Mickey Rourke abia își reține zâmbetul superior înainte să spună: you have to..și de acolo un rus cu voce calmă preia și traduce monoton tot dialogul, intrând ca un tanc peste grădinița interpretării cultivată cu grijă de fiecare actor. Ce căcat ne interesează subtilitățile de tonalitate, pauzele, cuvintele apăsate, oftatul, caterincile, zâmbetele înghițite, tristețile, interjecțiile? Dă cu ele de pământ, zi frate care-i acțiunea, pajalusta. Acțiune!!!
Toată bădărănia relatării scufiței roșii în versiunea rusească: nepoata se ducea la bunică, a prins-o lupu, i-a tras-o la scufiță, a înghițit bunica și nepoata și a crăpat de mâna vânătorului- trezește în mine o nostalgie incredibilă după vocile familiare care aliniau casetele video ale anilor `80.
Te uiți la televiziunea rusească, la filme americane, și nu există perfidul mecanism occidental de dublare, cel care te păcălește că Tom Cruise vorbește germană sau Brad Pitt maghiară.
Nu. Aici se vede clar că Moș Crăciun e vecinu de la 6 care și-a tras o barbă de vată care nu poate totuși să absoarbă halena de țuică.
E o minciună cinstită, dacă îmi este permis oximoronul, una care te face să te simți parte din păcăleală, ca un mire care știe că nevastă-sa nu va fi virgină, dar totuși participă la această gimnastică a tradiției care îi va face pe toți să se simtă mai bine, deși toți știu că este o minciună.
Mickey Rourke îi zice ceva lui Don Johnson. Irina Nistor de sex masculin se grăbește să repete în rusă ce își spun cei doi.
Mi-e clar de ce rușii nu vorbesc engleză. Din cauza televizorului, din cauza lui Irinus Nistorus Sovieticus.
Deși o învață la școală din clasa a v-a, 99, 6% dintre ruși nu pot să-ți zică o vorbuliță în ingliski.
Sunt praf. Pulbere. Sunt un pumn de neutrino.
Dar și mai straniu este că fiecare sută de kilometri care te duce mai departe de Moscova pare să crească numărul celor care, totuși, știu să lege câteva cuvinte în engleză.
În Novosibirsk e Sasha. E un mare vorbitor de engleză pentru simplul motiv că are 2 metri și 10. Este maseur, profesor de masaj tibetan. Mi-a trosnit coloana ca un cazac biciul lângă Pussy Riot. La final m-a întrebat de unde sunt și eu l-am întrebat în contrapartidă ce sporturi face, sugerând K-1 sau judo. El a recunoscut, sensibil, că excelează în ping pong, făcându-mă să-mi imaginez un elefant jucând Maroco, trăgând elegant, cu trompa, bețișoare din morman.
Apoi, la Krasnoyarsk, e Larisa. A studiat limbi străine în Leningrad, în `90. Vrea să se mute în Spania, în golful Biscaia. În timpul perestroikăi, își amintește, se așeza la cozi neștiind ce așteaptă.
Can you imagine?
Yes, I can.
Spune că, o dată, era într-un mare magazin când câteva sute de oameni au intrat alergând, ca un detașament izbucnit din tranșee într-un atac furios, au lipit-o de tejghea și astfel, deși nu a stat nicio clipă la coadă, a fost prima la casă și a trebuit să cumpere un serviciu de vase speciale pentru sosuri. Nu le-a folosit niciodată. Dar le are și acum acasă.
Can you imagine?
Yes, I can.
În Irkutsk e Ivan care știe de Dracula și în Ulan-Ude e sudorul care spune Vlad Țepeș când aude de România.
Copiii acum vorbesc aici buriată și engleză, mai prost rusă, spune Vadim. A studiat 2 ani la Bamberg dar a trebuit să plece că i-a expirat viza. Ar da orice să se întoarcă. Vorbește perfect germană și engleză.
Încet, încet, cu cât de îndepărtezi de centru, naționalismul compact, această spumă poliuretanică sugrumând curiozitatea rusească, pare să facă loc unui cosmopolitism care pare să sune paradoxal atunci când îl pui lângă geografia “Siberiei”.
Și totuși, aici decembriști și exilați polonezi au clădit o cultură a teatrului, operei, muzicii clasice, artelor pe care, de exemplu, Balcaniul nu a reușit să o aclimatizeze.
Trăiește și prosperă în dosul blocurilor ireal de urâte, între enorme sculpturi ale lui Lenin, Gorky, Sverdlov și alți lideri ai revoluției care acum își sărbătorește centenarul.

