bulevardul e curatat cu racleta si periuta, centimetru cu centimetru spalat de catre mainile dibace a 4 nenici ciuciti pe vine. de-a dreapta si de-a stanga cresc enormi, zgarie nori, pieptanati cu carare pe mijloc intr-un coc tzuguiat, biserici trimit cruci de neon, rosii, spre cerul intunecat. in sfarsit, am ajuns in bukchon, zona istorica unde strazi intregi sunt aliniate cu hanokuri, casele traditionale coreene.

hanok gahoe e plin ochi de puberi aliniati pe braul de lemn al curtii interioare ca niste pasari imense, 80% au ochelari, 100% au in poala cate un telefon samsung gigant, nu discuta unul cu altul, fiecare e legat ombilical la lumea aflata la sute de kilometri de locul unde sunt acum si, desi asculta rapperi americani si madonne, niciunul nu stie o iota engleza. gazdele, doua femei zambitoare isi flescaie crocsii prin curte si-mi fac vant intr-un dulap. ho-paaaa.

am dat 90 de dolari pe noapte pentru o camera de 2 pe 2, cu un geam mic de parnaie si un televizor, desigur samsung, gras si batran, sforaind negru langa un turnulet de plapumi si paturi pe care trebuie sa le organizez intr-un culcus pe podeaua de lemn. baia? e undeva pe hol, trebuie insa sa reusesc sa trec de bariera de puberi latita cu telefoanele in prag si apoi de bagajele lor explodate de pe hol. gazda numaru 1 nu vorbeste engleza spre deosebire de gazda numarul 2 care nu vorbeste deloc engleza si nici nu da semne ca va vorbi vreodata. gazda numarul 1 zice ceva repede, zambind larg, un australian-de fapt libanez francez care a stat la londra si acum locuieste la sydney unde ploua mult-intelege ceva japoneza si reuseste sa desluseasca viersul coreean: trebuie sa ne mutam. noi toti astia caucazieni trebuie sa ne mutam in casa mare.

e mult mai bine-ma asigura husein, libanezu-englez-australian, nascut in gabon (ultima infomatie se adauga in fata portilor electrice ale palatului de beton), pentru ca aceasta casa noua e mult mai generoasa cu spatiul. gabonezu-libanez-australian-francez a stat acum niste ani tot in casa mare si poate sa spuna cu mana pe inima ca apartine familiei hyundai. eeeeee na, adica chiar aia cu masinile? da duduie, fix, e a familiei hyundai si noi o sa stam cu totii sub capota de beton a domnului hyundai. imi fac cruce si intru pe portile deschise de catre butonasu fermecat tinut de gazda numarul 2, tropaim 10 metri prin curtea exterioara si ne oprim in fata celui de-al doilea rand de garduri electrice, alt buton, intram. si acum suntem fatza in fatza cu gardul numarul 3 de blana alba si colti si maraieli nevrotice. sunt cei doi caini ai familiei hyundai care ataca miseleste calcaiul, gazda 2 latra scurt la ei, cainii o tulesc intr-un foisor de lemn si ajungem, in sfarsit, in holul rezidentei hyundai unde 14 perechi de pantofi aruncati alandala la usa, ne anunta numarul refugiatilor din vastele interioare.

husein ia o camera cu pat, eu primesc biblioteca cu podea de marmura, geamuri imense si rafturi de carti intercalate cu diplome, medalii inramate, cupe, busturi de bronz. iaca si un fotoliu de piele din ’60 si un video din ‘82. unde dorm? gazda 2 sapa in dulap si scoate doua plapumioare pe care le intinde pe marmura moarta, mausoleul e pregatit, ce cinste mai mare decat sa fii ingropat in biblioteca domnului hyundai, alaturi de premiile dumisale?

primesc un sapun de casa cu miros de fructe, un prosopel de 20 de centimetri pe 40 si invitatia sa ma trezesc dimineata la 7 pentru micul dejun. llibanezu-gabonez-australian traduce chestiile astea pentru ca nu inteleg nimic. tot el se jura ca a vazut in casa un altar cu poze ale lui kim il sung, ca sigur familia hyundai e din coreea de nord si acusi se roaga pentru sanatatea lui kim jong un, grasul din fruntea natiunii de slabi. doamne dumnezeule, bat din nou o cruce cu ochiul agatat de neonul rosu al crucii din varful bisericii catolice de peste drum.

