umple cu suc. ooooooooooo, isi intrerupe din cand in cand discursul, punctand, in lipsa tobelor, rezultatele miraculoase ale bucatii de plastic chinezesc pe care, desigur, o poti obtine pentru numai 5 lire, nici macar 2 dolari, 3 storcatoare la nici 2 dolari. asta da afacere.

oooooo, din spatele barcii se muta la peluza un grup de 3 smardoi, oooooooooo-urla si aplauda la fiecare miscare a vanzatorului ambulant care, speriat, isi strange plasticele minune, isi impacheteaza vocea, redevinde bidimensional si se scurge pe trepte, undeva la parter, asteptand debarcarea.

pe chei e plin de pisici plictisite si vanzatori agitati care hranesc pisicile plictisite, nu cu suturi in burta, ci cu peste si carnita, pisicile au bolurile lor de mancare, de apa, sunt organizate pe sindicate, pe teritorii, pe grupuri de lobbisti. trei caini sunt prabusiti in gura magazinului de ciorapi. ia uite cate cuvinte vin din turca: musteriu, carmaz, conac, papuc, rahat. rahat inseamna in turceste confort. poate de aia ne place sa ne balacim in el.

in tunelul care leaga portul de statia de piata de linga bazarul de condimente, mierle si ratze de plastic, prinse cu sarma, zboara cu sughituri in aerul inecacios. ce -s astea? ornamente pentru camera copilului, le pui deasupra patului, apesi pe “on” si ele isi dau turele, huruind, hipnotizandu-l p-ala micu, vrei? nu, nu, doar ma uit. si eu doar vand-ranjeste vanzatorul in aceasi camasuta bleu, apretata corect, de negustor modern. pe strada dantelelor miroase a sofran, pe aleea sosetelor miroase a peste fript, pe strada cu nasturi a gogosi si pe cea cu instrumente muzicale a revolutie. tramvaiul abia se taraste printre trecatori, ii despica si ii impinge in zidul de jandarmi. ooooooooooo, de undeva din fatza unei librarii, un vanzator ambulant in camasa albastra, lasa sa-i scape chemarea catre musterii. in mana stanga are o portocala, in dreapta un cilindru de plastic transparent.

twin peaks si ziua cartitei. toate-s vechi si noua-s toate.

sertan e designer, are fatza de chewbacca pensionar si o casa in besiktas cu 17 camere de inchiriat, toate titirite, toate cu lampi cashuchii si cu chiuvete de plange danezu de invidie, covorase si carpete si dulapuri cochete. sertan face bani. cu sedinte foto. clic-clac, stai asa, muta-te colea. in bucatarie, pe scari, niste fetite de 6 ani pozeaza rigid in fatza doamnelor de la revista de moda x. casa lui sertan a aparut intr-o gramada de locuri. e faimoasa. a smuls-o din ruina care musca din zona pietei de peste besiktas, a spalat-o, a bagat o carca de bani in ea si acum se bucura de fructele si uzufructele investitiei.

sertan face insa cei mai multi bani inchiriind camere la turisti, pe airbnb. vin puhoi, englezi, francezi, nemti care nu vor sa dea 80 de euro pe o camera trista de hotel pentru ca da, desi ionica mi-a spus ca asa e, nu am crezut-o: istanbul e un oras scump. mai scump ca seulul, la bataie cu hamburgu. peste florenta, hong kong sau berlin. 60 de lire pe o narghilea, un ceai si un raki, 22 de euro adica pe 3 lulele, 3 surcele. de unde au astia bani?

au pentru ca economia turciei duduie. daca acum 10 ani, 60% din turcaleti se uitau cu jind catre europa, gata sa sara intr-un picior, sa raspunda la 3 intrebari si s-o vanda pe mama, ca sa aiba loc in marea natiune europeana, acusi mai putin de 30% au ramas pe pozitii. de ce, cind iaca in ce rahat sunt grecii, portughezii, spaniolii sau italienii, ca sa nu mai vorbim de unguri si cehi. de ce sa te dai cu fundu de pamant si sa nu-ti vezi de viata ta aia buna, de caimacu cu miere, de ceiutu aromat, de table si meciul cu galata?

