Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

Prietenul meu V mă întreabă dacă nu aș vrea să mă bag în campania electorală a lui ALDE. Mă uit la el stupefiată și apoi mă gândesc la prietenul meu T care mi-a spus: dar tu de când ai devenit așa activistă?
Amicii mei Ș și S au mers la un potențial client, o stație TV care mă înjură pe mine și care spune despre ei că au primit bani de la Soroș ca să-și aducă borcanul cu peștișorul de aur la proteste. Peștișorul de aur a primit și el bani pentru că a venit cu furca și toporul din oțel inoxidabil. Ar vrea să lucreze cu acest client? S are dubii, Ș nu prea.
Îi înțeleg. Și pe V și pe Ș și pe S.
Sunt bani și ai vrea să faci și tu niscaiva marțafoi mai ales pe praful ăsta din publicitate, când bugetele sunt scoase ca urșii în rezervațiile unde vâna Ceaușescu, legate în lanțuri, haideți domnu Bogdan, haideți domnu Zoltan, haideți domnu Teddy, haideți domnu Radu, haideți domnu Andrei, trageți că nu mai putem să ne prefacem mult timp că sunt licitații pe bune. Haideți, așaaaa, bravo, acum faceți poză cu piciorul cocoțat pe milioanele ăstea de euro, per-fect, acum dați comunicat în care felicitați profesionalismul echipei, acum ieșiți la protest și spuneți că sunteți împotriva OUG 114. Și în tot timpul ăsta fiți cu ochii în 4 la rubrica de matrimoniale-financiare că o să dăm anunțu cu scoaterea la licitație a serviciilor de comunicare pentru proiectul finanțat din bani europeni cu violența în familie. O să mai vină și cel cu țiganii și cel cu homosexualii, bani europeni, purcoi. Trebuie doar să aveți și dumneavoastră grijă de noi, să ne ștergeți sudoarea de pe frunte cu o hârtie de 100.000 de euroi.

Bani.
Mulți bani.
Care ajung la oameni care nu sunt activiști.
Sau, mă rog, sunt activiști de partid, d-ăia de rit vechi. Rit vechi, chiar dacă unii din ei sunt tineri ca nea Ghiță, 11 ani la revoluție, la 31 de ani averea lui era estimată la 100 de milioane de euro, parlamentar, fugar, credincios, Dumnezeu e sus și vede, Dumnezeu îl va sprijini în candidatura lui la europarlamentare, Dumnezeu îi va strânge carpienele și metacarpienele într-un pumn care va sparge falca protestatarilor #rezist care nu lasă instituțiile statului să-și facă treaba.
Precum în cer așa și pe pământ, pesemne că în cer se cară autocare cu îngeri să huiduie un fost procuror sau un fost ministru de externe, huoooooo, eventual să-l scuipe când iese de la audiența cu Dumnezu.
Dumnezeu vede și nu zice nimic. Are altele pe cap. Se întreabă El: oare cât din averea lui Ghiță e a lui Ghiță?
Oare cât din banii lui Ghiță se duce în campania PSD, cât la Pro România lui Ponta, cât la campania PRM+PRU, cât la PNL, cât la, Dumnezeu își scuipă în sân, ptiu drace,  USR+PLUS?
Am scris bucata de mai jos acum 2 ani. Postul era mai lung, mai amar, plin de nerăbdare. Eram un Moise care deschisese a 6-a oare brațele și apele se încăpățânau să nu se despice.

