Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

Pasta e rece pe piele ca un început de moarte.
Mașina trimite în corpul meu sunete și întoarce imagini cu chisturi și fibroame, grăsimi și calcifieri, nu că aș ști care-i cine, linii punctate se-ntind ca niște poduri peste hăurile negre de pe ecran în timp ce monoton, medicul vorbește despre câinele lui, despre un restaurant delicios din Brașov, despre picături de ochi și despre Oprescu, are mână de mamoș, zice.
Ce e aia mamoș?, întreb rupându-mi privirea de pe centura de asteroizi ascunsă în sânul meu stâng.
Adică mână moale, numai bună de palpat vaginuri și prostate, trebuie să ai mână moale ca să nu superi interiorul pacientului.

Oprescu și mâna lui de mamoș a intervenit pe lângă direcția de taxe și impozite, a palpat prostata directorului direcției și doctorul ecografist, fost coleg cu Oprescu în Senatul UMF, a scăpat de bube fiscale.

Vă dați seama că Oprescu a fost target…, uite că se vede aici un pic de sangvinizare.

Văd un punct roșu și câteva puncte albastre, suntem la sânul drept, ăla nu mă doare, …pentru că Oprescu a mișcat în front, mă rog, eu cred că și-a luat-o puțin în cap și a crezut că poate să joace și pe mâna serviciilor care îl racolaseră pe el și pe mâna grupării de semn opus din cadrul serviciilor, bineînțeles că ești halit dacă te pune dracu să improvizezi.
Improvizație, invenție pe moment a unor fragmente sau lucrări muzicale (compoziții*), realizată mai mult sau mai puțin după niște tipare prestabilite. Granițele i. sunt de fapt cele două aspecte îndelung dezbătute în rândul muzicienilor, și anume: i. spontană, absolut liberă, legată numai de intuiție și inspirație de moment, fără a fi bazată pe indicații, tipare, canoane etc., cunoscute și stabilite anterior (valabilă, doar pe plan teoretic, în unele manifestări din folclor*, în free jazz*, sau în unele muzici ale sec. nostru, fiindcă practic nu există o i. absolut liberă, deoarece nu putem fi rupți de tradiția unor muzici, sau măcar de o stare muzicală anterioară nouă, deja întipărită în subconștient în momentul actului improvizatoric; o situație contrară ar duce la o muzică cu totul inedită care ar genera categorii sintactice. (dexonline.ro)

Improvizația a migrat-în limba română-aidoma lui Oprescu între grupările antagonice ale Serviciilor-de la muzică la arhitectură, construcții, management, educație, medicină, politică.
Improvizăm un partid, improvizăm o platformă program, improvizăm un spital, improvizăm un manual, o soluție tehnică la turnarea betonului, un grajd, un capac de oală, o salată boeuf cu pui.
Căcat bici.
Și trosnește.
Nu ni se spune nimic despre putoare.

Puteți să vă îmbrăcați, e în regulă. Chisturile nici nu au dispărut dar nici nu au crescut, e bine. Să știți că și Beuran a fost target, adică nu el e vinovat că s-a făcut dezinfectarea cu lichidul ăla, a mai fost folosit înainte aceeași substanță, trebuia doar aerisit bine și nu era problemă. Oricum scânteia a venit de la prize, era ceva improvizat acolo.

Oamenii cavernelor au improvizat focul și apoi, în câmpiile Mesopotamiei, nomazii s-au așezat pe ciuci ș-au improvizat agricultura și apoi lidienii au improvizat banii, mai târziu Alexandru cel Mare a improvizat un imperiu și englezii o revoluție industrială, Marx o ideologie și naziștii un sistem de eliminare a evreilor.
Ca să fie urmați de improvizata cădere a comunismului și improvizata instaurare a democrației și apoi improvizata economie de piață, feude între securiști improvizați și dosare la fel de improvizate și o scânteie care a ars o femeie pe un pat de operație spălat cu un lichid neadecvat.

Am vorbit cu un coleg care și-a dat demisia și a plecat din Austria după ce a văzut cât de slab pregătiți sunt anesteziștii acolo, vă spun, s-a luat cu mâinile de cap când a văzut că totul este o mașină de făcut bani, nimic altceva.

Singurul lucru neimprovizat în civilizația românească este trainicul nostru complex de superioritate, dacă am vrea am putea să operăm cu bețigașe de lemn pe cord deschis, am putea să înălțăm zgârie nori cu hârlețul și cârca, să strivim cu un pumn capul unui rinocer dar uneori avem ghinion, nu pentru că am fi greșit cu ceva ci pentru că, plictisiți să urmăm regulile, improvizăm.
Ca canceru.
Da, știu, cacofonie.
Ecografistul mă pune să completez un formular. Declar că sunt întreagă la minte și semnez. Nimeni nu întreabă medicul dacă e nebun.
Poate ar trebui să improvizez ceva în acest sens.