sertan imi cere plita electrica de la mine din camera. are un italian la camera 4 care vrea sa-si faca paste. daca ar fi crestin sertan si-ar face cruce: “eu nu am mai mancat de 3 luni acasa. nu inteleg cum ai vrea sa mananci in casa cand sunt mii de restaurante, nu inteleg”.

la kebabaria kasap de peste drum e coada, 10 baieti zambitori, cu camasi bleu, sort alb care se opreste la o palma de pamant, obraz barbierit si atingeri delicate, te invita sa treci pe linga imensa bucata de carne, linsa de flacari in timp ce face piruete pe tepusa. e mai groasa ca obrazul lui crin antonescu, mai mare ca nesimtirea lu sova. langa, niste crupieri in alb, taie aluatul si-l impart ca la black jack, lipindu-l de peretii cuptoarelor care scuipa foc: lipii.

kasap are vreo 50 de locuri, design suedez, mese patrate, mate, de care sunt prinse ipaduri pe care se joaca turbati copii sau casca ochii perechi imbratisate in penumbra, in timp ce-si mesteca alene kebabul. pe ipadul de la kasap aflu de la bbc ca pe 26 octombrie, in berlin, cel mai mare oras turcesc din afara turciei, a murit inventatorul doner kebabului. kadir nurman avea 80 de ani si incepuse biznisul in ’72 in berlinul de vest. inovatia lui? a pus carnea perpelita si salata in pita si-a vandut-o neamtului grabit sa-si reconstruiasca tara, care n-avea timp de pierdut pe un scaun la restaurant. desi nurman nu si-a patentat inventia, aceasta a fost recunoscuta in 2011 de association of turkish doner manufacturers. da, exista, turcii au invatat de la nemti sa se organizeze. sunt o armata. 16.000 de chioscuri, pravalii, restaurante care vand doner doar in germania. de 1000 te impiedici doar in berlin. pentru ca nurman nu a patentat inventia donerului, nu a luat niciun ban de pe urma succesului sau. cu toate asta, batranul geniu s-a aratat fericit ca datorita lui, atat de multi turci au din ce sa traiasca si ca alte milioane de oameni se bucura de mancarea creata de el.

eu cred ca bbc s-a pripit. daca ar fi cercetat atent, ar fi observat ca originea turca a domnului nurman este doar o spoiala pusa la cale de masonerie. kadir este, pe linia tatalui descendent direct al lui traian si pe al mamei al lui decebal, nici vorba de sange asiatic in dinsul. caci da, doner kebabul este o creatie pur daca. ca si salata de andive, calendarul gregorian, motorul cu injectie si pescuitul cu dinamita. vadim poate sa confirme aceasta teorie.

cagaloglu este un hammam vechi de 300 de ani care nu arata a abator de balene ca vecinul cemberlitas, insa rupe mai mult din buzunarul turistului, singurul care ii calca pragul. pentru ca turcu de mult a invatat sa-si frece calcaiele la el in cartier, nu la o aruncatura de batz de ayasofia.

femeile au intrare separata, printr-o ulita ascunsa. la strada principala, pe unde numai posesorii de cuc au voie sa intre, e un afis mare care spune ca baia cagaloglu a aparut in cartea “100 de locuri pe care trebuie sa le vizitezi inainte sa mori”. e drept ca o sa mori mai iute, de inima rea, cand trebuie sa dai 60 de euro pentru juma de ora de masaj, juma de ora turceasca, d-aia care trece in 20 de minute pen ca la ei, la istanbul, pamantu se invarte mai iute in jurul axei proprii. chestiune de fizica.

