Mă uit la Digi. Jurnaliștii vorbesc despre mazilirea lui Grindeanu. Omul care a condus guvernul care a scos sute de mii de oameni în stradă este victima partidului. Ticăloșenia lui ineptă este prezentată ca dizidență.
Am avut deja o criză de fiere azi, simt că se mai apropie una.
Firea zice că Grindeanu e omul lui Iohannis. Și pentru că ea este echivalentul uman al gonoreei, da, tind și eu să simpatizez cu șmecherașul bănățean care uite că a ieșit din ședință, își poartă semeț ceafa frizată. Fuge la guvern, și-a adus aminte că a lăsat oala pe foc.
Dar nu trebuie să uităm. Guvernul Grindeanu este cel care a produs episodul din ianuarie-februarie. Un guvern pe care l-am vrut afară din palatul Victoria.
Pentru că e plin de nemernici. Plin. Plin. Plin.
Acum un an scriam postul de mai jos. Se potrivește perfect situației de acum.

Învățămintele regelui Shang, regatul Qin, secol IV înaintea erei noastre:
“Un stat care folosește oameni de treabă ca să guverneze ticăloși se va îmbolnăvi ușor de dezordine și va fi distrus. Un stat care folosește ticăloși ca să guverneze oameni buni, se va bucura de pace și va prospera.”
Deci asta era. Ce nu facem noi pentru pace și pentru propășirea patriei?
Cu învățăturile regelui Shang pe noptieră, poporul și-a tras pătura peste cap, bucurându-se de flatulațiile de ciorbiță de fasole care parfumează pacea nopții eterne.
În Polonia, 240.000 de oameni au ieșit săptămâna trecută să protesteze împotriva puterii. La Brașov, 4 manifestanți și niscaiva presă s-au făcut că admiră panseluțele din fața prefecturii, așteptându-i pe ceilalți. Ceilalți. Oamenii cu protestul.
Unde-i domle manifestația împotriva Hexi? La Modarom sau la fântână?
Ce-i drept, la fântână, în Piața Sfatului, erau strânși așa, la vreo 200 de oameni. Zilele Brașovului-scria pe pânza întinsă în spatele unei dizeuze fugită de la cercul de preparat sărățele condus de Marina Voica.
Mai lăsați-ne domle în pace cu protestele ăstea, vrem hituri din `88 și vată de zahăr, vrem să închidem ochii și să nu luăm nicio decizie. Hexi și Achimaș, doctorate, plagiate, Ponta se întoarce și Iliescu nu a plecat niciodată. Cui îi pasă?

Nu vreau decât să scap cu viață din viața asta, pare să își zică omul cel bun care și-a lăsat destinul în mâinile omului cel rău. Dar asta nu prea se poate, că Valar Morgulis. Cu-o moarte toți suntem datori.
Păi tocmai, și atunci de ce să mă agit atât, când rezultatul este același?
Cred că pe scenă e Silvia Dumitrescu despre care tabloidele spun că are un corp superb la 54 de ani. Tot tabloidele spun că băiețelul lovit de Traian Băsescu când avea 10 ani, acum are 22 și nu o să-mi vină să cred ce s-a ales de viața lui. Vreau să văd. Dă-i dracu pe Hexi, vreau să văd ce a crescut unde a dat Băsescu.
Ce-mi pasă de Achimaș când Istrătoiu a făcut o carieră în modeling și cinema? Cine?
Istrătoiu. Băiatul bătut de Băsescu acum 12 ani. Băsescu, ăsta care a furat flota și a distrus țara. Care acum e cu Turcescu. Chiar, iartă-mi șpagatul conversațional, dar ai văzut ce pantofi sidefați are Firea?
Hrănit cu furaje, omul mult și bun trăiește la firul ierbii admirând copleșitoarele drame din lumea râmelor, furnicilor și puricilor de plante.
E pace.

Undeva sus, în birourile lor de stăpâni, regi, împărați, mari-preoți, ticăloșii fac ticăloșii ca noi să trăim liniștiți.
E și ăsta un sacrificiu.

Pe vremuri, când Ea vroia să îl jignească pe El îi spunea așa: lăbarule. Sau curvarule. Sau impotentule. Știa bine Ea că El se uită la porno, noaptea ca hoții, pe Prosieben sau poate chiar pe telefon de când fiică-sa, altă stricată, i-a cumpărat telefon d-ăsta cu internet unde fiecare 1 și 0 din codul care încarcă informație pe ecran ascunde o pasăre epilată și-un coș pe o bucă sau un mădular învârtoșat.
Nu ți-e rușine lăbarule, om bătrân să te uiți la mizeriile ălea?
Ura îi umplea craniul ca un gaz voinic și îi împingea ochii afară din orbite: curvarule, impotentule, lăbarule!
Dar acum, când Ea vrea să îl jignească pe El, îi spune așa: ateule!!!
E mai grav decât porno-ul privit noaptea pe canale nemțești sau ungurești, e mai grav decât pofta sau onania manifestate la senectute. Nu crezi în nimic, n-ai niciun Dumnezeu, ateule!!!
-Ești cu Coaliția pentru Familie, am întrebat-o pe Ea deunăzi când am văzut-o.
-Da.
-Vrei deci să schimbi constituția, ai o problemă cu homosexualii? Câți homosexuali știi?
Ea tace. Eu plec. Mă grăbesc acasă să termin de citit The Lemon Tree, o carte despre arabi, evrei și definiții clădite din cuvinte, aer cu miros de gură, care în ciuda faptului că sunt invizibile și inefabile, umplu trenuri cu evrei și le trimit la Treblinka sau lasă sute de mii de arabi fără case.
Și cartea asta mă luminează, căci habar nu aveam că bulgarii sunt singurul aliat al naziștilor care și-a protejat evreii, nu i-a trimis la cuptor. Un manifest din 1943 semnat de partidul comunist bulgar spunea așa:

