La nunta puiului lu Vodă, un președinte de consiliu județean a aruncat niște bani protestatarilor. Luați mă, săracilor.
La congresul femeilor din PSD, Olguța de Craiova a răspuns unui cetățean care a interpelat-o politicos cu întrebarea: am auzit că nu mai sunt bani de pensii și salarii cu un faraonic plimbă ursul!
Doamna Carmen de la Interne se minuna iritată la unul dintre mitingurile din Victoriei de ce mai sunt ăștia încă în piață.
Dispreț.
Asta simt ei. Dispreț pentru cretinul care le plătește lefurile. Ca un țăran din Teleorman care își biciuiește calul până cade sub el, diiii, boalăăăăă!!!!!, oștirea funcționărească română se uită la noi c-un amestec de silă și îndreptățire să ne calce în picioare, să stingă viața din noi, că tot e una de rahat.
Mori măi săracule și-o să vezi că-mi mulțumești mai târziu, boala era lungă, suferința mai mare.
În agenții și organizații, consilii și comitete, amante și nepoate, fini și unchieși nici măcar nu mai trebuie să se joace de-a plimbatul foilor din dreapta în stânga. E mai simplu să nu vină la serviciu, să primească acasă direct leafa, să nu ne încurce pe noi aici la Regia X. Și dacă tu, boul ăla de bugetar care încă mai muncești pui o întrebare de tipul: dar unde e Gina, trebuia să…, sar 6 directori pe tine să te bubuie că ce treabă ai tu cu Gina, Gina are o misiune secretă.
Dar e subalterna mea…, insiști idiotic.
Băi, tu ești prost, ce nu înțelegi? Ce face Gina nu e treaba ta și programul ei nu e treaba ta chiar dacă pe fișa ei de muncă scrie că e în departamentul tău. Departamentul o fi al tău, dar Gina e proprietatea statului care o plătește 9000 de lei pe lună.
Salariu e dublu la stat. În iunie, salariul mediu net în administraţia publică a ajuns la 4.207 lei, dublu faţă de salariul mediu pe economie de 2.115 lei
Diferenţa dintre sectorul bugetar şi sectorul privat a crescut de trei ori, de la 427 de lei media brută pe lună în 2016, la 1.285 de lei în 2018. În sectorul bugetar e inclusă şi educaţia, unde salariu mediu net este cu 50% mai mic decât cel din administrație.
În afară de câțiva profesori rupți în fund, mai știu doar 3 colegi de facultate care lucrează la stat. Unul din ei e la Olgu, la minister. Probabil plimbă și el ursul, dar îl plimbă într-un X5. Nu se supără dacă șefa îi zice să plimbe ursul în X5, asta este misiunea lui secretă.
Restul de bugetari au un aer necăjit, probabil sunt din lotul vechi, ăia care merg pe lămpi, nu băeții ăștia noi, cu leduri.
Pesemne că și ei sunt disprețuiți, și lor li se pune gumă-n păr de către bugetarii de rit nou, cu misiuni secrete și absențe deloc discrete.
Săracilor.
Tiparnița continuă să producă, Mugur să semneze.
Porcul moare în bătătură, porumbul pe câmp, grâul e mai mic decât moralitatea lui Gâdea. Aparatul de stat s-a făcut mare, de la inundații, de la caniculă, cu orice ai da în el, crește frumos și misterios. E o adevărată gaură neagră.
Și în el, în mijlocul acestui nimic hulpav, se umflă disprețul pe care ți-l dă puterea. Nimic nu mă poate atinge, lucrez la stat, statul uite, a bătut niște oameni nevinovați, a trecut o lună și n-a pățit nimic statul, e trainic, clădit după o tehnologie japoneză care rezistă și la un 9,2 pe scara Richter. Așa își zice bugetarul trufaș și îți întoarce spatele, ce-o să-mi faci săracule? Să mă stropești cu fiere și sânge când o să explodezi de neputință?
Îmi amintesc de Bacalbașa trecând, la început sfidător, printre protestatari. Apoi ochii hăituiți când e împins, până să apără jandarmii să-l escorteze la metrou.
De neprețuit frica lui Bacalbașa.
Într-o zi, trimiși iar să plimbăm ursul, o să schimbăm în timpul plimbării o vorbă cu el. O să-i spunem: dacă te las liber, promiți că mă ajuți să-i rup capu lu Olgu?
Voi ce ziceți că va zice săracul urs, așa, ca-ntre săraci?
Eu zic că va achiesa.

Nea Eugen a ieșit la pensie de 2 ani cu 1700 de lei. Le zice 17 milioane. Nu poți să trăiești din banii ăștia, milioanele nu mai sunt ce au fost odată. Milioanele sunt mici, uite și tu ce ne fac ăștia, o mână de ticăloși, cum își bat joc de noi toți, 22 de milioane de oameni.
Copiii lui nea Eugen au plecat în Germania, nu se duce pe capul lor și nici ei nu se mai întorc. De 40 de ani muncește aici, la Navrom Tulcea, s-a reangajat pe 5000 de lei ca inginer șef la motoare. Acum Navrom Tulcea e a lui Victor Iancu, de la Europolis. E cu PSD-ul, clar. Și ăla dinaintea lui, Mircea Mihăilescu, era tot cu PSD-ul, doar este asociat cu Viorel Ștefan, actual vicepremier și viitorul șef al ASF. ASF, adică Autoritatea de supraveghere fiscală. Va avea grijă de pensiile private, de asigurări și de Bursă. Sub mână sunt sute de milioane de euro, banii corporațiilor, banii investitorilor, banii noștri.

