Cele trei blocuri au fost înfipte până-n fălci în verdele parcului.
Capetele li se ițesc timid peste masa de frunze, arată ca un grup de puști care se ridică pe vârfuri la tejghea, să-și ceară o limonadă.
În jurul meu se vorbește despre seri la teatru experimental, excursii în Japonia și care erau scorurile la burger fest și Mircea spune: nu-i așa că Bucureștiul ăsta are o energie unică?
Mă uit la el trăznită.
-Nu.
Nu mi se pare.
E rândul lui să mă privească strâmb.
-Cum adică nu simți energia Bucureștiului? E un oraș viu, un oraș genial, uite câte cârciumi s-au deschis, acum e și seara muzeelor și Romanian Design Week și…
Aveam o mătușă care se dădea cu spray peste bluza transpirată. Parfumul crea un gărduț olfactiv prin care mirosul dulceag de subraț nu reușea să treacă, trebuia să sape o groapă pe dedesubt și numai după câteva ore era liber.
Asta e Bucureștiul pentru mine.
Un plovăr împuțit dat cu parfum.
Un oraș verde 2 luni, după care praful câmpiei îl va acoperi.
Un oraș cu infrastructura înnodată, unde faci cu mașina 3 kilometri în 55 de minute.
Un oraș cu ruine vechi dar mai ales cu ruine noi, embrioni de clădiri lăsați să putrezească la marginea drumului.
Un oraș cu parcuri cu băncuțe murdare și coșuri de gunoi goale, căci nimeni nu-și aruncă petul de bere sau punga de chips în ele.
Un oraș plin de rahat de câine, cu lacuri acoperite de jeg și aer încărcat de zgomotul mașinilor tunate.
-Hai măă, uită-te în jur, uită-te ce frumos e, cum să…
Mircea lucrează la corporație, are un salariu foarte bun, stă în Floreasca, merge cu trotineta la serviciu, iese la restaurant de 2 ori pe săptămână și își face concediile în străinătate. Mircea s-a născut într-un orășel mic din Ardeal, a făcut foamea, a făcut școală, a făcut pe dracu-n patru să fugă și a venit la București.
Mircea a reușit în viață, e la capitală, bea un vin roșu pe o terasă care ar putea fi în Berlin, dar nu e, ar putea fi în Barcelona, dar nu e, ar putea fi în Viena, dar nu e. E în București, ce-a fost mai rău a trecut, ăștia 28 de ani rătăciți în sertarul veșnicei tranziții nu au fost pierduți, am ajuns să avem și noi un festival de chifle cu chiftele, am ajuns să avem și noi un teatru privat sau poate chiar două, am ajuns să avem și noi terase d-ăstea unde se servește aperol.
Ce poți să-ți dorești mai mult de la viață?
Legănați de brațele calde ale suficienței ne scufundăm în cel mai crunt egoism.
Nu vedem sărăcia, mizeria, prostia, impostura, ticăloșia, hoția, violența.
Nu vedem bătrânii care cerșesc, aurolacii clătinându-se în intersecții, copiii cu mâna întinsă printre mesele teraselor elegante, câinii vagabonzi strecurându-se printre mașini, fațadele prăbușindu-se, claxoanele înecându-ne, șoferii înjurându-se.
Nouă ne e bine.
Hipnotizați de propriul succes, umblăm adormiți printre ororile prezentului.
-Cum poți să fii atât de nemulțumită? Imaginează-ți că te nășteai într-un sat din State. Nu ai fi ajuns cine ești acum. Zi mersi că te-ai născut în România.
Aceasta e elita țării noastre.
Aceștia sunt oamenii de succes.
Când nu există nicio urmă de spirit critic, când nu ai referințe și așteptările sunt mici, obții un popor mulțumit și somnolent care ar da orice să mai doarmă un pic în fața vitrinei cu jucării.
Căci atunci când dormi nu e frig și moartea venită în somn e cea mai plăcută.

Pe Viorica nu o ajută mintea. De fapt e mai mult decât atât, mintea o boicotează pe Viorica, îi pune pioneze pe scaun și magiun în ghete.
Viorica e cel mai prost om pe care îl știm, e mai rău decât Ceaușescu, ăla măcar avea o cinstită limbă de lemn, limba Vioricăi este o nară în care degetul premierului sapă și scoate biluțe după biluțe de muci-filozofici pe care îi lipește de microfoane.
Și noi râdem și hohotim și femeia asta continuă să facă biluțe și să ocupe funcția de prim-ministru în, probabil, cele mai crâncene momente prin care a trecut continentul nostru după căderea Cortinei de Fier. Rusia îl are pe Putin, SUA pe Trump,  Iranul își dă coate cu Israelul în Siria, Trump denunță acorduri, mută ambasade, a intrat cu pantofii lui de clovn, uriași, între borcanele cu gogonele diplomatice. Sparge, ciuntește, cârpește.
Și noi o avem pe Viorica și o mai avem pe Olguța care, ca și alți gropari ai bunului simț înaintea ei, sugerează că accidentul de la Colectiv a fost o făcătură pusă la cale de statul paralel ca să-l dea jos pe Ponta, vezi bine statul paralel e Iohannis, el a venit cu artificiile în club, el a dat autorizație ISU, el e cel care a pus tavanul ăla criminal.
Și acum, Iohannis, se știe, pune la cale altă ticăloșie împreună cu soroșiștii, au strâns cu grebla democrația la marginea câmpului și i-au dat foc. Arde democrația cu fum negru și aerul e înecăcios de nu pot să respire baronii și pitonii, și doamna Viorica tușește atât de tare încât și-a scuipat în batistă cei 8 neuroni. Vrea Iohannis să dea guvernul jos, un guvern bun care a dat terenul pe care se va face în 20 de ani spitalul metropolitan. Tocmai acum vrea să dea Iohannis guvernul jos când Viorica și Gabriela erau pe cale să treacă centura de la executiv la primăria generală și, astfel, să rezolve această problemă milenară a orașului.
Vrea Iohannis să distrugă cel mai bun guvern pe care l-am avut vreodată, ăla de îngroapă pilonul II de pensii, ăla de pleacă pe șustache în Israel și face dealuri cu arme, ăla de mută ambasade ca să scape de pârnaie, ăla care se ia la trântă cu Banca Națională pentru că vrea să pună mânuța pe tiparniță, să facă ploaie de bani, fără număr, să ne aprindem țigările cu șomoioage de sute de lei. O să miroasă puțin, că sunt din plastic.

