Archive

dutevino

uer iu from?-intrebarea vine buzdugan si se infige in poarta conversatiei: romania. ru-maania-se mira prelung coreanul 1, rooo-ma-nia silabiseste coreanca 2, al treilea si al patrulea si al optelea repeta numele, rad, zic “faaar, faaar auei”, da domle, nu-i aproape. cu toate astea coreenii sunt primul popor care cunoaste ca romania e langa ungaria, ca e estul europei, au auzit de ceausescu si de vamfir..gheorghe zamfir?-intreb cazuta in cur de mandrie si uluire. noo, vamfirii, aia de te musca de gat, spaima hollywoodului. da, avem si vamfiri si femei frumoase si suntem gradina maicii domnului, marea gradina a maicii domnului populata de oameni mici. dar sa nu divagam.

o domnita vanjoasa imi face vant la o masa, pune sticla de soju pe masa si intreaba “uere from?”, romania, “aaa, ai uaz six taim dere”, de ce femeie? ai pierdut la popa prostu?, “nooo, comaneci, ai laic comane-cii”. interceptez mingea si ii dau decisiva: o stiu pe verisoara nadiei comaneci, lucreaza cu mine la birou. “cine?”, verisoara, fiica matusii nadiei comaneci, sora mamei nadiei, intelegi? mainile deseneaza in aer arborele genealogic onestean, coreanca e stana de piatra, trage pe nas cuvintele ca taximetristii aroma de saorma de la jenin, face semn din cap ca a inteles si dispare 1 metru pina la casa de unde apare fulgerator cu o carte de vizita pe care scrie “now you have a new friend on facebook”, pe partea ailalta e ea, cu basca de hipsterita, zambet stramb, scremut in incercarea de a-ti scoate morcovul si iepurele din fund. “pliiz, ed mi on feisbuc”, sigur, o sa fac asta cat pot de repede dar acum mai adu un soju. tzuica e adusa de colega, vanjoasa ii spune ceva si ma mai intreaba o data “icsplein aghein”, colega casca ochii, eu dau din nou din maini in cea mai cursiva coreana: mama nadiei comaneci are o sora, sora are o fiica pe care o cheama andreea, andreea si cu mine suntem colege de serviciu. “ooooooooooooooooooooooo”-lasa sa scape aerul din ea vanjoasa apoi rastoarna un sac de cuvinte in fatza celeilalte chelnerite care stupefiata, ramane sa le aleaga, ca o cenusareasa jucand scrabble, zambind tamp, neclintita langa masa mea: kimchi?

“uere iu from?”, romania. sunt la muzeul satului sau al artei populare coreene, prinsa in raza tractoare a zambetului unei doamne paznic de sala. are o legitimatie cat un a4 de gat, bineinteles ca nu inteleg cum o chema si ce functie are. ma dumiresc dupa vreo 4 secunde ca femeia imi povesteste ceva, poftim? doamna cu blocnotesu de gat imi spune ca a fost pentru o zi, in ’90, in romania, nu a avut timp sa vada prea multe, se grabea la budapesta dar a cunoscut o romanca la scoala la londra care i-a spus ca mancarea coreana e foarte diferita de cea romaneasca pentru ca ultima e foarte dulce. asa e?

numai lapte si miere, totul e dulce la poporul roman. “colega mi-a spus ca romanii pun miere in orice.” cum spuneam, dacii-apicultorii lumii, te luau si te tavaleau in miere inainte sa te treaca prin fulgi de gaina si sa te trimita dupa tigari. coreanca mea ii zice mai departe: “da, da, puneti miere in mancare si de acea traiti muuult, 80 de ani e chiar normal sa traiti. colega din romania mi-a spus ca parintii ei aveau 70 de ani si erau considerati batrani-tineri”. deci iliescu n-o mierleste curand.

a meritat sa vin pina-n seul sa aflu ca mai e timp de razbunare.

maestru lu bruce lee, 124 de ani, mustati albe lungi si pletute sarace, infasat in salopeta gri de calugar buddist, isi vantura lejer cardul contactless si intra la metrou. pe langa el curge un card nesfarsit de fetite in fuste de-un deget, tastand frenetic pe messenger. ma opresc ametita in fatza cubului metalic care scuipa bilete, ma pune sa aleg numele statiei dar harta mea e in coreeana, “unde vreti sa mergeti?” intreaba in inighiris (aka engleza) o broasca batrana, zambet larg, dinti multi, de razatoare werner. la muzeul national al coreei, “atunci desigur apasati pe i si schimbati la chungmurou si iesiti pe iesirea 12”. cat astepti metroul, daca te-ai plictisit de ecranul de 15 centimetri al samsungului tau, poti sa te joci pe touch screenul gigant care-ti spune orice, de la amantii mamei la viitoarele numere castigatoare la loto. tan-tarada-tan-tan-tam, o muzica de nunta inunda brusc statia, vine metroul si orbul trebuie si el sa stie. ca sa se fereasca. din vagoane ies, umar langa umar, un batalion de scolarite si babe cu casti si basti, se joaca un soi de “tzara-tzara vrem ostasi”, cei de pe peron nu cedeaza, aia din tren imping, se sparge frontul pe la un hipster cu -8 la ochelari. urcam-balot-si ne imprastiem pe holul mare, tan-daradam-ta-dam, reincepe muzica si pornim la drum in timp ce pensionarii se aseaza maraind pe bancutele lor semnalizate, in capatul vagonului. una din pensionare ma apuca de inel, ca hrusciov de butonul rosu, si incepe sa ma impinga cu stanga, in timp ce cu dreapta imi arata un scaun, undeva in capatul celalalt al vagonului, vorbeste mult, vorbeste mult-mult-mult. imi aminteste de scena filmarii reclamei din “lost in translation”, cind regizorul da 6 minute de indicatii iar, la intrebarea lui bill murray: ce a zis?, i se raspunde laconic in engleza: sa te intorci putin spre stanga. asa si aici, poate ca baboiul spune: treci pe scaun, dar pare sa recite un verset de shakespeare, ii spun ca nu multumesc, nu se lasa, imi arata scaunul proaspat eliberat de un domn peste drum, daca nici acum..nici acum, femeia nu intelege nimic si se intoarce boscorodind sa roboteasca la telefon.