 

E aprilie și băiatul are dureri de spate. Are 14 ani și suferințe de moș.
Medicul îi spune mamei îngrijorate că din ce în ce mai des cancerul ia de mână copilași, e pedofil cancerul, e pe trend.
Dacă începe chimioterapia acum, Horia va supraviețui.
Speranța locuiește în liniștea apelor care se retrag cu trunchiuri de copaci, ligheane, bucăți de tablă și hoituri de pisici peste acoperișurile caselor înecate.
Ce e mai rău a trecut, îți spui.
Dumnezeu mă va ajuta, îți spui.
Nu trebuie să mă pierd cu firea, nu rezolv nimic, cei bravi vor triumfa, îți spui.
Horia a făcut chimio. Și-a revenit. Horia a mers în Turcia și s-a operat. A fost un succes.
Horia a primit o a doua viață, e norocos. Așa zice lumea, chiar și medicul spune că e norocos Horia și mi se strânge carnea pe mine când înțeleg cât de relative sunt cuvintele,  cap sau pajură, un adolescent bolnav de cancer este norocos, trupul lui împuținat de terapie, palid, spân, ochii înfundați în găvane sunt toate semnele norocului care s-a abătut asupra lui.
Oooo, cât îl invidiem pentru cancerul ăsta, și noi am fi putut să ne arătăm curajul și tenacitatea dar nu am avut norocul să fim blagosloviți cu un cancer.
Horia a murit acum o lună.
La 16 ani și 7 zile.
S-a săturat să fie atât de norocos.
Maică-sa are un palton negru și ochii, deși albaștri, sunt și ei negri. Acum îmi dau seama că există termeni care definesc pierderea părinților-orfan, sau pe cea a partenerului de viață-văduv, dar nu există un cuvânt special pentru părinții ai căror copii mor.
Decolorizat.
Dispar culorile din oameni, se scurg în pământ, pic, pic, pic, s-au dus roșul și galbenul, verdele și movul, oamenii cărora le mor copiii arată ca niște tăbăcării marocane, pe unde trec lasă în urmă un miros de piele putrezită și stropi din culorile care ies din ei.
Mama lui Horia are un palton negru și ochi negri, chiar și albul ochilor e gri, un gri mai deschis puțin decât pielea cenușie și părul fumuriu, înspicat cu petice de alb.
Vorbim despre Horia și cum a fost el vesel până la final și cum nu i-a fost frică de moarte și cum a mângâiat-o pe ea pe mână și i-a spus că încă e tânără, poate mai face un copil și ea i-a promis că o va face și chiar au ales împreună un nume pentru fratele lui nenăscut. Vladimir.
Știai că anul ăsta se fac 700 de ani de la Divina Comedie?, întreabă brusc.
În întunericul ființei ei, vântul a deschis o fereastră și pe ea a intrat râsul lui Horia jucându-se pe stradă cu câinele Fetița.

Nessun maggior dolore
che ricordarsi del tempo felice
nella miseria.
Așa spune mama celui care a fost un băiat care și-a dorit pe patul de moarte un frate cu numele Vladimir. Și apoi eu spun să aibă grijă de ea, ce replică idioată, cum poți să ai grijă de tine când nu mai ești nimic, decât o gumă gri care șterge grăbită orice culoare din lume?

Steven a copilărit în umbra lui Jacques-Yves Cousteau. Părinții lui Steven erau prieteni cu exploratorul francez și nu exista călătorie a acestuia în Costa Rica, pe coasta Pacificului, care să-i ocolească. Lui Cousteau îi plăcea să facă diving, să se scufunde singur la 40 de metri în ocean și să plutească albastru, cu ochii închiși, în lichidul amniotic al planetei, ca un mic fetus de altă planetă. O viitoare super-novă.
În una din scufundările sale, Cousteau a deschis ochii atins de un sunet ciudat, un schimb de semnale sonore pe care nu putea să le identifice. I-a povestit lui Steven că a văzut delfini și balene trecând pe lângă el, grăbiți, cu treabă, i-a urmat câteva sute de metri și a văzut o adunare, o sferă de mamifere marine așezate pe sectoare împărțite pe clase și ordine, delfinii cu delfinii, marsuinii cu marsuinii, balenele cu cocoașă lângă sperm-whales, toți ochii întorși spre interiorul sferei.
Comunicând.
Ordine.
Limbă.
Inteligență.
Nu am știut mult timp ce să fac cu povestea asta. O am la mine de 10 ani, e plină de praf și i s-au uscat marginile ca unui ziar lăsat la soare. Dar am terminat cartea Svetlanei Alexievich despre Cernobâl și am înțeles că face parte dintr-o poveste mai mare.
Despre micimea noastră.
În carte scrie că albinele nu au ieșit 3 zile după explozia de la centrala atomică din stupi și geaba pescarii dădeau la hârleț, scociorând pământul, viermii apăsaseră pe -34, se refugiaseră la sub un metru adâncime.
Au știut despre radiații chiar dacă KGB-ul ținea propaganda sub control.
Doar câinii și pisicile nu au mirosit moartea, domesticirea vine la pachet cu indolență, comoditate și dulcea orbire.
Dar au avut o viață bună, spun bătrânii satului despre oamenii care, chiar dacă au crăpat ca niște câini, au făcut-o în patul lor, sub acoperișul lor, lăsând copiilor o pensie de urmaș, 2 covoare persane, un Audi la mâna a doua și un apartament într-un bloc construit în 86, când încă se mai făceau lucrurile bine, nu ca acum cu animalele ăstea care fură tot.
Câine sau vierme?
Cel mai bun prieten al omului sau momeală de pești?
Prietenia nu este oare și ea tot un soi de momeală de pești? Nu prinzi cu ea baboiul unui job sau carasul unor seri de weekend cu șpriț și netflix?
Câine sau vierme?
Câinele crede că e om, se lasă îmbrăcat, dresat, luptă alături de om.
Viermele nu crede nimic.

