E 1 dimineața și la Otopeni sunt vreo 10 curse întârziate. Dacă n-ar fi bara de oțel, poporul sosit să-și aștepte neamurile s-ar prăbuși, rostogolindu-se ca o captură uriașă de moruni pe puntea pescadorului. În fața fiecărui aparat de la care poți să comanzi taxiuri sunt 12-14 persoane. Ne tăiem drum printre șoferi care picotesc ținându-se cu ambele mâini de hârtii pe care scrie: Frank Schupter sau MCRMSM Ltd.

Mergem la plecări, mereu găsești acolo taxiuri care aduc pe cineva.
Este un D`Artex. Șoferul e în plovăr și are o șapcă pusă invers, cozorocul la spate. Ne ajută să băgăm rucsacul în portbagaj și pornim. Ca să facem conversație, spunem că e coadă la mașinăriile care cheamă taxiuri.
Desigur, vinovat este sistemul ăsta stupid cu bariere, care nu le permite taximetriștilor să urce la aeroport dacă nu au comandă. Șoferul declară că el moare de foame, că e taximetrist de 25 de ani și nu are un ban să mănânce și apoi, cuprins de o criză de ură pornește să înjure cu foc patronii firmelor de taxi unde a lucrat, fir-ar mama lor a dracului și băga-mi-aș eu p..a în ei și nu se mai uită la drum. Acum cozorocul conduce și ochii lui sunt fixați în ai mei și îmi explică, stropind cu salivă, cum le-ar viola el nevestele și copiii șeficilor cu 2 clase pe care îi pun ăștia la firmă.

Zice: controlorii de trafic, fir-ar mama lor a dracului, cum să stai tu cu ochii pe mine boule și să nu iei italienii ăștia ieșiți în fața hotelului, mă aștepți pe mine să vezi dacă întârzii ca să mă arzi? Eu conduceam atunci Mercedes, am venit, ola cappo, mi-am dat seama că italienii au bani, i-am dus la un club de striptease și mi-au dat șapte milioane, șapte. Iar boul de controlor a luat p..a, că nu s-a mișcat de acolo. Futu-te-n gură de cretin analfabet, păi ai pierdut șapte milioane doar pentru că ai vrut să mă prinzi pe mine că am întârziat la comandă. Și mă chemi la sediu și-mi zici: gusteraș. Păi eu sunt gusteraș cu tine?

Mâinile nu sunt pe volan, mașina trage dreapta, pe lângă noi trece un alt taximetru care claxonează speriat de traiectoria pe care a luat-o loganul nostru.
-Ce morții mă-tii, acum ar trebui să mă iau la întrecere cu boul ăstălalt, săă..
-Aș prefera să nu ne întrecem cu nimeni, apuc să șoptesc cu o semi-pareză de frică.
Șoferul înfige piciorul în accelerație dar s-a făcut roșu așa că frânează violent. Celălalt taxi e după intersecție, nu îl mai prinde.

-Nici nu cresc nenorociții prețul. Și vin și ăștia din Ilfov aici, suntem zeci de mii de mașini. Într-o zi pac!, repede un pumn în aer, în dreapta.
Prind un căcat d-ăsta cu ochi de dă licențe și îl bat până îl omor. Că el nu mă lasă să fac bani, eu nu îl las să trăiască. Și îi violez și nevasta și copiii, până îi omor și pe ei. În halul ăsta m-au adus.

E 1.30 dimineața. Țipenie pe străzi. Mă gândesc să sun poliția după ce cobor.
Dar să mă văd afară, vie. Bombăne ușor când îi dau doar cu 5 lei mai mult decât face cursa și adaugă:
-Am vorbit mult și m-am plâns că deh, nu mai pot. Odată, un client care avea o cameră șmecheră, mi-a zis să trag pe dreapta, să opresc, că nu-i plăcea că vorbesc urât. Bine frăție, pac, am oprit imediat și el a ieșit și mi-a zis că mă reclamă la centrală și atunci știi ce-am făcut. Bang, i-am futut o portieră peste aparat, i l-am distrus. Reclamă-mă futu-ți Dumnezeii mă-tii, reclamă-mă!!!

De frică am uitat să mă uit la numărul mașinii. Am stat ca vita, uitându-mă după taxi, într-o stupoare mentală, ca cel lângă care tocmai a căzut o bombă care nu a explodat.
Înainte cu 12 ore, coborâsem dintr-un taximetru Toyota Prius condus de un șofer în cămașă albă, cu cravată, bărbuța frumos trimată și conversație fină.
Nici în Spania nu este Uber. Dar serviciul de taximetrie nu este făcut de psihopați.
Da, știu, nici la noi nu sunt toți așa.
Dar ajunge să întâlnești unul d-ăsta care-ți schimbă chimia nopții și-ți bagă frica în oase ca să nu mai vrei să riști vreodată să-l întâlnești.
Pe el sau pe un alt gușter ca el. Nici măcar pe boul de controlor de trafic.

După ce am împlinit 15 ani, nu am mai reușit să mai joc pe muzica pe care mi-o cânta maică-mea. Oricât mi-am dorit, greșeam pașii, o călcam pe bombeu, nu eram atât de grațioasă ca Irina de la 2 și nu făceam piruete ca Mihaela de la scara vecină. Taică-miu, genul de chiulangiu care ar lipsi din propria lui viață dacă ar ști unde e ușița aia care nu scârțâie pe care să poată să o șteargă fără să atragă atenția lu dom diriginte, în marile momente de titanică ciocnire între mine și maică-mea a spus, de fiecare dată, așa: tu pleci, dar eu rămân cu ea. Deci, indiferent dacă ai sau nu dreptate, de fapt, nu ai dreptate.