muzeul coreeimuzeul national al coreei creste imens, ca o tumoare vanata pe pulpa lucicai bunghez, pazit de pensionari in uniforme albe. doi dintre ei, priponiti in fata intrarii principale, imi arata umbrela din mana si apoi spre un cos de gunoi. nu domle, potoleste-te, e umbrela gazdelor, nu o arunc si chiar e buna, “oche, oche” imi face semn din nou unul din ei, infig umbrela intr-o gaura si o punga o inveleste de sus pina jos, trag si gata, am propria mea husa de umbrela, ca sa nu siroiesc prin muzeu. doamne fereste.

grupuri de scolari asteapta, tropaind, sa intre. toti au pantofii cu 2-3 numere mai mari, calcaiele se ridica si se scufunda, ca niste delfini jucausi. da’ uite ca nu numai ei, si profesoarele, uite si mosulanii din stanga, si doamnele tzitzirite din spate, toti au pantofii cu 3 numere mai mari. sa aiba coreeni picioare de bambus, in crestere continua pina la 90 de ani, ori..clar, e pentru templele buddiste in care calci doar in sosetuta. daca ai sta sa tragi de sireturi si cizmele ti-ar fi fixe, s-ar duce dracului toata piosenia.

calaretul corean

orice ar spune muzeografii, problema incaltarilor cred ca a atarnat major in balanta atunci cind dinastia joseon a decis in secolul XIV sa dea cu buddismul de pamant si sa-si bage confucianismul in casa. curatorii muzeului insista ca cei 500 de ani de confucianism au insemnat eliberarea de misticism, o societate rationala, curata, in care, la 1400 existau inspectori anticoruptie care taiau si spanzurau in randul functionarimii de la curte. dar eu cred ca a insemnat mai ales pantofi cu marimi firesti si, deci, o folosire rationala si mai eficienta a resurselor: in loc sa pui 8 spice de orez la o sanda, puneai doar 5, dintr-un copac faceai 78 de perechi de saboti de lemn, nu doar 64.

labagiul politicianprin dreapta mea marsha-parsha, isi tarshaie pantofii imensi o pensionara darza. se opreste in fatza unei vitrine si rade zgomotos, apoi imi face semn sa vin langa ea: in fata e un vas funerar pe care e sculptata o barca vaslita de un domn cu penisu-n vant, limba p-afara si urechi imense-versiunea coreeana a luntrei lui caron. doamna scuipa niste cuvinte, rade. eu nu rad. il stiu pe caronul obscen sculptat pe vas. la noi se cheama politician si conduce tara, cu sula-n mana, limba p-afara si urechile ascutite, atente sa prinda murmurul spagii.

poate ca e timpul sa-l imbratisam pe confucius si sa renuntam la traiul pe picior mare.

bulevardul e curatat cu racleta si periuta, centimetru cu centimetru spalat de catre mainile dibace a 4 nenici ciuciti pe vine. de-a dreapta si de-a stanga cresc enormi, zgarie nori, pieptanati cu carare pe mijloc intr-un coc tzuguiat, biserici trimit cruci de neon, rosii, spre cerul intunecat. in sfarsit, am ajuns in bukchon, zona istorica unde strazi intregi sunt aliniate cu hanokuri, casele traditionale coreene.

cartieru de hanokurihanok gahoe e plin ochi de puberi aliniati pe braul de lemn al curtii interioare ca niste pasari imense, 80% au ochelari, 100% au in poala cate un telefon samsung gigant, nu discuta unul cu altul, fiecare e legat ombilical la lumea aflata la sute de kilometri de locul unde sunt acum si, desi asculta rapperi americani si madonne, niciunul nu stie o iota engleza. gazdele, doua femei zambitoare isi flescaie crocsii prin curte si-mi fac vant intr-un dulap. ho-paaaa.

