Chelnerul de la Zexe este uns cu toate alifiile. Probabil doar așa a reușit să-și tragă pe el cămașa, un pic cam strâmtă, ai cărei nasturi stau să zboare. Avea oare și papion? Uite că nu-mi amintesc dacă avea papion. Dar avea genul de prezență care, și fără papion, te făcea să simți că doarme-n frac. Rafinament.

Mesele de sub luminatorul care transformă încăperea într-o seră tropicală sunt ocupate de figurația de la Dallas. Avem cowboyul bătrân care mestecă un trabuc și-și bea espressoul cu o pălărie de paie pe cap. Avem o duzină de Miss Ellie în capoate înflorate și Jock, dar nu ăla coios, primul, ci morsa blândă care a fost adus pe post de Jock, atunci când scenariștii s-au gândit să îl învie.

Chelnerul cu papion imaginar jonglează cu diminutivele: cârnăciori sau ciorbiță, mititei sau platouaș cu chifteluțe și sălățică, un ardeiaș, o smântânică, pâinică și țuiculiță. Îi tai brutal sufixele și cer un biftec tartar.

Prinzând curăjel, povestește înveselit cum, în urmă cu 3-4 zile, a primit vizita unui grup de lucrătorițe pe centurică. ”Așa erau îmbrăcate-dezbrăcate, dacă înțelegeți ce vreau să spun”. Chelnerul spune, cu mâna pe inimă, că doamnele sigur nu lucrau în România, ci Occidentul le dăduse bani de țoale și smacuri. Fetele s-au așezat la masă și, una dintre ele, cu pofte carnale cam ca ale mele, cere biftecul tartar. Chelnerul nostru se execută, aduce farfuria cu cilindrul de carne luată la satâr pe mijloc și ingredientele răsturnate în mormănele indicând punctele cardinale după cum urmează: castravecior la vest, ardeiaș la est, la nord cepuță/cepișoară și la sud capere. Amestecă în fața fetelor care îi privesc impresionate dibăcia mâinilor. Apoi, domnița care a făcut comanda e invitată să guste. ”OOOOhhhh, ce delicios” spune dumneaei. ”Transmiteți complimente bucătarului”. ”Păi eu sunt bucătarul. Ați văzut doar că am gătit sub ochii dumneavoastră. Și cărnița e crudă. Deci..”. ”Așa este. Complimente dumneavoastră și bucătarului. Este o mâncare extraordinară. Spuneți-mi vă rog: când țara noastră are o bucătărie atât de strălucită, când avem biftec tartar și zacuscă și chifetele, de ce nu ne facem reclamă peste hotare? De ce nu știu străinii că noi am inventat atâtea bunătăți?”

Mândrii că suntem români. Românași, pardon. Mândrii că suntem românași, mergem la Bruxelles să ne mândrim și să ne apărăm mândria care e mică deși ar trebui să fie mare pentru că noi am inventat atâtea și atâtea lucruri esențiale. De pildă caloriferuțul. Și cu toate astea noi, românașii nu avem recunoșterică în Europuța. Aveți idee cum să ne facem un pic de PRaș?
Ps mandrii cu doi de i. Ca e ironie.

1 mai. Taximetristul are cămașă albastră și ochelarii de soare cu bretea verde praz. Spune vesel: ”Uite ce gol e orașul. Doar țiganii au mai rămas acasă. ”

Pe ciuci sau pe scăunele, pe strada Viitorului stau busturi monumentale de femei mulse și supte de 56 de generații de puradei. Nu au picioare, stau direct cu țâțele ălea mari pe scăunel sau pe tălpile late, încălțate în șlapi pocniți. În jurul lor, dansând ca țânțarii în Deltă, la asfințit, sunt zeci de copii, cu minge, fără minge, cu chiloți sau în curu gol, cu muci, cu bețe, lingând o înghețată, trăgând un câine de coadă. În spatele lor se cască găuri în casele care par mâncate de molii.

