Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

Viorica o are pe Olguța în spate. Privește îngrijorată către cameră. Guvernul a fost samavolnic dărâmat și politicile lui au fost deturnate de liberali. Muncitorii și agricultorii-spune ea, primarii și medicii-spune ea, vor sărăci, noua putere din palatul Victoria în spatele căreia stă candidatul Iohannis-spune ea, nu se gândește la binele poporului.
Românii care au prosperat sub PSD acum sunt în pericol să desprospereze. Candidatul Iohannis-spune fostul prim ministru punând semn de egalitate între ea și actualul președinte, candidatul Iohannis e un dictator.
Dictator a fost și Băsescu. Dictatorul care a tăiat salariile bugetarilor și profesorilor și pensiile le-a tăiat, haide frate că se știe că Boc era o marionetă, păpușarul chior, bețiv, afemeiat și chel e cel care a tăiat pensiile și salariile, alocațiile și gâtul la pisici, tot a tăiat Băsescu de unul singur și noi d-aia acum 5 ani am ales un președinte mut și blând ca un fișet metalic din TVR.
Dar uite că și ăsta e dictator, îi dictează guvernului Orban născut la 2,78 de kile acum 4 zile cum să-l dea afară pe fiul lui Adrian Năstase sau pe catralioanele de beizadele propășiți în agenții guvernamentale, direcții, ministere cu salarii de mii de euro pe lună.
Dictatorul trebuie oprit și eu trebuie să aflu cine e boul care a scris strategia de campanie pentru Viorica.
Cum mama dracului să fii atât de prost și să nu faci diferența dintre un bagabont ca Băsescu și cum arăta funcția președinției în epoca lui și manechinul de Romarta care ocupă Cotroceniul, soțul lui Carmen Iohannis, omul care a permis ca PSD în numai 2 ani ș-un pic să golească de conținut instituția prezidențială?
Nu-și mai permite PSD consilierii israelieni?
Lucrează cu autori de telenovele indiene?
Cu omul care scrie textele lui Fuego?
Sau poate cu domnul Harnagea. La cât de multă idioțenie e în servicii, nu m-ar mira ca un netalentat care a răspuns la telefon apăsând pe trăgaci să fie omul care îi pune vorbe în gură celui mai cunoscut purtător de coc din țară.
Singura dictatură e cea a prostiei. Am scris acum 2 ani textul de mai jos.

Cătălin Harnagea, fost șef SIE, avertizează cu voce gravă că o organizație anarhistă a fost prezentă la mitingul de duminică, da, da, cel împotriva modificării legilor justiției, cel împotriva lui Dragnea, Tudorel și Miaunel, împotriva PSD-ului, a codului fiscal, a exodului cerebral. Cătălin Harnagea și serviciile sunt vigilente. Infiltrați printre protestatari au fost identificați nemernicul miliardar George Soroș care purta o rochie semnată Vivienne Westwood de culoarea piersicii,  Conchita Wurst, într-un tricou cu Puie Monta, Crin Antonescu deghizat în Victor Ciutacu și Joaquin El-Chapo Guzman sosit la braț cu Gabi La Chica Firea.
Oricum aceștia sunt niște obișnuiți ai protestelor organizate sub haștagul Rezist. Dar, pentru prima oară în România, la ediția toamnă-iarnă a marșurilor rezistenței, a apărut și faimoasa organizație teroristă care cere eliberarea Kekistanului.

Printre fondatorii celulei din România sunt doi vestiți anarhiști kekistanezi, cunoscuți pentru că de mici și-au dat pe față ticăloșia, refuzând să pape tot din farfurie și au declarat, când aveau numai 8 ani, că nu își fac temele și urăsc școala și chifteluțele de porc. Ajunși la venerabila vârstă de 17, respectiv 15 ani, suporterii eliberării Kekistanului de sub jugul temutului dictator Alupigus, sunt mai periculoși ca niciodată, ei urmând cursurile celebrei tabere de antrenament în lupte corp la corp de la serviciul pașapoarte din București. 