mai ieftin nu aveti? ba da, 40 de euro pentru 20 de minute, adica 10 de frecat pe spate, imi fac curaj si zic: nu ma fac pe mine 20 de euro si iau pachetul deluxe massage. doamna de la poarta imi da o cheie, intru intr-un vestiar de lemn care arata a cuseta de personal din 76, am prosopelul intins pe un pat, saboti cu talpa de lemn, betisoare de ureche si oglinda. tronc-tronc, troncan ca un urs imbracat in costum popular olandez, incet ma tarasc in sabotii de lemn pe linga stolul de maseuze care o freaca pe hol asteptand clientela. da, da, pe aici, imi face semn receptionera care mi-a luat 60 de euro pentru pachetul deluxe, intra si asteapta.

cagaloglu e cazut dar demn. si pustiu. o asiatica se freaca pe burta vartos linga unul din bazinele de marmura in care apa galgaie fierbinte. insfac dintr-un cos imens un sapunel care miroase a iasomie si mimez concentrarea. tronc-tronc-tronc, o capra blonda de 2 metri se misca stangaci pe marmura uda, se naruie pe podiumul central, varsandu-se toata, goala si multa, pe prosopelul turcesc care, in mainile ei, arata a batista. din ferestruicile din tavan, filtrate prin sticla colorata, lumina e presarata ca sofranul, cazand moale si usoara pe aburul greu lipit de tavan. trec 20 de minute de tacere sparta de troncanit, maseuza canci. intre timp pe perna de marmura imensa din mijlocul baii se inghesuie un card de americance albe si blonde, vacile domnului, soptesc tare si se foiesc mult, uite si niste olandeze care curata c-un harcait cuvintele de pe gat si le improasca in bazin. niciun star. in afara de mine, desigur. cagaloglu se lauda cu cameron diaz si cu florence nightingale si la barbati au bifat indiana jones si james bond, printi si exploratori, tot pomelnicu il gasiti pe site: http://www.cagalogluhamami.com.tr/. dar azi nimic.

o foca in costum intreg de baie negru ia cheia, numarul 11, eu sunt: “lay down”. gata sefa. e toata profesionalism si hotarare. are o perna din vinilin pe care-mi pun capul, are sapun si-o caldare de metal in care face o supa de clabuc. start. nu zambeste. freaca indarjit piciorul, talpa, burta, bratele, pieptul, mana alearga pe corp, imbracata in manusa aspra alba. “turn around”, “face up”, “sit up”, face down”. hammamul se anima. alte 6 foci in costume de baie negre isi fac aparitia si insfaca americancele si olandezele, le intind si incep tratamentul deluxe. unele zambesc, asta care o curata pe domnita de langa mine chiar se prezinta. gardianul meu tace demn si freaca. randurile de piei se duc, sunt rosie ca pieile rosii care probabil bagau prea multe bai turcesti.

mastera ma ia de mana si ma duce ca pe orbi la bazin, atenta sa nu-mi frang gatul pe marmura uda. imi tranteste un castron de apa fierbinte in cap, ma clateste si inapoi, tot de mana, pina la podiumul de marmura din centru. lay down. urmeaza masajul cu o lufa imensa inmuiata in clabuc, am bule in gura, in nas, in ochi si urechi, sit up, turn around, nu mai rade ca proasta ca nu ai venit aici sa te distrezi ci sa te relaxezi, relaxeaza-te ca te ia mama dracu. nu se aude decat susurul apei care curge in bazine. atat. nimeni nu scoate un sunet si suntem 20 de femei, 10 bucati de carne la care framanta 10 bucatarese. masterchef. cele 20 de minute care ar trebui sa fie 30 s-au terminat. foca ma duce la bazin, ma spala violent pe cap, frecand hotarata scalpul, mutandu-mi-l cu totu, tectonic, mai la dreapta. “good?”, zic ca da, “good”. se ridica si se cara. mai atarn o vreme prin hammam uitandu-ma la celelalte victime intinse pe piatra fierbinte. am scapat-imi spun-la cemberlitas imi cerusera direct spaga si maseuza a atarnat dupa mine, blestemandu-ma soptit cind i-am dat doar o hartie de 5 lire. thank you, fuck you-mi-a zis. da’ doamna asta profi nu are cum sa faca una ca asta, probabil ca nici nu va fi afara cind voi iesi.