Într-un soi de Real Madrid-Bayern perpetuu, am fost mereu Bayern. Furată de arbitrul-tată, nici nu mai știu de ce am continuat, până pe la vreo 35 de ani, să mă prezint plină de speranță la execuție.

Într-un final am înțeles că nu am cum să câștig și m-am obișnuit cu situația așa cum m-am obișnuit cu urletele nebunei de la 2. Am făcut bătătură la suflet, ba chiar cred că îmi crește și un mont d-ăla de babă care a mers prea mult timp în pantofi cu calapod strict.

Am înțeles că pentru unii oameni e mai importantă tihna.

Lasă-mă domle să-mi tihnească și mie masa, îți spun ei, chiar dacă știu că s-au găsit să prânzească în timp ce copiii, frații, prietenii lor își fură chiar în acele momente o furculiță în ochi de la bucătăreasa furioasă.

Ți-am băgat eu furculița în ochi, întreabă oamenii care preferă tihna, molfăind un cârnat. Nu vezi că mănânc? Și apoi, eu acum ce să fac, să bălăcăresc bucătăreasa că te-a lăsat chior sau să o laud pentru mâncarea asta superbă pe care a pregătit-o pentru noi și pentru masa asta delicioasă pe care tu o distrugi cu răgetele tale de durere?

Întotdeauna omul cu tihna alege bucătăreasa.
Oamenii comozi merg pe mâna Realului. Multă vreme am crezut că taică-miu e un exemplar singular, un fel de Lonely George din Galapagos. Dar nu, e plină lumea de Lonely George, trăind tihnit sub carapacea lor, incapabili să se opună soției-bucătăreasă/soțului-bucătar.
Pentru că tu pleci și ei rămân în compania psihopatului-psihopatei cu care își împart viața.
Dar nu vrei să evadezi? Nu vrei puțină dreptate, un pic de adevăr, poate o cănuță de curaj? Dacă ții la partenerul tău cu nervii vraiște, nu vrei să îl ajuți, să îl trezești din coșmarul ăsta care îl face să îți bage furculița în ochi ție, copilul, fratele, prietenul lui?
Nu.

Omul care preferă tihna are acum un fir de iarbă în colțul gurii și se gândește că ar mânca o fripturică de berbec cu salată orientală cu măsline d-alea bune.
Cine îi pregătește toate astea? Tu?
Tu pleci, el rămâne cu ea. Sau cu el.
Deci ce rost are să mai discutăm despre dreptate, adevăr sau curaj.
Sunt mulți oameni blocați în bucătăriile propriilor vieți, prea grași, ca peștii banană ai lui Salinger, incapabili să iasă din paranteza în care au intrat.
Taică-miu are 71 de ani, nimic nu se mai poate schimba.
Dar ce te faci cu peștii tineri din acvariile de la hipermarket, făcându-ți cu aripioara, fericiți că tu pleci și ei rămân, să mai pape ceva?

Taică-miu a câștigat în instanță, alături de alți foști colegi de serviciu, un proces care obliga statul român să le ofere compensații materiale pensionarilor care au avut încadrarea Grupa I de Muncă, adică ăștia care au reușit să scape cumva cu viață deși au albit la 27 de ani. Tot stau mai bine decât prietenii lor care au crăpat prin birouri de apoplexie sau infarcturi. Curtea a zis ok și, pentru câteva luni, cred că 8, taică-miu a ajuns la pensia de 2900 de lei. Apoi la finalul lui februarie 2017, casa de pensii din Brașov a trimis o decizie în care l-a anunțat că s-a gândit mai bine și punctul de pensie se calculează așa: se scade un curcan dintr-un coș de mere pe care îl înmulțești cu de trei ori valoarea unei motostivuitoare și apoi extragi rădăcina pătrată a unui pătrunjel pe care o aduni cu 2 butelii. Și ce să vezi, iese exact pensia pe care taică-miu o avea înainte de decizia instanței. Mint, o pensie mai mare cu 70 de lei decât cea de dinainte de decizia instanței venită după un proces care a durat vreo 4 ani, trecut prin toate, judecătorie, tribunal, curte de apel, cu avocat și cheltuieli, până la decizia definitivă.
Nimic nu-i definitiv în țara asta decât că statul este hoț și ticălos.
Și uite așa taică-miu și câți dintre septuagenarii lui colegi mai sunt vii sau în stare, sunt din nou la căsuța zero, iar trebuie să plătească avocat, iar trebuie să întocmească actele. E un caz foarte ușor, zice avocatul, e atât de ineptă decizia Casei de pensii, nu avem cum să nu câștigăm. După câți ani? Cine are timp să-l rătăcească prin tribunale, să-l lase ca pe-o plasă suspectă să vină geniștii să-l detoneze. Cine are nervi să o ia de la capăt, mai ales când ai 70 de ani și ești aruncat în acest roller-coaster emoțional. Azi ai 1000 de lei în plus la pensie și banii retroactiv pe 9 luni, mâine vin băieții cu poprire pe conturi, să recupereze banii pe care, deși instanța a zis că îi meriți, casa de pensii zice că nu.
Coșmarul lacului de smoală în care ai rămas țintuit și simți cum se apropie, plescăind în apă neagră, monstruosul rege crocodil. Asta e viața cu statul român. You can run but you can`t hide.