În cartea Svetlanei, un cameraman povestește cum eroii au apărut în vara lui 86 de peste tot, ca-n filme au apărut eroii. Au umplut paginile ziarelor cu ce altceva decât eroice fapte: secretari de partid care au asigurat evacuarea în condiții optime a populației unui sat, colonei care nu au precupețit niciun efort să curețe cu mâinile unor rezerviști neinformați bucățile de grafit radioactiv trimis de explozie pe acoperișul centralei.
Nimeni nu vorbește de camionagiul rupt de beat care a încărcat copiii din orfelinatul cutare, abandonați de partidul prea preocupat să-și salveze acareturile strânse după o viață de hoție, și i-a scos în afara zonei de contaminare radioactivă.
Camionagiul e bețiv. E un vierme.
Viermii nu sunt eroi.
Viermii sunt supraviețuitori.
Ei știu când trebuie să intre mai tare în pământ.
Oare viermii au rușine?
Spre deosebire de cetățenii din presă, viermii au rușine.
Dacă ar avea televizoare și s-ar uita la circul morții unui star de televiziune și a câinilor ei, ar roși. Și ar schimba canalul.
Oare ce-or mai zice marsuinii, delfinii și balenele?

 

Când zbor înspre Est, zilele dispar înghițite de fusul orar și ajungi în viitor cu un trecut scurtat din care lipsesc zeci de ore. Arăți bătrân dar ai trăit mai puțin decât cei care au mers pe jos înspre Est. Poate d-aia, că ești mai tânăr o lecuță decât ei, nu ești nici obosit, nu-ți vine a dormi, umbli nebun pe străzi căutând să-nțelegi în ce fel să fii mai aproape de răsărit înseamnă să fii mai departe de trecut.
Și apoi, când te-ntorci dinspre Est și alergi în paralel cu planeta, zborul durează mai mult și tu tot nu poți să dormi, picotești cu ochii pe albastrul plin de radiații solare și te perpelești cu gândul la ce-ți rezervă trecutul în care, în curând, vei ateriza.
Te gândești cum timpul îți vomită înapoi orele împrumutate la plecarea înspre Est dar nu sunt aceleași ore, sunt altele, la un curs mai prost, niciodată să nu faci afaceri cu Timpul că te face la minute.
Primești ore cu ochii roșii, iritate, pline de înțelegerea faptului că viitorul nu e pentru tine, te întorci unde îți e locul, în feudalismul propriei vieți.
Și apoi aterizezi în ceața de la Otopeni, după 40 de minute de ezitări în aer, parcă nici avionului nu îi e ușor să coboare. Ești luat de autobuzul plin cu oameni buluciți în dreptul ușilor din mijloc, singurele deschise, ești dus la o poartă îngustă pe care se înghesuie  turma pasagerilor fugăriți de frig și oboseală și descoperi că scările rulante nu sunt tocmai rulante, rulante ar fi dacă ar fi curent dar nu e, în Otopeni electricitatea nu a fost descoperită încă, e ca și cum ai un telefon mobil dar nu ai o rețea de telecomunicații, așa că nu ai cum să-l suni pe badea Gheo să-l anunți că vin tătarii decât dând foc mobilului pe un deal și semnalizând cu fumul negru al plasticului urgia.
Feudalism.
Apoi sunt cetățenii de la poliția din frontieră care nu știu să răspundă la salut, bună dimineața, bună ziua, bună seara, mulțumesc, cu plăcere, bine v-am găsit, bine ați venit. O tăcere dușmănoasă, o cătătură mânioasă, de ce-ai venit, pe cine cauți?
Toaletele sunt murdare.
Colacii de plastic nu există.
Alaltăieri ne căcam în curte, acum ne pute progresul? Cine zice că trebuie să pui curul jos? Nu știi că poți să iei o droaie de microbi de pe colaci, mai bine că nu există, te-am salvat de un drum la dermato-venerice.
Paul, jurnalist la BBC a fost în 88 în Otopeni, a găsit un Tarom, cel mai ieftin zbor, escală de câteva ore în București. Nu a ieșit din aeroport. Mi-a spus că nu o să uite niciodată frigul și faptul că nu era curent la scările rulante, nici apă la veceuri.
32 de ani mai târziu.
Ce e diferit?
Femeile de serviciu au acum a-boarduri pe care scrie atenție podea umedă pe care le pun la intrare în toaletă și ele stau înăuntru, la taclale, exact cum mamele lor cu aceleași coafuri permanent, păr ars și sâni imenși plecați în uriașe alunecări de teren pe sub tricou, îngropând satele de pe burți, au stat la taclale în bude reci, cu miros de urină și clor, unde bucățica de hârtie igienică te costa 1 leu.
1 leu.
Pe bancnota de 1 leu e acum Nicolae Iorga.
Medievist. Bizantinist. Romanist. Slavist. Istoric al artelor. Filozof al istoriei.
Naționalist.
Conservator.
Prim ministru, a tăiat salariile și a încurajat cumetria. Și-a adus rubedeniile prin prefecturi și ministere. A fost omorât de legionari.
Cerc închis.
Nu poți să alergi mai repede decât umbra ta.
Chiar dacă zbori cu 1002 km/oră, umbra ți-e lipită de ceafă și, spre deosebire de tine, ea doarme liniștită știind că nu ai unde să-i scapi.
Afară e frig alb, înecăcios, ca și cum ai respira esența unui pepene galben ținut la congelator. România nu se vindecă niciodată pentru că nu ajunge niciodată în viitor.