”Ia uitați-vă cum arată casa asta, au distrus-o.” Taximetristu a oprit la stop și îmi arată o clădire a cărei fațadă a fost smulsă, bucată cu bucata. De dedesubt ies niște coaste de lemn dar, dacă mijești ochii și te scremi ca pe masa de nașteri, poți să te prinzi că a fost o minune de Bauhaus. La o fereastră, o bătrână trage să moară, la fel de răvășită cum e casa. Mama Ilincăi-arhitectă- spune că bauhausul de București e-n budă și mâna e pe șnur, gata să tragă apa peste el. E plin bauhausul de moși sărmani care, deși le dă primăria bani ca să se mute până le consolidează casele, nu vor să o facă. Zic că vor să moară la ei în pat. O să cadă tot Magheru la prima tuse în Vrancea. Și ei o să moară la ei în pat dar patul o să fie la etajul 3, deși ei locuiesc la 8.

”Al dracu Ceaușescu, el e de vină, că el a mutat țiganii în București. Ca să-i facă pe evrei să plece. Vă zic eu. Cum apare un țigan, cum pleacă toată lumea, că țiganu sfințește locul”.

”Dar în centrul vechi cum au reușit să îi scoată?” îl zgândăr la strategie. ”Eeeee, păi acolo avea interes. Dar să știți că nici Oprescu nu are ce să facă. E delicat. Eu vă întreb pe dumneavoastră, ce ați face dacă ați fi pentru o zi primar și ar trebui să rezolvați problema țiganilor?”

Hm. Cred că aș vorbi-ca Mazăre-să li se facă locuințe sociale, undeva în afara Bucureștiului. ”Greșit! Mi-ați dat un răspuns greșit. Păi atunci faci ghetouri și nu e bine să faci ghetouri că atunci nu-i mai integrezi neam. Deci vedeți că nu aveți răspuns? V-am spus că e delicat și că nici Oprescu nu are cum să o descurce ușor”

Săracul Oprescu. Sunt sigură că are 4 caiete studențești de matematică pline cu încercări de a descâlci situația romilor: dacă-l iau pe Linguraru de aici cu neamul lui și îl permut de 6 ori și îl bag pe Bruce Lee din A în B, îmi iese un loc comun cu o rază de..

Taximetristul cu glanda milei pentru Oprescu supurândă, continuă să mormăie: ”Eu duc străini mulți cu mașina. Și ei mi-au zis că problema nu e că avem țigani. Nu. Problema e că îi ținem în locuri d-ăstea vizibile. Uite la gară sau în orașul vechi, pe Eminescu și la Galați. Peste tot sunt țigani. Al dracu Ceaușescu, dacă nu-i aducea el. Acum ce să faci, au vize de flotant. S-au născut în casele ăstea.”

Gata, știu. Dacă ăș fi o zi primar, aș cumpăra un covor mare-mare, de fapt aș cumpăra multe covoare mari-mari-mari-mari și aș pune niște voluntari să le coasă împreună și le-aș zice că noi românii facem cel mai mare covor din lume ca să intrăm în Cartea Recordurilor, acum că avem cel mai mare cârnat din lume și cel mai mare drapel. După ce aș termina, când ar veni străinii în țară, aș avea grijă să mătur toți țiganii ăștia sub covor. Atunci când nu vezi ceva, nu există. Reformulez: atunci când străinii nu văd ceva, nu există.

Și atunci chiar o să zici de 1 mai: Vaaai ce pustiu e orașul. Doar nimeni a rămas acasă.

Liviu Tofan este jurnalist și cercetător al evenimentelor din timpul Războiului Rece, pe care le-a trăit în anii 1970-80 ca redactor la Radio Europa Liberă. Liviu Tofan a lucrat timp de 20 de ani la postul american de radio Europa Liberă (RFE/RL), mai întîi ca redactor de știri. A devenit șef al serviciului de știri (News Chief) în 1980, apoi director adjunct al Departamentului Românesc. Întors în România după înlăturarea regimului comunist, Liviu Tofan a înființat și condus pînă în 1994 redacția din București a Radio Europa Liberă. A fost cofondator și director al Radio Total (96,9 FM), și a realizat diverse producții TV. Din 2008, Liviu Tofan este directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), o fundație independentă. A publicat în 2012 “A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, și “Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc” în 2013.

