Nu văd niciun om cu mască nici în tren, nici în metrou, nici în aeroport, nici la cârciumă, nici pe stradă. Singurele măști sunt cele ale profesionalismului pe care le-am văzut purtate cu plictis de vameșii români.
Masca sobră a competenței te ferește de concediere.
Și de Covid-19.
Televiziunile bubuie cu informații despre virus, a mutat exact ca PSD-ul, acum e Pro România. Închideți-vă-n case, nu mergeți la teatru, investiți în acțiuni la Netflix.
Și în făbricuțe de pastile. Spălați-vă pe mâini, tușiți în batistă și nu vă atingeți cu mâinile fața. Dacă vă atingeți fața o să descoperiți că nu sunteți voi, că relieful e complet diferit decât ceea ce vă imaginați, că aveți nasul mai mare și ochii mai mici, aveți o mască de carne care vă acoperă adevărata fața, Doamne, ați da orice să vă treziți din coșmarul ăsta în care voi nu sunteți voi.
Mai bine nu vă pipăiți fața.
3000 de oameni au murit până acum uciși de coronavirus. Dar poluarea aerului trimite în fiecare an 7 milioane de cetățeni la Creator.
Creatorul se uită la ei și îi întreabă: ce-i mă cu voi aici? Ce-ați făcut?
Am respirat.
Dracu v-a pus. Nu puteați să vă țineți respirația vreo 28 de ani?
Nu. Că nu suntem anaerobi. Ne-ai făcut după chipul și asemănarea ta. Să tușim, să ne curgă mucii, să tragem în piept aer și să-l dăm afară pe nas. Să facem cancer. Chiar așa, atoatecreatorule, există măști anticancer?
Dumnezeu își pune masca indiferenței și ridică din umeri.
Dumnezeu ne-a mințit. Nu ne-a creat după chipul lui. El nu face cancer. Nici tuberculoză.
Nu se spală pe mâini și își poate atinge fața când vrea el.

7 milioane de oameni mor în fiecare an de la poluarea aerului. Mor tăcut, fără camere de luat vederi plasate în fața spitalului. Mor neștiuți, fără ca planeta să-și umple cămara în așteptarea Armagedonului. Mor de la o abstracție.
Aerul e invizibil.
Murdărirea lui e invizibilă.
Covid-19 arată ca un buzdugan. Ca buzduganul moldoveanului care a atacat acum patru zile clădirea guvernului. Coronavirusul are o față.
Poluarea nu.
Dumnezeu nu i-a dat una.

https://www.theguardian.com/commentisfree/2020/mar/05/governments-coronavirus-urgent-climate-crisis

Sfârșitul lumii, așa zice vecina și se închină. Azi noapte drăcuia Securitatea, dimineață a cântat o arie din Jesus Christ Superstar, cred, și a trântit ușile. M-am speriat că e cutremur. Care sunt șansele să crăpi ca Toma Caragiu după ce toată viața ai fost la fel de anonim ca verișorul de gradul VI al lui Toma Caragiu, dar, mai ales, care sunt șansele să mori stâlcit de o cutremură de la care niște băieți au furat bulina într-o zi de primăvara cu 22 de grade când coronavirusu și-a scos rollele și se dă prin parc?
Am scris textu ăsta acum 5 ani. Se chema Lecția Cutremurului. Nu a fost băgată în programa școlară. A rămas o lecție inutilă. Ca furia vecinei care așteaptă sfârșitul lumii.