Mulțimea e despicată de cordoane de poliție care taie trecători. Din no-man`s land se ridică pancarte pe care e desenat un șoarece cu o căciulă țuguiată care te sfătuiește pe o parte să aștepți și pe cealaltă, atunci când e întoarsă de polițistul supraponderal și invariabil cu ochelari, să te miști dar încet. E 1.25 în 1 ianuarie 2020, mii de oameni se înghesuie la hatsumode, prima rugăciune la templele shinto. În fața mea e un bețiv cărat de nevastă și frate, omul râgâie, grohăie, gâfâie, cu ochi mijiți și picioare moi se târăște prin parcul templului Meiji care sărbătorește 100 de ani de la consacrare, capul bețivului alunecă pe spate, ceafa e de gumă, ființa lui pare să fie mult mai mică, un copil care a îmbrăcat ca pe-o blană de urs trupul adultului și acum îi e cald și vrea să dea jos costumul ăsta trist, să-l lase să cadă aici în față la Meiji-Jingu.
Nevasta se caută de monezi. Asta trebuie să faci odată ajuns în fața templului, să arunci cu monezi pe o prelată întinsă, să te apleci de 2 ori și tot de 2 ori să bați din palme, apoi să mai bați o dată din palme și să-ți trimiți gândurile către divinitate.
Dar de unde vine povestea asta cu bătutul din palme de 2 ori? Nu îmi merge internetul și geaba aplaud calm și arunc cu monezi pe prelată, netul nu vine. Divinitatea nu are chef de wikipedia. Găsesc însă când mă întorc la hotel povestea lui Nakatomi no Ōshima Ason, numit în text Minister of the Department of Divinities, care trimitea rugăciuni către zeități dar nu făcea greșeala să confunde “short clapping”-ul, când lovești palmele între o dată și trei ori, numit și tanhakushu și “long clapping” de 4 aplauze, numit și chōhakushu.
Regulamentul bătutului din palme nu e atât de simplu încât să se oprească aici:
There are also distinctions based on the manner of clapping, which includes shinobite, raishu, renhakushu, and awase hakushu. Shinobite involves silent clapping and is performed at “Shinto funeral ceremonies” (shinsōsai) and other occasions. Raishu is performed, for example, when presented with a cup of sake. At Shinto ceremonies, “two hand claps” (nihakushu) is generally common. Moreover, according to the conventional explanation for kashiwade as an alternative word for hakushu, kashiwade is a popular name derived from confusion between the character for “oak tree” (kashiwa 柏) and the character haku 拍. Another theory suggests that the name kashiwade is related to the raishu etiquette of hand clapping before “food served on individual tables at a banquet” (kyōzen) following a Shinto ceremony as well as to the fact that both kyōzen and “food served on individual tables” (zenbu) are called kashiwade.

Cuvinte care ordonează meticulos haosul. Câte tipuri de nume pentru beție există? Trotilat, afumat, abțiguit, rupt, carcalete, compot, cum stabilești asta, în funcție de moliciunea pasului, de șubrezeala echilibrului, de îngustimea ochilor, de forța mahmurelii, de numărul de borăli?

Polițiștii vorbesc și vorbesc și vorbesc în conuri de plastic, cuvintele cad inconsistente ca fulgii peste asfaltul încălzit de trecerea subterană a unui țevi de apă caldă, cuvintele nu lasă nicio urmă, nici măcar condens și cu toate astea în lumea asta stranie a crainicilor care te roagă în metrou și tren să-ți dai telefonul pe silent, lumea vorbește atât de mult făcând diferențe între bătutul din palme înainte de sake și bătutul din palme la templu într-o încercare plină de candoare și disperare de a așeza universul în cutiuțe și sertărașe, ca pe betigase de ureche, elasticele de păr și șosețele.
Cum altfel să te descurci cu halca asta de realitate când tu ai bețișoare și niciun cuțit? Nu poți să fii un sălbatic, să muști din ea, normal că o rupi în sectoare, departamente, fragmente.
Mâncarea vine aici în porții gândite special să-ți lase bărbia liberă de grăsime.
Suntem eficienți, curați, ordonați.
Bețivul începe să-și revină. Își face un selfie cu soția, ea râde, viața e frumoasă. Pleacă de la templu cu un talisman împotriva bolilor luat cu numai 800 de yeni.
În fața mea, pe stradă, 5 cetățeni costumați în ninja, cireș înflorit, vulpe, robot și semn de circulație “cedează” adună gunoiul cu clești speciali, clămpănind din fălcile ustensilelor în timp ce decupează mulțimea care îi pozează.
Ce nume or avea ei?
Trash Vigilantes?
Garbage Heroes?
Refuse Bandits?
Impiegații au și ei microfoane, polițiștii continuă să vorbească în conuri, vânzătorul de la tarabă scoate ca pe-o sabie din gât o lamă lucitoare de cuvinte și-mi amintesc de Westworld și de teoria conștiinței care se crează prin repetiție și amintiri, același lucru făcut de 98520 de ori va duce la stabilirea unei poteci neuronale care te va purta mai aproape de tine.
Cât de departe sunt ascunsă în mine?
Și ce trebuie să spun să mă ajung?
E 5 dimineața pe 1 ianuarie și prezentul pare retro.

Asfaltul e întins ca fața unei septuagenare miliardare.
Traficul e calm, aerul e rece și nu miroase a fum ci a frig.
Pe peretele clădirii în care stau pentru o noapte se citesc urmele de gloanțe de la revolta Varșoviei de acum 75 de ani.
Ferestrele au fost înlocuite cu termopane și mitralierele naziștilor combinate cu plasticele geamurilor chinezilor arată că totalitarismul poate să vină în rafale sau în reduceri de Black Friday.
Varșovia e curată și blândă ca o bursieră la școala catolică. Gerul te trimite în cârciumi cu geamuri mari unde servesc femei cu capete rotunde, bile cu șorțuri ciocnindu-se pe masa de biliard, rătăcind între scaune cu farfurii pline cu genunchi de porc și sfeclă caldă.
La televizor, Al Pacino vorbește poloneză cu vocea plată a unui dispecer de taxi.
Îmi place Varșovia chiar și așa, 87% distrusă de nemți, reconstruită băbește, ca un plovăr deșirat din care ai făcut o căciulă și două perechi de ciorapi, nu e același lucru dar cel mai tare se pierde căldura din corp prin cap și picioare, deci mai bine ai avea grijă de ele.
Mă gândesc din nou la Bucureștiul condus de femeia care dă cu șprei peste bluză și cu oțet carnea stricată înainte să o pună înapoi în galantar.