Cătălin Harnagea este alarmat…

Pot să continui așa, dar la cât de mulți cretini sunt pe lume, cineva chiar o să creadă ce am scris aici, așa cum cineva sigur l-a crezut pe Harnagea asearã oftând încruntat în studioul Antena 3 și mâncând rahat despre anarhiști și teroriști când, de fapt, ce să vezi, pancarta pe care au arătat-o este scrisă de copiii ironici și geniali ai unei prietene care, măi Harnageo măi, chiar pusese pe Facebook poza cu plozii distrându-se cu lozincile Free Kekistan, înainte să coboare în stradă.

Cât de nemernic să fii, că prost e clar că ești grămadă, încât să intri în hora asta în care chiar și lui Lorin Fortună i-ar fi fost jenă să dănțuiască?
Despre Sorin Roșca Stănescu, acest supozitor pe care Patriciu și-l băga în funduleț când avea febră, nu zicem nimic. Dar mneata Harnagea, posesor al ordinului național Pentru Merit în grad de Mare Cruce pentru merite deosebite în apărarea intereselor fundamentale ale țării, dumneata Cătălin Harnagea cum să te vinzi pe o punguliță de semințe Nutline doar ca să rupi la rating?
Dacă tot e Kekistan, de ce nu ai spus că la miting a fost și Baphometus Androginus?
https://www.antena3.ro/actualitate/social/o-organizatie-anarhista-prezenta-la-protestele-de-duminica-441087.html

Oare ce spune asta despre noi? Despre cine suntem noi ca popor?

Mă întorc iar la jurnalistul Ryszard Kapuscinski:

…The strenght of Europe and of its culture […] lies in its bent for criticism, above all, for self criticism […].The European mind recognises that it has limitations, is skeptical, doubtful, questioning. Other cultures do not have this critical spirit. […]
They lay the blame for all that is evil on others, on other forces (conspiracies, agents, foreign domination of one sort or another). They consider all criticism to be a malevolent attack, a sign of discrimination. […] Instead of being self-critical, they are full of countless grudges, complexes, envies, peeves, manias. 

The effect of all this is that they are culturally, permanently, structurally incapable of progress, incapable of engendering within themselves the will to transform and evolve.

Comparația este între Africa și Europa dar noi, noi suntem mai evident decât niciodată, Africa. O țară înapoiată cu foști șefi ai serviciilor de informații externe care îți spun că Spânu, Loki, Vader și Rasputin vor să distrugă România și fac asta pe o așa zisă televiziune de știri în timp ce SIE doarme, CNA horcăie și poporul se refugiază în băutură, măcar spiridușii pe care îi vede după o vodcă sunt mai haioși decât ăia de la televizor.

Am citit știrea despre vizita candidatului la președinție Dăncilă Viorica la maternitatea din Focșani. Pentru cei care ați deschis televizoarele mai târziu, slugile din localitate au adus pături și perne la maternitate ca să dea bine în cadru apoi, după ce delegația cocului cu burete a părăsit incinta, le-au luat înapoi, că ce nevoie are o gravidă și un bebeluș de perne și pături noi, n-au văzut-o pe Greta Thunberg, consumismul face rău la planetă.
Cine sunt cei care au ordonat pieptănarea realității? Trepădușii din administrația locală și din managementul spitalului, ăia de raportează că au paturi, saltele și pastile, nu e nevoie de nimic, totul e perfect în Grădina Maicii Domnului, GMD ar trebui să scrie pe stemă, nu RO, un gemedeu pentru gemedei, ar trebui să fie sloganul de campanie al doamnei Dăncilă care, deși este mamă și nu orice fel de mamă ci una din Videle, acest pol al sărăciei și disperării, nu s-a scuturat de silă când a văzut cum ăștia bagă botox în buzele subțiri ale realității, n-a zis: opriți măi circul ăsta, se vede de la o poștă că ăstea sunt perne noi și pături noi, cine dracu nu știe cum arată o maternitate de stat, cine e responsabil pentru butaforia asta tristă, îți fac plângere la parchet pentru că ai ținut pitite păturile și pernele până acum, ce e asta? Abuz în serviciu, asta trebuie să fie.
Nu a putut doamna gemedeu să facă asta deși știe că o singură reacție onestă ar fi proptit-o în turul 2 al acestor alegeri unde se bat un cabotin netalentat, un robot îngrijorat și un băiat al cuiva meritocrat.
Cum să nu ai politicienii ăștia când trăim în borhotul bugetarilor pupincuriști? Cum să mai aștepți ca democrația să fie adusă de alegeri libere când singura ta libertate este să alegi între ne-oameni? Și chiar dacă unul dintre ei ar fi om, cum să poată să facă ceva când statul, STATUL, este halit de carii și ținut erect de cariile însele care l-au năpădit și înghițit?
Acum un an  am scris asta.