am dat 90 de dolari pe noapte pentru o camera de 2 pe 2, cu un geam mic de parnaie si un televizor, desigur samsung, gras si batran, sforaind negru langa un turnulet de plapumi si paturi pe care trebuie sa le organizez intr-un culcus pe podeaua de lemn. baia? e undeva pe hol, trebuie insa sa reusesc sa trec de bariera de puberi latita cu telefoanele in prag si apoi de bagajele lor explodate de pe hol. gazda numaru 1 nu vorbeste engleza spre deosebire de gazda numarul 2 care nu vorbeste deloc engleza si nici nu da semne ca va vorbi vreodata. gazda numarul 1 zice ceva repede, zambind larg, un australian-de fapt libanez francez care a stat la londra si acum locuieste la sydney unde ploua mult-intelege ceva japoneza si reuseste sa desluseasca viersul coreean: trebuie sa ne mutam. noi toti astia caucazieni trebuie sa ne mutam in casa mare.

hanokuri in toate partile

e mult mai bine-ma asigura husein, libanezu-englez-australian, nascut in gabon (ultima infomatie se adauga in fata portilor electrice ale palatului de beton), pentru ca aceasta casa noua e mult mai generoasa cu spatiul. gabonezu-libanez-australian-francez a stat acum niste ani tot in casa mare si poate sa spuna cu mana pe inima ca apartine familiei hyundai. eeeeee na, adica chiar aia cu masinile? da duduie, fix, e a familiei hyundai si noi o sa stam cu totii sub capota de beton a domnului hyundai. imi fac cruce si intru pe portile deschise de catre butonasu fermecat tinut de gazda numarul 2, tropaim 10 metri prin curtea exterioara si ne oprim in fata celui de-al doilea rand de garduri electrice, alt buton, intram. si acum suntem fatza in fatza cu gardul numarul 3 de blana alba si colti si maraieli nevrotice. sunt cei doi caini ai familiei hyundai care ataca miseleste calcaiul, gazda 2 latra scurt la ei, cainii o tulesc intr-un foisor de lemn si ajungem, in sfarsit, in holul rezidentei hyundai unde 14 perechi de pantofi aruncati alandala la usa, ne anunta numarul refugiatilor din vastele interioare.

husein ia o camera cu pat, eu primesc biblioteca cu podea de marmura, geamuri imense si rafturi de carti intercalate cu diplome, medalii inramate, cupe, busturi de bronz. iaca si un fotoliu de piele din ’60 si un video din ‘82. unde dorm? gazda 2 sapa in dulap si scoate doua plapumioare pe care le intinde pe marmura moarta, mausoleul e pregatit, ce cinste mai mare decat sa fii ingropat in biblioteca domnului hyundai, alaturi de premiile dumisale?

primesc un sapun de casa cu miros de fructe, un prosopel de 20 de centimetri pe 40 si invitatia sa ma trezesc dimineata la 7 pentru micul dejun. llibanezu-gabonez-australian traduce chestiile astea pentru ca nu inteleg nimic. tot el se jura ca a vazut in casa un altar cu poze ale lui kim il sung, ca sigur familia hyundai e din coreea de nord si acusi se roaga pentru sanatatea lui kim jong un, grasul din fruntea natiunii de slabi. doamne dumnezeule, bat din nou o cruce cu ochiul agatat de neonul rosu al crucii din varful bisericii catolice de peste drum.

de ce ne-au mutat? overbooking, gahoe hanok e vestit in lumea cinefililor fani ai telenovelelor coreene turnate aici si acusi e plin de copilasi care sigur nu ne-ar fi lasat sa ne odihnim. cainii latra isteric si husein e priponit in usa, gazdele 1 si 2-ia-le de unde nu’s, alergam prin ploaie cu colt alb dupa noi, sarim primul gard, sarim al doilea gard, palatul hyundai ramane in spate, ascuns in bezna uda. un soju curge cald pe gat. buna dimineata.

15 septembrie, 63 de ani de cand generalul macarthur a eliberat seulul de sub jugul nord coreean. pipa lui din cocean de porumb si ochelarii rayban sunt in muzeul razboiului din seul. peste drum, un mash gigant striga: “multumim onu pentru ajutor”, sub cuvinte, doua poze se sprijina ca doi betivi venind seara acasa. in prima, alb negru, seulul plange-n pumni, cu genunchii rupti, in a doua, 60 de ani mai tarziu, seulul baga joc de picioare in aplauzele audientei, castigator la categoria grea a bataliei pentru sufletul asiei.

macarthuracum 63 de ani, intrand prin portul incheon, navele natiunilor unite conduse de macarthur au taiat liniile de aprovizionare ale armatei nordcoreene, recucerind orasul dupa 3 luni de teroare rosie. generalul stia ca sursa raului vine din est si a incercat sa se asigure ca laptele comunist nu va mai da in foc si va murdari aragazul peninsulei coreene. pentru insistenta cu care a cerut atacarea manciuriei, macarthur si-a pierdut jobu si-a fost chemat de truman acasa.