Mihăilescu s-a cuplat cu Viorel Ștefan pentru că acesta a fost inside man-ul din Navrom. Zice cv-ul dumnealui: În perioada 1980-1987, Viorel Ştefan a fost economist la Întreprinderea de Navigaţie Fluvială NAVROM Galaţi, după care, până în 1991 a fost şef serviciu la aceeaşi societate. În intervalul 1991-1996, social-democratul a deţinut funcţia de director general la Compania de Navigaţie Fluvială Română NAVROM SA Galaţi, după care a fost preşedintele instituţiei. Timp de 12 ani, până în 2008, Viorel Ştefan a fost senator PSD.
În 2007, România Liberă scria:
In urma cu opt ani, ministerul Transporturilor a privatizat compania Navrom Galati, iar noii proprietari (fostii directori ai societatii) au blocat, imediat, transportul naval de persoane din Delta Dunarii.
Consiliul Judetean Tulcea, condus atunci de PSD, s-a asociat cu firma privata Europolis, cu avocatii Cezar Goanta, Aurora Oprea si cu Alexandru Dinu. Noua structura a preluat 15 nave de pasageri de la Navrom Galati si a infiintat Navrom Delta Tulcea. In actul constitutiv se precizeaza ca, desi Navrom Galati detine 98% din actiuni, firma “va fi administrata de Consiliul Judetean Tulcea si de Europolis, care detin 51% din voturi in CA si uzufructul acestei cote de actiuni”. In realitate, firma este administrata doar de Victor Iancu, patronul firmei Europolis, iar profitul nu a ajuns in proportie de 26% la bugetul Consiliului Judetean, asa cum scrie in actul constitutiv.
Ulterior, Guvernul a emis HG 595/2000 care prevede ca “transportul de pasageri si de marfuri de stricta necesitate din Delta Dunarii devine serviciu public, se subventioneaza din bugetul Ministerului Transporturilor si este incredintat SC Navrom Delta Tulcea”. Din 2001, Ministerul Transporturilor (MT) a alocat anual firmei din Tulcea subventii bugetare intre doua si trei milioane de euro.
In 2002, procurorii au descoperit falsuri in acordarea biletelor de transport subventionate, iar MT a schimbat sistemul de acordare a subventiilor. Conform noilor reglementari, Navrom Delta justifica doar cheltuielile efectuate cu transportul pasagerilor si marfurilor, iar Directia de Transport Naval din MT vireaza milioanele de euro in contul firmei.
Sirma Caraman, director economic al Consiliului Judetean Tulcea si fost cenzor la firma de transport, a declarat ca toate cheltuielile sunt subventionate in proportie de peste 80%.
“Pierderile firmei sunt compensate cu subventii, iar profitul este virat la buget”, a spus Sirma Caraman. In opt ani de existenta, firma nu a inregistrat profit, iar in decembrie 2006 MT a suplimentat subventia cu un milion de euro. (https://romanialibera.ro/special/documentare/baronii-transportului-subventionat-din-delta-93135)
Anii ăia, 2008-2009, au fost cei mai grei, își amintește nea Eugen. Aveau salariul înjumătățit, compania era în genunchi. Acum e mai bine, dar uite, știe un comandant de navă care a ieșit acum 5 ani la pensie după 40 de ani de condus navele prin ceață, a cărat mii de pasageri prin ceață și cu ce s-a ales? O pensie de 12 milioane. 12 milioane, cât cheltuiesc ăștia pe o baterie de șampanie când fac bairamuri.
Pe barcă împreună cu noi este un italian. Are 12.000 de hectare de teren aici, în Dobrogea. E din Napoli, a dormit în același pat cu sărăcia, a crescut cu corupția, a respirat criminalitatea. Dar nu a văzut niciodată ce vede aici.
-Morții mamilor lor, mormăie cu accent. A învățat esențialul.
Nu există spitale nici în Sulina, nici în Sfântu Gheorghe, crăpi sigur dacă te pălește vreun infarct. Italianul întreabă smucindu-și sprâncenele spre bordura părului: de ce nu se dezvolta nimic, de ce sunt ticalosi?

Zice că a albit când a auzit la radio că, dacă o să găsească un mistreț mort de febră porcină în porumbul lui, o să pârjolească toată recolta pe hectarul ăla.
Nu au auzit de carantină? Mi sono rotto il cazzo!

Praf, bețivi știrbi sub sălcii, un morman de peturi, o troiță de lemn. Nimic nu mișcă prin praful uliței din Sfântu Gheorghe.
Sfântu Gheorghe e mort. Ucis de dragonul cu șapte capete. Mihăilescu, Iancu, Ștefan, primari și șefi de personal, directori și președinți de Consiliu Județean, au omorât Sfântu,  l-au dat jos de pe cal și din cal au făcut ghiudem.
Dunărea curge printre maluri pustii.
Case pipenicite, cai obidiți, oi răzlețe. Porcii au fost toți omorâți.
Nea Eugen zice: lua-i-ar dracu să-i ia de nenorociți, că nu numai că nu au făcut nimic, au distrus totul.
Ciudă, deznădejde și furie. CDF.
Niciodată nu am simțit națiunea, omul mic, puțind a trăscăul ăsta rău.
La beție omul pune mâna pe bardă și nu-i văd bine, deloc, pe boiernașii locali.
Sfârșitul e aproape.
Dar începutul nu e nicăieri pe aproape.