Așa sună CV-ul lui Liviu Tofan. Însă Liviu Tofan nu este un cocoș ieșit la ciuguleală. Este un domn în geacă de piele, cu voce caldă și așteptări mici. A plecat din țară în `73, când lui taică-miu îi erau îndeajuns borcanele cu scoici, de vânzare în alimentarele din Brașov. Și șușele lui Cotescu și Caragiu, care-ți creau impresia că tu ești cel care iei peste picior partidul, nu el te joacă pe bombeu.

Liviu Tofan nu s-a lăsat păcălit de vizita lui Carter și nici de caleașca reginei și, cu prima ocazie, a tulit-o în Germania, unde a rămas, după cum zice si curriculumul vitae, până când s-a lăsat păcălit de Iliescu. Nu poți să treci prin viață fără să ți-o furi, măcar o dată.

Apoi a plecat iar, jurându-și în barbă sau sub mustață, depinde cum dorești să vezi lucrurile, să nu se mai întoarcă la cocină, atâta timp cât porcii încă-s flămânzi. Dar iată-l în 2006, înapoi în România, cu noi și noi proiecte.

Normal. Așa îl descri când îl cunoști. Un om normal, cuviincios, de-o politețe caldă. Nimic din rezerva care trădează superioritate, deși, vorba cântecului, are cu ce, are cu ce. Cum se face că nu cere nimic? Cum se face că este una dintre puținele persoane pe care le-am cunoscut de când am deschis Frontline Club Bucharest, care nu mă întreabă câți bani fac din asta? Cum se face că nu mă măsoară ca pe o posibilă pușculiță sau poate, o verigă dintr-un imens lanț al mâinilor care se întind, peste partide, peste ideologii, supărări și amenințări, gata să se spele una pe alta?

În seara asta, la Frontline Club Bucharest, Liviu Tofan și invitații săi, ziariști, scriitori și istorici, vor vorbi despre Virgil Tănase, Ceaușescu, Mitterand, duelul serviciilor secrete și mai știu eu ce. Dar cel mai tare aș vrea să vorbească despre un pasaj anume din articolul publicat de Virgil Tănase în ianuarie `82, cel care i-a atras mânia lui Ceaușescu și ordinul de asasinare pus pe capul său. Pasajul zice așa:

”Sistemul social românesc [..] se bazează pe privilegii, excepții și avantaje. Nimic nu este dobândit definitiv, nimic nu este interzis complet: este după caz. Legi promulgate nu sunt niciodată aplicate, instrucțiunile de aplicare anulează spiritul legii respective, alte legi se contrazic iar altele plutesc în ceață. De cealaltă parte, realitatea politică a puterii este tangibilă. Dacă obții ceva, asta se întâmplă prin bunăvoința cuiva de la putere. Printr-un gest cât se poate de natural, oamenii nu caută adevărul sau dreptul lor, ci pila-locul unde se află adevărata putere. […] Societatea românească funcționează conform principiuliu vasalității familiale-nimic mai favorabil puterii decât controlarea unor întregi segmente ale societății prin rubedenii al căror interes este tocmai susținerea celui a căror putere înseamnă și puterea lor.”

Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. Cum am ajuns să fim unde suntem? Unde e sursa răului? Aici. Cum să scăpăm din acest nod de nășuleți, fini, nepoate și cumnați care au umplut guvernele României post-revoluționare? Nu știu.

Vă aștept totuși să discutăm despre asta la Frontline Club Bucharest. La ora 19.00.

