Acum câțiva ani, un om înțelept mi-a zis așa: te bucuri ca proasta tu cu Brașovul tău, că e ordine, că e curățenie, că se face și se drege. Spre deosebire de București, unde e halimai și harababură, la Brașov e Germania, așa crezi tu? Proasto! La București e haos deci se fură alandala, mai ai o șansă să oprești ciordeala. Mai există o verigă slabă. Pe când la voi, la Brașov, e haită organizată. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, e treabă de ceasornicar.
Electra Ghiza, mama jurnalismului din Brașov, a dat peste povestea de mai jos care, încă o dată, arată ca noi ăștia la Brașov, avem un brand de întreținut. La Brașov e mafie organizată, croșetată precis, nu scapă un ochi. Noi știm a fura profesionist. Curat. Nu ca ageamii ăia de la capitală care se bâlbâie, driblează excesiv și se îneacă la mal.
Nț.
Noi înscriem prin șuturi de la 46 de metri de poartă. Nu om avea echipă în Divizia Națională, dar de ce am avea, mingea e mereu la noi și porțile oricum le-am furat de mult.

Electra Ghiza și povestea din spatele poveștii:
“Luam un interviu După ziduri iar colegul meu Robert Lazar a vazut miscare. Asa am aflat ca grotele “urmaza sa intre in circuitul turistic”. Wow, super, ne-am zis si, după câteva zile ne-am întors la grote ca sa dam lumii vestea bună…

In grote, am ramas muti: incaperi uriase, labirint de culoare, tuneluri mai largi si mai inguste, fascinante suisuri si coborâșuri… curățenie lună, totul iluminat perfect, curent tras inginereste din reteaua publică, grilaje si porti de fier…. un muncitor matura de zor, altul sapa cu pickamerul stânca, sa facă trepte…

Cine sunteti? Un ONG. Cum se numeste?… Cine e seful?….Pentru cine lucrati? Pentru primarie…

Alo, primaria? Ale voastre sunt grotele? Nu, ale CJ. Alo, CJ, ale voastre sunt gotele? Nu, ale ISU. Alo, ISU, ale voastre sunt grotele? Nu, ale primariei…

Aha, zic, bunul nimanui, isi fac golanii de cap in el. Am fost convinsa de asta iar naiva convingere mi-a fost intarita cand am facut cunostinta cu seful de santier: condanmat 7 ani pentru complicitate la santaj, stat 4 ani in inchisoare, eliberat conditionat in martie. Amabil, respectuios, mi-a explicat cu lux de amanunte ce fapta buna face el, cu toata echipa, voluntar. Vai, doamna, dar stiti ce era aici? stiti cat am muncit? trebuie sa apreciati, uite ce frumos e acum…

Hai inapoi la primarie sa le dam de veste ca golanii isi fac de cap in grote. Aaaa, de grote vorbiti? Pai stati, ca verbal le-am dat voie la niste unii, nu stim cine sunt, care sa faca acolo curatenie. Bine, dar au facut muuult mai mult… S-au instalat acolo de-a binelea. Au pus usa cu lacat. A, n-aveau voie. Pai bine, si? Haideti cu noi acolo, sa vedeti ci ochii vostri! Aaaaa, nu!

Asadar, i-am chemat Dupa ziduri pe: primarul Scripcaru (ca e seful), administratorul orasului Gantz (ca e mana dreapta a sefului), Cristian Macedonschi (despre care stiam ca are un plan cu locul ala), Pepene Nicolae (care s-a scuzat amabil, ne-a explicat ca locul nu e monument istoric si, pe de alta parte, tocmai lanseaza o expo, l-am inteles perfect, n-are nicio treaba). Dintre toti, a venit Mace. Asta ca sa lamurim de ce apare DOAR Macedonschi reportajul de mai jos…

Infractorul coordonator de lucrari mi-a zambit complice: aha, doamna ziarist, esti pe felie cu macedonschi! vreti sa faceti voi doi aici un ghiseft… Recunosc, am scapat boii! Am zbierat la el cat m-au tinut plamanii…

Deci, ceilalti “invitati” n-au vrut sa vina Dupa ziduri. Dar au avut grija sa afle tot ce a facut proteveul acolo. Au spionat, au inregistrat si chiar au facut o vizionare comuna in primarie. Haideti, fratilor, scoateti inregistrarea… Aia in care o isterica de ziarista zbiara ca apucata la un om care a muncit pe branci in subteran. Curaj! Indrazniti! Unul dintre ai vostri mi-a trimis si mie o inregistrare. Aia in care voi vorbiti la per tu cu infractorul si il alintati “Rică”!

…Rică, de la Arisanu Marian AUREL…

Măi, Rică! Cam cat costa o vizita in catacombele Romei sau ale Parisului? Cam de la 30, la 100 de euro pe persoana, nu?!

http://stirileprotv.ro/stiri/social/vechile-catacombe-din-brac-ov-folosite-abuziv-de-un-fost-politician-recent-eliberat-din-inchisoare.html

E vuiet în aeroport, se urlă, capetele se întorc, ochi speriați, ce s-a întâmplat?
Ca într-un anti-tunet, mai întâi auzi sunetul și apoi vezi fulgerul rupând cerul. De după colț apare o brigadă de salopete albe întinse de sâni imenși, ca niște pânze de corăbii spaniole pornite să descopere continente. Se strecoară printre insulele de pasageri care așteaptă să plece la Valencia sau la Bologna, continuând să urle, surde, una la alta sau să vorbească la telefon cu cineva care este undeva în mijlocul unui șantier unde din 8 părți se taie cu flexul.
-Daaaaa, daaaa măăăă, ce zici? Nu auzi? Păi fatăăă, e ăștia veniți de la Timișoara aici. Nu am timp de nimic, muncim de dimineață până seară, nu mai pot. Și salariu e un căcat.

Se opresc în fața unui grup de muncitori în salopete indigo. Au șepci pătate, sunt nebărbieriți, mâinile sunt murdare. Ele sunt îngeri. Ei sunt demoni.
Și demonii câștigă tot un căcat, ca îngerii. Și ei sunt rupți de oboseală. Unul din demoni se desprinde din grup. Peste un minut jumate se aude un răcnet de metal tăiat de flex.
În iad se muncește.
În raiul toaletelor, unde domnesc femeile cu sânii imenși care arată ca și cum ar încerca să ascundă sub salopete harbuzi gigantici furați de pe un câmp, se trudește din gură.
Una din ele, cea mai măruntă, semnează o listă de curățenie care e prinsă într-o ramă pe ușă. O cheamă Gabriela, e ziua ei, așa că azi nu o să muncească, azi doar o să semneze că a muncit. Din 3 cabine de toaletă au mai rămas două. Hârtiile dau afară din coș, colacul de plastic lipsește la una și celălalt este plin de urină.