Poor Bulgaria! We are seven million people, yet we so fear the treachery of 45000 Jews who hold no positions of responsibility at the national level that we need to pass exceptional laws to protect ourselves from them. And then what? Gentlemen. Decide now! Will you stand behind the Constitution and the Bulgarian people in defence of freedom, or will you march in step with the political mercenaries and bring shame on yourselves as you undermine our country|s life and future along the way.

Schimbați Jew cu homosexual. Schimbați Bulgaria cu Romania. Schimbați 7 cu 19 milioane și schimbați 45.000 cu ….Cu cât?
Câți homosexuali cunoașteți?
Și de ce vă e frică de ei?
-Pentru că sunt focare de boli, de ce crezi că au murit atâția? George Michael și Freddie Mercury și David Bowie, mor pentru că se îmbolnăvesc pentru că au organismele slăbite de boli luate unul de la altul, spune Ea.
Trebuie opriți.

For us, it is a problem of whether our nation can ever recover its health, whether the Jewish spirit can ever really be eradicated.  Don’t be misled into thinking you can fight a disease without killing the carrier, without destroying the bacillus.  Don’t think you can fight racial tuberculosis without taking care to rid the nation of the carrier of that racial tuberculosis.  This Jewish contamination will not subside, this poisoning of the nation will not end, until the carrier himself, the Jew, has been banished from our midst.
Acesta este o bucățică dintr-un discurs al lui Hitler în 1920, cu 22 de ani înainte să o ia razna, cum ar zice domnul Gheorghe Iancu, apărător al Coaliției pentru Familie.

Să înlocuim din nou cuvântul evreu cu un alt cuvânt: homosexual.
Să înlocuim racial cu orientare sexuală. Luptăm cu tuberculoza orientării sexuale. Această contaminare homosexuală nu va scădea în intensitate, otrăvirea acestei națiuni nu va lua sfârșit.

Homosexualul, întocmai ca evreul, este viclean, pervers, putred, infectat și infestant.
Ce faci, îi lași să-ți intre în casă, să se scarpine după ureche cu piciorul drept din spate, să te umple de căpușe rinocer, să-ți mănânce covorașul de baie și să se aplece după săpun de atâtea ori încât unul mai slab, poate chiar El, lăbarul, impotentul, curvarul, să cedeze și să se împreuneze cu homosexualul ăsta pe platoul cu salată de beouf proaspăt făcută?
Nu poți să permiți una ca asta.
Homosexualul trebuie să dispară.
El și milionul de homosexuali români care rod sequoia națiunii întemeiată de Decebal și Traian, îi halesc trunchiul ca un cârd de castori hămesiți. El și celălalt milion de atei români care spun: ai înebunit femeie, ce-ți pasă ție ce face milionul de homosexuali români? Lor crezi că le pasă de tine?
Și apropo, cunoști vreun homosexual?
Eu cunosc 3. Cunosc și 3 lesbiene.
Miros bine, gătesc superb, au mâini frumoase și unul din ei chiar zice Doamne Ajută! când termină conversația.
Doamne-Doamne al lui, nu Doamne-Doamne al Ei.
Căci dacă Ea e făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oricare dintre noi este ateu.

A câștigat vreodată prietenul tău imaginar vreun meci de fotbal?
Sau poate la Popa-Prostu sau Macao?
Prietenul meu imaginar era ciuca bătăilor. Juca atât de prost, atât de mult mai prost decât mine încât la un moment dat mi-am dat seama că de aceea l-am inventat.

Trăim într-o societate democratică unde votul cetățeanului este cel care stabilește cine are puterea.
O societate democratică este ghidată de pluripartitism ca expresie a diferențelor politico-ideologice-social-economice dintre membrii săi.
Cum facem să trecem de la o societate totalitaristă, în care există un singur jucător care, bunînțeles, câștigă, la o societate democratică unde există mai mulți jucători fără să riscăm să pierdem meciul?
Lenin a spus cum.
Inventând partide imaginare. Inventând lideri imaginari. Inventând ideologii imaginare. Astfel, ajungem să jucăm biliard cu omul fărâ mânuțe, să ne întrecem în traversat râul cu un cataroi dotat cu mască de scafandru, să ne felicităm ca am făcut mai mulți pui decât un motan castrat și că am spart mai multe becuri decât un fluture kamikadze.