in timp ce ma usuc cu feonul, sunt ambuscata, o punga cu numele hammamului si coperta cartii-aia cu 100 de locuri-imi incape in mana, inauntru manusa aspra si 3 sapunele parfumate-”gift for you” zambeste mieros maseuza. cum sa crezi ca ai putea sa scapi de bacsis la istanbul? e la fel de ridicol ca speranta in condamnarea lui voiculescu.

“italianca?”, nu, romanca, “dar de mine ce zici ca sunt?”, arab, “eeee, chiar se vede?”. nas acvilin calare peste mustata neagra care alearga pe barbie si se-ntalneste in cupola mandibulei, ochi negrii sub spranceana neagra care ii face fatza sa arate ca un π, un pi egal 3,14. sami nu e arab, e pers, din tabriz, iran. iranul ayatollahului, unde toata lumea umbla cu islamismul gol si cu cat il are mai mare cu atat e mai bine plasat ierarhic. “nu e cum va zice voua occidentul, oamenii in iran sunt lapte si miere, foarte primitori. la mine in casa a venit de 5 ori deja un prieten din giulgiu”. distantele si destinatiile alese de calatorii din giurgiu ma uimesc. “vino si tu, maica-mea e obisnuita sa primeasca oaspeti trimisi de mine.” o sa ma mai gandesc.

sami se-nvarte in jurul meu in timp ce asteapta sa se incinga carbunii pentru narghilea. din cand in cand arunca un “hello my friend” catre straini care nu-l recunosc si, deci, nu se aseaza in carciuma lui, “nu-i a mea, muncesc aici de 1 an de cand m-am mutat la istanbul”. “hello my friend” zboara salutul spre un grup de fete dezbracate insotite de un yak cu rucsac si sandale. micul grup de ..brazilieni se baga la o narghilea. sami mai pune un ceaunas de carbuni la incins si-si testeaza spaniola, zice gracias, aia ii raspund cu obrigado. “hello my friend” arunca din nou lasoul peste un card de gaste suedeze care se indeparteaza razand. de cate ori pe zi spui asta? “hello my friend? cred ca de 1000 de ori pe putin. reusesc sa aduc cam 50 de oameni asa in carciuma. dar zic de 1000 de ori. 5% rata de succes, nu?”. e bun la matematica. si la facut narghilele. stiati ca narghileaua a fost inventata de un print persan? nu stiam. degetul masliniu al lui sami arata desenul natang al unui nene cu o coada de vulpe infipta stramb sub nas. dinsul? “da. el e inventatorul narghilelei. dar acum totul se face in china”.

jocul de table, tacamurile, covoarele grele din bazar, lampile si papucii turcesti-toate vin din china. in iran, credinciosii shiiti se roaga presandu-si fruntea pe o pietricica sfanta, adusa taman din irak,  din karbala. “dar acum pietricelele de rugaciuni sunt facute in china. is crazy, crazy man”. “hello my friend” o pereche de nemti facuti si ei in china, trec pe linga mese, goelete sobre, nu se opresc.