Suntem poporul definit prin stază.
Amorțeala, somnul, picotitul, nemișcarea sunt cele mai apreciate stări ale noastre. Cât nu faci nimic, nu poți fi acuzat că ai făcut ceva greșit. Ascunde-te în toaletă, puneți sacoul pe genunchi și dormi. Generații întregi au avut această regulă în codul nescris al muncii.
Un bolovan pe fundul unui râu. Ăsta e visul românului.
Șlefuit de ape, timpul trece, leafa merge.
Vorbește în șoaptă, nu atrage atenția asupra ta, nu te contrazice cu nimeni, nu veni cu idei.

Noi suntem mici, lumea e condusă de oamenii mari, noi, ăștia mici, trăim din firmiturile care pică de la ei, și pică pentru că cei mari mănâncă neatent, plescăie, sleorpăie, le cad din gură uneori ditamai bucățile de cozonac, alteori se descotorosesc de copane de pui cu carne pe ele.
Ce ne mai bucurăm atunci.
Avem o listă de instrucțiuni pe care trebuie să le urmăm ca status qvo-ul să fie păstrat. Nu vrem să îi supărăm pe oamenii mari. Poate schimbă masa și noi nu mai primim nimic.
Urmăm instrucțiunile, tăcem, ne mișcăm încetișor pe traseul pe care ni l-au desenat. Avem cariere, familii de hrănit, vanități de hrănit, unii dintre noi chiar ajung să fie invitați la masă cu oamenii mari.
De ce ai vrea să ajungi om mare, să ai atâtea responsabilități pe cap când poți să fii un om mic invitat la cina oamenilor mari? Da, nu stai cu ei la masă, ești cu celelalte slugi care apreciază rutina, obediența și avantajele care se trag de aici, dar ce contează? Ai acces la mai mult cozonac și chiar la niște fripturică de porc.
Stază.
Birocrație.
Birocrați.
Sunt primii care te sfătuiesc să o lași baltă. Nu o să ajungi nicăieri dacă proptești o ștangă între spițe. Nu are sens dragă, nu poți să schimbi nimic, așa a fost decât lumea.
Și totuși, când un jurnalist ajunge să se folosească de moartea copilului unui om ca să scrie un material abject despre posibila carieră politică a tatălui, ce e de făcut?
Nimic. Nu există cod deontologic.
Da, știu.
Și nici instituții care să aplice acest cod deontologic care oricum nu există.
Și ce e de făcut din punctul vostru de vedere, ca instituție de presă?
Nimic. Poate să vă duceți la ziarist pe pagină și să îi spuneți că e urât ce a făcut.

Birocrații nu găsesc soluții.
Birocrații nu schimbă nimic.
Birocrații se asigură că vor lua avans și lichidare și totul va rămâne la fel.
Sunt clădiți din termopane, plăci de beton și conducte, după chipul și asemănarea clădirilor unde pontează între 9 și 17.
Birocrații au burți și nu vor să renunțe la ele.
Azi a fost copilul mort al unui individ a cărui vini sunt că vine dintr-o familie cu posibile legături cu Securitatea, nu a spus că i-a murit copilul și că a fost prezent la mitingul din 10 august.
Mâine, ziaristul care a scris articolul despre tatăl securist și copilul mort va apărea la știrile unei televiziuni care va pretinde că ziaristul, la vârsta de numai 16 ani, și-a bătut cu bestialitate mama, lăsând-o paralizată și apoi i-a vândut un rinichi iar din banii respectivi și-a luat droguri.
Apoi prietena ziaristului scuipat de concurență va scrie în revista la care lucrează despre mișmașurile  patronilor televiziunii, cunoscuți pentru că răpesc fecioare de 12 ani din satele din Oltenia și le violează sălbatic, dar mai întâi le smulg limbile și le servesc cu hrean cu oțet.
Iar birocrații, călare pe purcoiul de bani primiți de la UE și alte milioane de asociații, fundații, forumuri și organizații care se preocupă de libera exprimare și implementarea legislației europene în mass-media, vor raporta că totul este bine, ăștia răi oricum se distrug între ei, cel mai bine e să aștepți și societatea se va curăța de la sine.
Stază.
Birocrații vor încasa uriașe salarii și noi fonduri pentru alte proiecte de comunicare, educare, disipare a spiritului legii iar noi, îmbibați de atâta ură, vom ieși pe stradă cu topoarele la noi și vom ciopli țestele oricui ne spune televiziunea sau ziarul că e securist și nu și-a tras șosetele bine sau nu a strâns rahatul câinelui.
Ne vom ucide pe stradă.
Ne vom ucide în trenuri.
Ne vom ucide în supermarketuri și la locurile de joacă.
Ne vom ucide la coadă la șaorma și la farmacie.