Și gândindu-mă la București, mă gândesc la casă, la țară, la popor. Și mă apucă deznădejdea. La mulți ani căci avem nevoie de sute ca să ne apucăm și noi de treabă.
Mai jos un text din august 2017.

 

De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

Nu am mai stat acasă de Crăciun de 5 ani.
Am fost la ai mei și am mâncat cârnat și tobă. Complet nesărate.
Nu mai mânca atât de sărat că o să te-mbolnăvești și o să mori, zice maică-mea.
Imposibil. Eu voi trăi veșnic în sufletele celor care m-au cunoscut. O să trăiesc veșnic aidoma lui Dan Enăchescu.
Cine?
Ministrul sănătății în primul guvern Roman.
Nu am auzit de el.
Dar de Mihnea Marmeliuc ai auzit?
Nu. Cine e?
Ministrul muncii și ocrotirilor sociale tot în primul guvern Roman. Nicolae M. Nicolae îți spune ceva?
Țțț.
A fost ministrul comerțului exterior.
Maică-mea nu știe cine sunt oamenii ăștia, cei care au condus țara din 26 decembrie 1989 până la investitura noului guvern din 28 iunie 1990. Au avut pe mână spitale, clinici, pensii și banii și relațiile Securității. Și cu toate astea noi nu am auzit de oamenii ăștia, majoritatea morți, poate că s-au îmbolnăvit că au pus prea multă sare în gustărica puterii.
Trăim într-un borhot securistic dar denunțăm protocoalele DNA cu SRI. Virgil Măgureanu e liber, Petre Roman e liber, pe Iliescu îl dor șalele când se schimbă vremea, noroc cu global warmingu ăsta că l-a mai lăsat reumatismu, dar și Iliescu e liber, Cataramă ne zâmbește din documentarul Recorder, normal că sunt securist dar sunt unul sănătos, care nu pune sare în tobă ci o bate pe tobă spunând că și noi dacă eram securiști am fi făcut o fabrică de mobilă, că trebuie să fii bolnav să nu vezi oportunitatea de a lua ceasul de la mâna mortului ca soldatul sovietic în Berlinul ocupat.
Tic-tac-tic-tac.
Ne dați sau nu ne dați
Pe cei ce-s vinovați,
Ne dați, ne daaaaaați?

Nu.
Securitatea ne dă bot și noi îl luăm, măcar primim o masă caldă. Și sărată.
Asta scriam acum 2 ani. Mai țineți minte cine este Mihai Tudose?

 

Când era mic își lua bătaie de la băieții de la bloc. Era greoi, cu picioare mari, cu mâini neîndemânatice care nu știau să se închidă în pumn. Se mișca nedemn prin ceata de copii, un mamut încolțit pe care îl călăreau toți liliputanii vecini, diiiii Mihăițăăăă, diiiiii.
Se uită în oglindă, îngrijorat. Abia așteaptă remanierea din ianuarie, să se retragă undeva la Brăila, să meargă la pescuit, să bea cu vecinii o vișinată în iulie, sub o boltă de viță.

Lucruri mici care fac viața frumoasă.
Mai e puțin. Mai trebuie să se prefacă încă 1 lună, să ia parte la ședințe fără urmări cu oameni fără umbră, să risipească aceste ore de serviciu aprobând sau promițând că va face totul posibil sau că se va interesa sau că va lua măsuri sau tăcând, așteptând ca un om mic, d-ăla care îi suflă în cască, să îi spună ce dracu să le zică oamenilor ăstora care nu înțeleg-deși el face tot posibilul să arate-că el nu are nicio putere.

Degeaba mă percheziționați, degeaba mă căutați prin buzunare și conturi, puterea nu e la mine, sunt doar Mihăiță, mare la stat, om de stat, pus de stat să fiu ceea ce sunt, un om mare, greoi, nătâng, într-o țară de oameni mici și viteji la pahar.

Nu e nimic de făcut pentru că odată ce accepți să iei parte în jocul ale cărui reguli nu le faci tu, ești doar nebunu, tura, calul sau pionul de pe tablă, liberul arbitru este închis în debara, nu poți schimba traiectoria.

Mihăiță știe asta, își face datoria, sare căsuțele, alb-negru-alb-negru, zâmbește, se încruntă, tună și fulgeră sau vorbește blând după cum îi cere jocul.
Și jocul este ăsta: Europa asta unită, ca orice imperiu, are centrul unde locuiesc puterea, cultura și banii și mai are periferia, provinciile unde, pe scene uriașe, se produc festivaluri gigantice de teatru, multă mucava, șaorme și bere la pahar de plastic, toitoiuri și corturi cu martori ai lui Iehova care îți promit împărăția cerurilor aici, pe pământ. În periferie, regulile sunt mimate, împăratul umblă gol dar niciun copil nu este lăsat de adult măcar să șoptească: uite cucul împăratului.
Periferia este un rai pentru cei care mimează sfințenia și ca orice zonă de frontieră, mai aproape de iadul barbar decât de curtea imperială, este prima care va fi pierdută atunci când barbarii se plictisesc să joace rișcă în praf.
Europa s-a îmbrăcat bine în ultima sută de ani, și-a pus maieu și cămașă și vestă. Și acum s-a făcut cald. Ce o să dea ea jos?
Vesta.
Vesta formată din România, Bulgaria, Ungaria și Polonia.