Orice om îi este frică atunci când știe că e prost.
Viorica, Olguța, Gabriela, niciuna din ele nu știe că au fost ursite cu prostie. De aceea sunt neînfricate.
Dar nici noi nu suntem mai breji. Să fim conduși de-o mafie de proști ne descalifică total ca nație.
Dar ce glume bune face mafia, cât de mult râdem cu mafia.
În loc să fim înfricoșați și să încercăm să smulgem* volanul din mâna spălătoreselor cu IQ 26 care ne conduc, noi râdem, ne ținem cu mâinile de burtă, practic murim de râs privind și ascultând cât de proaste sunt.
Între timp autobuzul ăsta în care hohotim noi tocmai a ieșit de pe șosea, a spart parapetul și se prăbușește în prăpastie. Încă 2 secunde și vom izbi pământul. Iar filmul vieții noastre va fi o comedie pentru că se va termina cu doamna Viorica întrebând ingenuu: Make a photo?

*După râs, vine plâns.
Plângere penală.
Dacă am face toți, în nume propriu, plângeri penale împotriva oamenilor ăstora pentru că ne distrug viața (Liviu și Viorica, Olguța și Gabriela, Eugen și Șerban și Teodor Meleșcan, de ce nu, și Traian), poate am reuși să scăpăm de ei.

Am terminat de citit ieri cartea lui Ilan Pappe: 10 mituri despre Israel.
O carte abecedar pentru toți studenții conflictului israeliano-palestinian. O carte pe care, probabil, nimeni din Ministerul Afacerilor Externe nu o va citi. Ce rost are, când politica externă se face după cum comandă cetățeanul cu statura intelectuală de președinte de C.A.P.  care ne conduce țara?
Am ajuns ca în Melcul pe povârniș al fraților Strugatsky, într-o lume unde bucătarul e pus  să predea matematică, șoferul să opereze pe inimă și chirurgul să spele șosete.

Mai jos aveți recenzia cărții făcută de Middle East Monitor.

“Historical disinformation, even of the most recent past, can do tremendous harm.” Ilan Pappé’s latest publication, “Ten Myths About Israel” (Verso Books, 2017), opens with an overview of the intentional violence inflicted upon Palestinians through several forms of colonial violence. Applying a thorough analysis of the myths perpetuated by Israel to sustain its presence in Palestine, Pappé exposes the fabricated Zionist historical framework and explains its impact upon the Palestinian people and their land.

The historian identifies ten fundamental myths which are discussed in separate chapters. The analysis incorporates the historical framework, its absorption by the international community and its repercussions upon Palestinian memory and the scarce options available for anti-colonial struggle and autonomy. The approach chosen by Pappé enables the reader to embark upon a historical journey, while at the same time providing an opportunity to apply that knowledge to the present circumstances.

The intention to embark upon ethnic cleansing is evident from the earliest colonisation period in the late 1880s. Commencing with the myth of a barren, empty land — “a land without a people for a people without a land” as the early Zionist Jews claimed —Pappé shows that displacement of the indigenous population was already part of the earliest colonial ideology. He describes the preliminary thought as containing “all the ingredients that would turn these ideas into the future justification for erasing and denying the basic rights of the indigenous Palestinian population.”

Alongside the political persuasion occurring at an international level, the early settlers expressed abhorrence at finding the land already well-populated with Palestinians. With a growing assimilation of settlers to the political movement, the Zionist narrative was able to utilise two main premises, with one taking precedence over the other. The purported need to safeguard “persecuted Jews” was eclipsed, as Pappé states, “by the wish to take as much of Palestine as possible with as few [existing] inhabitants as was practical.”

Another myth promoted by Israel is the dissociation between Zionism and colonisation. In this chapter Pappé evokes two themes: the logic of dehumanisation attributed to Patrick Wolfe, and the author’s own observation of the logic of elimination. He provides an invaluable reference for the current colonisation process, as it shows the intent to colonise all of Palestine while affirming that the colonisation process is still incomplete. Hence the relevance of Pappé’s statement with reference to the colonisation process before 1948 regarding the settler ideology, that the only way to ensure “an exclusive demographic majority, was to remove the natives from their homeland.”

To consolidate this aim, the myth of voluntary abandonment of Palestine by the Palestinians was prioritised by Zionism and promoted internationally, to the point that the right of return also became a lost clause, buried beneath Israeli demands and manipulation. “For many years the refugee problem was expunged from the international agenda,” explains the author. In order for the international community to reach a silent consensus with Israel regarding its non-compliance with the Palestinians’ right of return, the atrocities of the Nakba were normalised in such a matter that promoted their dehumanisation. Pappé notes that despite there being no evidence of the Palestinian people leaving their land willingly, the myth was incorporated into the official narrative and disseminated as fact. Given the international community’s refusal to oppose Israel’s colonial agenda, it was easy for the state to implement a perpetual war narrative. The 1967 war, which was the next step in colonising yet more Palestinian territory, can be seen as a prelude to the current violence which has made it almost impossible for Palestinians to articulate their vision of freedom. “Talking about peace,” says Pappé, “does not mean they cannot establish on the ground irreversible facts that will defeat the very idea of peace.”