Unchiu Ioji m-a luat în brațe de pe olița unde mă chinuiam să fac treaba mare (cred că atunci m-am constipat pe viață) și împreună ne-am uitat la casa care se lăsa stânga, apoi se repezea în dreapta, mișcându-se grăbită ca o trambulină de pe care săritorul tocmai s-a desprins, împingând puternic în tălpi.
Icoana de pe perete s-a crăpat pe mijloc, împărțind fața sfântulețului afumat în două jumătăți.
Nimeni nu țipa, nu-mi amintesc panică. Doar extazul pe care îl simțeam în brațele unchiulețului, privind legănatul de bețiv al casei. 4 martie 1977, prima mea amintire.
Deși primul mi-a produs atâta fericire și următoarele două mai zdravene au fost doar surse de glumițe (maică-mea m-a dat jos din pat la ăla din `85 sau `86, nu mai știu, acuzându-mă că dau din picioare iar la cel din `90 am fost îndemnați de profesoara de chimie să ne tupilăm sub ușă, imagine care ne-a făcut pe toți hăndrălăii din clasă să o hărțuim cu glume proaste, de a uitat săraca de cutremur), în ciuda acestei statistici mulțumitoare, îmi este grozav de frică de cutremure.
Nu de puține ori mi-am imaginat certuri cu iubitul, acolo, la etajul 9, el pleacă, eu rămân, cutremurul pălește și eu mor sau amândoi murim. Murim supărați, fără să ne spunem: îmi pare rău, chiar nu contează absolut deloc că ai lăsat păr pe cadă și iar ți-ai lăsat cana de cafea nespălată și ai făcut firmituri și nici nu ai luat pastă de dinți.
Asta e spaima mea. Că pământul tace el ce tace, întors spre el, nederanjat o vreme de bâzâiala asta dementă de probleme penibile: Uniunea Europeană și Rusia care iată ce face în Crimea și uite Snowden și talibanii și Boko Haram și, la un moment dat pământul se trezește ca un moș care a ațipit la soare, cu bală în colțul gurii, se trezește din cauza hărmălaiei. Își înșfacă toiagul și șmac, îl trântește peste măsuța de cafea de-o rupe în două și ceștile alunecă și cad, se fac fărâmițe, ele și farfurioarele în care înotau suflețele ca al meu și al iubitului meu de la etajul 9.
Murim ca boii, fără să ne spunem lucruri importante, fără să gândim gânduri esențiale, fără să apucăm să înțelegem ceva, prea agitați, prea grăbiți să bifăm, reproșăm, curățăm, enervăm. Futu-i mama ei de viață cine se mai apleacă să mai adune o scamă și cine o să mai certe pe cineva că nu a cumpărat lapte și detergent.
Poate mâine bastonul lovește măsuța noastră de cafea.
Un 7,8 pe Richter care să-l satisfacă pe Mărmureanu.
Nu vreau să mă strivească plafonul, să mă preseze peste stomacul plin de mulțumiri nedigerate și fericiri nerostite.
În 1977 nu știam nimic, aveam 2 ani și șapte luni, dar am privit cutremurul cu o înțelepciune plină de mulțumire pe care abia, abia, cu mare greu, după 40 de ani de sortare asiduă, degețelele spaimelor mele au reușit să o regăsească în pubela de trăiri stupide cotidiene, gunoaie care obturează esențialul.
Iubiți-vă, vorbiți frumos unul cu altul, căci niciodată nu se știe când veți fi despărțiți.

Vorbeam în toamnă cu un actor de la Bulandra despre cum o fată de 31 de ani a rămas director interimar al teatrului după moartea lui Ducu Darie și care sunt șansele ca fata de 31 de ani să fie fiica președintelui masonilor de rit scoțian din România și asociat cu un cetățean care este presupus ofițer GRU și acționar la o firmă care și-a băgat deștele în priza alegerilor din câteva țări europene de a căzut curentu și s-au furat voturile, noaptea, ca hoții. Și mai apare în CV-ul tatălui și Cambridge Analytica și alte câteva grozăvii de prin Ucraina și Africa. Aveți tot felul de istorii aici: https://twitter.com/visionsurreal/status/1155657685951533057
Și cum vorbeam eu cu actorul ăsta de la Bulandra despre cum ajungi la 30 de ani directorul lu ditamai teatrul și ne gândeam eu la tatăl meu ceferist și el la tatăl lui contabil, nu credeam niciunul din noi că fiica directoare o să rămână pe post până acușica, la 5 luni de când a fost numită, deși legea spune că are voie pe interimat doar 120 de zile. Dar unde ne grăbim? Primăria i-a dat o dispensă și fata nu a plecat nicăieri, face treabă, ce dacă a terminat Hyperion și nu IATC, zice că are tipologia ei, nu e nimeni pe culoar pe tipologia ei, uite citat din interviul luat de culturaladuba:

Te gândești că poate apărea un conflict de interese, tu, fiind director, să primești un rol principal?