sami se-ntoarce la povestea traversarii iranului in autobuz, 48 de ore de la nord vest la est, ba nu, 55 de ore. si dupa, mai ai vreo 40 de ore prin afganistan si pakistan, “si daca vrei poti sa mergi asa pina in srilanka”. poate de la oboseala arata sami de 40 de ani si are doar 25. serios? numai 25 de ani? probabil i-ai trait intens. sami stie istorie si stie geografie, stie ca guvernul vrea sa te spele pe creier si ca religia e opiul popoarelor, stie ca americanii conduc lumea si ca chinezii ii conduc pe americani. stie de mossadegh, de iran contra si a aflat ca ayatollahul e facut si el in china la ordinul americanilor. 6 bucati, sa ne ajunga daca se strica vreunul. stie sa citeasca alfabetul latin, alfabetul arab, stie turceste, englezeste, stie sa zica “gracias”, “ce faci?” la invatat prietenul din giulgiu dar nu stie cum poate sa ajunga si el sa vada lumea. pentru un iranian, uniunea europeana este la fel de greu de penetrat ca germania federala pentru un teleormanean in ’86. ca sa-ti dea viza trebuie sa ai invitatie, bilete de avion, dovada unui cont plin cu 10.000 de dolari si un loc de munca stabil in iran. auci. “poate prietenul din giulgiu imi trimite una, o invitatie”. poate, dar ce te faci cu restul?

sami ridica din umeri. poate vorbeste cu un chinez si totul se rezolva. cat faci pe drum pina in romania? 9 ore zice google map. “hahahaha, o nimica toata. hello my friend”. l-as lua pe sami cu mine. e bine sa ai pe cineva care-ti spune de 1000 de ori pe zi ca esti tovarasul lui.

gino e kurd, 100% kurd, nu tu urma de germen de turc, de bacterie de irakian care sa strice puritatea perfecta a rasei. gino are restaurantul cu numarul 9 pe tripadvisor in istanbul, 9 din 10.000, bine pentru un kurd care nu arunca pravaliile competitorilor in aer ci recurge la mijloace circaresti de momire a clientului: sticla de vin purtata intr-un echilibru precar pe cap, numar repetat cu pocalul cu vin si cu paharul cu mojito al vecinilor, aducerea kebabului intr-o ulcica de lut, pe o tava cu jaratec, lovirea in mod repetat-cu un bat metalic a vasului de lut care-si scuipa cat colo capacul in tzipetele de surpriza ale trecatorilor si mormaielile multumite ale clientilor. “kebab timeee” anunta gino si apoi ii cearta pe muzicienii batrani care trag de o bere si cu ochiul din veranda youth hostelului de peste drum: “spectacolul nu-i gratis, sariti cu banu”. mosii rad, niste suedeze sunt harponate de pescarul de clienti, “cu 3 mese pline pe praful asta de sezon, eu sunt multumit” zice gino.

si ia zi, ce mai face ocalan?

heheeeei, nasul de clovn e dat jos si gino incepe povestea lui apo-unchiuletul cum ii zic kurzii liderului pkk, miscare considerata terorista de uniunea europeana, sua si, bineinteles, turcia. ocalan a fost saltat in ’99, condamnat la moarte dar cu sentinta schimbata la inchisoare pe viata. wiki zice ca pina in 2009-dar gino insista ca si acum-a fost detinut intr-o inchisoare de maxima securitate, el-singurul parnaias, robinson crusoe in zeghe pe o insula in marmara. de unde-zice gino-ocalan trage sforile pkk-ului, le spune kurzilor ce sa faca si, de multe ori, chiar reuseste sa-l puna la skanderbeg pe erdogan.

in cei 14 ani de parnaie, ocalan a schimbat registrul trecand de la bombe si masini capcana la retorica zambitoare de bill clinton, sustinand drumul negocierilor si cerandu-le kurzilor sa puna kalasnikovul in cui. in martie anul asta, nu putine au fost degetele care au aratat spre o agenda dubla si nu putine voci au fost cele care au spus ca liderul kurd este omul ankarai.