Adding the myth of Israel as a democracy also enabled Israel to enforce two restricting options on Palestinians: permanent incarceration or retribution. However, the democratic myth encouraged acceptance of Israel as a “benevolent occupier” and also contributed towards the failure of the Oslo Accords, which extended the enforced compromise imposed upon “a defeated, colonised people.” Oslo reinforced the concept of partition, thus eliminating any possibility of a proper implementation of the Palestinian right of return. Pappé refutes the peace process illusion, arguing that Oslo required the abandonment by the Palestinian leadership of the right of return.

At the helm of opposing Oslo was Hamas, which has also received its share of manipulation within the Israeli and international narratives. From distortion of Hamas as a terror organisation, the opportunistic withdrawal from Gaza in return for colonising the West Bank and the Israeli military aggressions against Gaza — which the author describes as “an incremental genocide” — Israel has incarcerated Palestinians in Gaza on account of “security concerns” and with scant opposition from the international community.

The book’s concluding chapters are an important resource. Pappé deems the two-state paradigm “an Israeli invention” and, throughout the book, with his meticulous narration of facts which shatter the colonial myths, he gives evidence of a cycle that has its origins in the earlier partition plan for Palestine. Exacerbating the conditions on the ground benefits Israel when it comes to the two-state implementation. Colonisation has already rendered it impossible, despite the international community preferring to tether Palestinians to terminology that offers no solution.

The other overlooked but intrinsically important distinction is Pappé’s insistence upon differentiating between colonisation and occupation. “Although they themselves will still call it occupation, what they are living through is rooted in something else much harder to defeat or change – colonisation.” While this reference omission is not only limited to Palestinians, the failure to articulate settler-colonialism can only contribute to Israel’s process of elimination with regard to the indigenous population.

Pappé’s book is methodical, presenting facts with precision and yet easy to follow due to clarity in the historical timeline. It manages to dissolve the Israeli narratives through facts which Israel and the international community have striven to obliterate and manipulate. The truth, however, as the book shows, is always accessible. Moving beyond that accessibility towards an avenue for assertion would expose Israel’s colonial violence and in return, the legitimacy of Palestinian rights.

Mi-e foarte rușine cu noi, un nemușor care râde la înmormântări și plânge la botezuri, care ciordește mireasa și o violează sălbatic apoi îi zice mirelui că s-a însurat cu-o curvă.
Mi-e foarte milă de miopia noastră hapsână, de graba de a băga în noi cât mai mult, de a ne bucura la chilipiruri și de a linge mâna ăluia care ne-a scăpat un bănuț în poală.
Mi-e foarte frică de noi, nu de dușmanii noștri. Noi nu avem așa ceva, toată lumea s-a prins că suntem atât de proști încât o să găsim groapa aia adâncă în care o să călcăm hotărâți și-o să ne frângem gâtul. E doar o chestiune de timp.
Mi-e foarte silă de clovnii ieftini care se dau magicieni și de vitejia pe care o regăsim atunci când inamicul a fost culcat la pământ de pumnul fratelui mai mare și ne înghesuim și noi iute să-i ardem înfrântului un picior în rinichi.
La ceremonia de la Ierusalim de deschidere a ambasadei SUA nu au fost rușii și nici chinezii, nu au fost francezii și nici nemții, nu japonezi, nici mexicani, canadieni sau argentinieni, nu suedezi, nu englezi, nu spanioli sau italieni, nu greci, nu coreeni, australieni sau neo zeelandezi.
Marea Pax Americană a produs în câteva ore 2000 de răniți și peste 40 de morți la granița celei mai mari închisori din lume: Gaza.
Undeva, în cohorta marelui blond oxigenat cu mâini minione, un grup de diplomați români asistă la deschiderea ambasadei SUA. E un moment mare, ca la Olimpiada din 84, de la Los Angeles, când boicotul statelor din blocul estic ne-a dat ocazia unică să luăm o roabă de medalii. Ce mândri am fost atunci. Acum nu mai suntem atât de mândri căci nu mai suntem atât de singuri. E și Cehia aici, și Ungaria și amândouă, și Cehia, și Ungaria au câte un plan.
Care e planul nostru? De ce ne-am ridicat de la masa unde serveam o ciorbiță de văcuță cu smântânică, pâinică și ardeiaș alături de restul cetățenilor din uniune și am plecat cu americanii?
Pentru căăăăă…, pentru căăăăă, da, gata, mi-am amintit, pentru că așa a zis domnu Dragnea că domnu Dragnea are o tamjă cu niște băieți din Israel și băieții i-au promis că dacă mută ambasada îl scapă de pușcărie și, mai mult, îl dau jos pe Iohannis și îl pun pe Tăriceanu o lună și atunci trec legile justiției și scapă toată lumea de pușcărie și o să vină și niște investitori israelieni care o să bage bani în economie și domnu Dragnea și cu domnii primari PSD o să ia și ei comisioane și o să mănânce și gura lor ceva și nu o să mai plângă după fondurile europene pe care nu o să le mai primim că nici nu mai avem nevoie de Europa asta care ne-a transformat în colonie și ne-a furat iile și creierele și ni l-a stricat și pe Mutu cu drogurile că el era băiat bun până să ajungă la Europa.
Dar acum gata, oricum nu ne dau afară din uniune, că nici pe Orban nu l-au dat și el e mult mai rău decât domnu Dragnea care ce vrea domnule? Vrea și el ca orice om: libertate. Că uite și palestinienii tot asta vor, libertate. Vă spun sincer că eu îi înțeleg pe palestinieni că vor libertate dar ar trebui să se gândească mai bine la asta: ce-o să facă domle cu libertatea asta? Că așa cum zicea domnul Iliescu, libertatea trebuie să știi să o folosești, e ca o katană, doar luptătorii experimentați știu să taie cu ea.
Dar palestinienii nu știu ce înseamnă libertatea, nu știu să o folosească, sunt exact ca noi în 1990 dar noi am avut noroc cu domnu Iliescu, mare samurai, el știa să folosească elegant katana dar palestinienii nu au un domn Iliescu și atunci e foarte periculos că se vor tăia la degețele și o să le curgă sângele și o să moară și tot pe Israel o să dea vina că a ascuțit katana prea tare.
De aia e mai bine să rămână ei sub ocupație, că știți că animalele trăiesc în captivitate mai mult decât în mediul lor natural, a zis cineva înțelept asta, închisoarea face bine, prelungește viața, faci sport, mănânci regulat, nu trebuie să-ți bați capul cu ziua de mâine.
Deci ar face bine palestinienii să înțeleagă că domnu Dragnea le vrea binele lor, că ei nu știu să folosească libertatea așa cum o face domnul Dragnea și d-aia am venit noi aici, la Ierusalim, așa să ne ajute Dumnezeu.
Așa o să spună diplomatul numărul 4 din delegația trimisă de România la deschiderea ambasadei SUA din Ierusalim, dar o să spună în gând, nu cu voce tare. Că nu poți să spui cu voce tare chestia asta pentru că propozițiile ar urca în cer și elicopterele s-ar ciocni de cuvintele ăstea tari și s-ar prăbuși peste orașul sfânt. Carnagiu ar fi dacă lași să scape vorbele ăstea pe gură.