Ray Charles a stat la ARO. A vrut prosoape albe, din bumbac egiptean și a mai vrut apă cu bule și portocale portocalii. Așa scria în ziare și noi ne miram, de ce ar vrea un orb să aibă prosoape albe, oare culorile se pot pipăi?
Ray Charles a ieșit în balcon, ne-a făcut cu mâna. Noi strigăm sacadat: rei ciarls, rei ciarls. Cu numele ăsta ar fi putut niciodată să ajungă șef la FSN, e prea șuierat-chinuit, nu permite limbii să parcurgă șotronul silabisirii consacrate.
Lucrez la Observatorul și redacția e fix în piața Sfatului. Am legitimație de ziarist și am intrare gratuită la Cerb. E 1994. James Brown a venit cu o armată de dansatori, instrumentiști, voci negre care te iau de subsuori și te ridică de pe scaune.
Un MC care arată exact ca greierele sfătos din Pinocchio ne anunță că începe showul. Picioarele lui James Brown aleargă pe loc, sunt atât de mici, cât crezi că poartă, nu mai mult de 37. Aș putea să îi fur pantofii lui James Brown, aș putea să încalț pantofii lui James Brown și să îi las să fugă sub mine, ducându-mă sus pe note, uaaaaaauuuuuuuuuuu, I feeel gooooooood!!! I knew that I would, now!!!!
Dansăm. Nu știu câți suntem. Câteva sute pe tribuna cocoțată pe structura metalică acoperită cu lemn. Tocurile pocnesc și zâmbete enorme sunt întinse peste fețele noastre, nu ne vine să credem, frate, în sfârșit, abia acum comunismul cade pentru noi, îl călcăm în picioare și el trosnește. Sau poate e tribuna.
Oare ce prosoape a cerut James Brown?
Ce culoare?
Dar Jerry Lee Lewis? El a vrut apă cu bule sau plată? A vrut lapte la cafea sau cafea la lapte?
Plouă.
E ultima zi.
Ultima zi, tribuna o să cadă cu noi. Sărim, cântăm, ne învârtim. Mi-am luat pantofi negri, de catifea. Sunt fleașcă. Aș putea la fel de bine să-i dau jos, sunt udă de parcă aș fi desculță. Părul e lipit de ceafă, de ochi, de frunte. Urlăm ca lupii. Nu se aplaudă, se tropăie și lemnul tribunei sună ca o tobă pe care 1 miliard de furnici mărșăluiesc.
Jerry Lee Lewis e la pian. Îl vedem acolo, pe scenă, lucrând grăbit clapele pianului. Se ridică de pe scaun și se sprijină în degete. Degetele fug, ca picioarele lui James Brown.
Muuuuuuuzicăăăăăă.
Sub ploaie se naște muzica, poate nu-i ploaie ci mamei muzicii i s-a rupt apa și sunetele ies calde și proaspete, trăgând aer în piept și dând din mâini și picioare. Muzică nouă, 4,2 kilograme. Seamănă leit cu dumneavoastră.
E 1994, Cerbul de Aur și eu am legitimație de presă și stau cu Gil Dobrică la masă și Gil Dobrică nu vrea decât să îi strângă mâna lui Ray Charles, să-i spună hai acasă, hai cu mine, hai cu mine să pornim la drum.
Săracul Ray, săracul Gil, săracul James.
Sunt atât de morți.
La fel ca Cerbul de aur.
La fel ca mine, ascultând pe întuneric frânturi din cântece ofilite intrând pe geamul deschis și lovindu-se de mobilă.
Singurul lucru viu e nostalgia.
Goldăn Steeeeg, naintin nainti foooour.
Ce mort e totul. Și rece.

Azi 140.000 de porci vor fi uciși la Brăila. Un porc din ferma gigant a fost depistat cu virusul.
Un porc.
139.999 de porci vor fi sacrificați pentru că un porc este infectat. Porci care nu au văzut, mirosit, întâlnit porcul bolnav. Acum o să-l întâlnească în ceruri.
Pesta porcină africană nu afectează omul. Omul nu pățește nimic dacă intră în contact cu porcul infectat. Porcul bolnav moare oricum la scurt timp după contractarea virusului.
Prevenirea răspândirii nu este atât de greu de făcut.
Uciderea porcilor este scumpă. Și incinerarea lor. Și despăgubirile plătite de stat fermierilor și țăranilor ale căror animale au fost sau vor fi omorâte sunt mari. Sunt mari pentru că sunt multe.
Mai punem și șomajul oamenilor de la ferme și combinatele de carne.
Mai adăugăm costul importurilor.
Milioane și milioane de euro.
Zeci de milioane de euro. Poate sute.
Primarul din Gropeni spune că toată povestea asta este absurdă. Că singurii care câștigă sunt statisticienii de la București care o să se laude cu creșterea consumului. Vezi bine, economia o să bubuie.
Cum așa?
Păi 30% din consumul de carne de porc se face din gospodărie. Țăranul și neamurile lui de pe la oraș nu cumpără carne din magazin. Au de la tataie și mamaie. Acum tataie și mamaie au îngropat porcul mort de pesta africană și toată lumea o să mănânce cârnați din porc unguresc și coaste de porc nemțesc.
În decembrie, jumările o să fie spaniole.
Ola.
De la Uniunea Europeană nu primim despăgubiri. De ce? Pentru că statul român a fost ocupat să salveze alți porci, cei afectați de dosare penale și posibile condamnări la închisoare.
Pesta porcină kovesiană, să-i spunem.
S-au luptat cu ea, au izolat indivizii infectați, unii sunt în Costa Rica, alții la Belgrad sau Madagascar. Prevenirea arestării altor porci a funcționat perfect. S-au făcut cruci cu tămâie pe frunte. S-a votat în parlament împotriva cererilor procurorilor.
Pesta kovesiană a fost înfrântă.
S-a sărbătorit cu gaze și tunuri de apă victoria pe 10 august în fața muzeului Antipa.

Sute de milioane de euro incinerate.
Importurile o să crească. Și consumul o să crească, țăranul o să vină cu papornița de la Bragadiru și o să cumpere picioare de porc de la alimentara din Alexandria. PSD-ul o să anunțe că economia duduie. Creștere economică. Bazată pe consum. Dar ăstea sunt detalii, suntem prea înalți pentru detaliile ăstea. Dacă ne aplecăm să le citim, amețim.
Țăranul o să mănânce răcitură din porcul unguresc și o să se întrebe, sper, dacă a făcut o afacere dându-și votul pe o sticlă de ulei și o cutie de bere.
Apoi o să bea o țuică, o să ofteze, o să zică: Dragnea totuși e băiat bun că-i de la noi din județ. Și o să adoarmă mândru că e român.
Ne facem bine când o zbura porcul.