Jocul e mânărit și noi știm asta dar cumva mereu uităm că în spatele tuturor acestor nume care apar, dispar și apoi condensează pe ecranul A3 sau RomâniaTV, este partidul unic, păpușarul monstruos care păstrează iluzia liberului arbitru, care păstrează vie fantasmagoria numită democrație pe care o iubim cu ardoare.
Constatinescu și Băsescu, Ponta, Udrea, Cocoș, Roman și Videanu, Ciorbea și Patriciu, Crin și Tăriceanu, toți, prietenii imaginari creați de PSD/PDSR/FSN ca să aibă cu cine să concureze în fața ochilor noștri obosiți de nesomnul ăsta al tranziției, al goanei după înțelesuri.

Și acum USR.
Nicușor Dan, un băiat lipsit de carismă care 10 ani a făcut o grămadă de lucruri bune pentru oraș, înjurat, calomnniat, terfelit, las că știu eu că este șpăgar, că a cerut mită, că a intrat în afaceri cu nea Caisă. Uită-te la el, e șiret și ascuns, ăsta este corupt până în măduva oaselor. De 10 ani umblă poveștile ăstea în urbe, știu de la un prieten al unui prieten că Nicușor a cerut și a făcut…
Și apoi, înconjurat de băieți cu trese care au văzut în el, mai precis pe lângă el, cum cresc ferigile oportunismului, Nicușor a uitat că țara este condusă de niște domni cu un script temeinic făcut de scenaristul de la Tânăr și Neliniștit, așa că bietul de el-mai bine l-ar fi chemat Petrică-a crezut pentru o clipă că a găsit o breșă în sistem. Și a intrat.
Hahahahahahaa.
L-au lăsat să creadă că a găsit o breșă în sistem.
Și l-au împins să-și facă partid. Și în partid și-au pus oamenii lor. Și uite așa, în numai 2 ani, Nicușor e halit de aceeași balenă despre care credea că a pescuit-o.
Va putrezi alături de bețiva aia de Macovei, procuroarea ticăloasă care așa și pe dincolo.

Nimeni nu va mai da doi bani pe el și oamenii astfel își vor pierde încrederea în opoziție.  Toți sunt la fel, vor spune.
Toți sunt pitici, autocrați, incapabili ca Nicușor pe care nu-l cheamă nici măcar Petrică, ci Nicușor. Cum poți să fii liderul unui popor demn ca poporul român și să te cheme Nicușor și nici măcar să nu fii băiat șarmant ca Nicușor ălălalt, Ceaușescu.

Și moartea căprioarei Nicușor nu va fi plânsă de nimeni.
Alt lider, poate Shere, poate Ghinea va fi lăsat de PSD/PDSR/FSN să țâșnească din USR-ul ăsta care nu este decât matrixul lor care ne dă nouă iluzia democrației.

Căci ne trebuie această iluzie și băieții ăia de la Moscova sau de la Washington sau de pe Lună știu asta.
Amintiți-vă de Nicușor-Petrică și Lupul când următorul lider al opoziției o să fie sfâșiat de o haită de bursuci buhăiți pentru că a uitat că el este doar prietenul imaginar.
Și prietenul imaginar pierde întotdeauna.

M-am apucat de cartea 3.
Sau 4.
Începe așa: Aceasta este povestea unui crime care a început acum 47 de ani și s-a terminat acum 2 luni.
Mă doare gâtul și simt că răcesc. Asta nu scrie în cartea 3 sau 4. Asta se întâmplă acum. Taman acum când m-am apucat să scriu povestea unei crime care a durat 47 de ani, taman acum când sunt pe picior de plecare. Taman acum când trebuie să am mintea limpede, să știu cum îmi aranjez hainele pentru Hebron și pe cele pentru Beirut, cele de Londra și cele de București, amigdalele sunt roșii ca niște genunchi de prostituată, frecați de mochetă și mintea îmi fuge la oscilococcinum și paracetamol și apoi la episodul 4 din Fargo, cât de bine pot să scrie oamenii ăștia.
Pravda. Istina. Nepravda.
Primul e adevărul omenesc, percepția noastră despre lume.
Al doilea este adevărul dumnezeiesc, un soi de adevăr obiectiv, incontestabil, despre aceeași lume.
Nepravda este neadevăr. Dar, de cele mai multe ori, este adevărul pe care ți-l impune omul care conduce lumea.
De cele mai multe ori, omul care conduce lumea este camuflat într-un plovăr de culoare incertă. Nu ții minte cu ce este îmbrăcat omul care conduce lumea pentru că el vrea ca tu să nu îl vezi. Se ascunde ca vrăjitorul din Oz după o draperie de gesturi comune, de trăsături șterse, e nivelat ca un lot pe care se construiește o parcare.
Dedesubt, în pământul lipsit de relief, sunt mii de cadavre.
Pe unul dintre oamenii care conduc lumea îl cheamă Mașinică. Are capul mare, ochi blânzi și e un funcționar dibaci. Multă lume râde de el, d-aia i-au și spus Mașinică, dar el conduce lumea. Acum i-a interzis unui prieten să vină în deplasarea asta unde plec mâine, eu și gâtul meu roșu.
Prietenul meu este un ziarist extraordinar. Premiat, reputat, respectat. Lui Mașinică asta nu-i miroase bine. Așa că din capul lui mare, din gura cu rostire domoală a ieșit un: nu te duci. Ca să nu își distrugă proiectele pe care le are, prietenul meu reputat-respectat-premiat, capul în jos l-a lăsat și a acceptat.
Nepravda.
Instituția nu se poate lipsi de tine în această perioadă. Trebuie să rămâi, nu poți să îți plătești tu biletul, nu poți nici măcar să îți iei concediu.
Mașinică.
A doua frază pe care am scris-o la cartea numărul 3 sau 4 zice așa: În toată perioada comiterii infracțiunii, victima și criminalul au fost căsătoriți și au avut un copil. Pe mine.
Mă gândesc la părinții lui Mașinică.
Ce i-au dat să mănânce, ce cărți i-au citit când era mic, la ce școală l-au dat ca să ajungă un om șters, în plovăr de culoare incertă, care conduce lumea și interzice ziariștilor extraordinari să plece în deplasări pentru că asta ar însemna ca ziaristul ăla să creadă că el e șeful și astfel pravda ziaristului să devină istina sau poate chiar, doamne ferește, nepravda pe care o vor crede alți oameni și atunci, el, Mașinică, să pice în derizoriu?
E o frază lungă, știu, o scurtez: mă întreb de ce rămânem alături de oameni răi chiar și 47 de ani, lăsându-i să ne ucidă încet, dar sigur?
A treia și a patra frază pe care le-am scris la carte sunt: Legistul m-a consultat și pe mine și m-a declarat în moarte clinică de 36 de ani. Mă întreb de ce sunt atât de obosită.