“Mă gândesc iar la muncitorii din filmul lui Liviu Tofan despre Brașov 1987. Dacă ar candida, i-aș vota cu 2 mâini. Dar nu vor să facă asta sau nu pot. Nu sunt conectați ca domnu ăla care a organizat proiecțiile simandicoase de la Muzeul Țăranului și Cotroceni, de la Banca Națională și de la Brașov, de la Reduta. Da, vorbesc despre Sorin Mândruțescu, CEO Oracle, filantrop și iubitor de film cum rezultă din acest material tip perie : http://da.zf.ro/dupa-afaceri/arts-design/sorin-mindrutescu-executiv-top-avid-pasionat-cinematografie-festivalului-film-istorii-rasnov-cetatea-rasnov-film-proiectat-aer-liber-luna-perseidele-ti-joaca-cer-pot-pune-asta-cuvinte-16708166.
Dar ce-ai domle cu Mândruțescu?
Nu aș avea nimic dacă nu aș fi văzut printre cei 300 de invitați pe care i-a avut la Brașov 1987. 2 ani prea devreme o tonă de securiști de rit nou, impostori și, desigur, ginerică al lui domnu Măgureanu, cel prezent la lansarea lui Voiculescu.
Voi vedeți ce văd eu? Că majoritatea oamenilor de afaceri cu cureaua lată, cu foame de socluri pe care să-și suie egourile cioplite în stâncă, au toți stranii legături cu nisipurile mișcătoare ale serviciilor, mogulilor, că se-ntâmplă prin jurul pesedeului, că dirijează fonduri europene și își construiesc ong-uri și festivaluri, dându-ne senzația că avem de ales?
Nu vrem
Să fim
O nație de hoți! se strigă în portavoce iar eu cumpăr un vin fiert din Piața Sfatului și nu primesc bon.
Știi ai cui sunt ăștia cu rulota cu vin fiert? Ai lui Gantz, viceprimarul. E băgat și cu…Dar ce mă mir, sunt în orașul unde primarul a fost ales în clinchetul celor 2 dosare penale care îi atârnau de glezne, electoratul spunând: ăsta a furat, și-a făcut plinul, nu mai fură. În septembrie a venit al 3 lea dosar.
Nu vrem să fim o nație de hoți.
Nu suntem. Dar suntem conduși, infiltrați, manipulați de hoți.
Și dacă își dau ăștia demisia mâine, cine credeți că îi va înlocui?

Luați de citiți aici un articol colosal despre cine sunt oamenii care controlează așa zisa opoziție.
https://www.sfin.ro/bani-si-afaceri/companii/odiseea-emag-viziune-antreprenoriala-sau-faliment-necontrolat/”

E prea târziu.
În dispozitivul de teleportare în care a intrat omul nou, post-revoluționar, s-a strecurat musca Securității și din organismul rezultat din descompunerea și reîntruparea moleculelor celor 2 entități nu mai pot fi extrase cioburile de ADN ale serviciilor.
Ia-le banii, spun Rareș și Stelian, Liviu și Șerban.
Ia-le banii căci idealismul nu are calorii.
Umflă burta dar nu-ngroașă picioarele, te ține în viață atât de slăbit încât nu poți să-ți cureți muștele care ți se strâng în colțul gurii.
Ia-le banii Raluca.
Ia-le banii și fă din ei un metru de autostradă ca băiatu ăla din Suceava.
Nu poți lupta din afară, luptă dinăuntru.
Ia zi, te bagi să faci campanie la europarlamentare pentru ALDE?

Dacă niciunul dintre noi nu s-ar băga, dacă scârba ar prima, dacă ne-am spune că banii ăia sunt radioactivi și că o să crăpăm de la ei în câteva luni, dacă ar exista niște standarde morale, nu lucrez pentru Ghiță, nu lucrez pentru Ponta, nu lucrez pentru Voiculescu, nu lucrez pentru securiști ticăloși și politruci odioși, dacă nu ne-am vinde pe 7 sau 877 lei oricărui mafiot nedemn, poate că am sparge blestemul alegerii răului cel mai mic.
Poate. Nu am bani ca nea Mandachi să fac un video superb, dar am și eu un challenge pentru agențiile de publicitate și colegii mei din advertising: nu vă băgați fraților să lucrați pentru PSD, ALDE, Pro România sau alianța lui Ghiță.
Refuzați banii, indiferent cât de mulți sunt.
Da, poate voiați să vă luați mașină nouă sau să zugrăviți.
Mai așteptați un pic.
Good things come to those who wait, zicea o reclamă din anii 90 la Guiness.
Ați așteptat 30 de ani, mai așteptați încă 2.
Nu vă murdăriți cu banii securiștilor vechi sau noi.
#șîeu refuz banii securiștilor.

Mereu m‐am întrebat ce se ascunde în spatele obsesiei propagandei comuniste pentru MAMĂ.

Cultul maternităţii.
Femeia oferind carne de tun ţării.
Braţe care să o apere. Braţe care să muncească. Braţe care nu îmbrăţişează decât idealurile comunismului. Mama poporului.
Mama murind făcând un avort. Sau patru. Septicemie.