Și maică-mea e îngrijorată.
Mamă, ți-au făcut ăștia carte de muncă? De la primul meu loc de muncă, din 1992, am auzit întrebarea asta. Nu mamă, nu mi-au făcut. Am 25 de ani de muncă, primii 10 petrecuți prin redacții și agenții care nu s-au obosit (cu 3 excepții) să mă omenească, să-mi verse contribuția la fondul de pensii și la șomaj și la asigurările de sănătate. Dar când ai 19 sau 23 de ani nu-ți pasă chiar dacă maică-ta bodogăne că o să cerșești la pensie, tu știi că o să crăpi, că nu treci de 27 ca Janis Joplin și Jimi Hendrix. Și apoi te trezești la 29, viu, cu sinuzită, cu burghezia crescându-ți sub părul în care apar câte unul, două, firele albe.
Mi-am încheiat un soi de asigurare la ING, o pseudo-pensie, ei știau de atunci, din 2002 cât de adânci sunt piața neagră și cea gri. Acum aveam și carte de muncă. Și, câțiva ani mai târziu, mi-am mai făcut o pensie d-asta falsă la ING și apoi a venit pilonul II care pilonul ăsta, în esență, spune că statul român știe că natalitatea se duce dracului, că modelul că eu muncesc acum ca să îi plătesc pensia lui tata, tot acum, nu e sustenabil și că peste 20 de ani nu va mai fi nimeni să îmi plătească mie pensia. Așa că statul a acreditat un număr de companii de asigurări să îmi ia banii azi și să îi investească așa cum vrea el și peste ani de zile să mi-i dea mie, la pensie, adică eu de acum mă plătesc pe mine în viitor.
Statul spunea că până în 2016, 6% din banii care îi sunt trași salariatului, contribuție pentru pensie, se duc la acești asiguratori privați dar acum sunt numai 5,1%. Nimeni nu a suflat o vorbă despre tălpile și răzgândelile statului, nici măcar ING sau NN cum i-o zice. Și acum, olandezii, văzând că e groasă, au zis că ar trebui să ne pese că statul vrea să înghețe procentul la 5,1% sau poate să vireze chiar mai puțin sau, de ce nu, să naționalizeze sumele strânse în ăștia aproape 10 ani de pilonul II.
Și eu ce pot să fac NN? Că nu am cum să îmi scot banii și să fug cu ei din țară. Nu pot părăsi sistemul. Sunt în același lac de smoală, regele crocodil îmi halește deja piciorul drept, nu mă pot mișca să-i dau una peste bot.
Ce să fac măi NN? Știu că nici ție și nici mie nu ne convine asta, dar eu sunt cetățean român, veșnic călcat în picioare de stat. Sunt muritor, finit, falit. Și ție, NN, până acum nu ți-a păsat să îmi spui care îmi sunt drepturile, care îmi sunt obligațiile. Dacă am reușit în ani de zile să pricep păsăreasca bancară, nu același lucru pot să spun despre asigurările mele pseudo-pensie. Nu înțeleg nimic din punctele pe care le aduni, le înmulțești, le corelezi la inflație. Eu câți bani iau în 2025? Habar n-am.

Deasupra noastră se caftesc balauri.
Casele de pensii cu justiția, asiguratorii cu ministerul finanțelor. Nu mai sunt bani. Tipărim bani. Direct dolari, așa cum face Coreea de Nord. Sau trimitem centurionii să dea cu ușile de pământ, să ia de prin casă de la oameni argintăria, pune mâna și pe televizor și pe storcătorul de fructe, că-i d-ăla bun.
Dar nu, nicio clipă nu ne atingem de marile dosare de corupție-hai fie, și de ăla mijlocii, nu recuperăm prădăciunea. În august anul trecut, ANAF se lăuda că a adus la buget 4,5% din prejudiciul marilor dosare (Voiculescu, Becali, Tender, Iancu).
Iar acum, ca să închidem gura prostimii, îl dăm pe Ghiță.
Uitați ce v-a adus iepurașul!! Ghi-țăăăă!!!
Uitați că vă furăm banii de pâine, măcar a rămas circul.
Ce țară sărmană și tristă. Și ce bine îi stă plânsă.

Pe cine știi acolo?
Bagă-mă și pe mine pe listă!
Fă-mi lipeala cu X.
Nevasta rectorului e prietenă cu verișoara doctoriței mele, deci poate să-ți aranjeze să…

Dacă nu ai intrare ești într-o situație fără ieșire.
Matrixul societății românești este construit pe codul cumetriei, cine nu se poate conecta la rețea, rămâne afară, în întuneric și frig.
Când arareori, elemente extra-cumetrie reușesc să se infiltreze în structuri, sunt tratate cu precauție de către particulele pre-existente. Sunt cercetate să nu fie contaminate cu autonomie, cu onestitate, cu tupeul de a vrea să facă ceva care să contravină marelui organism cumetresc cum ar fi să ceară mai multă eficiență, mai puțină indolență.
Pe tine cine te-a adus aici, drăguță? Păi tu ce crezi, că ai ajuns la Tarom sau la Casa de Sănătate sau la Ministerul Mediului sau la Agenția Națională de Descoperire și Recuperare a Timpului Pierdut sau la Consiliul Național al Cefelor Late ca să faci treabă, să crești profitul, să îndepărtezi hoții și leneșii din sistem sau pentru că mătușă-ta sau nașă-ta au pus o pilă la șeficul sau la domn director?
Crezi că d-astea ne arde nouă, de eficienți d-ăștia care uită cine i-a adus, cine i-a introdus, cine i-a promovat?