Între Bristol și Bath trenul face 12 minute.
E plin ochi, se stă călare pe valize pe culoar, stewardul a găsit un loc lângă toaletă și și-a parcat căruciorul cu sucuri, ape și cafele. Plecăm cu întârziere de 8 minute. E cald. Transpirăm toți, cuminți, cu nasurile în cărți și telefoane.
După 6 minute, trenul se oprește undeva într-o pădurice. Vocea conductorului iese tocată din boxe, trebuie să recompui din literele căzute-n poală mesajul, ca într-un joc de scrabble.
Nimeni nu vrea să se joace cu mine. Sunt singura disperată care caută să înțeleagă ce a zis conductorul.
Suntem opriți 15 minute.
Pasagerii citesc, răsfoiesc, asudă.
Stewardul întreabă dacă cineva vrea apă. Da. Din mână în mână circulă sticlele. Gratis. Măcar atât să facă Western Railways pentru noi. Să ne dea apă gratis.
Plecăm.
Ne oprim după alți câțiva kilometri, fix în buza stației la care ar fi trebuit să ajung în doar 12 minute.
Vocea conductorului curge prin sita boxei, se așează făinoasă pe umeri, pe păr, pe ochi. Ce zice frățioare?
Stewardul întreabă dacă mai vrea cineva apă. Îi spun că nu aș vrea apă ci doar să plece odată trenul în care sunt închisă de 48 de minute. O doamnă mă măsoară surprinsă. Mă uit în jur. Sunt singura care bodogăne și se foiește nervoasă, de pe un picior pe altul: ce dracu fac cretinii ăștia?
S-a stricat un tren fix în fața noastră, e în gară, acum l-au mutat de pe linie, îmi explică un domn în vârstă, apoi face echerul și se scufundă în lectură.
Și atunci, uitându-mă la pasivitatea blajină a călătorilor din jur, înțeleg nivelul de stres în care trăiesc în România.
Pentru că oamenii ăștia nu sunt resemnați sau învinși ci doar au încredere că instituțiile care îi deservesc își fac treaba. Accidente se întâmplă și se vor întâmpla mereu, dar cineva va rezolva situația, cineva este responsabil și va găsi o soluție și problema va fi remediată. Că de aceea îi plătim, de aceea plătim taxe.
De ce să fii bădăran cu stewardul care nu are nicio vină că s-a oprit trenul 20 de minute în pădurice? De ce să te agiți? De ce să pufnești, să tropăi, să ți se umfle ochii în cap?
Englezii știu asta și aleg politețea și calmul în timp ce eu, românul învățat că vorba dulce îți aduce fix o flegmă în ochi, am sărit la bătaie, să cer socoteală idioților incapabili care conduc trenul.

Dar am o scuză, am o scuză.
E scrisă mare pe pașaport. Scuza mea e România.
Românul nu alege să fie stresat. Românul este crescut în frică și frica duce la mârlănie, minciună și tupeu. Frica de a fi luat de prost, frica să nu te facă cineva, frica să ieși din turmă, frica să fii tu primul, frica să fii tu ultimul, frica să nu greșești, frica să nu fi prins greșind, furând, citind, pupându-te cu cineva de același sex cu tine.
Frica de instituții. Ele nu sunt făcute să rezolve probleme ci să ia banul de pe tine.
Ți-e frică să-ți faci pașaport, buletin, carnet, să stai la cozi, să-ți scoți cazierul, să depui declarația 200, să îți faci firmă, să…
Statul este cataroiul pe care fiecare dintre noi îl împinge zilnic la deal și care ne strivește în rostogolirea lui zilnică la vale.
Stresul de a trăi într-o țară unde niciuna din instituțiile publice, dar absolut niciuna, nu își face treaba, ne transformă în monștri.
Când toate instituțiile publice sunt conduse de incapabili, idioți, impostori, ești mereu suspicios atunci când se întâmplă accidente. Noi nu vedem stricarea unei garnituri de tren ca pe-un lucru firesc, orice lucru se strică, am avut noi ghinion să stăm în tren 48 de minute în loc de 12, ce mare nenorocire?
Nu.
Noi știm că acea garnitură s-a stricat pentru că idiotul din fruntea CFR-ului a dat afară oamenii de la mentenanță, toate garniturile sunt străvechi că șeficii au furat banii pentru modernizarea parcului de vagoane.
IR 1929, 3 vagoane, două de clasa a II a, unul clasa I. Lume pe culoar, lume între vagoane, lume în toaletă. Am bilet la clasa I cu 70 de lei. Nu e aer. Frige scaunul. Perdeaua atârnă torturată, murdară, ca o femeie afgană după 3 luni de fugă prin munți.
Nu merge instalația de AC. Nașul nu știe să o repare. Se aude un: vedeți dacă ați votat cu PSD? Asta primiți.
Transpirăm. Pute vagonul. Nașul vine după Ploiești când coboară oamenii de pe culoare. Zice că a lăsat ușile deschise să se facă niște curent. Crede că nici mâine nu o să repare AC-ul, că nu are cine, e un singur electrician, în București.
Fac o listă, strângem semnături, să depunem plângere și să ne dea CFR-ul banii înapoi.
De ce să te despăgubească CFR-ul pe tine pentru că nu merge instalația de AC în vagonul de clasa I? întreabă un cetățean cu față de milițian, de fapt supracontrolul.
Pentru că sunt 56 de grade, pentru că nu a venit nimeni să remedieze problema la București și nici la Ploiești…
Dar ați mers deja jumate de drum și de la Câmpina se face răcoare că ținem geamurile deschise.., îmi explică el.
Am mers în condiții improprii.
De ce nu ați coborât?
Stresul de a locui în România. Un angajat CFR care călătorește gratis la clasa I îmi neagă dreptul de a face plângere CFR-ului pentru mojicia de a lua 70 de lei și a te ține într-un vagon fierbinte, murdar și rupt.
Nu am murit gazată, mor asfixiată, zice o femeie care se mută la clasa a II a.
Și dacă nu mori nici asfixiată, mori de nervi.
Ucis de stresul de a trăi în aceeași celulă cu statul român.