de ce ne-au mutat? overbooking, gahoe hanok e vestit in lumea cinefililor fani ai telenovelelor coreene turnate aici si acusi e plin de copilasi care sigur nu ne-ar fi lasat sa ne odihnim. cainii latra isteric si husein e priponit in usa, gazdele 1 si 2-ia-le de unde nu’s, alergam prin ploaie cu colt alb dupa noi, sarim primul gard, sarim al doilea gard, palatul hyundai ramane in spate, ascuns in bezna uda. un soju curge cald pe gat. buna dimineata.

pe randul din spatele meu, el si ea, cincizecisiceva de ani, vorbesc tare in intunericul cabinei, ea fashaie o punga si isi tine la curent partenerul cu proviziile stranse in timpul zborului: “am pus in geanta piersicile si untul. crezi ca ne mai dau ceva?”, sotul fornaie nemultumit si spune: “ne mai dau un drac”. mai e o ora juma pina la seul, stewardesele insa nu te lasa sa ridici parasolarele ca sa nu trezesti cetatenii care dorm cu baluta la gura, cucoana gospodina din spate il impinge in sus pe cel de la cotul ei, lumina taie o felie de tort din poala sotului care rage incantat “ce se vede acolo jos?”, femeia isi ascute privirea soimareasca si declara ca de aici, de la 11300 de metri, zareste jos niste orezarii. pai si normal. doar suntem deasupra chinei.

aterizare, piersicile si untul trec, impreuna cu reprezentantii poporului roman, granita in republica sud coreeana. treaba complicata, caci trebuie sa completezi 3 formulare: unul care spune cine esti, cu ce te ocupi, ce vrei de la coreea de sud, unde stai si cat; al doilea care te intreaba cam acelasi lucru, si incearca sa te prinda cu cioara vopsita: iaca aici ai scris ca esti f si aici tot f, dar niciodata nu te simti macar putin m? al treilea formular te sfatuieste sa nu te puna dracului si sa minti autoritatile daca simti ca ai febra, daca-ti curge mucul, tusesti, stranuti sau casti prea mult. fiecare formular alearga catre o alta manuta inmanusata intinsa. totul merge uns pina ma impleticesc in ghiseul unei doamne incordate, ascunsa dupa o masca de jedi, care nu-si mai vede capul de atatea masinarii pe care trebuie sa le foloseasca pe pielea bietului calator: pune degetul aici, pune degetul acolo, acum scoate degetele din fund si baga-le-n nas, fluiera, pune retina aici, spune-mi ce vezi, orezarii? cate boabe de orez poti sa numeri in 15 secunde? 10 minute de privit, atins, scanat, redat, pasaportul e studiat minutios, hmmmm, geme vazand o viza de antarctica, huooommm-se incanta la una de cambogia, coada creste de nu se mai opreste, hai c-am scapat.

autobuzu isi taie in doua ore drum pana-n oras, ambuteiaje se-ntind ca igrasia pe tavanul unui apartament de la 10, mai mari ca-n bucurestiul de dinainte de ctitorirea pasajului de la baneasa, 6 benzi pe fiecare parte, toate ocupate cu hyundaiuri si kia in care soferii dau sms-uri sau se joaca pe samsunguri cu ecranul cat un televizor portabil, d-ala de care aveau microbistii pe vremea lui ceasca, cand urcau pe drumu de poiana, sa prinda ungurii si sa vada si ei campionatul mondial. in autobuz avem si noi televizor.

pe dinsul vizionez un filmulet despre un domn cu freza de leningrad cowboys, parul rosu sculat intr-o limba imensa, zambeste la camera, face semnul victoriei si cocleste o baba sa se coafeze ca el. vine apoi povestea mirilor care au pet un porc mic, roz, tropaitor, pe care il spala si il impodobesc cu pietricele si fundite, pentru nunta. apoi ne bucuram de prezenta unui domn care nu si-a luat haloperidolul si se lupta cu un batz dintr-un copac, urland la cameraman. si nu in ultimul rand, un nenic cu palarie care taraste intr-o lesa un cocean de porumb. cand coceanul se toceste, cetateanul se duce la aprozar si-l schimba cu un praz sau o ceapa, depinde de starea dinsului psihica din acea zi.

pe un panou scrie mare: bine ati venit in tara lui mr.pizza. dumnezeule mare. iar am ajuns in italia?