fluturas de razboi“It seems strangely difficult for some to realize that here in Asia is where the Communist conspirators have elected to make their play for global conquest, and that we have joined the issue thus raised on the battlefield; that here we fight Europe’s war with arms while the diplomats there still fight it with words; that if we lose the war to communism in Asia the fall of Europe is inevitable, win it and Europe most probably would avoid war and yet preserve freedom. As you pointed out, we must win. There is no substitute for victory.” a zis nea macarthur pentru urechi care nu vroiau sa asculte.

dupa mazilirea generalului, chinezii au reocupat seulul iar razboiul a mai durat inca 3 ani. granita dintre nord si sud, plasata pe paralela 38, este cea mai militarizata frontiera din lume. macarthur a murit si niste pui de curca i-au luat locul. alaturi de tenisi si prosoape, barbatia e si ea acum made in china. asteapta-te sa se rupa la a doua folosire.

pe randul din spatele meu, el si ea, cincizecisiceva de ani, vorbesc tare in intunericul cabinei, ea fashaie o punga si isi tine la curent partenerul cu proviziile stranse in timpul zborului: “am pus in geanta piersicile si untul. crezi ca ne mai dau ceva?”, sotul fornaie nemultumit si spune: “ne mai dau un drac”. mai e o ora juma pina la seul, stewardesele insa nu te lasa sa ridici parasolarele ca sa nu trezesti cetatenii care dorm cu baluta la gura, cucoana gospodina din spate il impinge in sus pe cel de la cotul ei, lumina taie o felie de tort din poala sotului care rage incantat “ce se vede acolo jos?”, femeia isi ascute privirea soimareasca si declara ca de aici, de la 11300 de metri, zareste jos niste orezarii. pai si normal. doar suntem deasupra chinei.

aterizare, piersicile si untul trec, impreuna cu reprezentantii poporului roman, granita in republica sud coreeana. treaba complicata, caci trebuie sa completezi 3 formulare: unul care spune cine esti, cu ce te ocupi, ce vrei de la coreea de sud, unde stai si cat; al doilea care te intreaba cam acelasi lucru, si incearca sa te prinda cu cioara vopsita: iaca aici ai scris ca esti f si aici tot f, dar niciodata nu te simti macar putin m? al treilea formular te sfatuieste sa nu te puna dracului si sa minti autoritatile daca simti ca ai febra, daca-ti curge mucul, tusesti, stranuti sau casti prea mult. fiecare formular alearga catre o alta manuta inmanusata intinsa. totul merge uns pina ma impleticesc in ghiseul unei doamne incordate, ascunsa dupa o masca de jedi, care nu-si mai vede capul de atatea masinarii pe care trebuie sa le foloseasca pe pielea bietului calator: pune degetul aici, pune degetul acolo, acum scoate degetele din fund si baga-le-n nas, fluiera, pune retina aici, spune-mi ce vezi, orezarii? cate boabe de orez poti sa numeri in 15 secunde? 10 minute de privit, atins, scanat, redat, pasaportul e studiat minutios, hmmmm, geme vazand o viza de antarctica, huooommm-se incanta la una de cambogia, coada creste de nu se mai opreste, hai c-am scapat.

autobuzu isi taie in doua ore drum pana-n oras, ambuteiaje se-ntind ca igrasia pe tavanul unui apartament de la 10, mai mari ca-n bucurestiul de dinainte de ctitorirea pasajului de la baneasa, 6 benzi pe fiecare parte, toate ocupate cu hyundaiuri si kia in care soferii dau sms-uri sau se joaca pe samsunguri cu ecranul cat un televizor portabil, d-ala de care aveau microbistii pe vremea lui ceasca, cand urcau pe drumu de poiana, sa prinda ungurii si sa vada si ei campionatul mondial. in autobuz avem si noi televizor.

pe dinsul vizionez un filmulet despre un domn cu freza de leningrad cowboys, parul rosu sculat intr-o limba imensa, zambeste la camera, face semnul victoriei si cocleste o baba sa se coafeze ca el. vine apoi povestea mirilor care au pet un porc mic, roz, tropaitor, pe care il spala si il impodobesc cu pietricele si fundite, pentru nunta. apoi ne bucuram de prezenta unui domn care nu si-a luat haloperidolul si se lupta cu un batz dintr-un copac, urland la cameraman. si nu in ultimul rand, un nenic cu palarie care taraste intr-o lesa un cocean de porumb. cand coceanul se toceste, cetateanul se duce la aprozar si-l schimba cu un praz sau o ceapa, depinde de starea dinsului psihica din acea zi.

pe un panou scrie mare: bine ati venit in tara lui mr.pizza. dumnezeule mare. iar am ajuns in italia?

anul trecut in martie, am fost la buenos aires la “the wall”. nea roger a plecat de la 2 concerte si a ajuns galopant-de la cerere, vezi bine-la 9. de 9 ori s-a umplut stadionul lui river plate cu zeci de mii de fani, intru incantarea buzunarelor lui senor waters. si ale vanzatorilor ambulanti care feliau multimea : ia afisul, ia bandana, uite tricoul, pune-ti baticul, toate facute in dosul curtii din carpele lu mamaia sau tiparite pe hartie de impachetat parizer.  mai jos-selectiuni din materialul de atunci, ca sa stiti la ce sa va asteptati acum.