Telefonul sună, țțțțââârrrr, țțțțțțâââârrrrr!!!
-Unde ați plecat? Păi de ce nu m-ați așteptat? Haideți înapoi ca să vedem cum vă rezolvăm problema!
Întoarcem mașina, în 12 minute suntem în biroul șefului de tură. E tânăr, e binevoitor. Are o legitimație de gât și obraji înroșiți de cuperoză. E ezitant. Ce îmi propune nu este tocmai cușer, dar e singura soluție. Sau poate să merg la Sfântu Gheorghe. Dar la Sfântu Gheorghe sunt așa, mai unguri, chiar dacă au cereri mai puține, nu se compară cu omoru de aici, te întorc, îți cer acte, spun că nu au putut să verifice dacă ai plătit taxa online.
Nu că nu se poate, nu se vrea.
În birou e un scaun, o masă strâmbă, un computer, un vraf de dosare puse pe jos. Șeful de tură se scuză. Nu sunt bani. Politicaaaa, ea e vinovată. Închide ochii, invocând parcă vorba asta “Po-Li-Ti-Ca” să se materializeze ca la o ședință de spiritism. O trage de păr afară ca pe un duh care nu se lasă scos din lampă. Cuvintele spuse cu ochii închiși, cu o grimasă de durere pe față, nu sunt doar niște vorbe în vânt. Au corporalitate.
Acum, alături de noi, lângă dosarele de pe podea, s-a așezat și Politica.
Doamna cu părul albastru, rotundă ca un salariu de președinte de agenție națională, se împiedică de Politică și zice: nu a fost niciodată atât de rău. Politica ne-a distrus, ăștia sunt niște nemernici care au făcut tot ca să fie votați, au scos 100 de taxe și uite acum, nu mai facem niciun ban. Nimic nu mai încasăm. Ne-a și întrebat prefectul: băieți, păi din ce plătiți apa și lumina?
Dar haideți să vedem cum vă ajutăm.
-Cine sunteți?
-Secretara.
Eu cred că e regina Amidala. E clar stăpâna locului, camuflată într-o umilă secretară, cunoaște toate chichițele și apoi ce secretară la vârsta ei și-ar vopsi părul albastru și și-ar lăsa, în prezența șefului de tură, pantoful să alerge înainte și-napoi, dezvelind călcâiul? Ea e șefa. Și ea ne spune că motto-ul ei este: fiecare dosar trebuie tratat separat, pentru că fiecare caz este aparte. Legile sunt făcute cu curul de ăi de sus și ei trebuie să le descurce aici, jos, într-o neașteptată confruntare dintre birocrație și birocrați.
-Niciodată nu a fost atât de rău. Geme ușor și apoi îmi indică: scrie așa, semnează, atașează aici hârtia asta.
Pentru prima oară de când mă știu descopăr umanitatea sistemului și simt o simpatie pentru oamenii ăștia îngrășați cu promisiuni înainte de fiecare Ignat al alegerilor care apoi trăiesc cu bugete sparte, cu birouri descleiate și dosare împrăștiate pe jos până la următoarele alegeri.
Nu-i cunosc. Nu am avut vreo pilă ca să intru la șeful de tură.
Nu am ajuns la ei în vreun moment de plictis, când și-au zis că pot să se ocupe 19 minute de mine, că oricum n-au ce face. Afară sunt 80 de persoane. Mă simt ca într-o secție de urgență din Kabul după explozia unei uriașe bombe birocratice.
Și cu toate astea, Amidala și straniul ei motto hippocratic vrea să mă ajute. Sistemul luptă cu sistemul, ca o vulpe prinsă în capcană, își roade laba cangrenată care o țintuiește și care îi va aduce moartea.
Poate că totuși există scăpare.
Amidala îmi spune că ea crede în viața de apoi și că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Eu îi spun că eu cred în zâne bune. Ea râde și face o piruetă.
Atunci văd că pe marginea șosetei albe de la piciorul stâng scrie USA.
De-acolo i se trage îmi zic. De la șosetă i se trage.
Când o mai văd, îi fac cadou o pereche de ștrampi cu #rezist. Pe fund. Căci acolo te lovește sistemul.