În țara cumetriei nu există probleme ci doar soluții.
Dragă, am un băiat puturos, nimic nu vrea să facă, nu îi găsești și tu un loc la Agenția de monitorizare a spumelor la gură?
Aaaa, sigur că da. Dar mai întâi, ca să aibă mai multe șanse, zic să îl înscrii la doctorat la  horticultură.
Ce-are spuma cu horticultura?
Păi am o prietenă care e îndrumătoare de proiecte de doctorat și e plătită la numărul de doctoranzi pe care îi are. Poate știe fi-tu pe cineva să aducă, un coleg, doi, să fie mai mulți.
Și tot așa, și tot așa.

Un ochi pe față, unul pe dos, plovărașul cumetriei îmbracă coatele, genunchii, gâtul și coastele României.
Și nu e doar aplicabil instituțiilor de stat ci și corporațiilor, ong-urilor, editurilor, presei sau zonei culturale.
Corporațiile susțin ong-uri nu neapărat pe criterii de eficiență, ci pe prieteșuguri legate în dormitor, cluburi sau la petreceri de copii. Banii aleargă la proiectele culturale făcute de artiști de casă, las că ăia de sunt buni o să obțină finanțare europeană, eu trebuie să-l promovez pe X, că mi-a decorat vila de la Cheia. Știu cel puțin o editură care își alege titlurile gândidu-se ce servicii o să îi facă nenea ăsta publicatu, să-i zicem Y. Nu calitatea scrisului lui Y e importantă, Doamne ferește, cui îi pasă de scris când putem să punem niște poze bune și să facem o coffee-table book superbă. Y este un cunoscut critic literar sau politician, e bine să mi-l așez la braț și să-l plimb în pași de vals prin săli de bal. Mâine-poimâine o să-mi întoarcă serviciul cu vârf și îndesat.

Lumea satului întreabă când treci pe uliță: a cui ești ghea?
Și tu cuminte spui: a lui Orez, a lui Șâșâială, a lui Păpușă, a lui Pățitu.

Ești al cuiva, aparți unei familii care te împrăștie așa cum ciupercile împrăștie sporii din care vor crește alte ciuperci. Doar că tu nu ești o mânătarcă sau un pleurotus ci ești o ciupercă d-asta rea, a piciorului.
Un fungus care a infectat tot organismul social românesc cu boala puturoasă a cumetriei.
Și deși e atât de simplu ca statul să se trezească și să se dea cu spray de meritocrație pe piciorul bolnav, nu poate să facă asta pentru că infecția s-a întins și la nas și la ochi și nici nu mai vede că are o boală și nici nu mai miroase că ceva nu e în regulă cu el.

Iar atunci când alții îi spun statului român: nu vă descălțați, rămâneți așa, că nu mai suportăm duhoarea, el se gândește că e plină lumea de închipuiți-ipocriți-simandicoși și îi privește cu mila pe care o arunci în farfuria de tablă a unui cerșetor bătrân, rămas fără casă.
Dacă ar fi avut pe cineva, un cumătru să-l ajute, nu ar fi ajuns pe stradă.

E 3 dimineața, suntem în bucătărie și bem un pahar de vin. El e fericit că Udrea a luat 6 ani de pușcărie. S-a făcut dreptate. Ia o gură de vin și se răzgândește.
Totuși e puțin. Face recurs, mai dă în gât pe cineva și să vezi că o să scape.
Mai ia o gură de vin.
Chiar și așa, ăsta e un cadou extraordinar de ziua mea.
Zâmbește în noapte generosului prieten care i-a oferit capul blondei de Buzău.
Pentru câteva minute, poate ore, poate pentru restul nopții, uită de datoriile de 30.000 de euro, uită că nu are bani să își termine lucrările din baie, că nu are bani să înlocuiască motorul stricat al mașinii, că nu are bani să își pună dinții, că nu are bani să facă un concediu în Grecia.
Nu a fost scutit, de ziua lui, de plata celor 30.000 de euro, nici nu a primit vreun sfanț din cei de care are nevoie să-și pună pe picioare gospodăria sau dinții-n gură. Dar n-are a face, e fericit.

Îmi amintesc de un alt dar, cel primit de mine de ziua mea, în 2014. 10 ani la bulău luați de Dan Voiculescu. Am luat o sticlă de vin exorbitant de scump, nu găseai vin decât la niște macaronari ticăloși care îl vindeau cu 140 de parai, greu cu șprițul în cea mai mare țară musulmană din lume, în timpul ramadanului. Am ciocnit, am râs, ne-am bucurat ca la sfârșitul unui război.
Dar nu a venit nicio pace.
Căci dacă e ceva ce uităm mereu atunci când pică un nume d-ăsta mare este că alți 70.000 de orci sunt pe banda de producție a partidelor politice din România.

Din fiecare gâtlej de pe care a zburat un cap, izbucnesc vlăstarele nemerniciei viitoare. Cresc grabnic, ca Pipăruș Petru, îți trebuie un aruncător de flăcări, bombe cu napalm, ca să îi termini pe toți. Ba nu, îți trebuie o mașină a timpului să te-ntorci la t0, momentul în care matca a depus primele ouă ale politicianului de tip nou. Să fii acolo, cu un tun cu laser, să prăjești matca și să ucizi ouăle. Să torni un cofraj de ciment de 29 de tone deasupra, să închizi locul pe veșnicie, ca pe un miez de uraniu descompus.