Masha spune că la Irkutsk trebuie să îți iei bilete la teatru sau operă cu 2 luni înainte, altfel ești mâncat, nu mai prinzi.
Can you imagine?
No, I can`t.
În definitiv scriu cărți de călătorii, nu ficțiune pură.
P.S. Până și magneții de frigider cu Putin au inscripții în engleză aici, pe malul lacului Baikal. Una spune The Kindest President.
În imagine e el și un mic leopard. Puiul pare să-l placă. Ca om, ca președinte, ca lider al unei mari națiuni.
Can you imagine this?
Yes, I can.

E o femeie frumoasă, cu sâni rotunzi săltând sub bluza înflorată. Are părul blond, lung, nas cârn și picioare fine, încălțate în sandale cu talpă ortopedică. Se uită în zare, visătoare, deși zarea nu există, e o parcare strâmtă în care tocmai se produce un accident. Zdrang. Un nene într-o Toyotă străveche, cu volanul pe partea dreaptă, iese inept, ca un testicul din chiloți în timp ce bagi Isaia dănțuiește, pălind în farul stâng o altă mârțoagă japoneză, tot cu volanul pe dreapta.
90% din mașinile Siberiei orientale sunt second handuri de Japonia, toate sunt gândite pentru circulația pe stânga, cui îi pasă. Cei doi șoferi rămân încârligați ca doi câini prinși de dragoste pe un trotuar aglomerat, discută, schimbă impresii, cărți de vizită, vorbe dure, vorbe ușoare, în mijlocul claxoanelor monstruoase ale celor care au rămas captivi în parcare. Nu se grăbesc defel.
Și fata cea frumoasă îi privește duios. Cred eu. Apoi observ că privirea ei zace pe caldarâm, a călătorit trei metri ca primul avion al lui Vuia, nu a putut să se mențină și s-a prăbușit în praf.
Căci ea e praf.
Acum văd gambele pe sandalele ortopedice călcând încrucișat, ca un cal la un campionat de dans. Noroc cu ghiveciul de beton în care se plictisesc niște petunii. Reușește să se sprijine de el ca să nu cadă.
El e împreună cu 2 prieteni. E o matahală în bluză hawaiană, ceilalți doi sunt un ochelarist tip contabil la colhoz și un bărbos cu aer de pedepsit să iasă cu ceilalți în oraș. Bivolul pune ochii pe fata mangă. Face trei pași, îi șoptește ceva. Ea se uită la el. Pare că singurele bastonașe din ochii ei sunt unele albe, de orb.
Îl refuză, mai are ceva demnitate.
El se întoarce la masă. Ea pleacă țeapănă, cu ochii semi-deschiși, fără să vadă însă ceva, dispare undeva înăuntru barului.
Trec 3 minute și reapare complet trează.
Sau e sora ei geamănă.
Matahala o reperează, mai încearcă o joncțiune, îi oferă ceva de băut și dispar amândoi în dosul cârciumii.
Între timp pe terasă mai calcă 3 grupuri de buriați, localnici. Unul întreabă ceva. Nu vorbesc rusă, îmi pare rău. Dar zi-i lui google și va…
Aaaa, niet rusky? Sprechen sie deutch?
Ja, ein bisßhen.
Auci, o ia la fugă, împleticindu-se. Alcoolul nu-i lasă să se miște prea iute, atârnă de glezne ca cele 99 de ocale de oțel care îl opresc pe purece să se înalțe la ceruri.
Alt snop de bețivi aplaudă și urlă ooof fidărzen, iaiaiaia, ai lăv iuuu către 2 canadience speriate care trag dintr-o narghilea.