Ne vom ucide pe plaje.
Și totul pentru că ura e un virus. Pe care birocrații nu au niciun motiv să-l oprească.
Cu cât e mai puțin popor care se bate pe firmituri și zgârciuri de pui, cu atât e mai multă păpică pentru ei.
Totul e să pretindă că muncesc. Și va fi bine.

Nu are cu cine să voteze. Iohannis nu îi place dar ăștia de vin după îi plac și mai puțin. Parcă nu se mai fac oameni ca lumea, Dumnezeu e un chinez prost plătit care dă rasol, pune prea puțin lut sau folosește smicele de măr stricate sau apa vieții e îndoită cu apa de la chiuvetă, dracu știe ce se întâmplă dar oamenii sunt din ce în ce mai mari pe dinafară și din ce în ce mai mici pe dinăuntru.
Uite, Ceaușescu era băiat bun, patriot, nu a furat ca gașca asta de netrebnici. Deși cuvântul ăsta nu e bun: netrebnic înseamnă fără treabă, fără ocupație dar ei sunt ocupați. Sunt ocupați să fure și să își acopere urmele. Nu toți, unii sunt atât de puternici încât nu au nevoie să își acopere urmele. Dar ăștia care fură pe mic ei au nevoie să își acopere urmele.
Șoferul de uber a fost șef de sală 20 de ani. Nu mai putea să doarmă noaptea. Asta nu înseamnă că dormea ziua. Nu. Nu mai dormea. Strângea bani, 4 garsorniere și-a cumpărat și acum le dă în chirie, făcea lejer 10.000 de lei pe lună cu doar 15 zile lucrate, nu mai vrea facturi, controale, ANAF, poliție, nu mai vrea bani, are bani, acum muncește 4 ore pe zi de drag, nu pentru bani, să schimbe o vorbă, banii nu sunt totul, liniștea sufletească e totul.
În locul lui șef de sală a rămas un băiat care crede că ghilotină e un compus chimic, zice și ochii zâmbesc vinovat în retrovizoare. Nu e un om rău, nu vrea să râdă de handicapul omului care a rămas șef de sală, care acum face 10.000 de lei în 15 zile și niciodată nu își va lua un dicționar sau o carte de istorie din care să afle ce e ghilotina.
Nu se mai fac oameni ca înainte, mi-e frică pentru fi-miu, geaba îl trimit eu la engleză și să facă meditații la matematică, o să ajungă să lucreze între abrutizați, o să vorbească numai despre mașini și femei și dujmani, că unul nu mai pune mâna pe o carte, toți sunt numai pe cluburi și făcut liniuțe. Dar ce mă mir, ați văzut cât de proști sunt ăștia care ne conduc, pun pariu că și Dăncilă crede că ghilotina e un compus chimic.
Unul care în contact cu grumazul multiplică opțiunile, vrei PSD cu Viorica sau PSD cu Ponta, PSD cu Iohannis sau PSD cu Diaconu?
Oamenii noi sunt oamenii vechi cu unul dintre capete tăiate. Sau poate două. Le mai rămân mereu 3-4 capete de siguranță, în cazul în care compusul chimic ghilotină interacționează cu baza.
Știți ce, eu o să votez cu Cumpănașu ăsta, măcar ăsta e nebun pe față. Cu el o să votez, nebunii sunt mai puțin periculoși ca ticăloșii. Și-n turu 2, dacă ajunge Viorica, să știți că voi vota cu ea. Măcar ea e proastă. Ăilalți sunt și răi.
Șeful de sală îmi urează noapte bună și eu mă gândesc că nimeni nu merge la culcare, toți suntem adormiți de mult în senina noastră resemnare.