Contemplăm bornele optimismului pe care naiv le-am așezat în viețile noastre. Emil Constantinescu, în 1996. Și arestarea lui Cozma în 1999. Apoi Băsescu în 2004 și intrarea în UE și NATO, DNA și condamnarea lui Năstase în 2012. Ooooo, cât am sărbătorit toate astea și apoi, mahmuri de atâta libertate, democrație și demnitate, ne-am întors la serviciu, la dări, la credite, la școală și am crezut că războiul s-a terminat.
Că am învins.

Și am făcut mai multe credite, ca să cumpărăm gresie și să punem parchet și să luăm niște rafturi ca să punem sticlele de vin pe care le vom deschide când îl vor sălta pe Tăriceanu și pe Băsescu, pe Dragnea și pe Iliescu.

Și astfel, drogați cu justiție, dreptate și adevăr, vom continua să trăim viețile noastre mici, fericiți, ignorând valurile de corupție care se nasc la fiecare pietricică pe care o aruncă Justiția în imensul lac al ticăloșiei românești.

Pe strada Castelului, la a șasea casă pe partea stânga cum vii dinspre sensul giratoriu, pe geam era lipit un bilet care bilingv-în română și engleză- ruga trecătorii să nu mai bată în fereastră. De ce ar bate în fereastră?, m-am întrebat până să văd într-o bună zi un cotoi gras, cu figură severă, care privea ca un cardinal francez strada, de pe pervazul pe care îl împărțea cu un ghiveci. Trecătorii băteau în geam, sperând să-i capteze atenția.
Dar ceva din expresia demnă și rezervată a motanului m-a făcut să mă gândesc că mă uit la o zeitate trimisă în inspecție, a cărei prezență pe pervaz este un semn clar că Ziua Judecății de Apoi nu a sosit, că antropocenul nu este pe cale să pună punct- încă-vieții pe planeta Pământ.
De fiecare dată când trec prin dreptul ferestrei, mă uit cu inima mică, tupilată undeva în dosul plămânilor, să văd dacă zeul-mâță este acolo. Și dacă nu e, mă cuprinde îngrijorarea. A fost trimisă nava să îl ia de pe Terra? O să fim spulberați de un tsunami în viitoarele 56 de minute?
Aștept încordată sfârșitul lumii.
Se va produce cândva în următorii 20 de ani.
Sunt sigură de asta. Ce vârstă are pisica? Dacă e cu adevărat un zeu motănesc, o să trăiască până atunci? O să își îngroape stăpâna cu diabet care îl scoate uneori la plimbare în lesă, ca pe câini?
În jurul meu, umanitatea se bate cu haosul ca un cowboy încercând să strângă într-un țarc o turmă de pisici împrăștiată pe un câmp. Am văzut imaginea asta, cowboyul dovedit de cireada de mâțe, cândva într-o reclamă. Nu mai știu la ce era reclama.
Taică-miu luptă cu distrugerea impunându-și propria ordine.
Pune vaza cu flori în centrul măsuței și furculița și cuțitul la exact 1, 68 de centimetri distanță de marginea farfuriei. Telecomanda trebuie să stea în sertar, între batiste și tocul ochelarilor și farfuriile trebuie să fie precis aliniate în dulap. Trage cearșaful de sub tine ca marginile lui să atârne perfect egal în ambele părți ale patului.
Este singura lui formă de a se împotrivi morții.
Este singurul lucru pe care îl poate controla.
Aliniază, mută, bodogăne că noi nu înțelegem să respectăm regulile.
Încălcăm ordinea.
De fiecare dată când facem asta, când punem cuțitul pe stânga și la o distanță greșită, când nu aranjăm farfuriile cum trebuie sau când lăsăm afară telecomanda, am înțeles acum, inima lui se face mică, se ascunde în spatele plămânilor. Îi e teamă că vom dezechilibra Universul.
Căci Universul este fragil, este ca o podea pusă pe cilindrii de lemn, dacă muți vaza în locul greșit, centrul de greutate se schimbă, riști să trimiți omenirea în cap.
Taică-miu știe asta.
E unul dintre puținii oameni vigilenți.
Spre deosebire de noi, nepăsătorii, neghiobi orbiți de propria aroganță, el știe că singura formă de a rezista întunericului este ordinea. Lucrurile trebuie să fie la locul lor. Banii între haine, actele în cutia de bomboane, telefonul vechi lângă telefonul și mai vechi lângă bateriile pentru termostat. Și craniile de ceramică primite de la mine trebuie să stea aliniate, la distanță de 9,8 centimetri unul de altul, de strajă lângă farfuriile cu modele populare săsești.

Pisica era ieri seară pe pervaz. Privea lumea prin ochi mijiți care îi dădeau un aer bonom.
M-am culcat liniștită. Nu știu de ce este atât de agitat Al Gore.

Am scris textul ăsta în 13 noiembrie 2014. Ca de obicei, nu am avut dreptate.

Când se va termina totul, va băga divorț. Poate atunci ea va vrea să i se întoarcă în pat.

Mai sunt două luni și gata.

Se căută în oglinda de deasupra chiuvetei. Privirea îi căzu în hăurile cearcănelor care ar fi avut nevoie de semnalizare: atenție, ocoliți, gropi. Se adună și-și pieptănă cu degetele firele de păr puține, le trase ca pe un ceolofan peste borcanul capului. Înăuntru, magiun. Magiun de Elena. Ce-o face acum? Cu cine este? Sigur are pe cineva, reușește cumva să scape de filaj și sigur se întâlnește cu cineva, altfel de ce nu îl mai lasă să o atingă?