Matahala și prințesa clampă se întorc la masa celorlalți domni cu un personaj al cărui Eu înoată pe spate în marea de vodcă din stomac. Corpul e pe avarie, în ochi s-a dat stingerea, mișcările sunt mecanice. Mă uit la ea ca la România în decembrie 1916. Cãci da, e o femeie. Viața pâlpâie mic undeva într-o provincie a corpului. Coleguții voinicului o urcă pe băncuță. Prietena cu păr lung pare acum vie și sprințară. Sau oricum, prin comparatie cu amica. Femeia ruptă se înviorează când pe masă apar câteva pahare de, bănuiesc, tequila. Nu nimerește gura, toarnă pe bărbie. Lasă paharul, se lasă pe spate și își smulge cu ură pantofii cu toc cui. Sunt roșii. Zac triști la piciorul băncuței în timp ce cele două femei beau pe repede înainte vreo 4-5 shoturi de tărie.
Ochelaristul contabil de colhoz prinde curaj. Oprește bătrânelul care vinde crini și îi cumpără blondei cu păr lung o floare. Femeia s-a întors la prostația în care am văzut-o prima oară. Cade cu nasul în crin, e plină de polen pe față. Matahala s-a reorientat către tovarășa ei, îi ia păturică și o strânge în ea și o înghesuie în el, ca să o încălzească. De cel puțin 3 ori, jenat, îi trage cu mâna lui fusta albă care i s-a ridicat până la brâu în timp ce ea își cațără picioarele pe spătarul băncuței.

Nu se vorbește mult. Se tace disperat. Bărbații așteptând ca ultimul bastion al apărării femeilor să cadă, femeile sperând ca alcoolul să amorțească toată durerea, inadecvarea, frustrarea și nesiguranța.
Luăm un kalian, narghilea cu măr. Kaliganul este pregătit de responsabilul cu narghilele, un băiat posac și negricios.
Mă gândesc că o fi vreun kirghiz, vreun tadjik.

Trag din furtunaș, scot abur pe nas ca un dragon cu sinuzită și îl întreb de unde e.
Palestina.
E chiar Mohamed din Palestina.
Ai văzut ce se întâmplă la Ierusalim? Al-Aqsa, am fost acolo acum două luni. Un angajat al iordanienilor care administrează moscheea, un nene uscat ca un băț de scorțișoară, ne-a plimbat pe mocheta roșie ca o iarbă de mare,  aruncând date și mituri și povesti din Constanta unde a fost cândva si o femeie ne-a oferit curmale zemoase, imense. Am văzut un bătrân dormind pe un fotoliu, din 1967 dormea, sperând să se trezească din coșmar. Și alți trei bărbați, întinși pe covor, ca într-un picnic de Manet.

Mohamed din Palestina mă ascultă. Apoi zice: nu vorbesc decât rusă. Și sunt din Gaza.
Îmi schimbă cărbunii de la kalian și pleacă.
Femeile bete sunt conduse către mașină, contabilul împingând cu umărul în blonda cu păr lung, matahala cărând la subraț colega paralizată de alcool.
Bânguie ceva, zbătându-se.
Și atunci văd. Sub masă i-au rămas pantofii roșii cu toc cui. Dorothy you`re not in Kansas anymore. De fapt Dorothy, there is no Kansas anymore.

Beau coniac Favraud, 4 stele, 3 medalii de aur obținute la concursul de poezii spuse de coniace post-sovietice. Cântă CC Catch de Rusia dintr-un laptop așezat pe tejghea. Miroase a chifteluțe, adică fix a călătorie și aventură, cum mirosea în 1977 când plecam cu noaptea în cap din Brașov spre acea altă țară numită Teleorman. Maică-mea făcea chiftele calde, ne trezea la 3 dimineață și ne așeza în mîini mie și lui frate-miu un sandviș cât un bebeluș din pâine cu cartofi umplută cu chiftele decupate în două și tăvălite în mult muștar.
Pe geam, afară, cât vezi cu ochii e verde sub un cer roșiatic, viteza trenului leagă trunchiurile mestecenilor într-o ulucă continuă, înaltă de 4-5 metri. Dimitri își drege vocea și povestește despre Russneft, unde e contabil. Se vede treaba că e important, a fost trimis în călătorie de afaceri, îi plătește firma biletul. Are pantofi albi, cu găurele, cu vârful ascuțit, sacou gri deschis și cămașă galbenă. E un om important, lucrează la o companie importantă care rafinează petrol.
A cui e? Abramovici?
Zâmbește și nu zice nimic. Se uită pe geam, îndemnându-mă și pe mine să mă uit pe geam. Dar am țignal, așa că mă uit pe net și văd că Russneft este a lui Mikhail Gutseriyev
-Deci mai aveți oligarhi? Nu au plecat toți la Londra?
Zâmbește din nou și apoi zice: Khodorkovsky e la Londra. Russneft a preluat Yukoil.
-Și i-ați lăsat să își ia cu ei averile, pe ăștia care au plecat din țară?
-Eee, au luat și ei cu ei cât să trăiască bine.
Râde șiret, ai înțeles, da?
Deci nea Dănuț și ingenioasa lui tupilare de avere este inspirată de băieți cu adevărat dibaci.
Cine e totuși Gutseriyev? Pe pagina lui de wikipedia zice că este antreprenor, biznisman și poet. E-eee-miii-neeee-eees-cuuuu!!! Suflet sensibil, de poet, lui Gutseriyev îi place rima dramatică, împerecheată, încrucișată, condamnat-arestată. Biografia dumisale e plină de curbe ac de păr. Căci:

In 2007, Gutseriyev fell into a conflict with Murat Zyazikov, the president of Ingushetia. At the end of July 2007, Mikhail Gutseriev publicly revealed that unprecedented pressure was being put on him by the Russian government, and announced the sale of Russneft to Bazovy Element (Basic Element), a holding company owned by Oleg Deripaska, a businessman loyal to the Kremlin. Gutseriev quit his post as president of Russneft and announced his retirement from business activities (aside from Russneft, he held a 50% stake in a company named Russian Coal, etc.), and his entry into science.

According to some sources, the pressure brought to bear on Mikhail Gutseriev by the Russian power structure was a result of his financial opposition to the current president of Ingushetia, Murat Zyazikov.

On 18 October 2008, Gutseriev was believed to be living in Great Britain and Russia had requested his extradition.

On 28 August 2007 the Tver Court in Moscow issued a warrant for the arrest in absentia of Gutseriyev in response to a petition from the investigative committee of the Ministry of Internal Affairs of the Russian Federation.

The arrest warrant was cancelled by the court on 27 October 2009. The charge of tax evasion was dropped, and that led to his warrant being cancelled, but he apparently still faces the charge of “illegal entrepreneurship” (the top punishment on that charge is below 5 years, house arrest is the usual measure for “less serious” crimes like that and arrest warrants are not issued.) In 2010, after all charges were dropped against him, Gutseriyev returned to Russia. He subsequently bought back his old oil company Russneft. Other oil companies he owns include Neftisa. He has bought a number of hotels in central Moscow.

Ce poveste strașnică și mai e și cu happy-end. Poetul își regăsește iubirea pierdută și trăiesc fericiți până la adânci bătrânețe, investind masiv în media, că e bine să ai posturi de radio care să pună muzică bună când tu construiești imperii financiare.
Dimitri coboară. Îmi urează mult noroc și apoi dispare pe culoar, ținând jacheta dezinvolt pe umăr. Rusia e mai bine anul ăsta decât anul trecut, sancțiunile nu se simt, chinezii cumpără tot și a găsit și o ofertă bună de mers în Turcia. Căci Soci e scump și nu sunt chartere până la Marea Neagră.
Viața e frumoasă când lucrezi la oligarhi.