Vreau să-mi fac pașaport. Nu pot fără să stau la coadă, de la 7 dimineața, deși biroul se deschide la 8.30. Asta e la Brașov. Există o mașinărie care ar trebui să scuipe numere de ordine dar la ora 8.35, după ce toți ăia care au venit de la 7 și-au luat bilet, anunță sec că nu mai se eliberează numere de ordine. Mă aștept să se așeze picior peste picior și să-și facă unghiile. Mașinăria, da.
La București nu e chip să treci de un zid de oameni înrăiți de așteptare. Aici numerele de ordine sunt necunoscute, la fel de misterioase ca săpunul și pasta de dinți, miroase a transpirație, bilă revoltată și a draci. Unde te bagi duduie, nu vezi că e coadă?
Încerc rezervările pe net. Azi nu pot face. Nici mâine. Poate poimâine. Softul adus din Suceava în noiembrie a avut durata de viață a unei perechi de șlapi chinezești. Uite că peste trei zile totuși se poate. Mă arunc să completez tabelul, scriu numele, scriu ce vreau, scriu de ce vreau ceea ce vreau și dau enter.
Pe ecran, cu roșu, apare: țeaaaaapăăăăăăă!!!
Nu scrie exact așa. Adevărul mestecă tic-tac dar respirația usturoiată tot mă lovește în nară. Scrie: intervalul orar selectat este deja rezervat.
Păi cum?
Computerul acum nu mai mă lasă să selectez nimic. Dar dacă apăs pe săgeata asta și mă duc într-un nou mâine, uite că iar e loc. Refac traseul, enter, țeaaaaapăăăăă!!!
Softu e pizdit. Nu merge neam.
Mai bună e mașina cu bilete de ordine de la Brașov. Aia măcar are sinceritatea abruptă a unui sas care vrea să se culce cu tine, dar nu are unde, că stă cu mă-sa.
Sunt 131 de bonuri date. Eu am nunărul 53. Sunt mulți țigani cu copii. Număr 3 copii cu papion la 8. 45 dimineața. Mai sunt și țigănci vospite blonde care vorbesc tare. Una dintre ele zice: haoleu, nu am actu ăla făăă, trebuie sã mã întorc cu el dar sã stau iar la coadã șefu?  Păi cine ne lasă pe noi sã ne bãgãm, că uite câți sunt?
Șefu le spune că să explice situația celorlalți cetățeni care așteaptă. Țiganii cu copii, chiar și ăia cu plozi cu papion, sunt mai înțelegători. Românii sunt dârzi. Folosesc persoana întâi singular: păi de ce să te las eu pe tine, păi de ce nu ai adus actele, păi să mor eu că nu intri înaintea mea. Țigăncile blonde vorbesc cu domnu. Domnu are piciorul mic, mâini mici dar o răutate enormă.
Sunt trei birouri unde depui dosarele. Merge treaba destul de repede. Mie îmi face poză, îmi ia actele și îmi spune: păi vezi mami, s-a rezolvat.
Întreb de ce este atât de multă lume. El zice că nu știe. Dar au înebunit de tot. Nu se mai respectă calendarul clasic. Înainte, în aprilie era liniște, înainte, după Paște, se linișteau lucrurile. Acum nu. Și ei sunt doar 7 deși schema este de 27 de oameni. Și o să intre în mai în concediu. Atunci să te ții.
De ce nu angajați?
Nu-mi mai spune mami acum. E clar că nu sunt o mami dacă sunt atât de naivă. Pentru că nu au de unde să angajeze. Pentru că nu se mai fac oameni ca pe vremea noastră. El a fost sărac când era mic. Toată copilăria nu a avut decât o banană. Și aia verde. A mâncat-o după o săptămână. A fost învățat să lupte pentru orice. Nu ca ăștia tineri. Toți pică examenul psihologic. Toți sunt slabi. Crescuți în puf. Nu ai cum să angajezi oameni crescuți în puf să-ți primească actele pentru pașaport, să apese pe buton și să-ți facă o poză, să-ți spună: reveniți în 10 zile.

Trebuie niște dragoni, niște lei, niște urși grizzly care să facă asta.
7 din 27.
Nu am nici acum pașaport, tati. Nu s-a rezolvat. Nu am adus nu știu ce despre care funcționarul leu-tigru-dragon nu știa, doar șeful lui știa.
Softuri din Suceava care au hotărât că e timpul să se pensioneze. Trezit la 6 dimineața ca să stai la cozi de 4-5 ore pentru ca mașina care dă numere de ordin să nu te refuze.
Dar ce-mi trebuie atâta călătorie? Mai bine să stau acasă, pe curul meu, în superba Grădină a Maicii Domnului.
P. S. Oare firma din Suceava e tot a lui Ghiță? Oare nu există niște măști cu Tăriceanu, ca să mă bag și eu în față?