pe scena o duduie zice ca suntem norocosi ca vom fi pe dvd, iupiiiii, poporu face valuri, o data, de doua ori , de opt ori, ridicati-va si ridicati mainile, it’s a robbery, da, da, cola e 4 parai si o masca de carton cu tzichi 5, cumparati masti ca sa se vada bine pe dvd, cumparati multe ca roger e batran si nu-i ajunge pensia, intoarceti-va la dreapta, acum la stanga, nu maraitzi, spuneti merci ca apareti pe dvd, “estes istoricos chicos”. o burghezo-mosiereasa scoate din poseta un prosopel si sterge de apa scaunul sotzului cu rolex pe stanga, ironic rogerica ne zice sa nu fim “another brick in the wall”.

mama do you think they drop the bomb?, imi dau lacrimile, acum 22 de ani ascultam asta si-mi curgea bala gandindu-ma cum ar fi sa ajung la un concert pink floyd. nici acum nu sunt la unul. roger o arde michael-bono-rammstein, salveaza copiii, pacea, da cu foc si-si pune gecutza de piele si banderola cu ciocanele, publicul rage dezlantzuit si da marunt din buze, nimeni nu stie versurile. dac’as fi extraterestru s-as trece pe aici as crede ca domnul waters e sefu lumii si ne-a scos la “careu”, sa ne invete sa facem economii, sa strangem bani in pusculita asta mare gonflabila, care leviteaza deasupra capetelor noastre.

porcul zboara o vreme si apoi e inghitit de multimea estatica, roger zice ca dedica showul mamelor din plaza de mayo si lui sabato-ernesto sabato si cere multimii sa puna capat terorismului de stat: “nuuunca maas”, nuuuuunca maaas cinta si stadionul dar trece repede pe ole, ole, ole, oleee, rogeeeer, rogeeer. roger face cu mana, cultul personalitatii si ipocrizie semiotica-hai ca v-am dat-o p-asta, intr-o proiectie video de pe perete, logourile mercedes si shell sunt aruncate la cos. probabil ei nu au dat bani, in niciun caz cati au dat cola, visa si petrobras, sponsorii oficiali ai concertului “the wall” din buenos.

buluceala la iesire, bariera de vanzatori ambulanti e lasata, nu iesi de aici pina nu cumperi o esarfa stramba cu pink floyd, bag un lapte gros, hop, sunt afara, claxoane, isterie, taximetristii bleastama psihedelicul si striga si ei “nuuunca maaas”. bulevardul cu 6 benzi e stramt ca o guritza de furnicar, chinezu de la chioscu de coltz tzipa de incantare, clientii dau navala, pe stadion cola era de trei ori mai scumpa si acum sunt toti morti de sete.

intrerupem  transmisia din buenos aires nu inainte de a va reaminti: hei children, litza chitzalau. andreea ai legatura.

hamburgu este buricul presei germane, spiegel, stern, bauer si inca o basculanta de ziare, radiouri si televiziuni rasturnata la hanseatici in batatura. liza a facut scoala de jurnalism, 4 internshipuri pe la reviste si cotidiene dar nici nu viseaza sa prinda un post pentru ca “este foarte greu, trebuie sa ai un cv beton si eu, la 25 de ani, sunt foarte tanara si nu am cum sa am experienta”. 3 zile pe saptamana se trezeste la 5 juma, motzaie 50 de kilometri in trenul care o duce pana-ntr-o suburbie indepartata si apoi baga o miuta cu colegii, pasandu-si stiri despre pisici salvate de la obezitate si batrane muscate de mana de protezele inghitite pe nemestecate, de dimineata.

liza e resemnata, la 40 de ani poate o sa se apropie la 20 de kilometri de oras, la 65 sigur are un post la stern. pina atunci insa trebuie sa traiasca iar banii de colaborator la foaia regionala nu-s multi, asa ca celelalte 3 zile libere, nu-s deloc libere: da meditatii la germana si seara e chelnerita la un barulete din eimsbuttel. carciumarii-baieti buni-ii platesc asigurarea de sanatate,  nu ca astia de la presa care nu dau un ban pe taxe daca esti colaborator si cum la 25 de ani nu prea ai cum sa fii altceva decat  colaborator pentru ca nu ai experienta si fara experienta nu te angajeaza nimeni, rezulta ca nu ai asigurare si… incepe sa sune a romania. unde, drept e, orice agramat poate sa intre ca-n branza si sa scrie un material despre celulita ioanei tufaru, insa mult mai greu se poate pricopsi cu un contract valid de munca.

vuieste presa de stirea plecarii lui sarbu, oooo, titanul media-deschizatorul de drumuri-geniu’ din buftea, dar nu sufla nimeni o vorba despre anii munciti si neplatiti, de contractele la caterinca pe care fraierul de ziarist de 23 de ani le semna ca primarul iar angajatorul le lua si facea cornete din ele si nu platea nicio letzcaie la sanatate sau somaj, de cartile de munca cu un z mare in ele si pensia pierduta-ma rog, cine mai crede in pensie o sa ziceti, dar nu vreau sa intru (inca!!!) in subiectul asta.