Țări periferice unde poporul s-a umflat de popcorn și s-a săturat de privit scenete cu birocrați, europenism, multiculturalism, democrație.
Vesta cade în țărână. NImeni nu se va întoarce după ea. În definitiv e cald la Bruxelles, chiar și pentru cămașă, d-apăi vestă.
Merkel nu reușește să facă un cabinet, sunt bufeuri de menopauză în pântecul Europei. Ca să continui să plutești, trebuie aruncat balastul. S-a sunat retragerea, periferia e părăsită de funcționari, furtuna e prea puternică ca să-ți permiți să menți oameni valoroși în corpuri expediționare din bărcuțe trimise la capătul imperiului.

Desigur, localnicii provinciilor sunt asigurați de tot suportul puterii, dar nu ai cum să nu vezi cum birocrații europeni își cos în căptușeala hainelor bijuteriile și își fac bagajele pe care le trimit, piesă cu piesă, spre Bonn și Paris, Amsterdam și Madrid.
A început a doua mare retragere aureliană.

Mihăiță s-a întâlnit cu protestatarii. Ei vor democrație, o țară ca afară, vor ajutorul lui Merkel și Macron și Junker.
Toți 3 declară că sunt îngrijorați, că fac totul ca vesta asta pe care au dat-o jos de pe ei să fie recuperată și dusă la curățătorie și apoi, clar, ne spun că o vor pune iar pe spinare.

Dar Mihăiță știe când vede geamantanele uriașe că asta a fost, suntem în Hungnam, Coreea de Nord în 50, înainte de ultimul sughiț al istoriei. Că geaba protestăm, ne întâlnim, ne mirosim, am rămas iar de căruță, să ne jucăm jocurile noastre favorite, tâlhăria, violul și crima. Cine vrea să fugă, să o facă. Cine vrea să stea, să rămână. El va sta. Pentru că știe că totul e trecător, că la Brăila, la un pește, chestiile ăstea sunt bancuri, că în 50 de ani de acum înainte o să avem aceleași discuții. Nu el, dar fecioru-său mai mare despre asta va vorbi cu prietenii lui din guvernul noului imperiu. De Est sau de Vest. Același drac.
Mihăiță își ia un aer preocupat și adoptă bugetu. Promite că va ține cont de Comisia de la Veneția. În sufletul lui abia așteaptă să se termine tot și să meargă acasă să mânce o sarma. O să bea și o țuică, să uite și să ierte.

Ianuarie e aproape. Și sfârșitul lumii e doar începutul unei alteia.

Nu ninge.
Prin geamurile murdare văd Tâmpa mirosind a pământ ud.
Acum 30 de ani ascultam colindele cântate de Florin Piersic, Mirabela Dauer și Cornel Constantiniu în studioul 4 sau 5 sau 6. Florin Piersic adusese o inimă mică, de plastic, vorbea despre iubire și speranță și Crăciun și Mirabela lăcrima.
Seara am văzut procesul tiranului și cei doi morți ciuruiți. John Simpson, corespondentul BBC, a povestit acum o săptămână la un eveniment organizat de ambasadă că legenda spune că a fost nevoie de câte 10 oameni ca să ridice fiecare trup de Ceaușesc, atât de multe gloanțe aveau în ei.
Am acum la Muzeul Traiului în Comunism o casetă înregistrată de tatăl lui Popo, scrie pe cotor Tiranul Comunist. Mă uit din când în când la ea. Vocea avocatului apărării cade ca o burniță rea printr-un acoperiș spart.
Acum 30 de ani se mai trăgea la Brașov. Sporadic.
Se murea la Brașov. Tot sporadic.
Pentru libertatea de a asculta colindele lui Hrușcă. Pentru libertatea de a spune că a venit Moș Crăciun și nu Moș Gerilă.
Armata a tras în oameni dar armata este cea mai respectată instituție în România după biserică, și ea respectată, în pofida colaborării cu Securitatea și ticăloșiei lui Teoctist și a restului de turnători.
Acum doi ani am scris asta. Crăciun fericit.

 

Nicolicea e revolutionar cu merite deosebite în succesul loviturii de stat din decembrie 1989. Eu, tu si verisorul Lucian îl plãtim câte 500 de euro pe lunã, cã, fãrã lupta lui Nicolicea de la Turnu Severin, nu ar fi fugit tiranul si sinistra lui sotie. Nicolicea e parlamentar, mai primeste niste mii de euro ca sã piloteze expert bolidul democratiei la al cãrui volan s-a suit imberb, putind a trãscãu, în decembrie 1989, când si-a riscat viata, libertatea si viitorul ca sã lupte cu numerosii teroristi baricadati in CJ al PCR din Turnu Severin. A fost modest Nicolicea, nu s-a bãgat în fatzã, de fapt nu a fost vãzut de nimeni în miezul luptelor. Cât spirit de sacrificiu, cum i-a lãsat el pe turnu severineni sã ia crema mediaticã, el multumindu-se doar cu cei 500 de euro pe lunã, o nimica toatã fatzã de gestul sãu brav, de a îl înfrunta pe Ceausescu în vizuina lui cea mai bine pãzitã, faimosul Turnu Severin, unde pãrea sã nu se întâmple nimic dar, de fapt, chiar nu se întâmpla nimic. Da.

Nicolicea, Maior, valutistii care au sucit mâini de primari, au asediat institutii, au amenintat ministrii, au bãut si au borât pe Constitutie, acum îsi continuã activitatea revolutionarã terfelind codul penal si legile justitiei.