Ce mai face jandarmerița Ștefania, mă întreb în timp ce mă uit la jurnalistul Stoicescu mijind profesionist ochii și îndemnîndu-l cu un aer grav pe președintele PSD: povestiți-ne! Dragnea o temperează, nu vrea să facă un circ național din încercarea de asasinat din care a scăpat, d-aia nu a zis nimănui despre ea, nici Parchetului, nici Poliției, toate instituțiile sunt infiltrate de statul paralel.
Nu mai poate să se bazeze omul pe o fractură de cervicală făcută cum trebuie.
Ce-o mai face jandarmerița Ștefania? Eu, în locul ei aș pleca din țară căci fractura asta cervicală poate să apară și după o lună. Poate chiar un an.
Ea poate să stea la pândă, așteptând un telefon, o voce suavă va rosti cuvântul: priză și atunci fractura de cervicală se va reinstala instant și doamna Carmen de la Interne va apărea la televiziuni și va spune: v-am spus eu că intervenția în forță a jandarmilor a avut tot sensul din lume? A fost nevoie să treacă un an dar uite că am avut dreptate. Jandarmerița Ștefania e tânără și organismul dumisale poate să absoarbă loviturile dar noi am știut de când am văzut imaginile de la televizor că e ruptură de cervicală cauzatoare de paralizie.
Jandarmerița Ștefania va intra în direct prin telefon, nu își va putea mișca decât buzele. Din ele va rosti sleită de puteri: ce-ați făcut măi fraților, unde m-ați adus?
În același loc unde a fost și domnul Gâzea.
Cine? Domnul Gâzea din Teleorman, cel care a luat gaze și a tușit sânge și apoi a murit dar domnul Arafat, un profesionist, poate chiar doi profesioniști în același om, a zis că domnul Gâzea nu a murit de la gaze. Cum nici domnul Dragnea nu a murit de la asasinii cazați la Athenee Palace, a avut noroc. Nu ca domnul Gâzea care nu a avut noroc. Aș putea spune chiar că a avut ghinion.
Ghinionul de a se naște în România.
În timp ce eu mă gândesc la moartea domnului Gâzea, o moarte ca o plesnitură de palmă pe ceafă turtind un țânțar flămând, jurnalistul Stoicescu îi sugerează lui Dragnea că Soroș îl vrea mort și el oftează, nu Soroș, Soroș nu oftează niciodată, nu are timp să ofteze și să fie obosit. Deci președintele Camerei Deputaților oftează. Are atâtea pe cap, dosarul TelDrum, gripa porcină, nunta băiatului, nunta lui cu Irinuca dar numai după ce trece centenarul și înalță catedrala, cine mai are timp și de asasinat, le-a zis la băieții ăia să încerce la anul când e mai relaxat, să vină și ei câteva zile, să stea la Marriott că de acolo se vede mai bine catedrala și să nu mai facă treabă de mântuială pe banii lui Soroș că bătrânul nu trece ușor cu vederea lipsa de eficiență.
Mut pe alt canal. USR a strâns 1 milion de semnături pentru campania #fărăpenaliînfuncțiipublice. Lucru mare.
Îmi amintesc de povestea unui prieten. Se făcea că era la mare cu o doamnă al cărei fecior, pe la 30 de ani, își petrecuse ultimii 5 în pușcărie, închis pentru trafic de influență, deturnare de fonduri și fals și uz de fals. Doamna i-a spus prietenului meu că cel mai important lucru în viață e norocul, căci ziua de mâine nu știi ce-ți aduce.
Dacă ești ghinionist ca fiul dumisale, care e drept, a furat dar putea să nu fie prins, poți să ai toate calitățile din lume. Căci geaba, n-ai noroc. Poți să ai și toate defectele din lume, tot degeaba, cel mai mare este acela că ești ghinionist.
O țară fără noroc.
Când s-o-mpărțit norocul, fost-am eu dus la lucru. Așa zice poporul. De unde rezultă ce, stimați adepți ai exercițiilor logice? Rezultă că e al dracului de greșit să te duci la lucru căci nu ești acasă să preiei coletul cu noroace.
Nu trebuie să muncești.
Trebuie să fii isteț și să-ți faci partid, corporație, biserică, să muncească alții pentru tine. Cum și-a făcut Voiculescu.
Mari preoți ai bisericii domestosului cerebral, slujind în patru labe prin studiouri de televiziune, curățând dibaci orice urmă de inteligență a audienței, topind rațiunea sub valuri de acid propagandistic.
Alessandra Stoicescu se duce la garderobă epuizată.
Are în față o seară lungă. Viitorului client îi place să o vadă îmbrăcată în asistentă și celălalt, de la ora 23, o vrea doar în costum de cameristă. Își invidiază din tot sufletul colega ajunsă primăriță.
Ea, Sandra, nu a avut noroc.
Nu ca Găbița sau ca jandarmerița.

Chiar, ce-o mai face Ștefania?

Mama s-a născut în Teleorman.
Până în 1990, toate verile le-am stat desculță, la gârlă, în căruță, la pepeni, pe uliță răspunzând babelor: a cui ești ghea?
A lui Șâșâială.
De-a dreapta și de-a stânga casei bunicilor erau casele verișoarelor bunică-mii, Ioana și Petra. După, venea casa tușei Rada, apoi venea casa lui Orez.
Orez a fost cel mai bogat om din sat până la colectivizare. Nu a vrut să dea boii, nu a vrut să dea caii, nu a vrut să dea vacile și nici caprele și oile și atunci mi ți l-au bătut pe alde Orez de l-au damblagit și tot i-au luat tot. I-au lăsat o curte îngustă în care nevasta lu Orez a pus viță.
Nu l-am văzut niciodată pe Orez, în cele 30 de luni de copilărie petrecute cu totul în satul Bragadiru. Lumea vorbea cu milă de el, ce o fi fost în capul lui să se pună cu milițienii, nu mai bine făcea ca noi toți, pleca și el capul, nu murea. Acum, ce lasă el copiilor?
Ion al lui Păpușă nu era deloc ca alde Orez. Un tăuraș muncitor, mereu gol pân la brâu, muncind în grădină, transpirat și rotofei. Avea o fată, Lili, un ghindoc brunet care alerga în șosete între găinați, carpeta cu răpirea din serai pe peretele odăii bune și o nevastă care venea să tragă o țuică seara și să fumeze o țigară cu maică-mea și surorile ei.
Ion al lui Păpușă este omul care i-a tăiat capul pisoiului meu. Crescut în casă, bietul Pisicel nu știa de zât, de șuuuu și când Ion al lui Păpușă l-a văzut pe lângă ligheanul unde pusese el în apă niște baboi prinși la gârlă, i-a zis zât!! și apoi a pus mâna pe sapă și i-a tăiat capul pisicii, că oricum era arogantă și nu răspundea la comenzi.