I-am văzut și acum 2 săptămâni, și acum o lună, și acum 2 luni. El trăgând un căruț cu boarfe, svelt, înalt, figură visătoare de profesor de fizică apreciind cuanții, ea cu părul alb, alb, alb, mers șovăitor, trupul din care anii au scos carnea. Se plimbă încet prin oraș, tăcându-și singurătățile, ieri se încălzeau la soare, unul lângă altul, el se descălțase și își aranjase pantofii lângă căruțul unde e îngrămădită viața lor, ea primea căldura doar pe obrazul stâng, părea că privește rușinată undeva în dreapta, cu ce-au greșit?
Cât de departe înapoi e răscrucea care i-a băgat pe poteca asta care s-a terminat cu ei doi stând la soare pe-o piatră la un colț de stradă, fără mâine, doar cu un azi fragil înghesuit într-un cărucior de piață?
Miercuri seară l-am văzut pe primarul orașului. A cinat la un restaurant scump și, oprit în fața ușii cu un grup de bărbați, vorbește despre cumpărarea unor autobuze noi. E la al 3 lea dosar penal și la al 4 lea mandat, a făcut ronduri, sensuri giratorii, raliuri, maratoane, festivaluri, târguri, va tăia dealul ăsta și muntele ăstălalt și sigur nu va fura, nu ca ăștia de vor să vină la primărie care sigur vor fura și care vor tăia pensii și vor tăia salarii și vor izgoni investitorii străini.
Cât de departe înapoi e răscrucea care l-a băgat pe băiatul ăsta simplu pe poteca care l-a scos în luminișul unde cresc fotolii de primar și uriașe bugete locale?
Andreea nu știe cu cine să voteze. Are o casă superbă într-un complex de locuințe construit pe lângă drumul de Poiană, șoseaua unde edilul care vrea să cumpere autobuze organizează raliuri. Când se organizează raliuri, drumul de Poiană se închide și Andreea nu poate să iasă din casă, nu cu mașina, nu cu bicicleta și nici pe jos, că nu sunt trotuare.
Pe cine să voteze? Primarul este ales politic, el ar trebui să fie administrator, să se priceapă la managementul orașului, să știe ce-i cu pugul și puzul, nu să facă dezbateri și să întrebe alegătorii ce părere au despre parcări și piste de biciclete, de unde să știe alegătorul urbanism și infrastructură?
Candidații sunt niște domni, la Brașov niciodată doamne, doamnele la Brașov pun gogonele și castraveți, nu au timp să candideze la primărie, candidații sunt deci niște domni care au echipă de experți dar asta nu o liniștește pe Andreea.
Geaba schimbi primarul dacă oamenii din primărie sunt de neclintit, verișoara și cumnata, nășicul și finuțul, sedimente aduse de torenții altor administrații, înțepeniți în culoarele instituției, ei nu au luat-o la răscruce la dreapta sau la stânga, nu au luat în viața lor o decizie care să-i proptească într-un scaun de primar sau pe-o piatră, la soare, lângă un cărucior de homeless, ei sunt oamenii-pietriș, cei care nu gândesc și deci nu greșesc, sunt mutați cu roaba de neamuri, înghesuiți în crăpăturile statului crăpat, special construit prost ca să fie plin de crăpături pe care să le umpli cu oamenii-pietriș care apoi lucrează pentru tine, familia.
Familia.
Mama cu păr alb și băiatul cu pantofi albi tac alb la un colț de stradă într-o lume gri plină de răscruci și drumuri pe care cari cruci, niciodată ale tale.
Uneori crucile arată ca un cărucior de piață.
Alteori ca un mandat de primar.