Dar cel mai spectaculos arată mastectomia din toaleta 3. Tronul a dispărut și, în locul lui, așezată la gura conductei căscată știrb este o găletușă verde. Oare când s-a produs operația? De ce? De ce demonii cu flexul nu au înlocuit toaleta defectă?
Gabriela a plecat, nu mai am pe cine să întreb.
Oricum salariul este un căcat.
Să zică mersi ăștia de la aeroport că mai vine la serviciu. O face doar pentru că îi place să se uite la oameni, cum cască ochii, speriați, când trece divizia lor de infanteriști finlandezi. Îi place să se semneze “Gabriela” pe hârtii pe care nu le înțelege nimeni.

-Fată, ai auzit că ăștia ne iau pensiile?

-Cum fată?
-Da, ziseră la televizor că nu mai e bani. Că uite și euroiul s-a făcut 4,70. Și eu am rată în euro, că așa mi-am luat credit și după ce că am un căcat de salariu, mi se duce mai mult de jumate pe rată și acum și cu pensia asta, am muncit toată viața degeaba.

Am muncit degeaba.
Am murit la Revoluție degeaba.

Țara lui Degeaba.
Ăștia iau bani pe degeaba, nu mișcă unul un deget și uite cum iau bani pe degeaba.
Degeaba are două sensuri. E și de bine și de rău.
Dar mai degrabă e degeaba.
Nu se schimbă nimic. Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.

Și atunci cine să iasă în stradă, cine să protesteze? O să ne ia lingura din mână? Bine, fie, oricum nu am nevoie de ea că nu am supă. O să ne ia micul dintre degete? Fie, o să ne lingem pe ele și o să așteptăm ca bunul Dumnezeu să facă ceva. Doar nu stă degeaba?

Cătălin Harnagea, fost șef SIE, avertizează cu voce gravă că o organizație anarhistă a fost prezentă la mitingul de duminică, da, da, cel împotriva modificării legilor justiției, cel împotriva lui Dragnea, Tudorel și Miaunel, împotriva PSD-ului, a codului fiscal, a exodului cerebral. Cătălin Harnagea și serviciile sunt vigilente. Infiltrați printre protestatari au fost identificați nemernicul miliardar George Soroș care purta o rochie semnată Vivienne Westwood de culoarea piersicii,  Conchita Wurst, într-un tricou cu Puie Monta, Crin Antonescu deghizat în Victor Ciutacu și Joaquin El-Chapo Guzman sosit la braț cu Gabi La Chica Firea.
Oricum aceștia sunt niște obișnuiți ai protestelor organizate sub haștagul Rezist. Dar, pentru prima oară în România, la ediția toamnă-iarnă a marșurilor rezistenței, a apărut și faimoasa organizație teroristă care cere eliberarea Kekistanului.

Printre fondatorii celulei din România sunt doi vestiți anarhiști kekistanezi, cunoscuți pentru că de mici și-au dat pe față ticăloșia, refuzând să pape tot din farfurie și au declarat, când aveau numai 8 ani, că nu își fac temele și urăsc școala și chifteluțele de porc. Ajunși la venerabila vârstă de 17, respectiv 15 ani, suporterii eliberării Kekistanului de sub jugul temutului dictator Alupigus, sunt mai periculoși ca niciodată, ei urmând cursurile celebrei tabere de antrenament în lupte corp la corp de la serviciul pașapoarte din București. 

Cătălin Harnagea este alarmat…

Pot să continui așa, dar la cât de mulți cretini sunt pe lume, cineva chiar o să creadă ce am scris aici, așa cum cineva sigur l-a crezut pe Harnagea asearã oftând încruntat în studioul Antena 3 și mâncând rahat despre anarhiști și teroriști când, de fapt, ce să vezi, pancarta pe care au arătat-o este scrisă de copiii ironici și geniali ai unei prietene care, măi Harnageo măi, chiar pusese pe Facebook poza cu plozii distrându-se cu lozincile Free Kekistan, înainte să coboare în stradă.

Cât de nemernic să fii, că prost e clar că ești grămadă, încât să intri în hora asta în care chiar și lui Lorin Fortună i-ar fi fost jenă să dănțuiască?
Despre Sorin Roșca Stănescu, acest supozitor pe care Patriciu și-l băga în funduleț când avea febră, nu zicem nimic. Dar mneata Harnagea, posesor al ordinului național Pentru Merit în grad de Mare Cruce pentru merite deosebite în apărarea intereselor fundamentale ale țării, dumneata Cătălin Harnagea cum să te vinzi pe o punguliță de semințe Nutline doar ca să rupi la rating?
Dacă tot e Kekistan, de ce nu ai spus că la miting a fost și Baphometus Androginus?
https://www.antena3.ro/actualitate/social/o-organizatie-anarhista-prezenta-la-protestele-de-duminica-441087.html

Oare ce spune asta despre noi? Despre cine suntem noi ca popor?

Mă întorc iar la jurnalistul Ryszard Kapuscinski:

…The strenght of Europe and of its culture […] lies in its bent for criticism, above all, for self criticism […].The European mind recognises that it has limitations, is skeptical, doubtful, questioning. Other cultures do not have this critical spirit. […]
They lay the blame for all that is evil on others, on other forces (conspiracies, agents, foreign domination of one sort or another). They consider all criticism to be a malevolent attack, a sign of discrimination. […] Instead of being self-critical, they are full of countless grudges, complexes, envies, peeves, manias. 

The effect of all this is that they are culturally, permanently, structurally incapable of progress, incapable of engendering within themselves the will to transform and evolve.

Comparația este între Africa și Europa dar noi, noi suntem mai evident decât niciodată, Africa. O țară înapoiată cu foști șefi ai serviciilor de informații externe care îți spun că Spânu, Loki, Vader și Rasputin vor să distrugă România și fac asta pe o așa zisă televiziune de știri în timp ce SIE doarme, CNA horcăie și poporul se refugiază în băutură, măcar spiridușii pe care îi vede după o vodcă sunt mai haioși decât ăia de la televizor.