Mă uit la știri. Mi-e foarte rău când mă gândesc cum repetăm trucul întoarcerii armelor dar suntem atât de proști încât îndreptăm gura de foc către propria tâmplă și apăsăm veseli pe trăgaci.

Mi-e frică să deschid televizorul sau computerul sau telefonul. Fiecare zi aduce o nouă oroare, poate chiar două. Uneori trei. Greco e ignorat, Iohannis e baipasat, Dăncilă pleacă pe șustache în Israel, minte, uită, se bâlbâie, nu-și dă demisia, Greblă, Ponta, Șova sunt achitați, Firea nu dă mâna cu președintele, CCR pregătește ceva, DNA e praf, CNCD dă amenzi pe bandă. Și acum, Meleșcanu blochează o declarație comună a UE.
Mii de oameni au ieșit în stradă să ceară demisia Vioricăi.
E inutil. E inutil. E inutil.
Cu PSD nu te bați așa. PSD e un cancer. Cancerul poate fi învins prin chimoterapie, chirurgie, radiologie.
Asta trebuie să facem.
O să ne fie rău înainte să ne fie bine.
Sau o să continuăm în același fel și o să fim morți.
Nu mai pot să scriu. Totul e inutil.
Mai jos e un text din 2016.

Taximetristul nu a fost la mitingul transportatorilor împotriva taxei RCA. Ce rost are? Oricum nu se rezolvă nimic. Speteaza scaunului stă în unghi de 120 de grade, strivindu-mi genunchii, el e imens, un Jabba The Hut sfătos la numai 29 de ani.
Nu-i gras ci doar prea plin de teorii, povețe, informații care îi umplu burta, ceafa și fălcile. Știe tot. De pildă povestea cu RCA e cioaca serviceurilor auto care umflă monstruos prețurile.

-Ce să vă zic doamnă, cazanul meu de Logan a fost lovit în aripă, nimic foarte grav, și toată reparația a fost estimată de service la 5100 de euro, 1400 piesele și 3700 de euro manopera. Am văzut nota de plată de la asigurare. Cum să coste atât manopera, frățioare? Și ăștia de la asigurări sunt pe tamjă cu serviceurile, își iau parandărăt și peste toți e Mișu Negrițoiu care și-a luat și el parte, că nu e prost. Niciunul care a ajuns atât de sus nu este prost.

Îi respectă pe Mișu și pe Ghiță și pe Cocoș și pe Ponta, sunt oameni luminați, nu degeaba a ieșit Ponta cel mai mare intelectual al României în sondaje.
-Noi suntem prea mici, vocea taximetristului părăsește modestă corpul de 152 de kilograme. Noi nu putem să schimbăm nimic. Chiar așa, ați auzit de planul Kalergi?

Nu am auzit.
-Păi intrați pe gugăl și căutați chiar așa, Kalergi, cum se aude decât cu k de la kilogram. E un evreu-austriac care a pus la cale Uniunea Europeană și distrugerea națiunilor prin emigrație. Să aducă ciori și chinezi care să ne, cum se zice, să ne facă mai puțin români.
-Să dilueze?
-Așa, să dilueze. Da, să nu mai fim noi români, francezii să nu mai fie francezi și nemții, nemți. Să iasă un amestec d-ăsta care să ne facă mai ușor manipulabili, să ne conducă cei puternici mai simplu, să nu ne mai revoltăm. Și Merkel acum face treaba asta. Citiți dumneavoastră pe gugăl planul Kalergi. Cum se aude.

Taximetristul e informat. Nu e scăpare, dacii botezați cu apă de chinez și negru și-au pierdut tăria lor genetică. Poate doar Mișu și Ponta, Ghiță și Cocoș să-și fi păstrat adn-ul neînfricat și inteligent spre care, cu toții, ar trebui să tindem.

În parcarea de taxiuri, Jabba salută trei șugubeți care o freacă, n-au chef de muncă, e zi de miting, ia mai duceți-vă domle cu metroul.
-Coae, ai fost la demonstrație? îl întreabă unul din ei.
-Nu coițe, că era pe centură. Băgăm o tablă?