Azi e ziua în care în sfârșit, public, îi spun adio lui Traian Băsescu.
De-a lungul anilor ăstora în care l-am susținut în ciuda ambițiilor politice ale fiică-sii, în ciuda amorului gros pentru manele și pocnitori de Buzău, în ciuda Videnilor, Bercenilor, meltenilor, în ciuda cumetriilor cu țigani și tâlhari, în ciuda piruetelor groase în dansul cu lupii, în ciuda barbutului cu viitorul meu, în ciuda a toate astea am crezut că schimbările bune din România începând cu 2004 i se datorează. Că actul de condamnare a comunismului nu e o farsă, că înființarea DNA-ului nu e un truc, că băgarea lui Năstase, Voiculescu, Patriciu sau Vântu la bulău nu au fost niște vendete ale dumisale.
M-am uitat la el ca la un personaj providențial, omul cu obrazul îndeajuns de gros încât să poată să se bată cu balaurul pesedist, marinarul care a supraviețuit atâtor sifilisuri și mahmureli, încât are ficatu îndeajuns de călit să poată metaboliza virusul corupției.
Ne trebuie un Shrek d-ăsta, mi-am zis, nu merge cu mănuși când ai de-a face cu Năstase, Hrebenciuc, Mitrea, Patriciu, Vântu, Voiculescu. Da, e grobian, da, hăhăie și e îndrăgostit de o platinată trupeșă care are ambiții de primă doamnă. Dar uite cum i le zice lui Ponta, uite cum dă de pereți cu Geoană.
Mi-am spus, după alegerea lui Iohanis, că în 6 luni mutul o să ne facă să-l regretăm. Că dispariția umbrei lui de pe scena publică o să facă loc obrăzniciei lui Ponta, vicleniei țărănești a lui Dragnea, tupeului lui Tăriceanu, ohhh, cum o să-i ducem dorul marinerului care i-ar fi lovit cu ziarul peste bot și i-ar fi trimis la culcare. Că nu e nimeni ca el, atât de pregătit pentru glodul României.
Dar uite cum Traian Băsescu nu este nimic din lucrurile pe care le-am crezut eu despre el. Uite cum Traian Băsescu nu este omul providențial, nu este nici măcar un om.
Este doar un bărbat îndrăgostit, un animal prins într-o furtună de hormoni, păcălit de propria chimie.
Cândva, în septembrie 2014, un tânăr deprimat că a fost părăsit de iubită s-a suit în mașină și s-a sinucis intrând cu automobilul cu 180 la oră într-o altă mașină, ucigând pe loc alte 3 sau 4 persoane. Scriam atunci uitându-mă la știrea curgând în slow motion pe ecranul televizorului: mă gândesc că acum, noi toți, românii, ne întoarcem într-o mașină de la pescuit. Înspre noi, cu 180 la oră, se îndreaptă sinucigașul părăsit de iubită. Va muri dar ne va lua pe toți cu el. Îi dăm faruri, îi urlăm prin megafon dar până acum nu avem niciun răspuns. Îi spunem: Chiar crezi că merităm să ne omori pentru Elena?

Dacă am avut vreodată dreptate despre Traian Băsescu, a fost atunci.
Băsescu este un sinucigaș care intră cu 180 la oră în tărăboașca străveche în care poporul român călătorește pe șoseaua veșnică a tranziției.
El ne ucide din dragoste.
Nicolae, Nicolicea, Iordache, Tăriceanu, Dragnea ne ucid pentru că sunt atât de proști și răi încât nu știu că dacă intră cu un Hummer, cu 180 la oră, într-un popor aflat într-un Lăstun, îl spulberă.
Sunt 3 milioane de români care muncesc afară și eu și alți prieteni ai mei ne gândim că e timpul să plecăm din țară.
Astăzi Traian Băsescu m-a dat afară din România. Și m-a umplut de rușine față de sentimentele mele față de el.
Am simțit la fel numai legat de primul meu iubit, o persoană care muncește în cloaca numită A3, pe postul de producător general. Un individ care a uitat complet de unde a venit și cine e, tot din iubire, dar una de bani.
E anul rușinii.
Mă duc să îmi pun cenușă în cap din muntele de cenușă pe care Băsescu mi l-a furnizat cu generozitate. Avem cenușă, căci țara arde.
Arde cu vâlvătaie.
Avem cenușăăăă,avem valoaaaaareeee!!!