Joi. 2 noiembrie.
Brașov 1987. 2 ani prea devreme.
Muncitorii din documentarul lui Liviu Tofan își reamintesc bătăile sinistre pe care le-au mâncat de la   miliție. Femeile plâng. Una din ele era gravidă atunci și și-a provocat avortul de frică să nu nască un copil vai steaua lui, că au lovit-o în burtă. De partea cealaltă e Ionaș, milițianul zâmbitor care e pălit de amnezie și nu-și amintește că a bătut ca la fasole la muncitorii arestați. Unuia din ei, la comanda lui, i s-au făcut injecții în testicole, zice Dănuț Iacob. În sală, undeva pe un rând din spate este ginerele lui Măgureanu. A primit invitație să asiste la proiecție. Nu pe ironie, ci pe bune, pentru că e o personalitate pe care o inviți la sindrofii. La final, aplaudă alături de restul de 300 de oameni, în picioare, cei 7 muncitori care au venit de la Brașov. Pleacă însă când începe scurta dezbatere, înainte să audă răspunsurile la întrebările: ce s-a întâmplat cu torționarii care i-au chinuit în beciurile miliției și ce s-a ales de colegii care i-au înfierat în fața comitetului muncitoresc al uzinei.

Oricum știe prea bine răspunsurile.
Au intrat în politică, securiștii și milițienii și-au făcut biznisuri. Toată lumea e prosperă. Copiii unora dintre securiști, delatori, politruci, milițieni poate sunt aici, în sală, personalități bucureștene pe care nu e frumos să le ignori când se întâmplă vreo paranghelie.
Niciunul dintre muncitorii săltați în 87 de miliție, cărați la București, bătuți crunt, lăsați cu sechele pe viață, cu trupurile arate și dezțelenite de pulane și pumni atât de strașnic cât să facă loc unui cancer sau diabet, niciunul dintre oamenii ăștia inteligenți, cu umor, agili, harnici nu a ajuns în politică, nici în administrație, nici în vreun serviciu sau fundație de unde să sugă bănuți de la stat. 30 de ani au fost uitați de noi, chiar și de ginerele lui Măgureanu care s-a distrat pe cinste la proiecție pentru că filmul e cu glume, oamenii ăștia 7 sunt hâtrii, nu sunt otrăviți, nu cer sânge. Sunt prea inteligenți ca să nu fi avut timp în ăștia 30 de ani să înțeleagă că nu o să primească nimic de la nimeni. Sunt copleșiți de cele 10 minute de aplauze ale sălii.
Asta le este îndeajuns.

Dacă e doar atât, sigur, cu plăcere.
Spun ceilalți câțiva domni și doamne care au venit să bifeze mondenitatea și apoi își văd de afacerile lor puturoase cu statul condus de indivizi ca Ionaș.

Vineri. 3 noiembrie
România la vedere. Acțiunile la purtător sursă a devalizării banilor publici.
Într-o sală sunt strânse 20 de persoane, presă, ong-uri. Ana Poenariu de la Rise Project vorbește de cele 500 de milioane de euro pe care Teldrum le-a primit prin contracte cu statul. Multe, foarte multe din ele, prin încredințare directă. Teldrum este una din cele aproape 400 de firme cu acțiuni la purtător, asta înseamnă că acțiunile nu sunt nominale, sunt niște pliculețe cu bani pe care le poți pasa oricui vrei tu. Și de aceea este foarte greu să identifici unde ajung banii, cine încasează. Dragnea, zice presa. Dar nu știi sigur.
500 de milioane de euro. Doar Teldrum. Societatea are țarc de vânătoare, sute de hectare de teren, zeci de clădiri. Un imperiuț născut din mintea hapsână a unui baron de Teleorman.
O grămadă de țări au interzis acțiunile la purtător pentru că sunt o sursă incredibilă de corupție. UE presează statele membre să facă acest lucru. La noi nu este “voință politică”. Și trebuie 100.000 de semnături ca inițiativa legislativă de a interzice acțiunile la purtător să ajungă în parlament. Mă gândesc la ginerele lui Măgureanu. Oare o să semneze dacă îi trimit o invitație? Nu e nimic monden, nu e cu râs, nimic fancy. Trebuie doar să semneze o petiție.

Sâmbătă, 4 noiembrie
Trenul pleacă în 15 minute. Pe culoar începe să curgă coloana de cerșetori, vânzători, surdo-muți. Țiganul știrb care pretinde că e paralizat și se târăște pe palme printre scaune se cațără în văzul tuturor pe scările dinspre partea fără peron apoi se lasă pe ciuci. Deși a văzut că l-am văzut, se oprește în dreptul mei și îmi cere bani. Îi spun că l-am văzut că poate să meargă, râd și îi fac semn să își continue reprezentația. Mă întreabă intrigat și ușor nervos de ce râd. Îi răspund că de tupeul lui. Pleacă înjurându-mă în barbă și continuă să ceară bani pretinzând că e sandilău, ignorând imperial faptul că poporul știe că este un șarlatan.

Similitudinea dintre el și Dragnea mă izbește.
Un escroc care, în văzul tuturor se pune pe cur și se trage pe palme susținând că nu poate să meargă dar care odată ce își face banii o taie în sprint și se aruncă din tren.

Un impostor care, în văzul tuturor, fură banul public, își clădește o avere uriașă dar spune că nu e a lui, că el e sărac și cinstit, că justiția e strâmbă. De ce râdeți mă? Credeți că mie nu mi-e greu să pretind că sunt sărac, când nu pot să mă bucur și eu de munca mea?

În vagon intră surdo-mutul care lasă pe mese câte o iconiță și un bilețel pe care scrie că e surdo-mut și iconița costă 1 leu. Face tura vagonului, își strânge hârtiile și ajuns în capăt dă ochii cu domnu cu integrame și reviste. Nici el nu a avut o seară bună, nu a vândut nimic. Surdo-mutul deschide gura și zice, gâjâit, așa: Târgu-Jiu, 4 ore am făcut, 6 lei. Morții mamilor lor. Băga-mi-aș pula în gura lor.
Adică în gura noastră.
Dar să nu ne enervăm, asistăm la un miracol.
Omul a vorbit. S-a vindecat. E nervos că nu mai există umanitate rămasă în noi, s-a zis cu mila și cu generozitatea. E nervos ca muncitorii din noiembrie 1987 când au realizat că partidu avea dar partidu nu dădea, ținea cașcavalul și salamul, portocalele și untul doar pentru ei. Jos Ceaușescu, Jos Dictatorul, Vrem Pâine.
Surdo-mutul vrea bani de la noi ăștia, care avem. E clar că avem, doar a mărit Dragnea salariile și pensiile. Și noi cum îi mulțumim lui Dragnea că ne-a mărit salariile și pensiile?

Vrem să interzicem acțiunile la purtător.
Mă gândesc să îi spun surdo-mutului să încerce schema asta cu iconița la PSD. Dar să nu o vândă pe 1 leu ci pe acțiuni la purtător la Teldrum. Că la 500 de milioane de euro, zic că domnu Dragnea nu simte dacă îi scapă și lui câteva mii. Și în schimbul banilor, ar intra chiar și în PSD. Căci circul ambulant al partidului are nevoie de miracole.
Poate îl ia și pe omul cu integramele. Iliescu adoră să rezolve cuvinte încrucișate. Dragoste în gură din 4 litere. Ia zi tu Victoraș, cum e? Puie?