Penny mănâncă parizer și pufuleți și spune că nu e atât de rău pe cât se aștepta. Loyd încuviințează. Apartamentul în care e Muƶeul Traiului în Comunism este, spun ei, la fel ca orice casă din Australia de acum 70-80 de ani.
Vorbim despre oamenii cu existențe bidimensionale din blocurile dormitor, înghesuiți ca niște bucăți de vată în vârful pantofilor prea mari ai partidului care au călcat țara asta în picioare.
Răsfoiesc un Cutezătorii din 26 ianuarie 1981. Pe copertă Ceaușescu salută cu o cravată de pionier la gât. Are deja peste 60 de ani dar călcătura e decisă, cătătura neînfricată. Pe fiecare pagină din cele 16 ale revistei pentru elevi este Ceaușescu: adresându-se mulțimii, dansând cu Elena prinși într-o horă de copilași îmbrăcați în costume populare, privind negru dintr-o poză a adolescenței lui în ilegalitate, scrutând viitorul dintr-un portret cu sonde, țărănci cu năframe și munți înzăpeziți.
Tatăl națiunii.
Decretul cu raționalizarea mâncării, cartelele, kilu de ulei și făină, zahăr și ulei, a fost bun, spune un amic. Românii nu erau atunci grași, înfășurați în burți și cefe cum sunt acum, românii mureau de grija zilei de mâini dar mureau sănătoși, nu ca acum plini de diabet și cancere.
Partidul nu a vrut să fim bolnavi, ne-a dat soia care, se știe, e sănătoasă, ne-a păzit de bolile capitaliste ale consumului excesiv, România dodoloață, România dodohoață.
Și hai să fim serioși, zice amicul meu, toată lumea avea pe cineva la țară și puteai să faci rost de mâncare dacă voiai, nimeni nu a murit de foame pe vremea lui Piticu.
Decât creierul.
Ținut doar pe firmituri, epuizat de statul la cozi și hrănit doar cu felii de pâine unse cu untură, creierul nostru a crăpat cândva în anii 80. Îi purtăm hoitul în noi, așa cum unii își poartă piciorul amputat în amintire.
Pe ecranul Diamantului din 87, Ion Iliescu îl înfierează în 22 decembrie pe Ceaușescu, acest om fără inimă, fără creier, fără rațiune-strigă un revoluționar din spate.
Fără rațiune, repetă mecanic Ion Iliescu și apoi invită toți cetățenii care vor să reclădească societatea să vină la CC.
Penny mă întreabă cine e omul. Îi spun: Un criminal.
Mai trăiește?
Da.
A fost judecat?
Nu.
Ce mai contează dreptatea atâta timp cât avem margarină și pâine și blugi și adidași?
Îmi amintesc de halatele de atelier ale băieților pe care desenam cu pixul logouri faimoase, nu conta ce, țigări, mașini, electronice, băutură, nume de trupe rock.
Ca războinicii africani protejați de glonț de rugăciunile vracilor, halatele cu inscripțiile occidentale te protejau de comunism. Odată îmbrăcate, nu mai erai pe strada Mercur din Brașov ci în Chicago, Michigan, cu băieții.
Și cum au intrat brandurile ăstea peste noi, frățioare!!!!!
Ravagii au făcut, ne-au decimat ca pojarul populațiile imperiului aztec și al celui incaș, niciun anticorp la consum nu aveam, așa supli și flămânzi cum ne ținuse partidul cu dieta științifică.
Grasă și frumoasă, așa spunea bunică-mea că trebuie să fie o femeie.
Grăsimea era pentru boieri.
Acum este pentru săracii care mănâncă chimicale.
Ceaușescu era slab. Imaginea cu el mort, privind gol către cer, cu pieptul plin de găuri de gloanțe prin care a ieșit sufletul lui de țăran rătăcit, e înțepenită pe ecranul televizorului.
Mesianism.
Tatăl Națiunii a fost executat de națiune și înlocuit cu un alt tată și apoi tatăl ăstălalt a fost dat la o parte de un alt tată și noi nu mai creștem niciodată, stăm cuminți să vină un tată să ne conducă pentru că noi suntem legați la ochi, bâjbâind orbi în marele supermarket promis de ceruri, acum și pe pământ.