Numește-mi un actor, director de teatru, care nu joacă în teatrul lui. Sunt actor, e meseria mea, eu sunt actrița Teatrului Bulandra, nici nu am pe nimeni pe culoar, pe tipologia mea.

Și care e tipologia?

Tipologia este… cu machiaj și pentru că am maturiatea vârstei, pot interpreta și un rol de o încărcătură mai profundă, cu o vârstă mai mare, dar, în general, sunt distribuită în media de vârstă 15-25 de ani.

Am citit articolul întreg aici: https://culturaladuba.ro/cum-a-ajuns-catinca-maria-nistor-sa-conduca-teatrul-bulandra-la-31-de-ani-ducu-darie-a-schimbat-organigrama-pentru-mine/?fbclid=IwAR3lsTNI_kbegmcZhJORWUmu6aM6R57Su5ch0mBRqX-GTnb1xNFbFqQ6iAw
Și m-am gândit că indiferent câte gunoaie o să ardă ăștia, nimeni nu se va atinge de gunoiul din noi, gunoiul arivist, arogant, impostor.
Ăla va face pui și va fi pupat, parfumat și pus în ramă.
Și va fi numit artă și profesionalism.

Pisici moarte se coc la marginea șoselei sub soarele primăverii.
Un nebun cu ochi capsați în plasticul figurii vinde ceasuri furate.
Vânzătorul e mahmur, se jură că nu mai bea niciodată în viața lui. Ascultă metale și asudă în vesta de fâș. Bețivii se înșiră la soare, între gunoaie și tufe uscate, așteptând c chemarea tarabagiului: masa cu 8 mici, masa cu 8 mici.
Microfonul trimite vorbele spre cer, ca un șut plasat sub balon al lui Balaci, cad vorbele pe mesele bețivilor și ei se ridică disciplinați și-și iau micii apoi se întorc cuminți la locurile lor.
Duminică, 1 martie, în cel mai urât loc din lume.
Clopote bat, bătrânele cerșesc adunate între umeri. Urâțenia nu doare, te omoară liniștit, în somn.

Anul trecut am scris asta.