Mașinile urlă, tramvaiele, ca niște imenși câini de stână, își scutură talanga încercând să risipească turma de șoferi care a blocat intersecția. Orașul se îneacă, i s-au umflat ochii în cap de la dumicatul prea mare de mașini pe care l-a băgat în gură. Și atunci, tragi aer în piept și cobori la metrou. Te așezi cuminte pe peron și privești cu uluială cum timpul este elastic, timp african, el te face pe tine, nu tu pe el. Trenul anunțat să apară în 5 minute rămâne la aceeași distanță de tine, 5 minute. Între timp poporul se strânge, refugiați din cataclismul de la suprafață. Stăm pe 14 rânduri, băgați ca pinguinii unii în alții, pe sloiul nostru din ce în ce mai mic, vă-n gură cu încălzirea globală.
Oamenii pufnesc, se uită la ceas, a mai trecut un minut, dar țop, sosirea trenului a sărit și ea un minut. Garniturile sunt despărțite, la oră de vârf, de 6-7-8 minute de nimic, de gâturi întinse și ochi scrutând tunelele.  Când, în sfârșit, ajunge trenul în gară, omenirea mototolită înăuntru, ținută captivă undeva în bezna pământului, izbucnește orbită și mânioasă din burta vagonului, lovindu-se de cei care vor să intre, grăbiți să scape din refugiul puchinos al stației arhipline.
Uită-te pe unde mergi, Nu te mai împinge, Așteaptă domle să coborâm, zbang, auuuu, geanta, piciorul!!! Oamenii își pierd mințile, se lovesc, se suduie.
Metrorex este cea mai scârboasă companie din România.
O companie de găunoși, de mediocrii, de provinciali aroganți. Îmi amintesc de lungile discuții pentru proiecte speciale de publicitate pe care clienții agenției unde lucram încercau să le implementeze cu Metrorex.
Prințese. Ba nu, prințese virgine.
Însă pentru îndeajuns de mulți bani, te lăsau să le intri pe gât și să le ieși prin urechi.
Dar trebuia să fie îndeajuns de mulți bani.
Directorul general văd că este un om care a poposit la Metrorex inginer IV în 1991. Good things come to those who wait. 26 de ani de Metrorex, domnu director e un dinozaur venit din epoca slujbelor pe viață, ca părinții sau bunicii noștri.
Dânsul și echipa dumisale a dat pe 25 octombrie acest comunicat:
“Metrorex anunta masurile ce vor fi luate pentru preintampinarea si combaterea efectelor inzapezirii, precum si actiunile specifice pentru evitarea supraaglomerarii, din cauza unor posibile conditii meteo nefavorabile.
In acest sens, Directorul General al Metrorex, Marin Aldea, a aprobat inca din luna iulie 2017 „Planul pentru Organizarea Comandamentului pentru Preintampinarea si Combaterea Efectelor Inzapezirii la accesurile statiilor de metrou si depouri pentru iarna 2017 – 2018”, prin care au fost dispuse un set de actiuni si masuri specifice stabilite pentru asigurarea transportului calatorilor cu metroul, in conditii optime de siguranta:
– aprovizionarea cu material specific interventiilor de deszapezire (materiale antiderapante)
– desemnarea persoanelor responsabile pentru asigurarea permanenta a fortei de munca necesara pentru interventie, indiferent de conditiile meteorologice si cantitatea de zapada cazuta in zona statiilor de metrou – curatarea si evacuarea zapezii pe timp de zi si noapte la accesurile in statiile de metrou si din zona lifturilor
– evacuarea zapezii din depouri
– curatarea accesurilor si drumurilor de acces la magazii, depozite, spatii tehnice ale metroului
– monitorizarea permanenta a activitatilor de catre Dispecerul Central de serviciu.
In plus, pentru evitarea supraaglomerarii, atunci cand situatia o va impune, se vor lua masurile specifice, care vor viza in special extinderea perioadei cu varf de trafic, unde intervalul de circulatie a trenurilor va fi redus, si suplimentarea garniturilor de tren, dirijarea traficului de calatori, comunicarea noutatilor prin intermediul canalelor specifice, astfel incat sa fie asigurata deplasarea calatorilor in siguranta. Totodata echipele de specialitate ale Metrorex fac verificari permanente pe toate magistralele. Pe segmentele unde situatia o impune, se intervine operativ pentru remedierea problemelor care ar putea fi determinate de conditiile meteo nefavorabile. ”

Măsuri specifice, va să zică, stați liniștiți, poza asta e trucată.

Înainte de a ne asigura pe noi că suparaglomerarea se va rezolva cu măsuri specifice și că Metrorex și-a făcut vara sanie, mă rog, a desenat o sanie pe hârtie dar e ca și cum ar avea o sanie, Metrorex a făcut o AGA, asta de mai jos. Și ce să vezi, băeții din conducere și-au mărit salariile, că vine iarna, a crescut ROBORU, e frig și organismu halește din slana proprie. Ca să fii sigur că frigu nu se apucă să muște din mușchi, trebuie să pui straturi peste straturi de grăsime pufoasă și ce metodă mai bună există decât să crești drepturile salariale ale conducerii?
Iaca mai jos.

Click to access 66%20-%20H78_21_23_10_2017.pdf

Citesc fabuloasa carte a jurnalistului polonez Ryszard Kapuscinski, The shadow of the sun, o culegere de texte despre Africa.
În una din povestiri, autorul se plânge unui cunoscut că îi este permanent spart apartamentul din Lagos, fie că pleacă 2 săptămâni sau 2 ore, este mereu prădat. Nigerianul îi explică plin de înțelegere că este un lucru bun că vecinii de cartier îi sparg casa, furtul este chiar un semn de prietenie din partea hoților care astfel îi spun că este folositor și că îl acceptă în mica lor comunitate.
Have I ever felt threatened here?
No, I had to admit.
Well, there you go. I will be safe here as long as I let myself be freely robbed.
Metrorex, și, în general cam toate instituțiile statului, ne sparg casa și ne prăduiesc zilnic. Noi plecăm capul, îi lăsăm, e frumos să fii folositor pentru domnul director Aldea și pentru domnii directori Dinu, Mustățea, Constantinescu, Mocanu și restu.
Dumnealor, prin măsuri specifice, o să ne facă viața liniștită, la un moment dat.
De fapt și acum e o viață liniștită. Nu ai cum să fii neliniștit când nu poți să faci nimic, când ești captiv între alte mii de oameni blocați pe peroane, rătăcind voios în oceanul de  pixeli ai telefonului mobil.
Măcar au semnal bun. Mulțumim Metrorex.