Nu poți să lupți cu evreii și planul lor diabolic de a conduce lumea prin mărirea RCA-ului, așa că mai bine bagi o poartă-n casă, un cinci-trei, hai cu tata. Auziți băi, voi știți de Kalergi? Căutați pe gugăl, se scrie cu k de la kilogram.

O gaură neagră curbează spațiul și timpul. O gaură neagră are masă și gravitație atât de mari încât aspiră tot și nu mai lasă nimic să iasă. Nici măcar lumina.
Antena 3 este o gaură neagră. Îndoaie timpul și spațiul, înghite adevărul ca pe-o aspirină, hap, s-a dus, adevărul nu mai poate fi văzut vreodată.
În studioul televiziunii pușcăriașului Voiculescu, cel care dă 700 de lei pe lună din pensie ca să returneze statului o furăciune de milioane de euro, un mic grup de maneliști politici bagă la țambal o poveste despre Soroș, Iohannis, antisemitism și interesul României. Au cercetat, au calculat, au adunat un calorifer, două pungi de semințe, un motostivuitor și orchestra Filarmonicii din Berlin și le-a dat, normal, că România este victima unei conspirații care vrea să o distrugă și singurul om care poate înfrânge caracatița imperialist-antisionistă este domnul Dragnea, duce de Zimnicea.
Nu miră pe nimeni că Antena 3 -un post ticălos care are ca proprietar un infractor-nu are niciun interes să prezinte adevărul așa cum este el. Nu miră pe nimeni că Antena 3 face afirmații mincinoase spunând că Norman Finkelstein vine în România pentru că este un pion în bătălia dintre președintele Iohannis și Dragnea, că este adus de Soroș, că este antisemit, negaționist al Holocaustului și alte cretinisme de acest tip.
Ce este însă uimitor-înspăimântător este numărul mare de indivizi mici gata să amenințe, să șantajeze, să pârască, să-njure, să te zică lu tovarășa, să fluture jumătăți de citate scoase din context, să pună ștampila, să facă predicții, să-ți ceară să taci în numele libertății de expresie.
Un cor cacofonic care se vrea divers dar care recită aceeași strofă: Finkelstein e cu teroriștii, Finkelstein e cu Hamasul, Finkelstein a zis că jurnaliștii de la Charlie Hebdo și-au meritat soarta, Finkelstein neagă Holocaustul, v-ați gândit bine dacă faceți acest eveniment, poate ar trebui să vă gândiți și mai bine pentru că Israel se supără dacă faceți acest eveniment, lui Israel nu-i place de Finkelstein și noi suntem prieteni cu Israel și ce nume e ăsta Feher, pariu că bunică-tu a fost pe la Treblinka, zi, ce nume e ăsta? Ești rudă cu Soroș, nu trebuie să recunoști, e clar că ești neomarxistă, antisemită și propalestiniană.
Cuvinte. Nu au importanță. Nu există consecințe pentru că trăim într-o societate unde cuvintele nu contează. Protestatarii au primit 100 de lei de om ca să iasă în stradă și 50 de lei ca să-și aducă și câinele. Am o înregistrare cu mama dumneavoastră făcând sex anal. Soroș îl aduce pe Finkelstein în România și Finkelstein neagă Holocaustul.
În studioul Antena 3, în ciuda reflectoarelor, e întuneric. Bogdan Chirieac, jurnalist, aplică doct o tangentă la realitate. Îmi amintesc de faimosul dosar de șantaj în care a fost implicat la grămadă cu Sorin Roșca Stănescu și fostul șef de la ANI, Cătălin Macovei.
SRS: Dacă-l cunoaştem împreună pe Bogdan, n-apari nicăieri.
CM: E, n-am ştiut asta…
SRS: Dacă tot am făcut cunoştinţă, eu sunt foarte corect.
CM: La fel şi eu.
SRS: Iar atunci, degeaba spui c-am dat tot ce-am avut. La televizor, cu aia era călare pe mine. Câştigase procesul cu tine.
CM: Păi da, l-a câştigat, dar mai e recursul.
SRS: Eu puteam să mă duc la două televiziuni – Realitatea TV şi Antena 3, n.red -, tu-ţi dai seama ce emisiuni făceam. Ce audienţă!
BC: Ce emisiune?
CM: Nu e Bogdane, n-ai pierdut nimic. Trebuie să fim cinstiţi.
BC: Sunt disperat. Iară m-a abandonat amanta… Sunt pielea pulii.
CM: Uite, pe tine nu te prinde Cancan-ul, numai pe mine mă prinde.
CB: Ce, bă, sunt demnitar?
SRS: Suntem oameni obişnuiţi. Cum zice el: cetăţean.
BC: Standard mediu suntem!
SRS râde cu poftă
BC: Standard mediu suntem, în pula mea!
SRS: Şomer, mă!
BC: Eu sunt şef de ONG, director de ONG.
CM: OK, vedem ce este, şi mâine mă văd cu maestrul (BC).

Ce contează ce a spus, ce a făcut? Oameni suntem. Nu toți. Soroș, Iohannis, Feher și, mai ales, Finkelstein, ei nu sunt oameni. Sunt personaje toxice. Sunt monștri. Nu contează că ultimul nu a zis niciodată că Holocaustul este o făcătură, nu contează că ambii părinți au fost în lagăre naziste, nu contează că nu susține boicotul împotriva Israelului și crede în soluția celor 2 state, nu contează că nu e finanțat de Soroș și că noi, Frontline, nu mai luăm de aproape 3 ani niciun leuț de la OSF.
Gaura neagră curbează realitatea și înghite lumina adevărului.
E mai bine pe întuneric, poți să ciordești portofele și să pipăi gagici fără să te vadă nimeni și apoi poți să spui că nu ai fost tu, ci Soroș.
PS. La cât de mari sunt presiunile venite chiar de la domnul Bibi, cel apărut ieri la dreapta lui Putin, e posibil să trebuiască să ne găsim o altă sală pentru această dezbatere. Sperăm să nu fie cazul, dar, trebuie să știți, toată ambasada israeliană e pe telefoane și butoane, apăsând, ademenind sau certând Centrul Ceh pentru curajul pe care l-a arătat atunci când ni s-a alăturat în organizarea acestui eveniment. O desfășurare de forțe incredibilă, demnă de o cauză mai bună. Dar ce să-i faci, Israel a rezolvat toate problemele, a mai rămas doar această ultimă bătălie, cu un om.