În mijlocul pieței este un turn cu ceas în jurul căruia se rotesc pe trotinete copii scoși din minți de viteză și urletele lor extaziate vin peste mesele unde mamele și tații și bunicii se servesc cu un pahar de vin sau un pahar de vermut, se așează zbieretele ca o pulbere peste poveștile pe care adulții le scot, panglici colorate din guri zâmbitoare, într-o după-masă de vineri cu soare și 11 grade și păturici roșii pe speteaza scaunelor de la terase.
Că poate ți-e frig.
Dar nimănui nu-i e frig.
Gecile zac în maldăre, de-o parte și de alta a ușii de metal a turnului cu ceas, asta e poarta, se trage la poartă și mingea trece pe lângă turn și lovește un biciclist care râde și își vede de drum. Și apoi mingea e prinsă de un câine mare care târăște după el o fetișcană pe tocuri și fetișcana pare că este dunga de pe punctul unui semn de exclamație !, călcând nesigură pe punctul semnului de punctuație, târâtă de câinele cel mare mânat de marea dorință de a sparge mingea.
Un puști blond, unul șaten și unul brunet țâșnesc de la o masă, primul cărând o pungă pe care o răstoarnă și cilindri de cretă se rostogolesc între picioarele fotbaliștilor, câinilor, fetelor pe tocuri, printre roțile bicicletelor și tricicletelor și desenatorii își ocupă un spațiu în piață, îl marchează mâzgălind frenetic un cerc pe care îl umplu toți trei cu linii apăsate albastre, apoi cel brunet adaugă în mijloc un rotocol roz, ca un sfârc al pământului. Un șoricar cu hăiniță cu guler de blană calcă sfârcul în picioare și o pereche de bătrâni își târșâie șoșonii în urma lui, întinzând planeta albastră prin piață. Blondul îl împinge pe șaten, nervos că i-a luat bucata de cretă galbenă pe care o vroia el. Șatenului îi scapă din mână bucata de cretă care se sparge, o bucată înțepenește ca Nadia Comăneci la o coborâre de pe bârnă. Cealaltă se rostogolește până la picioarele unei fetițe cu codițe împletite și palton alb. Fetița se așează în fund și începe să plimbe creta pe asfalt privind uluită urmele pe care le lasă.
E pentru prima oară când realizează ce înseamnă să lași urme. Culorile nu ies din conturul hainelor, rămânând într-o pulbere suspendată în urma ta, aerul nu păstrează decât olfactiv urma trecerii tale și o face pentru puțin timp și doar dacă miroși puternic. Apa urmează mișcarea înotătorului pentru să zicem un metru, și apoi se oprește fremătând confuză, să vină cu tine sau să se întoarcă la scara ei se întreabă îngrijorată până uită că ai trecut vreodată pe acolo.
Pământul, noroiul, cimentul, prind forme, tălpi și tocuri, crampoane, potcoave, copite și palme, dar nu te lasă să spui atât de mult pe cât te lasă creta pe care fetița cu codițe o plimbă în continuare uimită în jurul degetelor de la mâna stângă și mâna rămâne pe jos, rășchirată și fetița acum îi desenează unghii și apoi le umple cu culoare galbenă, nu ar putea să facă asta în noroi, să deseneze unghii și nici în ciment, pentru că nu e contrastul bun și îți trebuie un băț lung și chiar și așa ar fi dificil și te-ai murdări.
Băiatul brunet vine și îi spune ceva și amândoi aleargă, se duc în spatele turnului cu ceas peste care trece un avion lăsând o dâră albă, de cretă.
Doar că avionul nu vede dâra de cretă pe care o lasă.
Îmi pare rău pentru avion.
Zilele trecute am fost la Palatul muzicii catalane și acolo un ghid ne-a povestit despre Barcelona care era la începutul secolului XX un coteț murdar de funingine, puțind a pește stricat și mustind a boală și atunci, un arhitect, Lluís Domènech i Montaner, a zis că trebuie făcut ceva și peste 2000 de barcelonezi au luat copilașilor jamonul de la gură și au donat câțiva pesetași ca să se construiască Palau de la Musica Catalana, casa corului Orfeo care cor era făcut din băcani și dantelărese, industriași, filozofi și bucătărese și ei toți se strângeau și cântau în fum de cărbune și în mâzgă de mațe de bacalao și pipi de motan.
Și tot pe atunci Gaudi se apuca să construiască Sagrada și încet, încet, cu vitralii și trandafiri de ceramică și culori nebune alergându-se pe mozaicul fațadelor, Barcelona s-a scuturat de puroi și muzica corului Orfeo a alungat mirosul de vintre de focă.
Asta mă gândesc uitându-mă la palma cu unghii galbene rămasă singură în piața cu turnul cu ceas.
Un nebun frumos a aruncat o piatră și 100, 100 de mii de milioane de sănătoși nu se îmbolnăvesc pentru că se uită zilnic la ea. Și chiar dacă nu se uită, să treci zilnic pe lângă Bartllo și Pedrera sau pe lângă Palau de la Musica sau Spitalul Sant Paul înseamnă să intri în câmpul magnetic al capodoperei, să fii radiat de frumos.
Frumosul lasă urme.
Așa cum fetița cu codițe și-a lăsat mâna în piață. Așa cum avionul a lăsat o dungă pe cer.
Și urâtul lasă urme.
Îl purtăm în noi, o cocoașă crescută înăuntru.
O țară de cocoșați.
Care are buget 0 pentru persoane cu handicap.
Sfârșit.