Am vrut să scriu de mult timp despre nea C, un om atât de mic încât s-a născut fără suflet. Nu a mai fost loc pentru suflet de mațe, intestine și rinichi.
Nea C, ca orice om mic și fără suflet, și-a croit o carieră de succes alături de alți indivizi cu același handicap, securiști și birocrați, funcționari și politruci, șeficii de care trebuia să asculți, experții pe care trebuia să îi urmezi. Oamenii care au construit strâmb țărișoara asta după 1990, legând cu sfoară cârpe murdare și lipind cu scoci nuiele și fâșii de celofan, cum au învățat ei în unitatea militară unde au fost crescuți.
Din mâna lor au ieșit generațiile de azi de oameni fără suflet căci le-a fost călcat în picioare, smuls, ars cu țigara, aruncat la câini. D-asta avem o Românie zombie, pentru că în 1989, un batalion de morți-vii au pus laba pe putere.
Iar acum, oameni ca nea C, îndeajuns de dibaci încât să fi stat deoparte când se cerneau funcțiile, alegând una comodă, undeva la periferia conștiinței populare, sunt dați exemple de profesionalism, sunt citați ca experți, sunt priviți cu respect de neinițiați. E om mare domle dacă a reușit să stea atât de mult timp la Bruxelles, înseamnă că e bun, priceput, o valoare.
De ce nu-i dau numele întreg? Explic în articolul de pe Vice.
Dacă vreuna din voi, doamnelor, vă recunoașteți în povestea de mai jos și doriți să facem ceva, măcar acum, când nea C se pregătește să iasă la pensie, scrieți-mi și voi fi extrem de bucuroasă să pornim o acțiune în instanță împotriva lui.

https://www.vice.com/ro/article/bj7vx3/am-fost-hartuita-de-un-corespondent-roman-la-bruxelles?utm_source=vicefbrom

Picurii de ploaie plesnesc obrazul ferestrei, plici, plici, ca palmele frizerului obrajii clientului după un bărbierit proaspăt. Norul a înghițit Tâmpa, cu tot cu semnul Brașov, cu tot cu Panoramicu prăduit de ăia care au pus semnul Brașov, cu tot cu pădurea care a chelit într-o singură noapte, ca după chimioterapie. Acum 30 de ani pe vremea asta maică-mea terminase de pus gogonele, gogoșari, varza, castraveții și pe noi nu ne mai trimiteau cu școala la câmp, la scos cartofi și ceapă, cules varză și sortat arpagic. Eram în sălile de clasă, făceam cursuri de după-masă, măcar de-aș fi avut bafta să dorm mai mult, dar nu, că tot blocu era treaz de la 6, cu duduituri, urlete, scâncete, matinalul de la radio actualități, cotele apelor Dunării.
Aveam 13 ani, clasa a VIII a, că m-au dat la șase ani la școală. Mă decisesem să merg la Șaguna, ultimul colț occidental al României, cum zicea frate-miu, și el la Șaguna în clasa a XI a, coleg de an cu fiul secretarului PCR pe județ, Preoteasa.
15 noiembrie nu-mi spune nimic, era duminică, poporul urma să-l aleagă cu 99,87% voturi pe tovarășu să ne conducă pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație. La Vocea Americii se citeau pasaje din Orizonturi Roșii și noi muream de râs cât de proastă era Lenuța, cam cum murim acum de râs cât de proastă e Olguța.
Superioritatea râmei, asta simțeam, o boală de care suferă talpa țării care atunci când calcă în rahat crede că asta înseamnă noroc.
15 noiembrie a trecut, eu nu am văzut nimic dar am auzit multe. Că sunt sute de arestări, că s-au scos tancurile, că Securitatea te ridică exact ca Garda în `40, te ia din pat și te bagă la beci unde te iradiază. Șușoteli la telefoane vesteau încă un cancer galopant, leucemii care sugeau viața din revoluționari, avea ieri 105 kile, acum are 62, mâine e mort.
S-a mai dus unul în blocul ăla, pe ăilalți i-au deportat, serile erau lungi și negre și prostia Lenuței nu ne mai amuza pentru că luau curentul și n-aveam radio pe baterii.
Cred că totul a început în decembrie, până s-a adunat și CC al PCR din surpriza provocată de stegari. Și de atunci, până în 89, să te ții. A dispărut mâncarea, a dispărut apa, apa rece, aia caldă nu mai era de mult. Stăteam la coadă cu orele la cișmeaua cantonului CFR unde locuia colegul meu Relu Bejan. Umpleam damigene, oale, ciubăre, le trăgeam cu sania până acasă. Noi eram privilegiați, stăteam la 50 de metri distanță, alții trebuiau să vină de la 1 kilometru sau 2 distanță. Curentul era luat întotdeauna după-masa și de multe ori seara. 3-4-5 ore de stat în beznă, cu lampa cu petrol, 1907. Înjurături. Futu-ți cristoșii și dumnezeii mă-tii de animal!!!, maică-mea încerca să-l oprească pe taică-miu, taci dragă că te aud vecinii și te ia miliția.
Frig, cumplit de frig. Copiii scriau cu mănuși pe mâini în sălile de clasă.
Vrea să ne omoare nemernicul, futu-i cristelnița mă-sii de cizmar!!
Voia.
Taică-miu mergea la București și Sfântu Gheorghe să ia mâncare, eu făceam cu maică-mea cu schimbul gărzi pe la alimentare unde miliții populare formate ad-hoc patrulau cozile și păzeau adidașii de porc și bucățile de tobă pline de zgârciuri și păr trântite de-a valma în vitrinele frigorifice. Dați mai puțin să ajungă și în spate, ăsta era motto-ul anilor ălora.
Cozi la cartofi și la mere, la ouă și la făină, cozi la vată și la hârtie igienică.
Mătușa lui taică-miu, Lidia, a făcut ciroză și s-a dus în câteva săptămâni după ce a tăiat o franzelă în care, ca într-un ou cu surprize, era un șoricel mort-copt.
Mă încălțam cu pantofii care fuseseră ai lui frate-miu, aveam pantaloni de lână tricotați de maică-mea din firul altor plovăre deșirate sisific. Nimic nu se aruncă, totul se transformă.
Când am ajuns în Bistrița în octombrie 89-frate-miu era în armată, depunea jurământul-am crezut că sunt în altă țară. Umblam ca fetița cu chibriturile prin fața vitrinelor cofetăriilor unde aveau savarine și eclere, alimentarelor unde atârnau salamuri și cârnați, fără coadă.
Atunci mi-am dat seama de grozăvia pedepsei pe care am suferit-o pentru că muncitorii din Steagu au avut tupeul să strige Jos comunismul! și Jos Ceaușescu!
Am ieșit din anii ăștia cu îngrijorările unui hunter-gatherer care știe că dacă nu ucide mamutu acum, va crăpa de foame la iarnă. Un om dominat de neîncrederea în stat, acest unchieș care te momește cu ciocolată și te violează în camera cu păpuși.
Nimic, niciodată, nu mă va putea face să spun: pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. A fost oribil, pentru noi, în Brașov, mai rău ca nicăieri.
Muncitorii ăia care au ieșit în 87 au fost călcați în picioare de sistem. Cei care au scăpat cu viață, au fost ridiculizați, îndepărtați, optzecișișaptele a fost minimizat: nu e mă, ăștia au ieșit că nu-și luaseră banii, dar oricum ei nu munceau nimic, mai dă-i în pizda mamii lor de puturoși. Oricum sunt moldoveni, au venit cu sârma, să plece la ei acasă.
Măcar pentru că au strigat Jos comunismul!! cu 2 ani înaintea Timișoarei, fără nuanțe iliesciene de tipul “încălcat idealurile socialismului”, ar merita respectul nostru întreit.
Dar nu. Au fost măturați de securiștii de rit nou, închiși în debaraua cu inadecvați, cei născuți prea devreme, fragili în viitorimea lor.  Niciunul nu e politician, manager, consilier, consultant, atașat, ofițer, ambasador, parlamentar.