Am luat bilete la clasa I. În compartiment sunt 4 bărbați. Unul are tatuaje, unul are un costum de ginerică pe umeraș, unul are o carte, unul are un laptop greu pe genunchi și are căști în urechi. Nu își dă seama că vorbește tare atunci când răspunde la telefon.
Vocea i se schimbă după alo, sunt în tren, merg acasă. Devine umil.
-Nu, nu curge de la mine, normal că fac baie, dar nu curge de la duș. Da, am dat cu mătura, cum să nu fac curat? Dar chiar nu se poate să mă lăsați până la sfârșitul verii? Îmi place mult aici, nu..Bine, sărumâna. Îmi caut începând din 2 mai, când mă întorc.
Tatuatul încearcă să îmi prindă privirea. Are un leu pe antebrațul stâng. Are și un lanț de aur. Nu tatuat, adevărat, atârnându-i de grumaz. Umilul țâșnește pe culoar, spune decis: –doamna Marcu, nu vreau să mă mut, e perfectă casa pentru mine.
Tace , ascultă, apoi: dar am făcut curat, am măturat înainte, dar e perfectă casa, vă rog frumos lăsați-mă să stau aici să..
Vocea i se zbate ca o vrabie prinsă în pumn, abia se ține să nu plângă. E un băiat grăsuț, cu șolduri de femeie, cu un miros greu de adolescent care transpiră în tricouri din bumbac niciodată uscate, care prind un iz de igrasie. Are ochii în lacrimi când se așează înfrânt pe scaun. Are căștile iar în urechi și încearcă să se agațe de un ceva de pe ecranul laptopului. Tresare când Iulian îl atinge pe genunchi și îl întreabă dacă își cunoaște drepturile de chiriaș. Nu, nu și le știe. Tatuatul se animă.
-Există contract?
A expirat de 2 ani. El stă într-o mansardă pe care doamna Marcu a ridicat-o în spălătoria blocului.
-Și intră peste tine în casă, te verifică dacă faci curat?
Omul cu cartea explică: când încasează plata chiriei, proprietăreasa renunță la dreptul de folosire al bunului folosit pe perioada respectivă.
-A reparat dușul, dacă zice că îi curge de la duș?
-Nu.
-Păi e obligația ei.
Gâtul i-a dispărut, arată ca un om de zăpadă, un om de zăpadă neagră din Copșa Mică.
Și contractul a expirat.
-Nu te muta nicăieri, zice ginerică, nu are ce să îți facă pentru că sigur e ilegală mansarda. E clar că nu declară nimic la fisc.
-Nu vreau scandal, spune băiatul cu șolduri de femeie. Îmi face bine o schimbare.
-Uneori, să știi, trebuie să fii leu. Eu am schimbat yala de la ușă în secunda în care m-am mutat în chirie, îi spune bărbatul cu leul tatuat pe antebrațul stâng.

Omul de zăpadă neagră iese pe hol și-l auzim vorbind cu agentul imobiliar. Bărbații respiră fierbinte, dezamăgiți. Încă un sclav liber de 1 mai.

O amică îmi scrie speriată că nu a înțeles gluma pe care am făcut-o despre ea și locul ei de muncă. Nu e o glumă, e doar un enunț, nu am zis nimic rău nici de ea, nici de instituția de stat la care muncește. Am pus împreună, într-o frază, numele ei și pe cel al instituției. E îngrijorată.
Frica e palpabilă ca un chist pe țâță.
De ce îi este frică Ioanei?, o întreb pe Bianca.
Bianca spune: ca să nu-și piardă jobul.
Păi cum să își piardă jobul dacă ea este specialist, singurul specialist pe bucata ei, nu e alt specialist ca ea în toată instituția al cărei nume nu îl putem pronunța.
-Tu nu știi ce presiuni sunt atunci când lucrezi într-o instituție de stat.
-Stai puțin, își face treaba bine?
-Clar.E singurul specialist care…
-Păi și atunci cum să o dea afară?

Tu nu știi cum e la stat. Normal că îi e frică să nu piardă slujba. Lumea vede că e prietenă cu tine, tu ești anti-PSD, atunci și ea poate fi considerată anti-PSD, o dau afară și pun verișorul cumnatei senatorului PSD în locul Ioanei și nu îi plătești tu Ioanei ratele.
Nu pot urmări traseul alambicat al paranoiei. Mă opresc în fața primului boschet, ca un cal îndărătnic.
-Dar ea e bună pe ceea ce face, nu?
-Cea mai bună, singurul specialist care…
-Deci își poate găsi mâine serviciu dacă e înlocuită de verișorul cumnatei senatorului PSD, nu?
-Nu știi. Fă-i tu o listă de opțiuni și vezi ce zice.

Frica. Am cunoscut-o și eu când eram în primele 3 luni de ProTV. M-au pus pe mine să fac știrile despre donatorii care băgau bani la Dăruiești și câștigi, un fel de proto-Dansezi pentru tine, cazuri sociale prin care tot felul de mafioți-cocalari-ciordaci spălau bani. De la nașu mare un computer pentru fetița fără mânuțe din Argeș.
Eu am uitat să pun în știre că banii au venit de la Gigi Nețoiu, da, acel Gigi Nețoiu. Fiind doar un Gigi, cu apucături de Gigi, ăsta a sunat la doar un Mișu care a zis: gata, afară, ai uitat să zici de Nețoiu, crezi că știrile ăstea sunt despre fetița fără mânuțe sau despre PR-ul lui Nețoiu?
Mi s-a strâns stomacu de frică atunci. De unde chirie, bani de țigări, bani de bere, ce mă fac? M-a salvat Sorin, a zis că mă ia la producție, nu a mai fost cazul, furtuna a trecut.
Am plecat cât am putut de repede din cocina aia unde oamenii erau dați afară că nu au pupat în cur târfe și tâlhari.
De atunci nu mi-a mai fost frică.
Pentru că am înțeles care sunt drepturile mele, că nu mă poate juca orice barbugiu pe degete. Pentru că știu ce știu și știu cine sunt.
Nimeni nu e de neînlocuit, spunea Sergiu la Protv.
Exact. Nici angajatorul nu-i de neînlocuit.