Femeia de serviciu are bunăvoința unui administrator de bloc întrerupt în plin proces de deturnare de fonduri. Îmi face vânt pe scări, camera 6- spune, holul e întunecos și ușile sunt înalte, făcute pentru oameni care aveau mereu în buzunar o prăjiturică din care atunci când gustau creșteau de 4 metri. Camera 6 este probabil la fel de urâtă ca numărul 5, tavanul e traversat de o bârnă de beton mușcată de un animal nervos, de dedesubt ies vinișoare metalice ruginite, mă gândesc cum o să mă strivească bârna asta de beton umplută cu oscioare de oțel atunci când o să vină cutremurul. Ar trebui să ies repede din clădire dar nu au venit doamnele cu care trebuie să mă întâlnesc așa că mă uit printre broșurile prăfuite de pe rafturile metalice, sunt detașamente de câte 20-30 de broșuri de același fel, despre Asia și despre crize umanitare din Africa unde e cutremur mereu,  cad etaje întregi de zgârie nori și te strivesc chiar dacă ești în mijlocul junglei, nu ai cum să scapi de gunoiul ceresc, exact ca în Saturn, stațiunea nu planeta Saturn, unde m-am dus în anul 2000 cu Petrică și Cristina și ne-am plimbat pe strada principală și am văzut cum, de o sârmă întinsă între doi stâlpi de iluminat, era atârnată o plăcuță pe care scria: atenție cad obiecte!
Așa scria și tu te uitai în sus, să vezi de unde cad obiectele, sperând să vezi ce fel de obiecte că una e să cadă obiectul pian și alta este să cadă obiectul cercel și alta e să cadă obiectul rotor de aspirator. Deasupra era doar cerul, mirat și el de ce scria pe plăcuța din Saturn, dar poate că totuși într-o vreme era o poartă stelară deschisă fix acolo, deasupra străzii principale din Saturn, și de la curent erau trași afară galoșii extratereștrilor sau poate nu erau extratereștrii, poate poarta aia te purta înapoi în timp, tot aici pe pământ și astfel ajungeau la tine telecomanda lui Nicolae Ceaușescu și foarfecele de unghii ale reginei Maria.
Așa mă gândeam când am fost întreruptă de cele două doamne care intraseră de ceva vreme și, ziceau ele, mă întrebau a treia oară dacă vreau cafea sau ceai?
Nu, nimic, mulțumesc. Vreau doar pace în lume și să nu vină cutremurul cât sunt la voi în clădire. Dar de ce?, s-au interesat doamnele și eu le-am arătat bârna de beton umplută cu oscioare de oțel și ele au zis că de acolo s-a luat o mostră ca să verifice dacă e rezistentă construcția și este, fii fără grijă. Dar eu nu am cum să fiu fără grijă în țara unde și când mergi pe stradă poți să fii stâlcit de un obiect, când mergi la un concert poți să fii ars, speaking of …
Ce se mai aude cu răniții de la Colectiv?, am întrebat și doamnele mi-au povestit cum a fost în acel noiembrie 2015, când organizația lor a primit milioane de euro de la donatori, cetățeni, firme și corporații. Și cum organizația lor a anunțat peste tot: ăștia sunt banii oameni buni, hai să facem un plan cum să îi cheltuim ca să facem cât mai mult bine. Și cum s-au făcut liste cu supraviețuitorii: cei internați în stare gravă în spital, cei care au fost internați în spital dar nu aveau răni atât de grave, cei care au fost duși la spital în seara accidentului dar nu a fost necesară internarea lor. Dar ce te faci cu cei care au fost în Colectiv dar nu au fost la spital? Ei nu au suferit traume? Ei nu au dreptul la bani din donațiile făcute de cetățeni, firme și corporații exact pentru ei, pentru supraviețuitori? Adică ei sunt supraviețuitori de mâna a treia?
Doamnele de la organizația umanitară le-au explicat că cei răniți grav și cei răniți mai puțin grav dar spitalizați au nevoie de mai mulți bani, pentru că spitalele nu sunt dotate, pentru că nu au medicamente, pentru că, mult timp după ce vor fi externați o să aibă nevoie de kineto, recuperare, tratamente și alte grefe de piele.
Aduceți bonuri, le-au spus supraviețuitorilor care nici măcar nu trecuseră pe la spital. Aduceți bonuri care să ateste că ați luat medicamente, că ați fost la psiholog, că v-ați luat creme sau …
Perfect.
Pe biroul doamnelor din organizația umanitară a crescut un munte de bonuri de parizer, șosete și tampoane luate cu 2 săptămâni înainte de accident.
Nu putem să dăm bani pe așa ceva.
Păi de ce doamnă, că e bonuri. Dați banii încoa că suntem supraviețuitori. Ia să vedem, pe ce i-ați cheltuit? Ați luat 100 de cearceafuri, de ce ați luat 100 de cearceafuri? Și saltele, de ce..?