Drob, ouă colorate, cozonac de două feluri, povestea sarmalei inventate de daci, chiar dacă turcii spun altceva: ”nu-i ascultați, sunt mincinoși, turcii  au ciordit rețeta de la daci, ei au inventat sarmaua cu dovleac, servită în dovleac.” A trecut abia o oră jumătate din masa de Paște cu familia. Azi e și ziua verișoarei, cea care are un băiat, copilul a călcat strâmb și a făcut entorsă. Acum are glezna în ghips și scuza perfectă să stea pe canapea 5 ore, jucându-se pe telefon ceva care face poc-ciu-iu-poc-clan-iuuuu.

Țuică de 3 feluri, friptură de miel, stufat de miel, ”cine a gătit stufatul?”, ”cine crezi dragă că a gătit, ești la mine în casă?”-se înfoaie mătușa lamantin, care trăiește în mâlurile de pe fundul comunei 1 decembrie, sectorul agricol Ilfov. Masa continuă, discuția alunecă spre lipsa de alegeri de la magazinul Max Mara, atunci când vine vorba despre o pijama decentă. De ce toate rudele cumpără de Crăciun, Paște, Hanuka, pijamale? De ce iepurașu e la fel de lipsit de inspirație  ca..”Stop, stop, stop. Ai zis Hanuka? Ești cu evreii? De 2500 de ani evreii conduc lumea”-declară sfătoasă soția vegetariană și informată a verișorului cu oase fragile, care are permanent accidente de bicicletă, ski, motocicletă și bețișoare de ureche.

Da, da, da-murmure de aprobare sau chiar ”da”-uri hotărâte, așa e. În sfânta zi de Paște aflu și eu că România nu are nicio șansă, că Voiculescu și Băsescu sunt amândoi mârșavele instrumente ale sioniștilor și aceștia din urmă nu o să-i lase pe niciunul să intre la pușcărie, deși nenorociții au vândut țara. Degeaba așteptăm noi să se întâmple un miracol, să-l bage pe motan la pârnaie-explică verișorul oase-frânte. Nu se va întâmpla, nici axa Washington-Londra-București nu-i reală, tot evreii sunt în spatele ei. Sunt în spatele Americii, a crizei mondiale. Dacă te uiți atent, atunci când ridici un ou colorat din coșuleț, vei vedea că dedesubt dai de o intrigă jidănească.

”Noooo, nu-mi spuneți că și Paștele e o făcătură evreiască?” Tăcere. ”Cum, nu știai? Iuda era evreu. și crucea era made in Ierusalim și coroan de spini a fost produsă din gardul lui Pilat. Doar Isus nu era jidan. El era dac, pentru că la daci s-a inventat creștinismul. Și sarmaua cu dovleac, în dovleac. Mai dă și tu o țuică. Cristos a înviat”

Când eram tânără, Paștele era un alt prilej să bagi în tine salată de boeuf cu pui, că vita e scumpă, și vin prost, că ficatu e bun și ține la tăvăleală. Mergeam la biserică la miezul nopții, nu din vreo convingere nestrămutată în binefacerile halitului de paște proaspăt sau pentru adăparea cu lumină, ci, cu speranța în suflet că o să asist la scene memorabile, ca aia din `94 când, după ce popa a bătut cu toiagul în poarta bisericii, de trei ori, un bagabond mucalit a țipat ca din gură de șarpe: ”deschide-n pizda ma-tii că-i securitatea!”. Hohohohohahahahahahahhihihi, ce parohie veselă a găsit când și-a făcut, în sfârșit intrarea, domnu` de la ZZ Top, cu cădelnița-n mână, cu câtă bucurie am urlat într-un glas”cuuuu mooooaaaartea pe moaaaarte călcâââââând”.