Copii de grădiniţă tăind inimioare în hârtie roşie sau elevi de clasa I scriind cu litere lătăreţe: eşti cea mai frumoasă mamă!

Mama lui Coşbuc şi Mama Elisabetei Bostan.

Mame mândre când ăl mic a luat premiu. E fii‐miu, seamănă cu mine, că tac‐su e un porc ordinar. Bine că nu a moştenit nimic de la tac‐su.

Mame cu gladiole şi mame cu garoafe, copii împodo‐ biţi ca nişte cai scoşi la paradă, purtând în spate orgoliile părinţilor, de profesionişti care, dacă ştiu să facă ceva, apăi ştiu să facă oameni.

— Cu ce vă ocupaţi, doamna Matei?

— Fac oameni. Şi încă îi fac bine. Pe Vlad l‐am greşit puţin, că nah, e primul şi nu ştiam cum se face. L‐am cam răsfăţat, dar acum nu vă faceţi griji, îl iau fin la satâr şi o să iasă un băiat perfect, un român adevărat, care va face cinste patriei sale, Republica Socialistă România.

Vlad nu a făcut cinste patriei, deşi a fost prins de Revoluţia din 1989 la Bistriţa şi ar fi putut să se remarce în luptă. Dar, ce‐i drept, nu a fost nicio luptă.

Vlad a stat toată ziua, bună ziua în garnizoană. Chiar şi în lipsa luptelor sau poate tocmai pentru că nimeni din unitatea de vânători de munte nu a ieşit pe străzi, populaţia a fraternizat cu armata spunând: armata e cu noi, armata e cu noi!!!

Apoi populaţia a trimis mâncare şi băutură, iar Vlad şi colegii lui au stat şi s‐au uitat la televizor la bătăliile din Bucureşti şi Sibiu, din Cluj şi Braşov, au mâncat cârnaţi şi slană şi au băut vin roşu, apoi au ciocnit un păhărel de horincă atunci când au văzut înregistrarea cu părinţii naţiunii căzând seceraţi de gloanţe la Târgovişte, şi frate‐miu s‐a întors acasă foarte gras. Prima permisie a fost la cinci luni după Revoluţie, se făcuse cât un porc până atunci

Numai mamă să nu fii, spunea maică‐mea de fiecare dată când cineva o întreba ce mai face.

— De ce, s‐a întâmplat ceva cu Diana?

— Nuuuu, ea e acasă, dar Vlad, Vlad e în armată. Ce bine că Vick e un bălălău, un neputincios, şi nu a reuşit să aranjeze să facă fii‐miu armata la Ploieşti, să fie mai aproape de casă. Cei de la Ploieşti au avut probleme, au fost duşi la Bucureşti, au fost împuşcaţi. Nici acum nu mi‐a trecut sperietura din decembrie şi nu ştii niciodată cu ăştia, nu vezi ce se întâmplă cu nemernicii, cu ticăloşii ăştia care vin din afara ţării să se caţăre în funcţii de putere, să‐l dea jos pe Iliescu, singurul care ştie ce este de făcut, nu degeaba au zis şi atunci, înainte, la Europa Liberă de el. Că noi ascultam, noi nu eram laşi ca restul, Vick mereu cu gura lui mare şi cu bancurile lui politice mi‐a scos peri albi. Puteam să facem puşcărie, nici nu ştiu cum am scăpat. Dar uite că nu ne‐am ales cu nimic, tot felul de troglodiţi şi jigodii au ajuns în sindicat la ei, la institut.

Mamă. Numai mamă să nu fii.

În niciun caz nu mama lui Vick, biata femeie cât a tras cu bestia asta, de mic era rău. O femeie elegantă, rafinată, i‐au mâncat zilele şi Vick, şi ticălosul de taică‐su. S‐a curăţat în trei săptămâni de la un cancer despre care medicii de la Mureş îi spuseseră că poate să fie dus pe picioare zeci de ani.

Trei săptămâni.
— Las’ că o să ajungi şi tu mamă. Îţi doresc să ai parte de copii la fel de răi şi neobrăzaţi cum aţi fost voi, mi‐aţi mâncat zilele, m‐aţi îmbătrânit. La 43 de ani sunt o fosilă.

Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume.