Afară plouă și citesc știrea despre șoferul turc care, beat fiind, a răsturnat pe DN5 un TIR încărcat cu lămâi din Grecia. When life gives you lemons, make lemonade. Mă gândesc la revoluționarii de la Brașov, viața le-a dat lămâi dar limonada aia pe care au făcut-o a fost băută de alți băieți, în sediul CC-ului, în decembrie 1989.

Șoferul din spate și-a înfipt mâna-n claxon ca într-o gură de pitbul, nu poate să-i mai dea drumu, e clar că nu am unde să mă duc dar el mă-njură pe mine, futu-ți gura mă-tii de proastă, îi citesc pe buzele vinete. Coboară nervos din mașină și se trântește în portieră, saliva stropind geamul. E scos din minți, ochii îi joacă în cap, urmărind o minge bătută de o mână invizibilă. Coada e enormă, e cald, stăm de 17 minute aici, în acest loc. Mă uit la bărbatul care urlă: Toate pizdele din țara asta trebuie să aibă mașină, câtă pulă ai supt ca să…
Post-Traumatic Stress Disorder.
Toți jurnaliștii de război intervievați în documentarul Under Fire au povestit același lucru: la întoarcerea din conflict la normalitatea vieții într-o țară care nu e bântuită de război nu se puteau integra, având cumplite accese de mânie, fiind mâncați de frică, întreaga lor personalitate topită în oceane de alcool și munți de cocaină care să îi ajute să creeze un relief pe farfuria goală a empatiei.
Avem aici mânie, frică, goliciune sufletească și incapacitate de a relaționa, întocmai
trăsăturile caracteristice românului normal, traforat de bonfaierul încercărilor cotidiene.
Post-traumatic stress disorder. Așa se cheamă. După cum îi zice și numele, apare atunci când ai fost expus la un eveniment traumatic major, tsunami, război, viol, accident de circulație. Copiii sunt mai rezistenți. Ei nu se aruncă în șpriț dar își ascund cicatricile în amintiri iar acestea cu niște foarfeci mari, de grădinar, vor avea grijă să croiască pe gustul lor personalitatea adultului.
Cu toții, chiar și copiii de securiști, am trecut prin experiența lui 1989. Unii sperând că vom avea și noi, ca ceilalți, unt în frigider, ceilalți punându-și problema cum să pună mâna pe fabrica de unt și pe hidrocentrala care produce curent pentru frigidere.
Viol, accidente, tsunami, război. Am trecut prin toate și prin alte încă 284 de calamități, cutremure și crize, tâlhării și asasinate.
Și atunci suntem furioși, scuipăm trecătorii, pocnim pisicile în burtă, călcăm panseluțele și aruncăm cataroaie după porumbei. Și pentru că nu ne răcorim, mergem la cârciumă și comandăm un metru cub de vodcă, pe care îl bem ursuzi, cu ochii roși și fața întoarsă către ușă, nu carecumva să intre vreun răufăcător și să ne-o tragă pe la spate în timp ce ne aplecasem să ne încheiem la șireturi.
Suntem precauți, tragem cu linia dungi pe etichetele de pe sticlele de vin, să vedem dacă nevasta nu trage la măsea și, totodată, nu ne trage în piept și bea pe ascuns. Suntem obsedați că suntem furați, ia aduceți cântarul, ia dă-mi calculatorul să mai fac o dată socoteala, de ce sunt 3 ardei și 2 coșuri de pâine, au fost 2 ardei și 1 coș de pâine!
Și știți care e gluma cea mai bună? Suntem furați, zilnic, dar la un alt nivel.
În fiecare zi ne sunt ciupite ore bune pe care ni le petrecem în aceste bătălii cu traficul, cu anaful, cu nesimțirea funcționarului, cu ticăloșia taximetristului, cu sexismul șefului, cu nesimțirea clientului, cu impotența polițistului, cu jegul și cu urâtul, cu trufia și cu mândria, cu 76 de cruci și niciun Dumnezeu.
Post-traumatic stress disorder în formele ei grave duce la automutilare și sinucidere. Prima e vizibilă pretutindeni în țara asta, de la sătenii care fură sacii de nisip care i-ar feri de viitură până la rezultatul votului în Baia Mare. A doua e pe vine.
După decade petrecute în traume, după comunism și post comunism și ce mama dracului avem acum, că nu știu, suntem consumați, întinși subțire pe o felie de pâine prea mare. Avem acedia. Lene, unul din păcatele capitale care înseamnă o încremenire a spiritului și neasumare a responsabilității. Iar când oamenii buni nu fac treabă, răul scoate capul.
No man, who is not inflamed by vain-glory into enthusiasm, can flatter himself that his single, unsupported, desultory, unsystematic endeavours are of power to defeat the subtle designs and united Cabals of ambitious citizens. When bad men combine, the good must associate; else they will fall, one by one, an unpitied sacrifice in a contemptible struggle, spunea Burke.
Claxoanele mă amorțesc și apoi, încet, încet, încep să mă înfurie. Bărbatul care mi-a flegmat geamul s-a întors nervos la mașina lui, trăgându-mi un șut în roată.
De la ora 7, în loc de știri, aș băga obligatoriu pe toate stațiile tv și radio, 20 de minute de respirație și relaxare cu asceți hindu și călugări budiști aduși să ne învețe calea. Cine nu urmărește programul și nu aplică tehnicile predate este amendat, la trei amenzi, este băgat la închisoare pentru lipsă de patriotism și obstrucționarea tratamentului psihicului național.
When bad men combine, the good must associate. Mișcă, futu-ți morții mă-tii mai repede că mi-au furat radioul și pierd la tv emisiunea de respirație și relaxare.
PS. Ați observat că PTSD e un fel de PSD cu o literă în plus?