as ramane la rapacitatea cu care o generatie intreaga a fost ciordita de catre mogulii media, aia care-ti spuneau cat de norocos esti ca esti aici si cat de tare trebuie sa te bucuri de cele 5 minute de celebritate cu numele tau pe ecranul televizorului pentru ca: azi esti, maine nu esti. daca nu esti supus, la poarta proteveului sunt alti 790 de fraieri ca tine, gata sa-si dea sufletul in serviciul marii fabrici de infoteinment. moguli care au ouat mogulasi, inraiti ca pitbulii si invatati sa latre, mogulasi care au contaminat cu meltenismul lor arogant toata media, s-au scurs in canalele de stiri concurente si in ziare si radiouri.

si iaca-ta cum, acum in frunte cu mustata suprema, inchid cercul si taie orice posibilitate de retragere intr-o emisiune normala de stiri prin deplasarea in par la rds-rcs, daca o fi adevarat. daca nu, fac trei cruci c-am scapat.

liza zice: “am auzit ca si tu esti jurnalist”. nici vorba, sunt contabila si inca una proasta. care a acceptat sa fie tzapita ani de zile, fara sa cracneasca, de catre cetateni model, omagiati de societatea romaneasca. halal.

ps. si d-aia e presa romaneasca o varza stricata. pentru ca e plina de contabili, ingineri si taximetristi, fara o secunda de scoala, fara repere deontologice sau profesionale. indivizi constienti de impostura titlului de “ziarist”, deci mereu infricosati de sutul in fund pe care l-ar primi pentru ca-sunt alti o mie ca ei la poarta ziarului-radioului-televiziunii. in marea ei majoritate, presa romaneasca este o scoala de marlanie si rautate, in care empatia si umanitatea sunt pedepsite si batjocorite. mai multe pe maine, ca m-am pornit destul de tare.

intre dioramele istorice de la miniatur wunderland, exista una care arata suspect: un oras german, berlinul cred, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cladiri legate-cutii de cadouri uriase-in panglici rosii, cu cerculet alb pe mijloc, un soi de negativul steagului japonez. drapele rosii cu cerc alb in mijloc flutura in varful unei fabrici, in balconul unui palat masiv-administrativ, pe stalpii unui pod. omuleti si tancuri marsaluiesc pe strazi, in cizme inalte, chipie patrate si casti ceaun; stranse peste manecile paltoanelor negre care imbraca ofiterimea, sunt alte panglici rosii cu cerculet alb. ceva lipseste, ceva nu e cum trebuie. fisa se rostogoleste greoi si cade cu zgomot, buuuum, ridicand praful din creierul meu: desigur nu e svastica.

de ce tobi? de ce ati scos svasticile de pe drapelurile nsdap-ului din miniatura oraselului german din 1940?

pentru ca este ilegal in germania sa te folosesti de detestabilul simbol nazist. sa-l vanturi aiurea, bagand viata in el acum-inteleg. dar cind e vorba de istorie, cum faci? vii, ca-n “1984”, cu o lama sau o guma, dai cu tus sau cu o mana de superweiss si gata?

wiki spune ca-intr-adevar, din 1945 folosirea svasticii e ilegala. dar nu in arta, stiinte, educatie si, desigur, istorie. insa bigotismul german nu e mic. hol..nu, nu spune nimic despre holocaust, te rog, iti dam 7 mercedesuri seria e, numai nu sufla o vorbulita despre ..”dar vroiam sa vorbim despre holsten, berea voastra”. tobi spune ca intreaga lui generatie, oameni de 40 de ani, au fost crescuti cu frica de trecut, cu ochiul plecat si inima-n gat, da doamne sa nu spuna nimeni vreun banc cu hitler, stalin si ceausescu, da doamne sa nu spuna vreun banc bun cu hitler, stalin si ceausescu si sa-mi vina sa rad, da doamne sa nu ciordeasca vreun evreu o furculita si eu sa vad si sa-i atrag atentia si atunci el sa ma puna sa imi cer scuze in numele intregului popor ca am pornit doua razboaie mondiale, da doamne..

“auzi tobi, stii care e diferenta dintre o pizza si un evreu?”, nu, dar nici nu vreau sa stiu, “stai draga linistit, e un banc pe care mi l-a spus chiar un evreu, de la tel aviv, l-am cunoscut la maastricht la un seminar despre minoritati”, aaa, “deci stii care e diferenta dintre o pizza si un evreu?”, nu, “pizza nu bate cu pumnii in usa cuptorului”, hahahahahahaha. pardon, isi cere scuze tobi.

 daca tot au scos in ilegalitate svastica, eu zic sa scoata si bancurile cu evrei, sa faci parnaie 7 ani daca spui unul si sa platesti 5000 de euro amenda daca folosesti in aceeasi propozitie cuvintele cuptor si evreu. valabil si pentru dus si itzic sau gaz si strul. iar cine rade la bancuri sa fie batut la fund cu “capitalul” lui marx, in piata publica. kapiert?

in unul din docurile caramizii din hafen city, urc scarile cot la cot cu o ceata de nemti hiperventilati si ne varsam, zgomotos, cascada de slapi lipaind pe ciment, in receptia racoroasa a lui miniatur wunderland, cea mai mare cale ferata miniaturala din lume. aschia nu sare departe de macaz, la tata ceferist, fiica sefa de gara. deci..