Luna martie are gust de lipici, steluţe, carioci, un ţiuit constant, tinitus, vocile ascuţite ale copiilor care recită poezii dedicate mamei.
(Extras din cartea care va apărea cândva în aprilie sau mai la Editura Trei)

La agenția de publicitate la care lucrez am avut de-a lungul timpului clienți antreprenori români. Oameni cu ambiții neîncăpând în cupa F a sutienelor, bani, să facem bani, să le arătăm ălora de au râs de noi când aveam 8 ani și am luat 6 la mate că cine râde la urmă înseamnă că nu a înțeles poanta, unde sunt ei, geniile, sunt niște cercetători cocoșați în vreun birou la Măgurele pe când noi uite, facem bani, am depășit recolta record la hectar, dacă ne suim în vârful căpiței de bani vedem Viena. Și apoi, îmbătați de lipsa oxigenului din vârful căpiței de bani, antreprenorii locali și-au zis că sunt copiii lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl este cel care i-a creat prin frecarea rapidă a degetului mare de cel mijlociu și de arătător.
Ploaie de bani a făcut Dumnezeu Tatăl și ei erau picăturile care au căzut asupra pământului. Așa că, antreprenorii locali au început să investească în biserici ca să-l mulțumească pe Dumnezeu Tatăl.
E plin de bigotism în zona antreprenorială românească.
Se bat cruci, se cheamă popi, se plătesc slujbe, se fac seminarii cu fețe preotești, se invocă groaza unei invazii musulmane sau ticăloșia evreiască, se îmbrățișează pravoslavismul, se huiduie homosexualitatea, se laudă Putinitatea.
Și se merge, cu rugăciune, înainte. Hai Doamne ajută!!!
Doamne ajută și el cu ce poate, dar Doamne nu face autostrăzi. Nu pe rugăciuni.
Nu pe ochi frumoși.
Nu pe cruci trasate grațios la 3 centimetri deasupra pieptului.
Doamne, Doamne nu lucrează cu asfalt.
Nu suportă mirosul de șantier, azbest, smoală.
Dar cui îi trebuie autostrăzi? Domnului care distribuie mobilă sau celui care distribuie brânză sau celui care distribuie mezeluri sau celui care distribuie motorină și benzină?
Tuturor.
Aia crezi tu. Ei nu își bat capul cu asta, cum a mers 30 de ani o să meargă și următorii 30, mai rău sau mai bine, cum o da Dumnezeu, noi să fim sănătoși.
Dar noi nu suntem sănătoși.
Se moare zdravăn pe șoselele din România. Se rămâne fără picioare și mâini și ochi pe șoselele din România.
Cum o da bunul Dumnezeu, ne-om duce crucea, spun antreprenorii în SUV-uri cu 873 de airbaguri și 46 de iconițe legănându-se, agățate de oglindă.
Dar Dumnezeu nu dăăăăăă, asta a strigat suceveanul Ștefan Mandachi care a propus ca pe 15 martie, la ora 15, pentru 15 minute România să se oprească din lucru.
Da.
15 minute de scos România din priză.
Pauză de gândire.
Un festival al reflexiei, ca Nyepi din Bali.
Să ne întrebăm unde am ajuns și de ce nu am reușit să ajungem prea departe?
Poate pentru că nu avem drumuri?
Câți o să vă opriți 15 minute la ora 15 pe 15 martie?
Câți o să trageți mașina pe dreapta, câți o să vă ridicați de la birouri, câți o să lăsați tava și polonicul, câți o să opriți ora de mate sau de chimie, câți o să vă gândiți că Dumnezeu vostru, ăla de îi suportă pe ticăloșii de la putere și nu-i trăznește, nu o să vă facă vouă autostrăzi și nici nu o să întoarcă morții din mormânt?
Eu sper că mulți.
Să oprim rotița pe care ne învârtim 15 minute.
Vom fi niște șoareci mai odihniți și deci mai greu de păcălit.