Mai sunt două luni.

La televizor sună înfundat pumnii trimiși în stomacuri de candidați. Se scutură. Îl enervează neamțul, e prea moale, caca moale de pisică stricată la burtă. Dacă era el îi rupea capul nevăstuicii ăsteia cu ochelari. Dacă era el, îi făcea fundă limba aia mincinoasă. Iote, iar zice de el, că îl susține pe neamț, că a tăiat pensiile, că Elena…

Maria citește, o vede prin ușa întredeschisă. A îmbătrânit, e acră, străină și în jurul ei aerul e gheață. Nu mai dorm de mult timp împreună, nici n-ar vrea, nu-i mai suporta oricum picioarele reci și frigul ciocnirilor involuntare de sub așternuturi. Miroase a bătrân. Poate că și el miroase a bătrân și d-aia Elena nu mai vrea să-l sărute.

Sau e un joc.

Desigur, e un joc. Și el dansează șchiop pe vârfurile degetelor blondei cu breton, hop și iar hop. Și ce să facă?

A stat și s-a gândit, și știe că nu poate să trăiască fără ea. A înebunit la bătrânețe, așa cum i-a zis ghicitoarea aia țigancă acum cât, 40 de ani aproape. I-a zis că o să ajungă mare și că o femeie, blondă, o să-l facă mic. Ca pe un muc lung scos din nas, luat și frecat între degete, până biluța se topește și dispare în canalele amprentei degetului mare.

Hăhăhă-așa a râs el, cum râde el, gros, apăsat, stropi mari de râs, hăhăhă, pe mine nu mă fac, măi fetițo, femeile.

Na, că l-a făcut. Și numai el știe ce e în sufletul lui. Și poate Maria. De atâția ani, sigur știe. Dar nu o mai interesează. E obosită și bătrână, și el e vinovat pentru 7894 de fire din cele 8000 de fire albe pe care le are. Și pentru 39 de riduri din cele 46 care coboară repezit, șleauri pe obrazul care a luat-o la vale ca într-o alunecare de teren a feței. Alunecare de ten. Așa ar trebui să se cheme bătrânețea chipului.

Neamțul își mai fură un cot în gură de la obrăznicătura aia tâmpă de prim-ministru. Nu are joc de glezne neamțul. E prea încet. Nu e elastic. Dacă ar fi fost el i-ar fi zis mucosului despre socru-su și despre clica aia de ordinari pe care o ține sub pulpană. I-ar fi spus despre Roșia Montană, amnistie, modificarea codului penal și despre distrugerea economiei. Nu l-ar lăsa să scape fără să zică despre KazMunaiGaz, scutiri de taxe, ruși și chinezi aduși în bătătura noastră, de mineriade și legea proprietății. Ar cere ăsta micu, ar cere să îl lase să plece din studio, cu sânge curgându-i în barbă și el atunci i-ar da o batistă să se șteargă și i-ar spune să vină mâine cu maică-sa, tuns. Hăhăhă.

O să vină la el. Toți o să vină la el când se va termina. Mucosu sau neamțu’, deși neamțu’, la cum se mișcă, slabe speranțe să plece din gospodăria lui cu slănină și ștergare cusute cu vorbe săsești care glorifică cinstea și cumpătarea.

Vor veni la el, dar juma de an va fi doar al Elenei. Vor pleca probabil undeva. Africa de Sud. America de Sud. Sudul trupului ei atât de prietenos acum un an. În sudul corpului ei alb și moale va locui șase luni de zile. Își va face buletin între picioarele ei.

Poate vor face un copil. Un băiat bătăios ca el și frumos ca ea și..

Pe gât îi urcă, zgâriindu-l, un acces de tuse. O flegmă se rupe din piept și țâșnește grăbită din gură, ca un jet de cerneală aruncat de o sepie. Fumează prea mult.

E bătrân. Și bolnav.

Maria lasă cartea și vine în baie să-l ajute.

Se gândește: în spatele lui, al primului bărbat al țării, este o femeie puternică. Și în spatele femeii puternice este soția bărbatului, hăhăhăhă. Cine-a zis asta?

– Maria? Cine a zis asta?

– Ce?

– În spatele oricărui bărbat puternic este o femeie și în spatele ăsteia este soția bărbatului?

– Groucho Marx.

– Ai dracu’ comuniști.

În primăvara anului 1871, în timpul Comunei din Paris, bunica anarhismului, Louise Michel, a cerut guvernului radical să introducă prin lege obligativitatea educației pentru copiii până în 12 ani și să deschidă creșe pentru copii de până în 3 ani, care să ofere mamelor timpul necesar să învețe o meserie.
Educație, emanciparea femeii, societate tolerantă și seculară, visul unor anarhiști adunați la un loc și măcelăriți ca un banc de ton de haita de orci a imperialismului, feudalismului, capitalismului, industrializării, naționalismului, militarismului, catolicismului, antisemitismului și socialismului.