n-are a face, gino e de neclintit in credinta lui ca ocalan e omul care va da celei mai mari natiuni fara tara, un stat. cum? negociind cu erdogan care uite, sub mustata lui darza, ascunde totusi un suflet de mierla: i-a lasat pe kurzi sa-si deschida ceva scoli, la universitate poti sa studiezi istoria kurzilor. cati sunteti? “50, ba nu, 70, ba nu, 100 de milioane. suntem imprastiati in toata lumea”. aveti bancheri? proprietari de ziare? lobbisti la washington? n-aveti. calariti insa 4 state cu petrol, sunteti pusi taman peste conducta aia care ii scoate din carti pe rusi. cine crezi ca l-a tinut pe ocalan in viata si cine ii da bani sa scrie carti din parnaie? incepe cu a si se termina cu mericanii.

chiar asa: cate carti a scris, 3? pai daca era adrian al nostru singur pe insula, in 14 ani aveati si voi o istorie si un muzeu al hartilor si v-ati fi prins, uitandu-va pe ele, ca nu aveti nicio sansa sa va faceti o tara din bucatele de iran, irak, siria si turcia.

gino nu se lasa. “kurzii au fost aici inaintea arabilor si turcilor, sunt neam vechi, veri cu persii. o sa avem tara, trebuie doar sa avem rabdare”. din pagina de wikipedia ocalan zambeste cald, motan batran cu penita, cum ar zice mama marei. uganda gino-acolo o sa aveti voi stat. uganda.

in istanbul e low season la turism. nu stiu ce inseamna asta pentru ca la moscheea albastra coada de francezi flatulenti si italieni ciorovaitori e mai apriga decat una la picioare de porc, la “micsunica”, in ’87 la brasov. peste drum, la sfanta sofia, turistii ies pe la colturile gurii, ca niste frunze de ceapa verde, nemestecate. sa-ncerc cisterna, cisterna nu-i asa populara. informatiile mele sunt mai depasite decat cele ale inspectorilor onu despre armele biologice siriene. in cisterna se-ntrec in ragete vreo 200 de oameni, americani, chinezi, francezi, nemti, scosi din minti de extraordinara acustica a salii care le permite sa-si strige jumatatea surda de la 30 de centimetri si chiar sa fie auziti de catre aceasta.

un trib de franci se opreste prostit in fata coloanei sprijinite pe capul meduzei si intepeneste pret de 15 minute acolo, blocand accesul. ghidul le spune povestea medusei din metamorfozele lui ovidiu, cel mai tanar mit despre gorgona, diferit de povestea initiala spusa de eschil. medusa era o frumoasa domnita, poseidon o prinde si o abuzeaza in templul atenei si zeita, ofticata de aceasta marshavie, ii transforma parul medusei intr-un cuib de serpi si fatza i-o terfeleste in asa hal incat o simpla privire aruncata asupra gorgonei, te transforma in stana de piatra. medusa a fost ucisa de eroul perseu dar numai cu ajutorul sculelor luate de la dedemanul olimpului: un scut oglinda de la atena, o pereche de sandale inaripate de la hermes, o sabie de la hefaistos si un coif care-l facea invizibil de la hades. chiar si asa, perseu a facut treaba de mantuiala pentru ca, medusa era insarcinata cu poseidon si cand a fost ucisa, a apucat sa-i nasca pe calutul pegas si pe mai putin celebrul frate geaman crisaor, un urias cu-o sabie de aur. iar din sangele picurat din gatul medusei-barbat fiind lui perseu nu i-a trecut prin cap sa puna un bandaj ceva, sa nu pateze linoleumul-s-au nascut serpii veninosi din sahara, coralii din marea rosie si chiar si amphisbaena, un soi de dragono-sarpe.

nu mi se pare o afacere buna, in loc de un monstru, acum omenirea are de-a face cu o cireada de uriasi, balauri si reptile scarnave. dar ce poti sa faci, nu poti sa dai timpul inapoi si sa trimiti alt erou mai bun. asa ca oftezi si iti vezi de facut poze cu lumina si coloane. sau cu cei doi chinezi care s-au imbracat in sultan si sultanita si impietresc intr-o postura ridicola in fata camerei de fotografiat.