Fifti-fifti o fost înaintea lui Boc, o fost și la pușcărie dar o ieșit. Îi ziceau fifti-fifti că cierea juma din profitu oricărui investitor sau cie Mniezău era ăla de voia să facă la Cluj vreo afaciere. Ăla o fost rău, nu mai rău ca Funar care ne-a dat 15-20 de ani înapoi, Fifti-Fifti nu o fost așea rău că a stat puțin. Și mai sunt nebuni d-ăștia prin Florești, unde stau eu, coloșea e unu penelist. Nu știe decât să fure și să mintă dar lumea îl votează și nu pare să vadă cât de rău am ajuns.
Taximetristul tace o leacă, pierdut în gânduri, apoi spune: nu știu cum, cu cât sunt mai proști și mai răi, cu atât ajung mai sus.
Îi spun că sunt ca mătasea broaștei, ăștia plutesc deasupra, îți iau ochii, dedesubt sunt știucile ălea adevărate, stăpânii bălții.
Aprobă.
Apăi normal că pe ăștia îi scot în față, că sunt manipulabili. Că noi avem aici și oameni capabili, uite cum îi Rus de la PSD sau Dâncu, adică sunt de la pesedeu dar sunt oameni în putere, dăștepți. Dar Boc e cel mai bun, că el o făcut Cluju ăsta să fie fruncie.

Taximetristul de noapte crede că Boc fură.
De fapt, e sigur că Boc fură.
A văzut că intră foarte mulți bani în Cluj. Sunt sute de companii de IT și hotelurile sunt mereu pline de chinezi și de arabi și indieni, nu mai vorbim de italieni și francezi și ruși. E un oraș internațional unde umblă banii. Știi cât costă o casă?
Nu.
Păi un văr d-al meu și-o luat, nici măcar în centru, un apartament de 70 de metri pătrați, îi adevărat că-ntr-un bloc vechi, cu grădină și acces la pod. A dat 143.000 de ieuro. Sunt bani duamnă în Cluj și uite cum sunt drumurile, uite ce aglomerație îi, uite cât s-au căznit să gate un pod. E clar că Boc fură, că la toți banii ăștia mulți ar trebui să avem șosele mai acătări, să avem metrou, să avem di tăte.

Taximetristul de București a făcut armata la unitate de miliție la Timișoara. Îi place Ardealul. Crede că Ardealul e superior Munteniei deși el e get-beget bucureștean. A fost ultima oară în 2008 în Cluj. Spune că trebuia să ia un troleibus de undeva și toată lumea stătea la coadă, ordonată, exact în dreptul indicatorului care arăta locul unde urma să oprească mașina și el când vedea cozi își aducea aminte de cele la carne de pe vremea lui Nătărău-vă spun dacă avem timp de ce îi spuneam Nătărău lui Ceaușescu-așa că atunci când a venit troleibusu s-a fofilat și a urcat pe una dintre ușile unde nu era nici dracu, i-a lăsat pe clujeni să respecte rândul și apoi, vă spun doamnă, tare rușine mi-a fost, o bătrânică a venit la mine și mi-a zis: se vede treaba că sunteți bucureștean.
Descurcăreții.
Taie curba.
Ia-i fața.
Fă-l la lanț.
Dar uite că ei au parcări și nu au șomaj, merge bine orașu, sunt firme grămadă și salarii mari, spune plin de admirație taximetristul-milițian.
E abătut.
Crede că noi ăștia, descurcăreții, suntem loviți de ghinion.
Îi spun că nici vorbă.
Noi suntem individualiști.  Nouă nu ne pasă decât de fundul nostru. Și d-aia noi alegem prost, pentru că nu suntem obișnuiți să ne gândim la ăla de lângă noi. Nu înțelegem proiecte, concepte, suntem victimele propriei noastre superficialități.
Ne descurcăm din încurcătura în care ne băgăm singuri atunci când votăm oameni care par la fel de descurcăreți ca noi. Uite Oprescu. Uite Băsescu. Uite Firea.
Niște șmecheri.
Cum s-au învârtit ei.
Unul nu ar fi stat la rând la troleibus dacă puteau să urce pe ușa la care nu aștepta nimeni.
Haos.

Și acum, cu cine să votăm doamnă?, întreabă taximetristul din București care nu apucă să îmi mai spună povestea Nătărăului. Eu zic cu Tăriceanu că-i baiat arătos, nu ne face de rușine în Europa, adaugă și privește iute în retrovizoare.
Tăriceanu a fentat sute de oameni ca să-și ia carnetu de șofer, vă amintiți?
Da, își amintește. Îmi dă restul și întreabă: dumneavoastră în locul lui, la funcția lui, nu făceați la fel?
Nu.
Nu mă crede.
Dar nah, se știe că brașovenii sunt mincinoși. L-au vândut pe Vlad Țepeș turcilor. Și bietul Țepeș, ce rușine, nu a fost capabil să se descurce și să iasă cu viață din această poveste.
The end.