Femeia de servici aduce ceaiul pe o tavă, avem fructe de pădure și ceai verde. Poate ar putea să toace niște broșuri d-ăstea cu Africa, să le toace fin și să le pună în pliculețe, să le dea pe post de ceai de nu mă doare-n cur de restul lumii.
Și cum s-a terminat cu victimele Colectiv?
S-au terminat banii. Nimeni nu mai dă nimic acum. Nimănui nu-i mai pasă. Oamenii ăia sunt distruși pe viață dar au ieșit din atenția publică. Doar dacă o vrea vreun politician să-i folosească pentru campania electorală în vreun fel.
Așa e, nu m-am gândit niciodată, ce material bun ar putea să fie ăsta. Disperate, familiile se pot duce la domnul Dragnea să-l roage pentru o proteză sau să dea bani pentru o operație, Faust all over again. Și consultanții isrelieni ar simți potențialul de PR și ar zice Da, sigur, cât aveți nevoie?, și apoi mustața ar apărea în poză cu supraviețuitorul cu proteză și piele nouă, poate luată chiar de la un PSD-ist, piele groasă, să-i țină de cald tot restul vieții.

Sau poate, un supraviețuitor disperat ar copia povestea din 1997, cred, când un cetățean s-a aruncat de la etajul 10 și a căzut pe un pensionar care s-a întâmplat să treacă fix pe acolo, ucigându-l pe loc. Dar pensionarul să fie Dan Voiculescu sau Gelu Voican, Nicolicea sau un alt securist bătrân.

Atenție cad obiecte!, am scrie pe o plăcuță și am prinde-o de bloc.
Cad obiecte și decad oameni.
Dinescu spunea deunăzi că ce rost are să-l judeci pe Iliescu, e bătrân, totul a rămas în urmă. Poate pe Dinescu ar trebui să cadă supraviețuitorul Colectiv disperat că a fost lăsat  singur, în suferință.
Căci pentru răniții Colectiv trecutul a ars, prezentul doare și viitor nu există.
Banii s-au terminat, poporul a uitat.
Popor de căcat.

Am fost la un film cu 46 de supereroi. Sau 893, ce mai contează? Erau mulți și oricum nu au reușit să oprească sfârșitul lumii însă au adus încăsări record, cele mai mari din lume într-o perioadă atât de scurtă.
Filmul ăsta cu oameni de oțel, ratoni vorbitori, zei cu ciocane și mutanți mi-a adus aminte de un alt film cu supereroi la fel de hilari pe care l-am văzut acum 4 ani: High Tech, Low Life.
HTLL este un documentar despre jurnalismul alternativ dintr-o Chină în care toate știrile sunt bune. În China nu se întâmplă crime, ci doar, cel mult, accidente. În China nu sunt exproprieri ci doar oameni egoiști care nu vor să dea statului și partidului ceea ce este de drept al statului și partidului. În Republica Populară nu sunt abuzuri ci doar crize de isterie ale cetățenilor care nu iubesc consensul.
Zola, un puștan dintr-o familie de țărani, infantil dar insistent, urcă pe blogul său fotografii ale chinezilor expropriați de statul chinez, expropieri despre care nimeni din presa oficială nu suflă o vorbă. Mai târziu, prinzând istoria violului urmat de asasinarea unei tinere de către fiul unei beizadele locale, Zola aleargă la locul crimei și scrie pe blog povestea fetei, reușind să își crească traficul la un gigantic 200.000 de vizitatori pe zi.

În același timp, în Beijing, Tiger Temple, un fost publicitar transformat în jurnalist de ocazie, mânat de spirit civic și dorința de a face dreptate, devine vocea celor arși cu supa prea fierbinte a partidului: țărani ale căror terenuri au fost confiscate de stat, țărani ale căror terenuri au fost inundate și poluate de către companii de stat, orășeni care au fost lăsați fără adăpost de către statul hotărât să curețe hărmălaia inestetică a mahalalelor înainte de Olimpiadă. Tiger Temple scrie despre toți, pedalează sute de kilometri ca să ajungă în satele unde a fost chemat de localnici ca să le ofere ajutorul, își riscă liniștea bătrâneții-căci e sărit de 55 de ani-spunând adevărul despre lucruri despre care nu este bine să vorbești căci în China ele nu există și simpla lor rostire, aranjarea cuvintelor în propoziții și fraze, le dă corporalitate, le construiește o identitate care nu mai poate fi ignorată de oficiali.

Cei doi blogări-singurii din China care se ocupă cu genul acesta de jurnalism civic-au parte, din când în când, de părinteasca grijă a statului: lui Zola i se interzice părăsirea provinciei în care locuiește iar Tiger Temple este luat pe sus și deportat din Beijing pe perioada anului nou, ca să nu dea bătăi de cap autorităților taman în timpul sărbătorilor.

Pe tot parcursul filmului te întrebi privind prin ce trec cei doi care este motivul pentru care continuă să scrie. Pentru ce o fac riscând să fie încuiați în cutia cu trabuce putrezite a lui Mao?
Pentru bani? Sunt într-adevăr susținuți financiar de fani, dar toată lumea știe că nu te îmbogățești din așa ceva. E mai degrabă subzistență.
Pentru glorie? Dacă în cazul lui Zola, fiind tânăr și impulsiv, este vorba și despre glorie, în cel al lui Tiger Temple e mai mult vorba despre sindromul Batman.
Suferă de această boală toți cei care nu mai pot să suporte starea de lucruri, care iau dreptatea în mâinile lor atunci când văd că statul este ori prea slab și corupt ca să-ți rezolve problema, ori prea indiferent și opac.
Coșmarurile sociale nasc în unii civism și activism, în alții apatie și depresie.
Deunăzi m-a întrebat un cetățean grec de ce cred că la români nu există citizen journalism. De ce trecem pe lângă abuzurile pe care le cunoaștem, de ce închidem ochii în fața corupției, a mârlăniei, hoției și ticăloșiei?
De ce nu ne pasă?