Avem si noi Opricina noastrã inventatã sub acest Ivan cel Groaznic care ne conduce. Nea Ivan nefiind Dragnea si nici Nãstase si nici mãcar Iliescu, ci PSD în totalitatea lui, leviatanul care ne sufocã. Si o sã crape numai si numai odatã cu noi.

Acum 25 de ani făceam bradul. De fapt nu îl făceam încă, ne-am apucat de el, eu și maică-mea, pe la 6 seara. Televizorul Sirius urla, deschis pe Televiziunea Liberă și Independentă. Era un filmuleț despre casa Ceaușeștilor. Maică-mea a scos capul pe ușa apartamentului și a trimis un ”Veniți” ascuțit pe tunelul scării. Tropăituri și gâfâituri și, în sufrageria noastră unde făceam bradul, s-au vărsat 30 de oameni. Brigada de vecini care păzea blocul de teroriști. Taică-miu cu toporul de șnițele, Hitler, cel de la 7, cu o rangă, Păcală și Năstase cu cuțite. ”Lăsați, nu vă mai descălțați” a spus maică-mea, făcând astfel singurul compromis în privința curățeniei din istorie. Dacă nici de Revoluție, atunci când?

La televizor, banda care ocupase casa lui Ceaușescu arăta spre camera video diferite obiecte: iote ai dracului, aveau robinete de aur la baie.

Huoooo!!! au strigat în sufrageria sufocată de șube și arme albe, apărătorii blocului.

La televizor, banda care ocupase casa lui Ceaușescu a găsit strachina din care beau apă Corbu și Șarona, câinii dictatorului. E din aur și asta, au stabilit revoluționarii cântărind vasul din ochi. Nenorociții, netrebnicii dădeau de mâncare și apă la câini din strachini de aur și poporul moare de foame.

Huooooo!!!! Moarte criminalilor!! Ea e de vină, o curvă nenorocită!! Ceaușescu anul nou, îl va face în cavou!!

Micul grup de vecini și-a suflecat vocile și a purces la intonat, greoi, ritmat, poezeta cu anul nou și cavou, punând-o de-un miting ad-hoc la noi în sufragerie. Încălțați, înșubați, încăciulați.

Maică-mea i-a servit la finalul scandării cu prăjituri.

S-a terminat filmul, au plecat la post, să păzească blocul. Peste oraș zburau trasoare roșii, ca o invazie de extratereștrii minioni, pitiți în capsulele încinse la contactul cu atmosfera. Extratereștrii fideli lui Ceaușescu, desigur, care veneau să-l apere pe nemernic și pe sinistra lui soție.

A fost ultima oară când am făcut bradul. Acum 25 de ani. Și nici atunci nu l-am făcut bine. Mereu cu ochii în televizor, să văd și eu ce nu avea Ceaușescu de aur în casa lui cea mare, atentă la horcăiala agonică a epocii de aur, nu am reușit să potrivesc globurile cum trebuie și nici să înfășor elegant beteala moștenită de taică-miu de la maică-sa, dintr-o altă viață în care, de Crăciun, se făcea gâscă umplută cu portocale.

După 25 de ani, mă bătea gândul să fac acum bradul. Dar mi-a trimis frate-miu articolul ăsta și îmi vine să iau un topor de șnițele în mână și să intru încălțată în sufrageria lui Iliescu, să văd dacă are și el robinete de aur la care se spală pe mâini doamna Nina.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scenariul-fuga-lui-ceausescu-e-fals-z

Ai mei au făcut bradul. Adică l-au împodobit. Bradul nu e adevărat. Este un pin cu ace de plastic. Radioul urlă în bucătărie, sunt surzi. Se aude de la parter cum cer răstit să știe unde mama dracului sunt scobitorile sau făina, șosetele sau portofelul.
Ceaușescu e mort de 30 de ani. Aproape. Cine ar fi zis că moartea lui va schimba atât de puțin în conversațiile noastre. Invidie, furie, mândrie, dezamăgiri și, mai cu seamă, umplerea mațului. La 18 metri de bloc trece trenul. E un marfar. Sunt din ce în ce mai puține marfare, și trenurile de călători s-au împuținat, Ceaușescu a tras cu el în mormânt CFR-ul și flota, industria chimică și petrochimică, bradul-pin din sufrageria alor mei e făcut în China, din plastic chinezesc și sfeșnicul e chinezesc și vaza de pe masă e chinezească din timpul dinastiei Sun Tem Praf.
Marfarul trece scurt, proiectând lumini pe tavanul camerei care miroase a pește. Crap. De Deltă, așa zice maică-mea, dar eu cred că e din Delta unei crescătorii artificiale din Sichuan. Pe vremea lui Piticu trenurile aveau câte 80 de vagoane. Gâfâiau pe șine, artritice, tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm. Sinucigași se aruncau sub roțile lor, erau târâți și rupți, copiii au jucat fotbal cu părul unuia dintre morții scalpați de tren, săptămâni de zile am găsit bucăți din el la marginea căii ferate.
Se vorbește despre porc și despre prețul la apartamente, despre femeia care s-a măritat cu propriul covor și despre salata boeuf cu pui. Despre vecinii care nu plătesc cu anii factura la apă se vorbește și despre vecinul profesor care întreabă un om care duce gunoiul la ghenă la ce apartament din bloc e venit în vizită.
De ce vă interesează?
Pentru că vecinul profesor nu se simte în siguranță dacă omul care duce gunoiul nu este proprietar al unui apartament în clădire. Vecinul profesor amenință că va chema Poliția dacă omul cu gunoiul nu dezvăluie la ce apartament din clădire a tras.
Pe vremea lui Piticu marfarele erau lungi și oamenii lași dar prietenoși. Pe vremea lui Piticu se spuneau bancuri cu Leana în iad și cu românul câștiga mereu în absurditate competițiile cu americanul și rusul.
Pe vremea lui Piticu, un om nou în bloc însemna vești și povești și poate un prieten pe care ți l-ai fi făcut pe viață.
L-am văzut pe Piticu într-un documentar, înregistra un comunicat pentru țară, s-a bâlbâit, și-a dat ochii peste cap și a zis, cred, opriți, ce mama dracului?
Opriți, ce mama dracului s-a întâmplat cu ultimii 30 de ani?
Nu mi-e dor de Piticu dar mi-e dor de oamenii de pe vremea lui Piticu și de trenurile și crapul de pe vremea lui Piticu și de tinerețea alor mei, de auzul lor, de mirosul de brad de atunci și de zăpada pe care mureau porcii tăiați în spatele blocului.
Lumea pare mai plină dar e doar aglomerată cu nimicuri din plastic care te țin captiv în întrebări-colivii: la cine stă omul cu gunoiul, câți bani face doamna de la doi, cum să faci să-ți iei o mașină ca a celor din scara B, să mă mărit cu G sau cu covorul?
Opriți, ce mama dracului s-a întâmplat?
Am îmbătrânit și am devenit inadecvați.
Sau poate doar înfricoșați peste măsură.
Un tren de călători fluieră afară amintindu-mi de gluma pe care am văzut-o săptămâna trecută: cu cât sunt mai mulți sinucigași, cu atât sunt mai puțini sinucigași.
Tadam tadam, tadam, tadam.