Nu am mai fost la Înviere de vreo 14 ani, e drept că am prins în Sorrento un Paște Catolic cu o procesiune înfiorătoare, cu sute de oameni deghizați în Ku-Kux-Klan, cruci, lanțuri, bice și coroane de spini în mâini, tobe și târșâit lugubru de pași pe străzile orașului cufundat în beznă. Ești cu noi sau ești împotriva noastră?-părea să întrebe biserica catolică. După ce vedeai bărbații cocoșați sub rasele cu glugi țuguiate, simțeai târându-se umed pe spate, limaxul mare și gras al fricii, auzeai cum îți trosnesc oasele sub menghinele inchiziției, cum îți putrezesc măruntaiele în pivnițele bisericii și spuneai: ”sunt cu voi băieți, sunt cu voi”

De ani de zile maică-mea îmi reproșează că nu mai fac Paștele acasă. Adică ce exact? Păi să stăm și noi, ca o familie, împreună, să mergem la miezul nopții să luăm lumină, să ciocnim a doua zi un ou. În lipsa mea, tradițiile Paștelui feherian au cunoscut mutații, ca virusul gripei aviare care a ajuns porcine și, în curând, căprine, bovine, asine. Cozonacul se face doar sâmbăta, înainte de Paște. Sâmbătă dimineața, între 7 și 9. Ouăle se pot vopsi și joi. Vineri se stă, nu te atingi de nimic. Până vineri-trebuie să rezolvi problema rufelor murdare. Nu trebuie să te prindă miezul nopții în prima zi de Paște cu rufe murdare în coș. Păi și ce fac cu ălea purtate vineri și sâmbătă? Le pui în dulap, mai acote, să nu pară că sunt murdare, că nu-i bine, ai ghinion dacă le speli vineri și sâmbăta este păcat să muncești, doar cozonacul ai voie să-l faci.

Sâmbătă, 23.58. Mai ai 2 minute să scapi de gunoi. Aceeași poveste ca la rufe. Când Isus împinge bolovanul la peșteră și se-ntoarce în lumea celor vii, trebuie ca tu, creștinul ortodox, să nu fi găsit cu gunoi în căldare. Păi și ce fac cu cutia asta de lapte, că am golit-o? Pune-o în frigider, să nu vadă maică-ta, zicem că mai era ceva în ea.

Ce ne facem însă cu ploaia? Ghinionul o lovește pe maică-mea, chiar dacă a urmat întocmai setul de reguli al creștinului cuvincios. Dar plouă, toarnă cu găleata. ”Cine m-a blestemat pe mine să am ghinionul ăsta?” se întreabă maică-mea, gândindu-se cum să facă să ajungă totuși la biserică. La  00.20 își ia umbrela, candela, inima-n dinți și taie noaptea-n două, până la biserica de la colț. Se-ntoarce victorioasă: ”Christos a înviat. S-a oprit ploaia. Am luat lumină. De la un copil am luat lumină, un copil neprihănit, că cică așa o să am noroc”.

”Adevărat a înviat!” Paștele, sfintele sărbători, pacea sfintelor sărbători intră-n casă și ..”aaaaaaa, Miiiichiiiii, ce-ai făcut Michiii?” Taică-miu pălește. Nu știe ce a făcut, ce a mai făcut iar? Maică-mea apare din bucătărie, cap roșu, turbare apocaliptică: ”Micki, de ce nu ai dus gunoiul?”, ”Am dus gunoiul”, ”Și atunci foile ăstea de ceapă ce sunt? Le-am curățat la prânz”, ”Dar am dus gunoiul, la 11.58, am ieșit în ploaie”, ”Ai dus pe dracu`. De nimic nu e în stare omul ăsta. Cine m-a blestemat pe mine cu un bărbat ca ăsta? Cum să am …”.