Ia nu-l mai căina atât că a murit repede, nu s-a chinuit. Așa a zis un unchi atunci.
Bunică-mea i-a ținut isonul.
Lenuțo, nu ești normală, ne faci de râs, îi spunea maică-mii vinovată că a ținut pisică la bloc și apoi că a luat câine la apartament și-l aduce aici, în curte, îl plimbă pe uliță. Ce fel de om ești să plimbi un pechinez pe uliță, să mergi cu el la gârlă, ce-o să spună oamenii, o să spună că te-a lovit și pe tine damblaua ca pe Orez!
Dacă animalul nu dă carne, ouă, lână, blană, lapte sau nah, dacă nu e animal de tracțiune, nu merită să existe.
Chiar și așa, când au o utilitate clară, animalele sunt tratate cu: diiii boală, zât de aici scârbă, marș jigodie.
Animalele nu sunt ființe. Sunt niște mijloace de producție. Pentru mijlocul de producție nu există în vocabularul teleormănenilor cuvinte de simpatie. Ălea sunt rare oricum și trebuie păstrate pentru fata care-ți place, ca s-o lingușești pe mama soacră sau pentru primar.
Uitându-mă la Dragnea, Carmen Dan și Viorica Dăncilă, îmi spun că au crescut în această bătătură prăfuită și plină de năduf a satului teleormănean. Oameni care se drăcuie pentru că i-a sărit unuia puiul în grădina ăluilalt și ăsta zice că nu găsește puiul să-l restituie. Oameni care suduie animale așa, pentru că pot, diii boală!!!, așa zicea bunică-miu și mâna calul care trăgea săracul, nu înțelegea el că tocmai i se spusese că e boală și deci nu intra într-un impas lingvistic, să se oprească și să nu se mai clintească până nu află de ce a fost jignit când el își făcea treaba.
Oameni teșiți de agresivitatea zilnică.
Oameni obișnuiți să fie folosiți de prim secretar să-i facă foișor în curte, să-i servească la nunta lu fiu-său, să-i ude pepenii, că prim-secretaru o să-i dea niște litri de motorină în plus.
Oameni obișnuiți să-i aducă lu popa plocon de pește sau să-i sape grădina că popa apoi le lua și vinetele lor la piață.
Oameni care nu înțelegeau rezistența lui Orez și care, exact cum comuniștii i-au tăiat capul lui Orez, tăiau cu sapa capul pisicilor care nu înțelegeau de vorbă frumoasă: zââât!!!
Pe 10 august, Codexul Teleormăneanus a fost aplicat în piața Victoriei.
Câțiva dintre noi suntem pentru regimul Dragnea niște animale utile, niște mijloace de producție. Ne hrănesc dar ne bat și ne înjură.
Câțiva dintre noi suntem doar Pisicel. Ei ne zic zââât, noi nu înțelegem și ei apoi scot sapa și ne taie capul. Ce pot să facă altceva?
PS. Stupid e să te aștepți la demisii sau la păreri de rău.
E ca și cum le-ai cere să fie mai înalți. Sau nemți.
De aceea, Dragnea, Carmen Dan și Viorica Dăncilă trebuie tratați exact ca ceea ce sunt. Copiii a secole de sărăcie, obediență, violență și primitivism, hrăniți cu mămăligă, ciorbă de roșii și ură. Din când în când apare un alde Orez dar are grijă istoria să-i rupă capul.

Suntem poporul definit prin stază.
Amorțeala, somnul, picotitul, nemișcarea sunt cele mai apreciate stări ale noastre. Cât nu faci nimic, nu poți fi acuzat că ai făcut ceva greșit. Ascunde-te în toaletă, puneți sacoul pe genunchi și dormi. Generații întregi au avut această regulă în codul nescris al muncii.
Un bolovan pe fundul unui râu. Ăsta e visul românului.
Șlefuit de ape, timpul trece, leafa merge.
Vorbește în șoaptă, nu atrage atenția asupra ta, nu te contrazice cu nimeni, nu veni cu idei.

Noi suntem mici, lumea e condusă de oamenii mari, noi, ăștia mici, trăim din firmiturile care pică de la ei, și pică pentru că cei mari mănâncă neatent, plescăie, sleorpăie, le cad din gură uneori ditamai bucățile de cozonac, alteori se descotorosesc de copane de pui cu carne pe ele.
Ce ne mai bucurăm atunci.
Avem o listă de instrucțiuni pe care trebuie să le urmăm ca status qvo-ul să fie păstrat. Nu vrem să îi supărăm pe oamenii mari. Poate schimbă masa și noi nu mai primim nimic.
Urmăm instrucțiunile, tăcem, ne mișcăm încetișor pe traseul pe care ni l-au desenat. Avem cariere, familii de hrănit, vanități de hrănit, unii dintre noi chiar ajung să fie invitați la masă cu oamenii mari.
De ce ai vrea să ajungi om mare, să ai atâtea responsabilități pe cap când poți să fii un om mic invitat la cina oamenilor mari? Da, nu stai cu ei la masă, ești cu celelalte slugi care apreciază rutina, obediența și avantajele care se trag de aici, dar ce contează? Ai acces la mai mult cozonac și chiar la niște fripturică de porc.
Stază.
Birocrație.
Birocrați.
Sunt primii care te sfătuiesc să o lași baltă. Nu o să ajungi nicăieri dacă proptești o ștangă între spițe. Nu are sens dragă, nu poți să schimbi nimic, așa a fost decât lumea.
Și totuși, când un jurnalist ajunge să se folosească de moartea copilului unui om ca să scrie un material abject despre posibila carieră politică a tatălui, ce e de făcut?
Nimic. Nu există cod deontologic.
Da, știu.
Și nici instituții care să aplice acest cod deontologic care oricum nu există.
Și ce e de făcut din punctul vostru de vedere, ca instituție de presă?
Nimic. Poate să vă duceți la ziarist pe pagină și să îi spuneți că e urât ce a făcut.