150 de ani mai târziu, mitropolitul Clujului spune că România e o țară împuținată, că suntem o turmă prea mică pentru gustul Domnului și că este responsabilitatea femeii să facă un copil pentru mamă, unul pentru tată și unul pentru țară și biserică. Să spunem că sunt un fan al poveștii cănuței cu apă, că pot pricepe de ce mi-aș modela după chipul și asemănarea mea un mic cărăuș pe care să-l trimit adesea la robinet, când mi-o fi sete, la bătrânețe. Să mai spunem și că, din generozitate sau poate tocmai, din egoism-adică de ce să îmi ia mie cărăușul, m-am chinuit atât să mi-l antrenez?-îi ofer și partenerului unul. Acum mă gândesc că trebuie să fie și doi robineți de apă rece, ca să poată să ne deservească în același timp pe mine și pe partener-soț-concubin, atunci când ne ard mațele de sete.

Dar de ce ar trebui să fac un copilaș pentru țară și biserică? Cine e țara asta? Îi este ei sete? Cine este biserica? Suferă de la arșiță?

Istoricul Yuval Noah Harari scria în Sappiens “Large numbers of strangers can cooperate successfully by believing in common myths. Any large-scale human cooperation – whether a modern state, a medieval church, an ancient city or an archaic tribe – is rooted in common myths that exist only in people’s collective imagination.”
și
“Yet none of these things exists outside the stories that people invent and tell one another. There are no gods in the universe, no nations, no money, no human rights, no laws, and no justice outside the common imagination of human beings.”

Care va să zică eu, omul, creatorul mitului religiei, creatorul mitului națiunii, creatorul mitului cănuței cu apă la bătrânețe, ascult porunca unui cetățean cu barbă care nu este mai real decât lupul din Scufița Roșie sau măgarul din Shreck, care îmi spune că datorez ceva unor alte două creații ale mele: țara și biserica, Oz și Valhalla.
Dacă nici asta nu înseamnă schizofrenie, nu știu ce mai e.

Femei cu broboadă îl ascultă pe bărbatul cu barbă căruntă întinsă ca o bavețică peste haina neagră care nu reușește să îi subțieze pântecul prea plin. Îi place mâncarea lui preafericitu, nu îi place mișcarea lui preafericitu.
Mai bine să stai nemișcat.
Uite, Louise Michel conducea plutonul acum 150 de ani, Nietzche vestea acum 120 de ani moartea lui Dumnezeu și acum 40, Ceaușescu dărâma biserici. Toată lumea a trecut în goană pe lângă ortodocși care au așteptat pitiți și acum, la ultima turnantă, au sărit odihniți înapoi în cursă, poziținându-se în fața plutonului de maratoniști.
Preafericitul poate să meargă la pas o vreme, e atât de în față încât nu trebuie să alerge. Nici nu ar putea. Nu-i place preafericitului mișcarea, e trupeș sub anteriu, îi e greu, tare greu să meargă până la robinet pentru o cănuță cu apă.
Nu mai bine îi fac eu un copilaș care să îi aducă?

Imaginația ne joacă feste. Una din cele mai puțin hazlii este gluma asta, cu bărbați grași, cu bărbi mănoase, îmbrăcați în rochii negre, care ne dau ordine cum să ne folosim ovarele, mâinile, gâtul, picioarele, stomacul, timpul și banii. Închideți ochii și spuneți după mine: ești doar o plăzmuire a imaginației mele, nu ești real cum nici Bau-Bau nu e real.
Dispari.
Noapte bună.

România e pe locul 57 în topul fericirii. Pe locul 1 este țara care l-a dat pe Breivik, pe locul 14 este țara care l-a dat pe Trump, pe 17 cea care i-a dat pe Hitler și Milli Vanilli.
Noi suntem un pic mai puțin fericiți, cred că vine din modestie.
Deși am inventat focul, magma și aramaica, nu suntem fericiți, poate suntem un pic mulțumiți. Nu ne-am descurcat chiar rău, ținând cont de ghinionul poziționării ăsteia nefericite, la răscrucea a trei imperii. Dar uite că ne-a servit la ceva, am învățat să otrăvim fântânile, am învățat să găsim craca aia bună din codru, am învățat să vorbim limbi străine, uite Olguța ne-a făcut pe toți mândri cu vorbele ei meșteșugite de la ONU.
Am învățat să zicem ca ei și să facem ca noi. Să ne descurcăm.
Și atunci de ce nu suntem mai fericiți?
Cred că e de la alcool. Consumul mare de spirtoase duce la depresie. Bem mult noi românii.  Suntem pe locul 8 în lume. Pe locul 1 sunt moldovenii. Și uite că ei sunt pe locul 55 în topul mondial al fericirii. Dacă stau să mă gândesc, e normal să fie mai fericiți. Măcar ei sunt pe locul 1 la ceva.
Noi suntem mediocri.
Nu prea suntem excepționali în nimic.
Uniunea Europeană a distrus tot. Înainte eram excepționali în roșii, în fotbal, în gimnastică și în bauxită.
Eram buni și la asasinate politice și, aș zice eu, bunicei la revoluții.
Mai suntem buni la indignare. Serios.
Ion Iliescu se indignează cel mai bine. Acum 4 zile a fost prins de reporteri după audierea în dosarul Revoluției și luat la întrebări.

Reporter: Vă este teamă de acest dosar? Ce s-a intâmplat la Revoluție? Ce calitate aveţi în dosar? Vă consideraţi vinovat pentru ce s-a întâmplat atunci?

Ion Iliescu: Pentru ce?

Reporter: Pentru ce s-a întâmplat la Revoluție.

Ion Iliescu: Pentru Revoluţia română? (Pentru întrebarea) asta trebuie să aveţi cât de cât discernământ!