Mihai are mâinile arse la Colectiv.
Numele de familie al lui Mihai este același cu cel al unui sisific cărător de trese, secretar general al guvernului pe vremea lui Radu Vasile, demisionat sub guvernul Isărescu și instalat de Adrian Năstase în funcția de prefect, apoi făcut pachet și trimis consul la Sydney și la Los Angeles de către Geoană, relocat de Lazăr Comănescu în timpul guvernării Tăriceanu la Rio de Janeiro, consulat pe care l-a păstrat sub același Comănescu, de data asta ministru de externe în guvernul Cioloș, iar în 2017 a fost trimis de Meleșcanu la Vancouver. Chiar dacă are 143 de kile, e îndeajuns de agil să sară din barca țărăniștilor în cea a pesediștilor sau a democraților, de la liberali la tehnocrați. Are călcătura moale, poate e plin cu aer și singurul lucru care îl împiedică să se ridice la cer ca un balon meteorologic este greutatea secretelor pe care le ține în sufletul lui larg, de lucrător la 0215.
Mâinele omului care împarte același nume cu Mihai nu sunt arse pentru că, deși lucrează cu foc, știe să-l înghețe. E un fachir care merge în mâini pe cărbuni încinși, oare ce biznisuri avem noi cu canadienii de l-a scos Grindeanu din schema în care îl băgase Cioloș și apoi Tudose s-a grăbit să-l ungă iute la loc, trimițându-l la Vancouver? Mie îmi vine în cap Roșia Montana Gold Corporation, firma canadiană care nu a fost lăsată de bunăvoie din brațe de niciun guvern. Cum, când acolo sunt banii lui Benny, omul lui Dragnea, omul lui Bibi, acești Decebal și Traian ai Fondului Suveran?
Și iată cum Grindeanu e îndepărtat dar totuși ținut mereu aproape, cum spune boier Voiculescu. Este acum șeful Autorității Naţionale de Reglementare în Comu­ni­caţii. ANCOM este instituţia care protejează interesele utilizatorilor de comunicaţii din România, prin promovarea concurenţei pe piaţa de comunicaţii, administrarea resurselor limitate, încurajarea investiţiilor eficiente în infrastructură şi a inovaţiei, scrie site-ul. Bătaia pe 5G, cablu, net și frecvențele radio nu trebuie să o explic. Cine ține netu-n poală, ține alegerile în poală și ține tot ce înseamnă trasul cu urechea în poală.
Ține informațiile în poală.
Dar cine îl ține pe Grindeanu în poală?
La fel ca în cazul omului nostru de la Vancouver, constați că toți.
Suntem noi prea orbi să vedem și de aceea bâjbâim cu mâinile înainte, arzându-ne de bucățile de adevăr fierbinți pe care, uneori, le prindem.
Mihai are mâinile arse și Tedy Ursuleanu are mâinile arse. Dar măcar nu au sufletele scrum.
Ca noi ăștilalți, care am luat cenușa și ne-am frecat un ness, sperând să rămânem treji în noaptea asta care nu se mai termină, în care ei ne fură ca hoții și noi ne lăsăm furați ca proștii.

 