..o doamna cu ochelari si gesturi de profesoara de balet imi face vant in sala de asteptare, 45 de minute de odihna cu fundul pe bancutele de compartiment de tren din 86, vinilin lipicios. automatele de suc scuipa gratis pahar dupa pahar de cola si alte zemuri cu gust ciorapos, coada ca la moastele sfintei paraschiva, doamne iarta-ne. copii paroxistici se dau cu capul de pereti, frenezia vizitei e atzatzata cu videouri care arata cum a fost construit aeroportul miniatural inspirat de hamburg international, pe care aterizeaza concorduri si jumbouri. cut. trecem la ecluzele clampanitoare prin care se strecoara uriase vase incarcate cu containere. falcile se aduna din poala, cite minute mai sunt pina intram? pai uita-te si tu la ce numar ai pe bilet si vezi care e cel afisat pe ecran. a-ha, mai am de stat macar un sfert de ora, sa-mi mai iau o cola.

aeroportu

in filmuletele proiectate pe plazmele din sala de asteptare, gemenii braun, constructorii wunderlandului, se tarasc pe genunchi printre trenulete, casca ochii excitati la camera si o momesc sa intre sub o falie de austria. in cartea de pe masa mea un neamt a facut ce stia el mai bine, adica o lista cu inventarul. 12.000 de metri de cale ferata, 890 de trenuri formate din 11.000 de vagoane, 300.000 de lumini, 215.000 de copaci, 200.000 de figurine umane, 700 kilograme de iarba falsa si 4000 de kilograme de otel, 500.000 de ore de munca, 8,7 milioane de euro cheltuite. pliantul te imbie ca, odata ajuns in inima wunderlandului, sa cauti urmatoarele scene: mos craciun cascand usa unei latrine de tzara si surprinzand pe tron omul de zapada, politia stransa in jurul unui paraias unde zace trupul gol al unui individ asasinat nemilos, indragostitii-ma rog, un numar de sex oral, in mijlocul unui lan de floarea soarelui, un laborator in care un grup de cetateni in halate albe produc hotarati droguri.

mortu din parau

gata, s-a sunat, trecem de doamna balerina, traversam grabiti magazinul unde copii sunt catarati fara coarda pe munti de masinute, aeromodele si trenuri de plastic, made in china, hap-am ajuns. o tabla electronica informeaza vizitatorii cum stau la scorul pe tari, romania a trimis peste 3000 de indivizi sa gaseasca omul de zapada pe buda, sunt mandra. in spatele meu chiar acum sunt 5 romani, tatal se apleaca cunoscator asupra dioramelor care arata istoria unui oras tipic german, de cind saxoni si-o dadeau parte-n parte cu ursu si bursucu si pina-n timpul celui de-al doilea razboi mondial. fratii braun au presarat in toate etapele betivi naruiti, violuri, cafturi in fatza carciumii, tatal roman trage aer in piept si ii spune sfatos blondei care-i atarna, ca o punga de drena, din buzunarul gecii: “uite draga, aveau cai” sau, privind melancolic la fabrica inegrita de bombardamente: “industria lor era foarte dezvoltata”.

oras miniatural

avem berlinul si transformarea lui din ’44 pina in ’89, avem soldati rusi de straja intr-un cimitir acolo unde se termina sectorul american, avem dezertorul redegist sarind parleazul, avem proteste in fata barierei care se transforma in gard de sarma ghimpata care se transforma in zid, care cade sub ciocanelele tomnatice si lasa sa treaca un puhoi de cetateni in trabant, desigur fratii braun introducind intre revolutionarii est germani si o domnita in pasarea goala.

indragostitii

mareea umana se buluceste intr-o camera intunecoasa plina de zgomotele trenurilor electrice, e noapte, la fiecare 15 minute se face pret de 2-3 minute intuneric, se aprind lumini in case, pe strazi. daca nu ar fi domnul acesta imens in fatza mea, as putea sa vad si eu altceva decat varful muntilor din harz, inima germaniei, imi fac loc si ajung la fabrica de ciocolata, apesi pe butonul de pe stalp si linia de ambalare iti trimite in palma o piesa de lindt, traiasca. avem concerte imense-dj bobo, nemti, ce mama dreacu-avem tuneluri si gari si 890 de trenuri pufaind, urcand, coborand, intrand, iesind, smulgand oftaturi de la copiii catarati pe gardul care inconjoara miniatura, avem elicoptere survoland staul de pe autostrada si masini de pompieri care alearga grabite la incendiul de la palat-dar asta este deja austria. avem alpi si scandinavia si elvetia, hamburg si america. daaa, avem america si extraterestrii care trebaluiesc in desert si, ho-paaaa, am gasit laboratorul de droguri, fix linga extraterestrii, or vrea sa dea vina pe ei. daca apas pe butonul asta ce se intampla? un omulet face bunjee din varful unei macarale, la un alt concert, butonul astalalt imi invarte moara de vant. copiii urla si aplauda aterizarea unui airfrance, doua americance xxxxxxxxl zac naruite linga vegasul iubit, un mucos isi vara piciorul in fata mea taman cind faceam o poza atlantidei ingropata sub o mare nordica, populata de vaci care fac scuba diving.