Birocrații nu găsesc soluții.
Birocrații nu schimbă nimic.
Birocrații se asigură că vor lua avans și lichidare și totul va rămâne la fel.
Sunt clădiți din termopane, plăci de beton și conducte, după chipul și asemănarea clădirilor unde pontează între 9 și 17.
Birocrații au burți și nu vor să renunțe la ele.
Azi a fost copilul mort al unui individ a cărui vini sunt că vine dintr-o familie cu posibile legături cu Securitatea, nu a spus că i-a murit copilul și că a fost prezent la mitingul din 10 august.
Mâine, ziaristul care a scris articolul despre tatăl securist și copilul mort va apărea la știrile unei televiziuni care va pretinde că ziaristul, la vârsta de numai 16 ani, și-a bătut cu bestialitate mama, lăsând-o paralizată și apoi i-a vândut un rinichi iar din banii respectivi și-a luat droguri.
Apoi prietena ziaristului scuipat de concurență va scrie în revista la care lucrează despre mișmașurile  patronilor televiziunii, cunoscuți pentru că răpesc fecioare de 12 ani din satele din Oltenia și le violează sălbatic, dar mai întâi le smulg limbile și le servesc cu hrean cu oțet.
Iar birocrații, călare pe purcoiul de bani primiți de la UE și alte milioane de asociații, fundații, forumuri și organizații care se preocupă de libera exprimare și implementarea legislației europene în mass-media, vor raporta că totul este bine, ăștia răi oricum se distrug între ei, cel mai bine e să aștepți și societatea se va curăța de la sine.
Stază.
Birocrații vor încasa uriașe salarii și noi fonduri pentru alte proiecte de comunicare, educare, disipare a spiritului legii iar noi, îmbibați de atâta ură, vom ieși pe stradă cu topoarele la noi și vom ciopli țestele oricui ne spune televiziunea sau ziarul că e securist și nu și-a tras șosetele bine sau nu a strâns rahatul câinelui.
Ne vom ucide pe stradă.
Ne vom ucide în trenuri.
Ne vom ucide în supermarketuri și la locurile de joacă.
Ne vom ucide la coadă la șaorma și la farmacie.

Ne vom ucide pe plaje.
Și totul pentru că ura e un virus. Pe care birocrații nu au niciun motiv să-l oprească.
Cu cât e mai puțin popor care se bate pe firmituri și zgârciuri de pui, cu atât e mai multă păpică pentru ei.
Totul e să pretindă că muncesc. Și va fi bine.

Dragnea nu e prieten degeaba cu Bibi Netanyahu.
Ce s-a întâmplat aseară în Piața Victoriei a fost începutul palestinizării noastre.
Suntem toți, la grămadă, teroriștii violenți care atacă ordinea constituțională a țării. Suntem gazați și bătuți și ni se spune de către fosta secretară din Videle că am pățit asta ori pentru că eram niște animale agresive ori pentru că am făcut scut în jurul acestora.
Nu există scuze.
Din partea nimănui.
Guvern, primărie, parlament, minister de interne.
Jandarmerie.
De ce?
Pentru că noi suntem cetățenii de mâna a doua ai acestei țări. Suntem palestinieni.
Ar fi trebuit să realizăm că există deja un zid între noi și ei. Construit începând din 1990, încet dar decis, despărțindu-ne pe noi, din ce în ce mai puțini, descurajați, slabi, de ei, din ce în ce mai burtoși, tupeiști, violenți.
Ei sunt cei care ne-au luat casele, joburile, care ne papă taxele, care ne mănâncă zilele atunci când avem contact cu statul. Adică ei.
Ei au omorât oameni la revoluție și la mineriada din 1990 și la cea din 1991. Ei sunt cei care ne-au alungat afară din țară. Ei sunt cei care omoară oameni în spitale, pe șosele, în școli.
Ei sunt serviciile, ministerele, ei sunt consiliile de administrație, agențiile și regiile, sunt primăriile și firmele mereu câștigătoare de licitații.
Sunt BOR-ul și sunt televiziunile care din una singură, liberă și independentă, s-au făcut 5-6, toate la fel de libere și independente cum este secretara de Videle de frizerul din Teleorman.
Palestinieni.
Asta suntem.
Stăm după zidul ăsta care a apărut în viețile noastre despărțindu-ne de postul dorit-rezervat pentru fata lu dom general, de bursa visată-o ia fiul episcopului X, de carieră, de casă, de viața pe care nu ți-o poți permite pentru că nu ești de-al lor.
Suntem tratați ca niște palestinieni. Nu avem niciun drept, doar acela de a sta drepți în fața lor.
Când comentăm, suntem ignorați. Când comentăm mai tare, suntem terfeliți pe televiziunile mincinoase. Când ieșim la protest, suntem bătuți și gazați.
E vina noastră că nu înțelegem că tot aparatul de stat este creat cu scopul unic de a-i proteja pe ei, de noi.

Palestinienii au totuși ceva ce noi nu avem.
Conștiință națională.
Și dacă până acum m-am uitat la statul paralel ca la o invenție a lui Dragnea, acum realizez ce oarbă am fost, nevăzînd zidul care ne desparte pe noi de ei.
Suntem două țări.
Iar în Republica România fără Ei ei, morții vii ai lui Dragnea, din parlament, guvern, academie, din bibliotecile din Alexandria și cârciumile din Vaslui, își vor rupe gâtul dacă intră. 
Uitați-vă la ticăloșia intervenției filmată de recorder și cruciți-vă.