Un studiu al unei clinici particulare susține că aproape un milion de români sunt diagosticați anual cu depresie. Și, deși în 2014-2015, emisiunile tv din România legau apariția acestui val de depresie de șomaj, criză și probleme financiare și identificau vârsta de 40 de ani ca fiind cea mai lovită de boală, statisticile mondiale arată că, nici vorbă, depresia mușcă din orice și oricine, adolescent sau unchieș, femeie, bărbat, bogat, sărac.
Primul episod de depresie l-am avut în 1998. M-a pocnit la 24 de ani, am ieșit din el pe la 27. Nu l-am tratat. Nici nu am știut că sunt depresivă. Am aflat 13 ani mai târziu că am fost și eu acolo unde jumate, dacă nu mai mult, din colegii de presă se plimbă desculți, cu halenă de alcool.
Căci da, un procent uriaș dintre noi, neștiind ce avem, ne scufundăm în butoaie de șpriț și în muncă și, cei mai agili dintre noi făceam șpagaturi între paturi ale unora și altora. Pentru că depresia vine la pachet cu ceea ce pare promiscuitate, dar este, mai degrabă, uitare de sine. O nepăsare stranie: dacă tu nu știi ce să faci cu tine, poate alții o să găsească pentru tine întrebuințări.
Și atunci muncești ca boul, bei ca un porc, faci sex ca o cățea în călduri.
Dar toate astea se întâmplă în timp ce tu ești un mamut intrat în hibernare, mai mult mort decât viu.
4 animale în unul singur.
Asta este depresia la 20 de ani. Am aflat la 35 când am ajuns și eu, în sfârșit, la psiholog.
Am făcut terapie cu un domn în vârstă, evreu, care locuia în Elveția și venea de 2 ori pe an să-și vadă pacienții pe care, altfel, îi trata pe skype.
Mi-a spus că suntem mulți, enorm de mulți deprimați ca mine. Mi-a spus că familiile noastre sunt principalele cauze ale depresiei. Mi-a spus că sărăcia, inadecvarea, incapacitatea de adaptare vin tot din acești primi ani formativi și mi-a demonstrat că îmi puneam, și atunci și acum, singură piedică, urmând modelele insuflate în faimoșii 7 ani de acasă.
M-am uitat mult în jurul meu și am găsit doar câteva excepții de la regula simplă: cu toții suntem praf cu nervii.
Acum, când scriu acest text, din apartamentul de sub mine se aud urletele vecinei. Înjură cumnatul, sora, securiștii, vecinii, pisicile, soarta ei cruntă, durerea de spate. Urăște lumea și urlă, uneori la 2 dimineața, cu o ură care străbate ca un picamer pereții.
E nebună, zice maică-mea, la rândul ei o ființă consumată de depresie pe care o poartă, fără să știe, de la 25 de ani. Acum are 71.

-Nu mă duc domle la medic, ce sunt nebună?
Majoritatea femeilor din România, indiferent de educație și banii pe care îi fac, consideră într-o măsură mai mică sau mai mare că depresia presupune că ești un pic cucu, deci mai bine nu te duci la medic ci iei niște calmante, faci un ceai de sunătoare și o plimbare în natură și trece.
Când îi spui uneia să încerce terapia, sare la tine: de ce să merg eu și să nu meargă el, el mă înebunește cu tâmpeniile lui, el e nebun și a înebunit și copiii.

Sunt oare femeile mai afectate decât bărbații?
Nu știu.
Cunosc cel puțin 10 bărbați care au ajuns la psiholog sau psihiatru, unii au mers câțiva ani de zile, transformând terapia într-o altă dependență care să-i scape de realitatea insuportabilă.
Aceștia nu sunt vindecați, ci doar sprijiniți într-o proptea ca să nu se dărâme.
Unii au făcut copii între timp și se folosesc de paternitate și de noutatea noilor trăiri ca să se tragă de păr din hău. Nu știu cât reușesc.

Despre femei însă vreau să vorbesc.
Femeile din jurul meu, cărora, desigur, nu o să le dau numele, femei cu bani, femei cu timp și bani, femei fără timp și fără bani.
Mirela, 38 de ani, top management într-o mare companie.
Are un copil, casă, soț, mamă care îi crește copilul, bani să îi cumpere copilului tot ce își dorește. Muncește în jur de 13 ore pe zi, ajunge ruptă, verifică temele, boscorodește soțul, adoarme invariabil la televizor, cu un sforăit ușor. În weekend merge la manipedi și la coafor. Face dragoste o dată pe lună și uneori în concediu, dacă adoarme copilul. Nu a fost acasă la ultimele 4 zile de naștere ale copilului, a avut treabă la serviciu. Nu îi place ceea ce face dar este plătită bine și îi este recunoscătoare șefului cel mare care a promovat-o. Își demonstreazã atașamentul față de corporație mergând la toate sindrofiile, dezbaterile și conferințele la care e invitată compania, totul ca să nu piardă salariul și, implicit, ca ăluia mic să nu-i lipsească nimic. Dar ăla mic crește cu taică-su.
Crede că toți bărbații căsătoriți au sigur amantă, doar și taică-su a avut una la o altă scară a blocului. Viața e o masă plină cu farfurii cu supă oribilă, de spital.
E deprimată dar nu merge la medic cum nu merge nici să își rezolve crizele de bilă.

Cătălina, 45 de ani, antreprenor
A lucrat 15 ani la corporație, absorbită de carieră nu a făcut copii și acum nu mai poate să aibă. Chiar dacă are bani să-și permită orice, trăiește frugal într-un apartament care arată ca și cum s-a mutat acum o lună, deși stă în el de 10 ani. Vrea să călătorească dar totuși ar sta și acasă să construiască firma pe care a înființat-o recent. Are o problemă cu alcoolul, de fiecare dată când bea 2 pahare de vin declară că mâine pleacă în Malaezia, Australia, Vietnam, Argentina sau Spania. Nu o face, așa cum nici nu se lasă de fumat. Nu merge la psiholog pentru că are probleme mai grave de rezolvat nu fițe d-ăstea, ca bărbatul ei Tudor. Tudor a fost direct la psihiatru, a primit o pungă de pastile care să-i taie din stările de anxietate. Oricum nici el nu poate să doarmă așa că stau amândoi și se uită la seriale americane date jos de pe torrenți.