vaca scubatica

o bucata de scandinavia tasneste in sus, pe sub tablie isi fac loc si trec in culise un sir de 6 norocosi. o sa vada din backstage cum se manevreaza macazurile si toata instalatia asta electrica, se aud urlete din zona “hamburg”, sant pauli a dat gol, stadionul e in delir, vizitatorii racnesc incantati. realitatea miniaturala e mai frumoasa decat aia 1 la 1. 3 ore juma in wunderland, zi gulliver, mai vrei acasa?

cladiri de caramida, zvelte, balcoane pariziene, ferestre inalte si late prin care se vad biblioteci manoase si camere hirsute, pline de flori pe piept si pe la subrat. nemtoaice cu ochi carpiti de somn imping carucioare cu copii blonzi, ai face si tu un copil blond, ai face si-un pechinez sau un ou de broasca testoasa daca ai stii ca ar trebui sa-l plimbi dimineata de la casa ta cu geamuri mari pina la elba 79 unde vecinatatea se strange duminica sa-si ia brunchul. 12,5 euro de caciula sa-ti faci matzul parizer cu carnati afumati si carnuri care-si lasa zeama calda pe fundul de lemn, salata de cartofi cu mustar si wurst care te pisca draceste de limba, salatica de peste si peste fara salatica, somon tavalit intr-un sos dulceag si iaca si departamentul dulciuri cu iaurturi cu fructe si vafe si pandispan. o coloana de gravide cu burti tuguiate se-nfig la clatite, dureaza o vesnicie pentru ca nu-s gata, le presezi tu insuti intre palmele mari si negre ale masinariei cu becuri rosu si verde care clipesc ca la tren, rosu “stai asa ca acum se face”, verde “gata domle, s-a facut”.

copiii se tavalesc printre mese, escaladeaza banci, se caftesc cu paine, totul in soapta, ca-n biserica, parintii picotesc cu paharul de prosecco in mana, afara hipsterii robotesc la farfuriile pline. ma uit miloasa la ei, doar doi ar lua nota de trecere la hainite, la o tura prin gradina eden de la palatul stirbei: pantalonii nu-s indeajuns de fistichii, nici camasile indeajuns de saizeciste, poate bastile si peticele din coatele sacourilor sa-i salte un pic la impresia artistica. femeile sunt praf, blugi negri stransi pe solduri prea mari, tricouri lalai, nu tu un capotel de la mamaitza si baticul strans sub ceafa, nu tu un cosulet pe bicicleta alba si o pereche de opinci de la muzeul satului, hipsterii de hamburg pierd competitia fara drept de apel, pun pariu ca nici nu stiu ca se poarta sprancenele rase si palariile de pasla impinse militieneste pe spate.

nici plictisul filozofic si dezgustul amar nascut de inutilitatea vietii nu stiu saracii hamburghezi sa mimeze. alearga prin parcul de pe marginea lacului alster, se-nfig grabiti in pedalele bicicletelor, isi paseaza frizbiuri, baga spritzuri la ponton, hlizindu-se inocent la trupa de jazzmani care gadila trompete, barci gonesc pe lac, caiace se urmaresc pe canale. alene, in picioare pe placi de surf, pieptanind cu vasle apa, trec doamne de 60 de ani si nepoti de 7, hidrobiciclete muta familiile de la o terasa la alta: bagam o bere si-un pipi si continuam traseul. caini mici urmaresc vigilent traficul din cosuletul baboantelor tonifiate care dau viguros la pedale, un grup inalta zmee, o coada lunga de barci se insira la geamlacul carciumioarei deschis deasupra canalului, drivein nautic: balanganindu-se zdravan, fete isi iau cafele si paseaza vafe baietilor de la pupa. sau prova, niciodata n-am stiut care-i care. se rade, se chicoteste, relaxare. de la bani, n-au astia nicio grija. sau..

drivein nauticpaul ekman a scris despre contagiunea sentimentelor exprimate de fetele noastre. daca ne balacim in zambetele naive ale trecatorilor, problema taxelor si oftica pe unchiesul care nu te-a sunat de ziua ta se estompeaza si gura-ti pleaca in suras, muscultura obrajilor dandu-i un branci creierului care cade cu splash in ligheanul cu serotonina. daca ne lovim de figuri incruntate, grimase nervoase si buze stranse intr-o cicatrice mica sub nari frematande de manie, geaba ti-ai luat rochie noua si copilul a primit ‘foarte bine” la extemporal, o sa ajungi acasa tarand dupa tine isteria strazii, ca pe-un fum de gratar care ti-a intrat in haine.

propunere pentru edilul general: 100 de actori scosi la orele de varf in statiile de metrou si pusi sa zambeasca larg calatorilor. pariu ca incet incet otrava tzafnei regatenesti se va risipi?

 

Design a site like this with WordPress.com
Get started