Doamna de la pâine spune că noi, românii, primim ceea ce merităm.
Eu primesc o ciabatta, pesemne că asta merit.
Am vorbit ieri cu Nelu. E profesor, nu putea să trăiască din salariul de profesor, el nu credea că primea ceea ce merită așa că s-a făcut agent imobiliar. Așa a aflat Nelu că primarul Brașovului ar fi zis că până nu pune 200 de milioane de euro deoparte nu pleacă din primărie.
E la al 4-lea mandat. Scripcaru. Primaru. Oamenii îl votează pentru că, deși fură, dă și orașului înapoi ceva.
Le dă pe dracu, suspină Nelu.
Le dă ceea ce merită, zic eu.
Primarul Scripcaru vorbește ca un porc, zice Nelu.
Porcii nu vorbesc, îi atrag atenția dar el dă din mână sastisit de filologi d-ăștia de garsonieră și zice “știți ce vreau să zic, eu am un prieten director de firmă, a mers la o  licitație publică la primărie și Scripcaru a ieșit pe hol și a zis:  ce penisul meu căutați aici săracilor?”
A zis penisul?
“Nu, a zis celălalt cuvânt, știți și dumneavoastră, nu vreau să-l spun. Dar omul ăla venise să aplice pentru o licitație publică, nu era angajatul lui Scripcaru.”
Și dacă era angajatul lui Scripcaru, vorbești așa, cu penisul, cu varianta populară a penisului, cu săracule?
“Nuuu, haideți că știți ce vreau să spun. Nu erau sclavii lui Scripcaru. Un nesimțit. Un porc. Un terchea berchea.”
Nelu are capul roșu de furie. Zice că toată lumea știe că toți dezvoltatorii imobiliari trebuie să îi dea 10% cotă lui Scripcaru dacă vor avize de la primărie ca să-și facă proiectele. Punct.
Mai zice că toată lumea știe că hotelul Kronwell, ăla care s-a construit pe locul pe care era înainte bazarul de la gară, e al lui Udrea și Scripcaru. Fațadă e familia Popescu, unii care aveau niște magazine cu piese auto. Hotelul a fost ridicat pe vatra unui moluleț provincial care a ars cu flacără grozavă dar pompierii nu s-au grăbit, au venit după 20 de minute după ce clădirea fusese înghițită de foc. Molulețu se chema MyPlace și era tot al Popeștilor. Nelu spune că trecea cu mașina pe lângă, a văzut flacără și fum gros ieșind din clădire și un băiat tacticos care, la 10 metri de incendiu, spăla geamurile magazinului.
“Umblă vorba că au golit toate tarabele dinăuntru înainte, că proprietarii au fost anunțați că se pune foc”, îmi comunică Nelu ridicând sprâncenele și degetul arătător de la mâna dreaptă.
Toată lumea știe, continuă să-mi răsune în urechi.
Toată lumea știe și nu face nimic.
Toată lumea știe și merge pe burtă.
Toată lumea știe și așteaptă ca justiția să-și facă treaba.
Câte dosare penale are Scripcaru? 3 sau 4.
Doarme bine Scripcaru?
Eu cred că da.
Cred eu oare că justiția își face treaba?
Încep să am îndoieli.
Nelu mă întreabă dacă știu ce a pățit Gonțea, un alt potentat brașovean băgat în mangealâcuri. Nu știu.
A mers pe burtă 10 ani, amânări, revocări, permutări, strămutări, s-au prescris dosarele și omu a rămas cu milioanele.
Happy end sau cum zicea bunicu: s-a fiert fasolea.
Noi românii primim ceea ce merităm.
Ce merităm doamnă?, întreb înșfăcând ciabatta.
Să fim călcați în picioare, zice vânzătoarea.
Avem parte de cea mai lungă ședință de masaj din lume. Și cea mai costisitoare. După 30 de ani de călcâie între omoplați, nu mai știm cum e să stai drept.
Pentru că ni s-au atrofiat mușchii picioarelor.
Toată lumea știe.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