Sfârșitul lumii nu te poate prinde cu burta goală. Când bate molima la ușă, spui așa: puteți să reveniți, suntem la masă? Și mai grăbești sub nas 7 linguri de ciorbă, 3 frigărui de porc și 4 papanași. După care, încă plescăind, deschizi zâmbitor, gata să mori.
Una e să pleci în lumea celor drepți cu mâinile pe-o burtă plină, alta e să ți le pui pe-un pieptuț surpat de foame.
Poporul se pregătește să se retragă în vizuină, pârjolind rafturile și otrăvind supermarketurile. Patronii aprind lumânări întru sănătatea lu coronavirusu, ridică mânăstiri în cinstea sa.
Biserica se umple de bani.
Credincioșii se leapădă de păcate, e bătaie la pupat icoane, apără-mă Cristoase de prăpădul care vine, fă să nu mă doară și să-mi ajungă mâncarea până o trece urgia, dă-mi Isuse putere să mai fac o tură până la Kaufland să văd dacă mai e ceva pe raftul lui Smiley, săracu Smiley el o fi apucat să-și facă aprovizionarea sau a lăsat-o pe ultimul moment, a îngrășat porcul în Ajun, ce metafore frumoase avem noi, toate legate de păpică.
Foamea.
Putem să crăpăm de gripă dar nu de foame.
De ce au murit tinerii la Revoluție, să crăpăm noi de foame?
Sorina îmi spune că o doamnă la Lidl i-a zis că a cumpărat nu pentru ea ci pentru familia ei din Italia. Le trimite pachet cu Atlasibu, așa a zis, săracii italieni primesc din provinciile romane de răsărit ajutor acum, când sunt asediați de coronavirus. Atlasibu trece ca prin brânză (of, iar mâncare) prin carantina carabinierilor, nu oprește la somații, șerpuiește printre gloanțe și proiectile și se oprește la fiecare ușă de român din Italia și îi lasă conservele luate de la Lidl.
Să-i dea Mniezău sănătate Atlasibului, ridică rugi către ceruri românii italieni și românii olteni, ardeleni și moldoveni cu rude în Italia și mai aprind o lumânare la bisericuță și mai dau un acatist și apoi mai gustă ceva, o supiță de pui, că face bine la răceală, și apoi, cu burțile pline se așează la televizor și se minunează cât de deștepți au fost că și-au făcut din timp provizii, a meritat să stea 2 ore la coadă, că uite, acum e pustiu, s-au mișcat cu talent, ar trebui chiar să se înscrie la Românii au talent la secțiunea Prudența bate vigilența.
Și uite că au găsit-o pe o duduie în București cu coronavirus, Firea închide școlile, spitalele și stadioanele. Rămân deschise doar librăriile, muzeele și bibliotecile, oricum nici dracu nu intră-n ele.
Oare cum o să mâncăm cu masca pe față?
Oare cum băgăm banana în gurița acoperită?
Oare cum suflăm să răcim ciorba pe sub pânză?
Știu, paie, aprovizionați-vă cu paie.
Ălea sigur nu s-au dat încă.
Și dacă tot vă luați paie, io zic să luați și-un porc să-l creșteți pe balcon. Nu se știe cât ține criza asta și mai bine să fii pregătit pentru tot ce poate fi mai rău.
Dacă aș fi Kaufland, aș face raftul lui Guță, cu porci vii, muzică de petrecere, triferment și vin pelin. Crăciun Fericit.
Să ne revedem la anul cu bine.

Coronavirusul se apropie de România, ne-a zis Prelipceanu acum o lună dar noi nu și nu, ne-am ocupat de moțiunea de cenzură și de Cruduța și de frigul din sectorul 1 și de candidatura lui Nicușor, în cur ne-a durut, ăsta este simptomul cel mai clar al infectării cu excepționalism-naționalist, boală grea din care însă nu se prea moare, bașca a mai apărut și Arafat și a zis că guvernu e pregătit, România nu poate fi penetrată de coronavirus, s-au construit pe granițe ziduri de 84 de metri înălțime, le vezi de pe Marte, normal că nici un coronavirus nu se încumetă să le sară.
Coronavirusul se apropie de România, vuiește presa și eu mă duc să-mi cumpăr conserve, apă minerală, bandaje și medicamente de stomac. Liniște și încredere în statul nostru am din belșug.
După cum se vede în textul scris anul trecut.