A3-zice indicatorul și mașina se repede înainte cu veselia drumețului rătăcit care a zărit pâlpâirea lumânărilor din casa pădurarului. Camioane horcăie în dreapta eliberate și ele din șoșonul greoi al DNului, parcă sunt mai sprintene în fuga lor cu spatele chiar și câmpuri înghețate din drea…
S-a terminat A3. La 18 kilometri de unde a început, A3 s-a terminat într-un nod plin de betoniere, munți de pietriș și oameni în veste verde fluorescent, toți fumează și fumul cald e înghițit de aburul răsuflărilor, deasupra muncitorilor e un nor dar oare de ce le-am spus muncitori, ei nu sunt decât niște oameni îmbrăcați la fel care trag din țigară și crează cumulonimbuși din condens.
Și în acest condens se terminăm autostrada ca într-un semn de întrebare, dacă am fi avut nevoie de autostrăzi Dumnezeu le-ar fi creat în a șaptea zi și în a opta s-ar fi odihnit la o țigară. Dacă am fi avut nevoie de spitale și poduri și căi ferate, pe toate le-ar fi făcut Dumnezeu cum se cade, cu studii de fezabilitate comandate încă din ziua a 5 a la Sfântul Duh, că se știe că îi place să facă treaba pe îndelete.
Și le-am fi avut pe toate și nu ne-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut decât să înălțăm mulțumiri Domnului și, din când în când, să mai sacrificăm câte o fecioară obraznică în cinstea lui.
Dar noi nu și nu, cu Nietzsche și restul trupei care au declarat că Dumnezeu e mort și au purces la făcut spitale și canalizări, vaccine și autostrăzi. Nu la noi, că noi suntem oameni credincioși. Noi știm că doar lenea ne va mântui.
Atunci când intru într-un tunel în Austria, unul de jde kilometri, luminat ca ochii unui copil care a primit de la Moș skiuri, mă gândesc că e o gaură de vierme și atunci când mașina va ieși, în sfârșit, de sub pământ, o poartă telară mă va arunca în 1987 în Steagu, în februarie 1987, în frig și frică și gri, în România lui Nicolae Ceaușescu.

Asta e frica mea.
Nu mai bine nu avem niciun tunel și nicio autostradă?
Oile sunt viermi pe coasta dealului. Ciobanii au și ei veste de fumători la autostradă. Poduri ridicate peste șosea leagă nimic cu nimic, ca viața mea căreia vreau să-i dau un sens legând în cronologii incongruente evenimente desperecheate.
Suntem în țara lui unde dai și unde crapă.
Nimic nu e consecutiv, suntem ca niște electroni demenți lovindu-ne cap în cap în capsule de sticlă.
Îl arestează pe Dragnea deci o să se poarte ciocatele.
A murit Mihai Constantinescu, se ieftinește gazul.
Pe câmpurile degerate e plin de căprioare. Nu am văzut niciodată atât de multe căprioare. Pasc liniștite, cu zecile, în pământurile șifonate de trecerea tractoarelor. Biserici noi cresc pe marginea șoselelor, printre pungi și munticei de cărămizi, Domnu a investit mult pe piața imobiliară.
Poate știe el că o să fie cerere, cum e la Londra biserica asta dezafectată și transformată în târg de Crăciun. A dat-o Domnul unor investitori arabi care acum fac bani de rup că vând săpunuri, cocktailuri de gin și sandvișuri cu curcan în Mayfair.
La noi, în Grădina Maicii Domnului, nu o să vină investitorii arabi că nouă nu ne plac necredincioșii.
La noi nu vin decât oameni cu frica lui Dumnezeu și fără frică de moarte, cei care depășesc nebunește în curbe ac de păr, cei care fumează 3 pachete pe zi fără frică de cancer, cei care beau 2 litri de vodcă fără frică de ciroză.
Indicatorul arată din nou A3. Autostrada a fost mereu cu noi, alergând pe sub pământ și acum a găsit un loc prin care să iasă la suprafață.
Mașina se repede pe asfalt și eu trag aer în piept, cine știe când și unde o să intrăm din nou dedesubt și cât de mult o să stăm îngropați sub turme de oi, căprioare și șantiere de biserici înghețate?