Sorina, 42 de ani, traducător

Un copil, un soț cu, deja, două crize de depresie grave, diagnosticate de doi psihologi și un psihiatru. Soțul stă pe pastile, Xanaxuri cu pumnul, acum e un pic mai bine. Sorina duce greul casei, trezit în fiecare dimineață la 6.20, îmbrăcat copilul, pus în mașina soțului, trimis la școală, ea la muncă. Întors la 6 seara. Făcut teme, pregătit cina. Un pahar, două, șapte de vin.
“Cred că am o problemă cu alcoolul”, spune o dată la 6 luni, se lasă 2 săptămâni apoi o ia de la capăt. E strictă în educația copilului și nu are timp să meargă la medic deși vede în ce hal este soțul ei. Crede că lucrurile ăstea demonstrează slăbiciune, că prin disciplină și muncă nimic nu poate să te oprească să ai viața pe care o dorești. În fiecare an merge în Grecia și nu se gândește să emigreze deși realizează că țara asta nu are să îi ofere nici ei și nici copilului nimic bun.

Eva, 44 de ani, publicitară
Divorțată, fără copii, rupe inimile bărbaților căsătoriți, cu copii. Știe că arată superb, face sport, iese în oraș și speră că într-o zi se va recăsători din nou și soțul nu va mai fugi după fustele unei bagaboande. În ciuda aspectului fizic impecabil, de 10 ani de când a divorțat, Eva nu reușește să rămână cu vreun bărbat, toți fugind ca de dracu. Încasează aceste refuzuri cu stoicism dar a devenit amară și otrăvitoare. Cei câțiva prieteni pe care îi are o sfătuiesc să meargă la un psiholog dar ea a preferat să citească teancuri de cărți de spiritualitate care promit că izbăvirea va veni într-un străin brunet, înalt, cu bani, necăsătorit, iubitor de hipism și tenis, care te așteaptă la masa 2 la restaurant. Poftă bună.

Claudia, 33 de ani, artistă
Fata lui tata, tata securist cu tone de bani care a construit o prăvălie cu cifră de afaceri de câteva milioane bune de euro pe an. Fata lui tata vrea să fie artistă, trece prin mai multe agenții, o tonă de prieteni, foarte multe droguri și seri pulbere prin cluburi până se decide să plece să se facă fotografă la New York. Tata plătește dar tata n-o iubește căci tata iubește doar banii. Claudia stă 2 ani ]n America și se întoarce cu ditamai depresia și kilul de pastile. Nu s-a adaptat, acum e aici, cu vechii ei prieteni de care îi era dor. Bea, fumează, nu prea vorbește coerent când o vezi și ochii îi joacă ciudat în cap când se uit[ la tine. A mers la psiholog dar s-a plictisit. Mai bine fumează iarbă.

Dina, 43 de ani, fotografă
Mamă singură, are un copil autist făcut cu un tânăr iranian pe care l-a cunoscut pe net. Tânărul iranian o vizitează din când în când, nu dă bani în casă. Dina e nemulțumită, plânge des, de fapt plânge mereu, plânge de mila copilului și mila ei și mila întregii lumi. Înainte să fie mamă,  a fost singură 5 ani. Înainte să fie singură, a stat 9 ani într-o relație în care făcea dragoste la începutul și la sfârșitul anului. Când s-a despărțit de acest frugal partener, el a luat casa și ea mașina. Dina are bani puși la bancă, în depozite, dar mănâncă mâncare stricată din frigider și, de câteva ori, a fost văzută mâncând felii de pizza aruncate de colegii de studio la gunoi. A făcut terapie preț de 7 ani. Dacăm ar avea bani, dacă tânărul iranian ar da bani, ar mai face terapie și acum.
Carmen, 40 de ani, casnică
Fostă ziaristă, iubitoare de teatru, atentă, inteligentă, spontană, cu umor. Crește cei doi copii într-un cartier trist de București și nu mai are de 11 ani serviciu. Nu are o problemă de bani, soțul câștigă bine, dar are nevoie de colectiv, de interacțiune, de ieșit din casă. Ca să suplinească, aduce prieteni acasă și îi înfundă cu mâncare. Sub “domnia” ei, soțul a ajuns de la 90 la 130 de kile. Și copiii sunt ușor prea dolofani. Nici Carmen nu merge la medic. Și ea are o problemă cu băutura. La al 8-lea pahar îți va spune că nu vrea să meargă acasă, că nu s-a simțit nicicând atât de bine și te întreabă care este cârciuma unde veți continua să beți.

Mai am un braț de exemple.
Depresii în diverse stadii: incipiente, în plină dezvoltare, calcifiate. Depresii care sunt atât de tare parte din personaj încât nici nu ți-l imaginezi pe respectivul fără ea.

În 2011 când m-am mutat la Buenos Aires am învățat un lucru important de la țara cu cel mai mare număr de psihologi pe cap de locuitor: terapia este igienă.
Depresia nu e nebunie. Este un dezechilibru chimic, ca acela pe care îl poate avea o piele pe care nu o speli sau dinții pe care nu îi perii. Trăind în țara cu cel mai mic consum de pastă de dinți, nu e de mirare că privim-chiar dacă suntem educate-psihologul ca pe o fiță pe același nivel cu masajul anticelulitic, deși, dacă stau să mă gândesc bine, masaju are rezultate imediate în timp ce psihologul ăsta mă bate la cap cu tatăl absent și amintirile din copilărie și nu îmi spune când o să mă simt bine cu mine.

1 milion de români sunt diagnosticați anual cu depresie. Nu poți combate cauzele. Nu poți schimba mentalități, tradiții cât ai bate din palme.
Nu poți să scapi ușor de societatea patriarhală, machistă, sexistă, care spune că femeia trebuie să stea la cratiă, să procreeze și să asigure echilibrul familiei.
Dar poți lucra la efecte.
Poți învăța oamenii să-și facă igiena creierului. Să meargă la psiholog.

Să își palpeze tristețile și, dacă simt un nodul tare de melancolie, să se adreseze medicului.

PS. Acum m-am întors de la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății. Una din colegele mele a murit acum câțiva ani de cancer mamar. Nu există niciun dubiu în rândul colegilor mei: nu boala ci sistemul a ucis-o. Iar sistemul e depresie și depresia e cancer.