Turma autobuzelor și microbuzelor e înghesuită în țarcul prea mic al autogării, pasc ude prin bălți în care își târșâie picioarele bătrâni cu bască și femei cu geci de piele din buzunarele cărora ies pachete de biscuiți ungurești.
Un bărbat dă buzna în cutia de plastic unde o doamnă blondă mângâie ecranul unui smartphone, plimbându-și degetul pe el ca pe spinarea unei șopârle. Este casierița. Domnul a ajuns exact la 3 la autogară când autocarul de Bistrița ieșea prin găurica din gardul de sârmă. I-a făcut semn șoferului, era fix 3, nu 3 și un minut, 3 fix, dr șoferul nu a vrut să oprească. Când e următorul autocar spre Bistrița?
Blonda mestecă gumă. Spune: peste 2 ore jumate.
Bărbatul primește vestea cu furie. Trântește valijioara, spune că taică-su e pe moarte, că taică-su poate moare acum la Bistrița și el nu poate să ajungă la căpătâiul lui din cauza ticăloșiei șoferului, de fapt a companiei. O să dea în judecată compania dacă ajunge la Bistrița și-l găsește pe tătică-su mort. Blonda îl poftește să nu mai strige și să scrie o plângere. Apoi îl dă afară din casieria unde persoanele străine nu au ce să caute.
Apoi vine microbuzul. Șoferul e în cămașă cadrilată, pe la 57-58 de ani hrăniți cu slană. O poftește pe doamna care s-a pus pe un scaun în față să își mute sarsanalele că încurcă pasagerii care urcă în mașină. O spune fără vreun pronume de politețe, mută-ți bagajele. Pe unguroaica de pe scaunul din spate care fâșâie niște pungi cu biscuiți o atenționează vigilent că nu are voie să mănânce în mașină.
Pastrati curațenia. Ne reprezinta pe toti!!!!-scrie fără diacritice pe o foaie plastifiată. Apoi dă tare radioul pe Digi unde Mândruță întrebă oamenii de ce nu au încredere în instituții dar, în schimb, au încredere în oameni ca Iohannis, ca Tăriceanu, ca Firea.
-Ei de ce?, pufnește șoferul privind decis înainte.
Aștept răspunsul dar este atât de evident acest de ce încât mă gândesc ce prost e Mândruță că pune întrebări atât de idioate. Scârbit, dă radioul încet și vorbește despre cartofii de Bihor care sunt extrem de gustoși. Apoi bălăcărește țiganii, în față e o căruță-dop în spatele căreia s-a făcut rând de mașini, inclusiv o mașină de poliție care nu se bagă în depășire pentru că e bandă continuă, cum să fii atât de idiot încât să nu știi că teleguța nu e autovehicul rutier, țâpăăă mă pe lângăă.
Oricum țiganii sunt vinovați, clar că ăștia au furat lucerna de la români, că nimeni nu-i îmblânzește pe ăștia, au zis nemții și francejii să îi dăm lor, că sunt prost tratați dar ei știu cum să îi ia și ce au făcut?
Nimic.
Și haț, Mândruță apare din nou în microbuz. Se ceartă cu un taximetrist care îl acuză că ia bani de la Uber, dă-i în mă-sa de taximetriști, niște jigodii, zice șoferul nostru și baba unguroaică aprobă împingând un biscuite în gură. Ăștia de la Uber sunt curați și au mașini noi și plătesc taxe, nu javre ca voi, strigă către radio șoferul nostru și un noruleț de așa e, dada se ridică din piepturile pasagerilor.

Și apoi, pe ultimii kilometri, aflăm totul.
USR e un partid plin de neica-nimeni.
PNL sunt morți.
PSD se va rupe în câteva luni.
Marinaru s-a înecat.
PMP sunt trei oameni.

Ne rămâne Pro România.
Coborâm. Îi mulțumesc. Îmi spune sărumâna. Doar mie.
Pe restul îi mână spre fundul microbuzului să-și ia bagajele.
Oamenii nu se supără. Familiaritatea crează un iz de bădărănie dar ei se simt bine în strânsoarea obișnuinței, nu sunt sufocați de ea.
Mă gândesc la bărbatul cu tatăl posibil mort la Bistrița. S-a enervat că șoferul a plecat la timp, respectând orarul. A pierdut pe mâna obișnuinței că în țara asta nu există punctualitate. Vă dau în judecată, a zis, vă dau în judecată dacă ajung la Bistrița și tata moare punctual, exact acum când eu nu am fost punctual dar nu eu sunt vinovat ci voi ăștia de vreți să o ardeți nemți sau japonezi, ce avem cu toți un ceas în cur?
Ne rămâne Pro România.
Și taximetria.
Și răspunsul corect la întrebarea idioată de ce nu avem încredere în instituții: ei de ce?
Nuapte bună.