Pot fi mai multe explicații: pentru că suntem nesimțiți, pentru că ne este frică, pentru că suntem amorali sau leneși și comozi și nu vrem “să ne creăm probleme”. Pentru că am fost învățați să nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala, pentru că orice manelistă sau femeie de fotbalist e mai importantă decât Doina Cornea. Pentru că, dacă nu ne dă nimeni în cap, nu înțelegem ce înseamnă valul de pușcăriași eliberați de nea Tudorel. Pentru că civismul e îngropat în osânza traiului pe credit. Pentru că nu avem memorie, nu avem empatie și pentru că Ceaușescu a avut-pentru 45% dintre români, o influență bună pentru România. Pentru că inamicul nostru numărul 1 nu e Iliescu, nu e Băsescu, nu e corupția, nu e parlamentul. Inamicul numărul 1 suntem noi. Și cum să te poți bate cu tine însuți, dragă Batman?
Cum să te autodistrugi când nici măcar nu ești un personaj Marvel, cu o mie de vieți și 6 pietre ale infinitului care stăpânesc sufletul, mintea, puterea, realitatea, spațiul și timpul și pot face chiar și din Republica Populară Chineză o democrație de tip suedez, cum a vrut și tovarășul Iliescu dar noi nu l-am lăsat că nah, nu ne plăceau chifteluțele de la IKEA și nici să ne înșurubăm singuri biblioteca.

Un bărbat și un băiat schimbă becuri. Bărbatul zice: nu vă supărați doamnă, e cineva în căsuța asta?
Nu e nimeni.
Dar la dumneavoastră ard toate becurile pe prispă?
Nu știu, stați să văd. Unul arde, altul nu.
Atunci vin la dumneavoastră să schimb, că aici nu e nimeni.
Băiatul rămâne la căsuța nelocuită, buimac, în timp ce bărbatul urcă treptele de lemn care miorlăie feroce sub ghetele lui cu 7 numere mai mari. E un soi de anti-Hulk, atunci când se mânie, bărbatul nostru se face mic și ghetele îi rămân mari și geaca și pantalonii flutură pe trupul împuținat de furie.
Nu e doar becul ars, e și cilindrul de sticlă în care stă becul spart. Bărbatul se bălăngăne pe un scăunel cu 3 picioare în timp ce manevrează șuruburile lămpii.
E de aici, din satul de lângă, are doi băieți, au plecat să muncească pe plajă la Sulina, să învețe meserie și apoi, p-aci ți-e drumul, o să meargă afară. Și el a fost plecat în Germania, a muncit 4 ani de zile la un abator, făcea pe zi 100 de euro și îi trimitea la băieți, acasă, dar nevasta a zis: ți-ajunge cu plecatul ăsta om la 50 de ani și el nu a mai plecat și s-a angajat la resort aici, om bun la toate, câștigă 1200 de lei pe lună.
Asta e, ce să fac, doar la Tulcea plătesc mai bine dar n-am mașină să ajung acolo.
Peste tot în Tulcea sunt lipite anunțuri: angajez vânzător, angajez barman, angajez femeie curățenie, angajez bucătar. Nu sunt destui oameni. Sau sunt prea multe oferte de muncă.
De ce să muncești în construcții sau șofer când uite, PSD-ul oferă posturi mult mai atractive. Poți să te faci iscoadă de facebook, ești însărcinat să te duci la primar și să-i spui cine i-a dat like la postări avocatului nebun, ăla de face festivalul de blues. Sau poate vrei să fii trâmbițaș, tot ce trebuie să faci este să anunți cetățeanul picat în păcat că, la 3 likeuri date persoanelor de pe lista neagră a PSD-ului, urmează să fie vizitat de gâdele de ANAF. Mai poți fi omul însărcinat cu excursiile în crâng cu oameni de afaceri care au scuipat în supa PSD-ului unde, după ce i-ai pus să-și lase mobilele la 6 kilometri distanță, îi ameninți că vor fi dați afară din oraș dacă nu intră în rând cu lumea.

Omenia se topește ca zăpada sub sarea justificărilor: măi, nu mai pot să ies cu tine, că știi că primarul nu te place, nu pot să îți chem copilul la petrecere la fii-mea că vine consilierul x și tu i-ai zis acum 6 ani că e bou și omu a ținut minte, nu pot să te împrumut cu bani că sora lu nevastă-mea e combinată cu ăla de la consiliul județean, nu te are la inimă că știe că ești neam de penelist dar să știi că te respect, mi-a plăcut ce ai scris pe facebook despre ei, futu-le muma-n cur de ordinari, cum fură ei totul, dar nu am putut să dau like că îmi trimit imediat ANAF-ul pe cap și știi că ăia nu pleacă până nu te amendează. Dacă aveai gura mică, îți zic că erai departe.
Credeam că numai în China există social credit system.
Nu fetiță, aici, la Tulcea, a început treaba de 2 ani, mai dihai după generalele din 2016.
Orașul șoptește, orașul ascultă, orașul dă likeuri cu gândul la o promovare sau doar ca să-și păstreze locul de muncă. Orașul minte și orașul ridică, în convorbiri abia murmurate, socluri din marmura laudelor celor care au curajul să spună și să lupte și să reziste apoi orașul, obosit de duplicitate și lașitate, se întoarce pe-o parte și, până să sforăie vârtos, apucă să strecoare soției care citește cărticica de rugăciuni înainte de culcare următoarea concluzie: când te mănâncă-n cur, cineva o să te scarpine.
Animalele sălbatice trăiesc cel mai mult în captivitate, mi-a zis mie acum mult timp un domn biolog.
Și din când în când, de plictiseală, evadează doar ca să se întoarcă rapid la cușca unde sunt hrănite regulamentar, de trei ori pe zi, în schimbul obedienței.
Cui îi trebuie revoluții?