Imma are 64 de ani și e pictoriță. Nu trăiește din asta, nu vinde niciun tablou, închiriază camere pe airbnb și este figurantă de profesie, când și când trecând prin spatele actriței principale dintr-o reclamă la suc de mere sau jumulind o găină de cauciuc într-un serial de epocă. Imma îmi spune că în seara asta de la 7 are yoga, zice joga, se duce la joga și se relaxează după o zi în care a avut curs de germană și a fost la shopping, că e sezonul reducerilor.
De ce înveți germană?
Pentru că la una din cele 3 case pe care le are, un apartament în Eixample, buricul modernist al Barcelonei, un altul pe malul mării, înspre Tarragona, și o casă cu grădină la 30 de minute de Barcelona, tot la mare, casa locuită în timpul săptămânii de 4 pisici portocalii, Baltasar, Mariela și încă 2 anonime, deci la casa cu grădină unde sunt Baltasar și Mariela și celelalte două pisici are vecini nemți, frau și her și copiii lui frau și her și verișoarele din Bohum sau de unde or fi și Imma vrea să converseze cu ei în germană, să îi întrebe was machst du? Așa că face curs de germană și dă și test la germană, e ușor panicată, repetă cu voce tare cuvintele și îmi spune că o sufocă articolele, nu știe ce e cu dativu și cu den sau der?
Dar las că merge la joga și își va reveni.
Și mâine are curs de ceramică și seara se duce la dans. Căci face dans modern și face ceramică. Pictează de 2 ori pe săptămână în atelierul ei de pictură, zice: clar trebuie să vii la mine să vezi cum pictez și eu spun sigur că da, sau naturlich.
Sau jawohl.
În dimineața asta am fost la palatul muzicii catalane și în cafenea erau trei doamne de aceeași vârstă cu Imma care pictau cu acuarelă în carnete moleskin, una desenase superb candelabrul, alta trandafirii de ceramică de pe tavan și m-am gândit la bătrânii noștri care sunt prinși de emisiunile de pe Antena 3 și Româniatv (apropo, Imma nu are televizor), sunt prinși în capcana medicamentelor și suplimentelor, antibioticelor și lipiciului de proteză, a reducerilor la hîrtie igienică și tigăi, sunt prinși între mașinile parcate pe trotuar, înțepeniți în trecut, când era mai bine și erau de toate.
Prinși.
Captivi.
Haliți de balenă.
Și îmi amintesc cum acum 15 ani, împreună cu 3 prieteni la Florența, eu 29 de ani, cel mai bătrân dintre ei 35, ne propuneam să ne pensionăm când om ajunge la 40 de ani, să fim isteți și să punem bani între prosoape și să avem milionu, să putem să ne retragem undeva într-o insulă în Grecia, eventual deschidem un băruleț, o cherhana. Și eu scriu, ăstălalt pictează, cu toții facem joga, că este relaxant să faci joga.
Eventual învățăm germană căci sunt mulți nemți care vin în Grecia să mănânce fisch și tzatziki.
Și unde am ajuns?
Unde mă văd peste 15 ani, când o să am vârsta Immei?
Făcând un curs de chineză și tai-chi, mergând seara la tango și dimineața la broderie?
Sau discutând acrobațiile Mirunei de la Românii au talent și costumele lui Rareș Bogdan?

În port sunt yachturi de milioane de euro. Enorme. Albe. Ca niște iceberguri pe care doar bogătașii se pot cățăra, doar ei au bocanci cu crampoane din aur sau din platină sau din diamant, care străpung gheața. Sloiurile sunt trase la mal și peste drum de ele, la 30 de centimetri de ele, întinse pe betonul cheiului portului sunt cearșafuri albe pe care sunt genți gucci false și ghete nike false și curele versace false.
Și nu e nimic adevărat decât sărăcia celor care vând și bucuria camuflării celui care cumpără, încântat că acum va părea bogat, cu ceasul ăsta fals la mână va părea că are un yacht ca ăsta de peste drum.
Și mă gândesc din nou la Imma care merge la cursul ei de ceramică și la cursul ei de germană și la cursul ei de joga și mă întreb ce înseamnă bogăția și dacă există un curs care să ne învețe și pe noi să o simțim.
Dar știu răspunsul. Și el este nu.
Nu există.
Trenul ăsta a plecat de mult din gară și noi o să rămânem săraci indiferent câți de mulți bani o să avem.