afara e low season, adica s-a dat liber la pescuit turisti cu dinamita. un carciumar ma prinde in navod si ma trage spre meniul atarnat la usa. zice “aloraaa” si “ciaaaaooo” si ofera 3 antipasti gratis daca intru la el, gesticuleaza cu ambele maini aduse sub barbie si cand sa zic da, si, certo, hap, un carlig imi strapunge obrazul si sunt mulinata 10 metri mai incolo de alt pescar de restaurant care spune: nu domnita, nu intrati la el ca nu e italian doar “a stupid turk man” care habar nu are sa vanda. i-au trebuit 20 de minute sa va impuie capul cind de fapt, orice profesionist stie ca 2 minute sunt arhisuficiente: veniti la mine pentru ca restaurantul meu are terasa, incalzire, semineu, e primul deschis in zona, poftim carte de vizita, iaca powerpoint si bullet points, pampam.

nu domle, eu merg la gino, numarul 9 pe tripadvisor, al 9 lea din cele peste 10.000 de carciumi ale istanbulului. gino e 100% kurd si imbarligator. as vrea sa-l am cu mine-n prezentari, cum perseu a avut scutul oglinda si sandalele inaripate, sa am si eu clovnul luptator care-ti vinde kebab la ulcica si o sticla de vin chiar daca esti raw vegan si n-ai mai pus gura pe alcool din 87. nu ca ar fi cazul. maine-ba nu, ca maine e cartea de marti, miercuri va povestesc despre kurzi, ogealan si erdogan, strategie si politica externa nenicule.

restaurantul astaphot e plin, ochii alearga pe televizor, alaturi de baietii in negru, besiktas are meci cu izmir, e 3 la 3, besiktas rateaza, paharele de raki sar de un metru de pe mese, mainile pleaca, taind aerul, catre televizor, niciunul din comeseni nu-si arunca o vorba, toti au sa-i spuna ceva nenorocitului de ratangiu si cearta ecranul. in fata televizoarelor scoase afara sunt pe putin 200 de oameni, uniti-salvam, infipti in piatra cubica, mesmerizati, prinsi in raza tractoare a ecranului ca o musca in chihlimbar, troznesc electric cind vine ratarea doi, se pleaca in val catre televizor, ochii lipiti de ecran, mainile tragand de parul de pe tample. linga mine, dupa ce-si arunca ragetele in cosuletul cu ragatele colegilor de restaurant, un mosulet imi zambeste candid si chiar ridica paharul de raki, sa dam noroc. de linga el, un soi de hagi-fatza lata, nas borcanat, ochi mici si apropiati, de porumbel cu probleme de focalizare-inhata micul moment de prietenie intre suporteri si se trage mai aproape, dand noroc cu-o bere miller: serefe, serefe. inteleg ca asta e noroc, dau cu el si cu mosuletul. zic si eu “noroc”, ei repeta dupa mine dar, ghinion, vine a treia ratare.

femeia de la masa 3 pare sa stea sa planga, chelnerul imi face curat pe masa, aduce pepene galben si raki, putea foarte bine sa fie legat la ochi sau orb, nu se uita nicio clipa la masa, e pe teren cu baietii in negru, facand presing. la masa 5, 4 barbati incep timid sa aplaude, aplauzele sunt preluate de celelalte mese, se da tonul la cantec, linia melodica e aceeasi cu “am avut si vom avea mereuuuuu, boa-laaaa pe tigaaaani…”, dar probabil acum au boala pe greci, pe kurzi, pe armeni. cantecul creste, e preluat si de mesele de afara, de oamenii in picioare, se-ntinde ca o pata de suc de rosii pe tricoul tau alb nou. pe peretele restaurantului deschis in ’86 sunt afise cu besiktas sampion, meciul se termina in bubuituri de artificii, juma de restaurant se goleste, mosulica pleaca insa hagi se trage mai aproape, jongland cu un trabuc intre degete. “italia?” chestioneaza ranjind. nuuu, romania. aaa, trabucul incepe sa danseze, desenand forme, agitandu-se intr-o mima sacadata. inteleg de la el ca are o parere bine conturata in ce priveste femeile de pe continentul european: femeile din romania sunt normale nu ca turcoaicele care sunt nebune, “creizi” stie sa zica, apoi isi vantura mana stanga la ureche, te bat la cap turcoaicele de te inebunesc. “serefe!!!!” sticla de miller se ciocneste de paharul de yeni raki, “kam-bei-kam-bei”, da, cam beau. “nuuuu, kam-bei, cina, cina”, china, nu acolo se zice kampai, ci in japonia, ce conteaza?