Ochii sunt albastru deschis ca cerul Danemarcei unde el nu a fost, doar soția, dar totul oricum s-a întâmplat acum mulți ani, în 73 când ea avea 15 ani și a stat pentru o lună în Copenhaga dar nu putea să rămână pentru că abia îl cunoscuse pe el și apoi erau și supravegheați așa că ea s-a întors la el și împreună au rămas în ultimii 42 de ani de iubire. La bine și la greu, zice el și ochii arată ca două găuri în cămașa roșie a feței prin care vezi maieul albastru de dedesubt. Ea încuvințează dar are un aer confuz de femeie care nu știe unde îi sunt ochelarii de vedere deși îi ține pe frunte, pare că intuiește că ceva e profund greșit dar a uitat ce și ce mai contează acum?
El toarnă o pălincă galbenă cu gust de rivanol și apoi mai umple un pahar că e musai și apoi mai umple un pahar și dă noroc într-una, că oameni suntem, asta spune iar și iar. E tare necăjit că un băiat la bucătărie sau careva i-a spart contrabasul, i-a ars un șut: țigani, eu sunt român. Când aude că tata e ungur tace, nu prea are încredere în unguri, dar tot nu sunt țigani, deci e mai bine. Cântă la Hilton și pe la nunți și pe unde e chemat și a fost chemat și fata e pianistă și profesoară de muzică și instructor de fitnes și acum se apucă și de saxofon că tare e ambițioasă, uite-o pe youtube, și are un soț o minune de om și băiatul a fost toboșar la ei în formație din care făcea parte el, doi băieți la acordeon și keyboard și la voce ea, femeia care acum prăjește îngrijorată aripioare de pui (Doiniță, avem oaspeți, aduci și tu o gustare că nu suntem țigani, români suntem). Dar băiatul s-a lăsat de bătut la tobe ca să facă bani căci e diplomat economist-cred, că nici eu nu mai știu că sunt la a 3 a țuică și piticul de grădină din spate luminează fosforescent, radiat cu ce altceva decât poloniu, ca un spion rus care vrea să fugă de lunga mână a KGB-ului.
Și în timpul ăsta el dispare și reapare cu o gentuță în care sunt bucățile de taragot la care cântă el la Hilton sau la nunți. Îl montează ca un asasin înainte de a-i zbura capul victimei cu glonțul tras de pușca cu lunetă și pornește să cânte, solista tresare, ce-or zice vecinii?, să-i ia dracu, suntem români și cântăm muzică tradițională românească, că doar nu suntem țigani. Și dă-i și suflă în taragot, fața e pălălaie de alcool și efort și apoi scoate și un fluieraș pe care aleargă degetele ca și cum ar fi fierbinte fluierașul și apoi intră în casă și iese pe o altă ușă cu sticlele de apă minerale care sunt pline cu un lichid gălbui, Tămâioasă, el a făcut vinul, toarnă și eu înghit aripioare de pui și neliniștea doamnei soliste care îmi spune că nu înțelege de ce copiii vor să plece din țară, ea a fost în 73 în Copenhaga și nu a vrut să stea, și a fost și în Germania și în Italia și în Spania, unde au fost chemați.
El prinde discuția și spune că pe vremea lui Piticu ei au fost cu ansamblul uzinei Balanța la Volivostoc.
CINE?
Vlodi…
Vladivostoc?
Dada, a fost acum 35 de ani (sau poate 40), la muzeul ăla mare unde aveai pictura cu bătălia când l-au învins pe Napoleon și juma din câmpul de luptă era desenat și jumate era în mărime naturală, adică puteai să atingi, simțeai copita în mână și pepenele adevărat, dar asta nu era în bătălia cu Napoleon ci în altă pictură. Frumos la ruși, dar mai frumos la noi, că avem țara asta superbă, palma Maicii Domnului, doar că nu suntem noi vrednici să o gospodărim și să ne bucurăm de ea.
Și atunci doamna solistă ne cântă despre măicuța domnului Isus și mai apare o sticlă de vin făcut de mâna taragotistului care dispare iar și reapare din casă cu un saxofon și dă-i la 11 noaptea, mai dă-i în pizda mă-sii că e frumos, e muzică, nu e ca și cum pun muzică de negri sau țigani, români suntem.
Și acum ea îmi spune că iubirea ne va salva. Mă rog, poate și un metoclopramid. Sau triferment. Iubirea pe care au avut-o părinții ei pentru cele 4 surori, ea sora mijlocie, a doua, ea dat-o mai departe toboșatului-diplomat-inginer și pianistei-instructor-profesor. Fața cea roșie se întoarce ca o floarea-soarelui obosită spre pământ. E atât de beat încât îmi spune că am freză trufașă, repetă: ai freză trufașă și eu râd ca vaca și mă gândesc că iubirea nu ne va salva. Doar trufia de a crede că suntem iubiți.
Doamna Doinița cântă despre Isus și iubirea de mamă și el, Neluțu, cu ochii lui albaștri izbucnind nesigur, ca un grup de lăstuni speriați, zburătăcind pe față, își amintește de comunism emoționat, putea să fie mai rău că el era șeful ansamblului fabricii și a avut o viață bună atunci, ca acum, binecuvântați am fost, spune el și ea repetă: binecuvântați.
Și apoi el șoptește că nu crede că merge la vot, că toți ăștia sunt haini. Nu sunt români.

Și ea își amintește cum ștergea tablourile lui Ceaușescu de praf, că asta era treaba ei, să șteargă de praf tablourile lui Ceaușescu și să ruleze steaguri și să cânte imnuri cu tractoare și ogoare pentru Cântarea României dar asta a fost demult

, ei sunt binecuvântați și eu primesc o intoxicație alimentară.
Poate de la invidie sau poate de la aripioare și vin. Sau poate de la invidie, aripioare și vin dar mai cu seamă pentru că nu sunt român.