Isterie cu ejaculare precoce. Pacea sărbătorilor pascale a durat 4 secunde. Și când te gândești că maică-mea făcuse totul ca la carte și norocul urma, în sfârșit, să îi surâdă azi, mâine, anul ăsta. Acum trebuie să mai aștepte pân la anul, să o ia de la capăt, urcând Golgota gospodăriei: curățenie, covoare, geamuri, rugăciune, ouă, drob, ciorbă, cozonac și pască, rufe murdare și gunoi și lumină luată de la un copil neprihănit. Nu mai bine facem o excursie cu Florin Piersic în Țara Sfântă?

floriile. ”ai zis și tu la mulți ani lu mătuși’ta camelia? și lu văru florin, colegul codruț și vecina margareta?” floriile, ce sunt ele, de ce ies babe cu mâțișori de salcie din biserică? mister. românul știe ceva vag, din filmu ăla cu isus, de l-a dat, vreme de 8 ani consecutiv, de fiecare paște, televiziunea română, liberă și independentă. se făcea că domnul nostru și apostolii săi, intrau ca un rockstar cu ceata de groupees în ierusalim, unde erau întâmpinați de cetățeni cu ramuri de palmier. veselie mare: a venit regele spiritual al iudeei, poftiți și dumneavoastră o cracă de palmier, agitați-o, poate-poate vă vede și vă face cu mâna.

milioanele de români, ortodocși declarați, se năpustesc în crânguri, dezbracă copacii, unii iau mâțișorii și ii pun in vază, pe măsuța din sufragerie, alții îi înoadă la tocul ușii, la ferestre sau sub icoane. unii zic că te scapă de durerea de șale sau alungă norii de grindină. cine mai știe câte chestii poate să facă un mâțișor de salcie, odată ce l-ai trecut prin ciorba credințelor populare și ți l-a stropit un popă. ”care popă bre, ăla bețivu, de a furat banii pentru biserică?” ”ăla, da. și dacă o furat, asta nu înseamnă că nu are darul binecuvântării și al alinării. ce-o fi și în mintea asta a ta, femeie bătrână, mâine-poimâine faci 40 de ani și tot pornită ești împotriva celor firești?”

”doamne ajută”-zice o rubedenie care m-a sunat de florii-”doamne ajută și la mulți ani.” ”dar nu e ziua mea. nici măcar de nume” mă apar separatist-identitar, opunându-vă brațului care mă leagă în snopul compact de plante, ălea de își sărbătoresc ziua de nume. ”ești și tu o floare. de ce sari așa? doamne dumnezeule, să dea bunul dumnezeu să te aibă și pe tine cineva în pază, că prea sari de cur în sus, ce dracu a dat în tine? doamne iartă-mă, că uite cum mă faci să vorbesc. zi și tu mulțumesc. de ce nu poți să spui mulțumesc atunci când îți spune cineva la mulți ani?”

începe săptămâna neagră. aia în care românul cu frica lui dumnezeu bagă-n el mâncare de post, sperând ca astfel să nu fiarbă în cazanul lui scaraoțchi pentru că și-a pocit, destoinic, concubina în bătaie. se cumpără în draci pateul vegetal și zacusca din grădina bulgarului. gustul ușor fanat, de apă în care și-a ținut proteza bunica, se duce ușor pe gât, cu niște beri. sau poate chiar ceva mai tare. ”nu mai bea nenorocitule, măcar acum, de săptămâna patimilor. isus a fost rahat față de mine, rahat. cum mă chinui eu cu tine, bețiv ordinar, fără rușine de dumnezeu, fără rușine de vecini, de copii.”

din casele românilor ortodocși, d-ăia legați cu mâțișori de salcie pe la geamuri, clanțe și pe sub icoane, ies blesteme și sudălmi. ”a dracului să fiu cu viața mea care mai fac cozonac în casă, că uite iar nu mi-a crescut cum trebuie”, ”cum să-ți crească dacă habar nu ai să gătești? nu vezi că ai doua mâini stângi!”.

săptămâna neagră distruge sute de familii de români cuminți. și când te gândești că totul a început molcolm, cu sărbătoarea lu madam florica și a lu tanti crina, în ziua floriilor. ”da` ce sărbătorim azi? de ce le zicem la mulți ani oamenilor cu nume de flori?” te rog nu începe iar. așa e tradiția și cu asta basta. de ce m-o fi bătut pe mine dumnezeu cu o fată atât de stricată la cap? și nici curățenia de paști n-am terminat-o!