Țara care-și calcă oamenii în picioare

-Acum niște luni eram la masă cu niște prietene și una o aduce pe tipa aia de la România Tv, blondă, față de porțelan, prezentatoare, a umblat cu chelul ăla sinistru.
-?????
-Din PSD. Codrin …
-Codrin Ștefănescu. Deci o prezentatoare România Tv care a umblat cu ăla?
-Da. Stai să caut, uite, Cristina Herea. Și femeia ne spune că s-a apucat de design de poșete și, ce să vezi, a și ajuns să expună la Londra, trimisă de statul român, de la care a câștigat o bursă. Sau așa ceva.

O caut pe net, primul lucru este interviul din 2012 luat de Libertatea. Titlul este: Nu mi-am găsit niciodată fericirea într-o pereche de pantofi de 1000 de euro.
Asta pentru că ai găsit-o într-o pereche de pantofi de 3000 de euro, îmi spun plină de invidie continuînd lectura interviului hagiografic luat de către jurnalistul Claudiu Petrișor:
Cristina, esti proprietara unei casa de peste jumatate de million de euro, conduci trei firme şi deţii mai multe proprietati. De ce nu ai făcut publice aceste lucruri?

Pentru că mi-am dorit să fiu judecata pentru ceea ce fac, nu pentru ceea ce am. Nu mi-am contorizat niciodata averea in bani sau lucruri materiale si ma consider un om bogat doar atunci cand ma uit in suflet, nu in portofel. Din păcate, lucrurile care contează cu adevărat în viaţa nu se pot cumpăra, oricât de multi bani ai avea in cont.

Cine este Cristina Herea, posesoarea unei case de jumate de milion, care conduce trei firme și atunci când se apucă să deseneze poșete ajunge instantaneu pe banii mei la Londra, să le prezinte la un salon de design?
Viata ta pare lipsita de griji, de ce ai ales sa te implici în presa tabloidă?

Pentru că am fost întotdeauna fascinată de puterea informatiei. Spectacolul psihologic oferit de lumea mondenă nu a facut altceva decat sa ma trezeasca la realitate si sa ma maturizeze. La 18 ani am ales Facultatea de Jurnalism, renuntand la bursa din Franta, de la Facultatea de Stiinte Policite. Tatăl meu nu a mai vorbit cu mine trei luni. Din dorinta de a nu-l dezamagi la 21 de ani mi-am infiintat propria firma de consultanta media, iar cand mi-am luat licenta am renuntat la presa scrisa si mi-am continuat studiile la Strasbourg, in Consiliul Europei. În urma experientei de la Scoala Europeana de Stiinte Politice am scris cea de-a doua carte, România de Culise’.

Crezi că oamenii te-au judecat gresit de-a lungul timpului?

Multi m-au judecat dupa aparente. Nimeni nu a fost interesat de faptul ca am copilarit mai mult in Academa Romana sau că aveam doua locuri de munca la 18 ani pentru ca îmi doream să îmi câştig independeta financiară, faţă de părintii meu. Nici campaniile umanitare organizate alaturi de Leslie Hawke nu fost demne de luat in seama. Imi amintesc ca in urma cu 9 ani  plimbam casete si foi printr-o televiziune, iar când m-am angajat la un cotidian scriam cu laptopul în brate, pe un scaun. Nu aveam birou nici măcar un birou. Toate aceste lucruri nu m-au descurajat, din contra, m-au determinat să îmi depăşesc condiţia. (tot interviul aici)

Îmi crapă capul.

-Deci la 21 de ani face o firmă de consultanță media și clienții se bulucesc, normal, pentru că…?
-Nu știi cine e taică-su? Taică-su a trimis-o la Strasbourg. E ceva general secu. Ba nu, e procuror. Sau judecător. Oricum, un monstru sacru.
Cristina Herea și-a depășit condiția de a fi fiica lui tati. Nu-i ușor.
A scris și o carte.
Este copia la indigo a unei alte fete a lui tata care a făcut SNSPA și apoi a scris, la numai 22 de ani, o carte nici mai mult nici mai puțin decât despre brandingul de țară, apoi a ajuns la ministerul de externe care a trimis-o 3 luni în Coreea de Sud, la specializare, pe banii mei și ai tăi, apoi a pierdut cursa pentru postul din Coreea de Sud în fața unui alt elefant securistic mai bine înfipt, și s-a căsătorit cu un băiat care lucrează la A3 și s-a mutat în casa luată de tata care este un mare om de afaceri pe o piață complicată, cea de medicamente.

Mă gândesc la toți copilașii ăștia de ciocoi noi, cum trebuie ei să lupte să-și depășească în fiecare zi condiția.
Și mă mai gândesc la copiii care nu pupă o bursă, indiferent cât de geniali sunt, pentru că nu au părinții bine înfipți. Mă gândesc la toate Adrianele și Marilenele, Cristinele și Sebastienii care au luat fața unor elevi și studenți talentați dar cu părinți ceferiști, contabili și femei de serviciu.
Și mă gândesc la milioanele de români care au plecat tocmai pentru că în țara asta unde Cristina Herea ia burse și își face firmă de consultanță media după 3 ani de studii, copiii lor nu au nicio șansă.
D-aia pleacă, șterg bătrâni italieni la cur, spală pe jos în case de nemți și sunt barmani în Spania: ca să aibă o șansă ăla micu.
Și d-aia piața Victoriei ar trebui să fie neîncăpătoare azi.
Pentru că ieșim nu numai pentru frustrările noastre, pentru copilăria noastră călcată în picioare de cumetriile de partid și de ierarhia peceristă. Ci pentru că genetica puterii înseamnă că nici copiii și nici nepoții noștri nu au nicio șansă într-o astfel de țară care prețuiește și premiază poșetele Cristinei Herea.