Băiatul cu șolduri de femeie, corporatiști cu păr alb și frici ascunse în cearcăne adânci, specialiști din instituții de stat panicați de statusuri de facebook, toți sunt sclavi.
Incapabili să își înțeleagă valoarea, înfricoșați să gândească, îndemnați să creadă că demnitatea este un concept pentru demagogi și nebuni. Copiii obedienței și comodității. În definitiv, se știe că animalele crescute în captivitate trăiesc mai mult decât ălea din sălbăticie. A murit cineva de la zăbrele, n-a murit!

1 mai. Taximetristul are cămașă albastră și ochelarii de soare cu bretea verde praz. Spune vesel: ”Uite ce gol e orașul. Doar țiganii au mai rămas acasă. ”

Pe ciuci sau pe scăunele, pe strada Viitorului stau busturi monumentale de femei mulse și supte de 56 de generații de puradei. Nu au picioare, stau direct cu țâțele ălea mari pe scăunel sau pe tălpile late, încălțate în șlapi pocniți. În jurul lor, dansând ca țânțarii în Deltă, la asfințit, sunt zeci de copii, cu minge, fără minge, cu chiloți sau în curu gol, cu muci, cu bețe, lingând o înghețată, trăgând un câine de coadă. În spatele lor se cască găuri în casele care par mâncate de molii.

”Ia uitați-vă cum arată casa asta, au distrus-o.” Taximetristu a oprit la stop și îmi arată o clădire a cărei fațadă a fost smulsă, bucată cu bucata. De dedesubt ies niște coaste de lemn dar, dacă mijești ochii și te scremi ca pe masa de nașteri, poți să te prinzi că a fost o minune de Bauhaus. La o fereastră, o bătrână trage să moară, la fel de răvășită cum e casa. Mama Ilincăi-arhitectă- spune că bauhausul de București e-n budă și mâna e pe șnur, gata să tragă apa peste el. E plin bauhausul de moși sărmani care, deși le dă primăria bani ca să se mute până le consolidează casele, nu vor să o facă. Zic că vor să moară la ei în pat. O să cadă tot Magheru la prima tuse în Vrancea. Și ei o să moară la ei în pat dar patul o să fie la etajul 3, deși ei locuiesc la 8.

”Al dracu Ceaușescu, el e de vină, că el a mutat țiganii în București. Ca să-i facă pe evrei să plece. Vă zic eu. Cum apare un țigan, cum pleacă toată lumea, că țiganu sfințește locul”.

”Dar în centrul vechi cum au reușit să îi scoată?” îl zgândăr la strategie. ”Eeeee, păi acolo avea interes. Dar să știți că nici Oprescu nu are ce să facă. E delicat. Eu vă întreb pe dumneavoastră, ce ați face dacă ați fi pentru o zi primar și ar trebui să rezolvați problema țiganilor?”

Hm. Cred că aș vorbi-ca Mazăre-să li se facă locuințe sociale, undeva în afara Bucureștiului. ”Greșit! Mi-ați dat un răspuns greșit. Păi atunci faci ghetouri și nu e bine să faci ghetouri că atunci nu-i mai integrezi neam. Deci vedeți că nu aveți răspuns? V-am spus că e delicat și că nici Oprescu nu are cum să o descurce ușor”

Săracul Oprescu. Sunt sigură că are 4 caiete studențești de matematică pline cu încercări de a descâlci situația romilor: dacă-l iau pe Linguraru de aici cu neamul lui și îl permut de 6 ori și îl bag pe Bruce Lee din A în B, îmi iese un loc comun cu o rază de..

Taximetristul cu glanda milei pentru Oprescu supurândă, continuă să mormăie: ”Eu duc străini mulți cu mașina. Și ei mi-au zis că problema nu e că avem țigani. Nu. Problema e că îi ținem în locuri d-ăstea vizibile. Uite la gară sau în orașul vechi, pe Eminescu și la Galați. Peste tot sunt țigani. Al dracu Ceaușescu, dacă nu-i aducea el. Acum ce să faci, au vize de flotant. S-au născut în casele ăstea.”

Gata, știu. Dacă ăș fi o zi primar, aș cumpăra un covor mare-mare, de fapt aș cumpăra multe covoare mari-mari-mari-mari și aș pune niște voluntari să le coasă împreună și le-aș zice că noi românii facem cel mai mare covor din lume ca să intrăm în Cartea Recordurilor, acum că avem cel mai mare cârnat din lume și cel mai mare drapel. După ce aș termina, când ar veni străinii în țară, aș avea grijă să mătur toți țiganii ăștia sub covor. Atunci când nu vezi ceva, nu există. Reformulez: atunci când străinii nu văd ceva, nu există.

Și atunci chiar o să zici de 1 mai: Vaaai ce pustiu e orașul. Doar nimeni a rămas acasă.