omul imi da niste alune ciordite de pe farfuriile pe care le plimba un baiat in geaca de piele. alunele sunt reci pentru ca stau in gheata. “serefe, kam-bei, deci iti place raki?”, da, e foarte bun, “numbar oan”, clar, “voi in romania aveti raki?”, nu, noi avem tuica, “vodca?”, nu, tuica, noi bem tuica, “cand merg belarus, belarus si rusia, vodca. dar eu beau doar raki, tarchis raki nambar oan, femeile mai iubesc pentru ca miros a raki”. rusoaicele sunt normale, ca si spanioloaicele si italiencele, nemtoaicele sunt toate pffff, lesbiene, pfff. iar adevaratele femei de treaba le gasesti in china, acolo sunt cu adevarat dragute. hagi gesticuleaza si mangaie aerul, duios, amintindu-si de china unde a ajuns pentru ca a fost sofer de tir sa vanda “interneitianal”…arata cu degetul catre gresia de pe jos: gresie internationala? da, gresie internationala, rusia si bielorusia si china, toate sunt construite pe gresia internationala a vecinului de masa care da sa-si aprinda trabucul dar este certat rapid de chelnerul care se-nvarte printre mese ca o viespe in borcan. hagi se ridica, se duce peste el si-i spune sa aiba grija de romania, sa aduca la masa si branza, ca uite, a uitat setul de servit raki, e incomplet: doar pepene galben nu si branza, chelnerul se executa, aseaza o felie grasa de branza untoasa, rakiul curge altfel pe panta, ca un schior la sarituri de la trambulina. hagi se asigura ca totul e bine: “good?”, perfect. pai atunci serefe!!! turkish the best-declara si mai ia o gura de miller, turkish-brother, turkish brother, dam noroc iar si o idee il sageteaza. ia iphoneul in mana si suna, vorbeste-vorbeste-vorbeste si apoi mi-l lipeste de ureche: turkish brother, giulgiu. printre paraituri nu aud mare lucru, inteleg ca e un turc cu o companie de transport care sta la giurgiu sau a ajuns la giurgiu dar sta la bucuresti, e 12 noaptea si omul pare trezit din somn. hagi da din cap multumit, e conector international, cunoscut pe 2 continente. cel putin. ii spun la revedere omului cu transportul, conectorul preia telefonul si ii mai zice ceva de fratii romani de la bukres. inchide. “bukres bun?”, istanbul better, “better, yeees, istanbul number 1”. intre cetatenii care mananca la o masa de pe terasa, lipita de peretele exterior al carciumii si mesenii de la cea dinauntru, se leaga prin geam o conversatie vie, se da noroc, se spun pareri despre meci. baietii de la masa 4 mai aprind de 3 ori cantecul suporterului besiktasean, ca pe-o lanterna intr-o pestera, sa vada daca mai e cineva inauntru. este. restaurantul cinta pentru 1 minut cu ei, apoi se da noroc si masa 3 se uneste cu masa 2, serefeee!!

hagi ranjeste multumit. istabul 5-bukres 0, turkia nambar oan, raki numbar oan.