Exact domnișoară reporter. Ce discernământ ai tu dacă întrebi ca o tută senină dacă Ion Iliescu se simte vinovat pentru crimele Revoluției.
Cum să se simtă vinovat? Dacă se simțea măcar puțin vinovat făcea o eczemă ceva, trebuia doamna Nina să îi ia un unguent, poate chiar avea insomnii, îl visa pe Mazilu ajuns președinte înaintea lui, cât pe ce a fost, cât pe ce…
Ion Iliescu este nevinovat. Doarme bine, mănâncă bine, are scaun regulat.
Are doar niște pete pe față, de la bătrânețe.
Să-l țină Ăl de Sus cât mai mult, mă rog la violeta de Parma din ghiveciul galben. Acolo trăiește Dumnezeul meu, între frunzele acoperite cu un tulei albicios, lângă tulpina unei flori triste ca o față de sfânt ortodox îmbrăcat în chiloți prea strâmți.

Promit că dacă Ion Iliescu trăiește îndeajuns încât să prindă o zi la pârnaie, o să fiu atât de fericită încât o să propulsez România în raportul fericirii mondiale de pe locul 57, pe locul 22. Unde acum este Brazilia. Și astfel împușc doi iepuri deodată. Atrag investitori în țara noastră-căci, se știe, angajații mai fericiți sunt angajați mai productivi. Și îl fac pe domnu Dragnea să se gândească de mai multe ori înainte să plece la triștii ăia de brazilieni.
Poate chiar va aduce și va planta la malul gârlei câțiva cocotieri și va trăi la umbra lor, FERICIT, până la adânci bătrânețe.
The End

Parlamentarul-neurochirurg Dănăilă, bătrânelul care se plimbă cu metroul stârnind simpatia publică, spune că homosexualii nu pot să aibă copii, deci îi cumpără sau îi fură.
Cam cum cumpără locuri pe listele de partid băieții care s-au săturat să fure mărunt, ca provincialii, și țintesc anvergura națională. Știam că un loc pe listă e între 15.000 și 50.000 de euro. Cam cât costă un copilaș de indian de-al nostru, dacă nu ești atât de norocos cât să dai de un tătic heroinoman, că p-ăla îl convingi să-ți dea odrasla pe câteva bile, maxim 300 de euro.
Săracii homosexuali, îi costă mult mai mult acum să cumpere un copilaș, de când cu domnu Dragnea care a dat pomeni după pomeni, de a trezit și FMI-ul din toropeală: haoleu, ce faceți măi băieți voi acolo cu bugetul?
E cel mai slab leu din ultimii 4 ani și jumătate, a sărit de 9 palme euroiul în aer. Și normal că PSD-ul vrea să îl dea jos pe ofițerul Manole: unde e mă Ana să o proptești în peretele monedei naționale, să nu se prăbușească până dimineață?
Dar Manole nu mai are Ane, le-a zidit pe toate în ăștia 27 de ani de când e șefu BNR, așa că acum cred că își face tăcut bagajele, probabil se retrage la podgorie.
Dacă dă vinul la export, s-a scos. E mană cerească pentru exporturi leul slab. Însă noi nu avem nimic de dat la export. Nu se mai produce nimic. În Giurgiu, pe unde am trecut acum trei zile, s-au închis Dunăreana, Şantierul Naval, Combinatul Chimic, IMUG-ul, Fabrica de Zahăr.
-Toți sunt acum paznici sau vânzătoare. Nu mai ai unde să muncești, mi-a zis mătușă-mea.
Nu producem nimic, nici nu e cazul. Dragnea are tiparniță și ca în Lumini și Umbre, scoate bani noi, din plastic, it`s fantastic, ca să astupe găurile din gurile bugetarilor morți de foame. Acum 2 zile au zis să mărească și salariile pălmașilor din administrație locală. Robu, primarul de la Timișoara, a zis că el vrea 4-5000 de euro pe lună la cât se strofoacă pentru urbe.

Euro vrea Robu. Nu lei. Știe și el că sub un elefant sau doi nu se rupe pânza de păianjen dar când mai aduci încă unul, hap, dai cu noada de asfalt.
Geaba câștigi 8000 de lei ca primarul general al Capitalei, dacă din el nu îți mai ajunge să cumperi 789.654 de luminițe de Paști, ci doar 654.765.
Euro crește și eu nu mă îngrijorez că nu pot să-mi cumpăr, ca un homosexual ce sunt, niște copii, ci că se scumpește chiria. Și că îmi crește factura la apă, că uite acum se duce și prețul la benzină în sus, apoi se vor scumpi alimentele, biletele de tren și medicamentele. Mă îngrijorez că nebunii furioși care erau pe haloperidol nu și-l vor mai permite și vor ieși în stradă și îi vor da cu o bordură în cap lu domnu Dragnea spunându-i: ce folos că ne-ați mărit pensiile și salariile de bugetari dacă ați scumpit cu 30% păpica?
Pentru domnu Dragnea sunt îngrijorată, că săracu iar a uitat robinetu deschis și iar se umple piața Victoriei, de data asta cu oamenii ăia care l-au votat pentru că au îndrăznit să creadă în România și au vrut mai mulți bani.

Pentru homosexuali nu-mi fac griji. În definitiv, dacă nu-și mai pot permite să cumpere copii, domnu Dănăilă a zis clar că pot să îi fure. Le-ar face bine și părinților, că vin vremuri scumpe. Mă gândesc chiar să fac o platformă de închiriat copii homosexualilor. Pe câteva luni sau câțiva ani, până trece urgia.
Care ești programator, dă-mi mesaj pe privat.