Gara e imensă, are candelabre uriașe care pot strivi 5 familii dacă ar vrea. Dar candelabrele nu vor, vor să stea sus, să trimită lumini galbene peste foiala în șlapi, picioare umflate, tricouri întinse de burți coapte și scâncete de sugari iritați de zgomot și de mișcările bruște ale mamelor cu păr împletit în frizuri complexe. Când mai au timp și de copil când trebuie să stea 6 ore să-și împletească zecile de cosițe?
Nu știu.
Misha continuă drumul. A ascultat în buclă Voaaaa-iaaaaj, vooooa-iaaaaj a lui Milene Farmer în intrepretarea unei rusoaice. Merge la Irkutsk.
Eu am coborât la Novosibirsk, undeva în nimicul siberian unde calea ferată, minereul de fier, războiul cel mare și relocarea industriilor militare către interiorul țării a făcut să apară într-o sută de ani cel de-al treilea oraș ca mărime al Rusiei, după Moscova și Sankt Petersburg.
Novosibirsk este copilul lui Mare și al lui Uriaș. S-a născut cu 8 kile și a continuat să fie ținut pe hormoni de creștere de mămică-sa, are celulită și pe degete de cât de gras e. Are grația unui obez care nu mai poate să-și părăsească de 12 ani camera. E ținut captiv de bulevardele imense și de opera mătăhăloasă, cea mai mare sau probabil cea mai mare din lume.
Între blocuri sauronice, cu balcoane atârnând precar, orci în fuste cară plase cu mâncare. Deși aici nu au fost cartele decât în al doilea război mondial și apoi pe timpul Perestroikăi, foamea a rămas cu ei așa cum a rămas cu noi și cu toți cei care au avut parte de dieta comunistă. Trăim și noi și ei în familii unde cea mai importantă întrebare a unei mame este: ai mâncat? sau vrei să mănânci ceva? Ar trebui să trecem la întreținere foamea, că e și ea un suflet, consumă apă, căldură, energie.
Pe trotuare, pe cartoane și pungi, pe funduri de găleți întoarse sau pe lădițe, se vând ciuperci, fructe de pădure, buchete șleampete de flori, ridichi. În intersecții sunt tarabe cu fructe și zarvazavaturi și fiecare dintre ele este secondată de o tarabă cu ochelari de vedere. Numai așa funcționează, binomul legume-rame, peste ambele se apleacă cercetător femei cochete și matrioșci cu barbă, pensionare cârcotașe și funcționare înțepate. Cumpără galoși de cauciuc și șosete de nylon, treninguri de polistiren și blugi țepeni, tip scoarță de copac. Printre noi, tacticos, își fac loc trei fete cu trei bufnițe.
Vii.
Bufnițele își rotesc capetele după rochițe, după șlapi, după bețivii care croncăne la marginea drumului. Fetele cer bani, probabil pentru cercul de biologie.
De unde ați luat bufnițele? Se dau la kil? La pachet cu ramele de ochelari?
Nu înțeleg ce le întreb, râd, își dau coate și pleacă.
3 minute mai târziu, un tânăr impetuos încearcă să treacă strada călare. Calul e alb, are șa roșie și băiatul e în blugi și cămașă bleu și soarele îi bate în față, el e încruntat și privește atent cele 5 benzi de circulație peste care trebuie să galopeze cândva când mașinile se vor opri. Așa trec 3 minute tensionate, nu s-a clintit de pe linia de tramvai, mașinile continuă să vină claxonînd și calului îi tremură picioarele de încordare și uite cum călcâiele voinicului se înfig în burtă și după ultima Hondă, calul ajunge pe partea cealaltă a pieței Lenin unde este desigur chiar Lenin, din fontă. Are 3 metri Lenin și paltonul îi flutură în spate, înspre Opera gigant, aproape cea mai mare din lume. În stânga e un nene cu o torță și o doamnă cu un spic de grâu, tot din fontă, încremeniți în semanlizarea circulației. Ei nu i-ar fi permis tânărului pe cal alb să traverseze așa piața.
-Când s-a întors Lenin pe soclu? Nu l-ați dat jos și voi în 1991?
Dima zice că Stalin era ăla cu probleme, că Lenin e idealul comunismului, de ce ai avea ceva cu Lenin?
Tot el zice că nici Stalin nu e atât de rău, în definitiv a câștigat marele război.
Dar a omorât și niște zeci de milioane de oameni.
Dar a câștigat marele război pentru libertate.
Pobeda. Pobeda.
Rusia nu e lăsată să uite de război.
Marele război continuă din 1940 încoace.
Statui, basoreliefuri, tunuri, tancuri, avioane, rachete, morminte, cruci, biserici, bancnote, insigne, medalii sunt închinate renașterii naționale, țărișoara întoarsă ca Isus din bezna înfrângerii, credeați că am murit păcătoșilor? Au murit niște zeci de milioane de oameni, dar nu eu.
În gara din Novosibirsk sunt fotografii cu soldați reparând șinele, refugiați cu căruțele pe vagoane, un tren deraiat, vârât în el însuși ca într-o carapace de lemn rupt.
Stalin a omorât zeci de milioane de oameni dar Rusia dăinuiește azi datorită lui, pe tricouri, magneți de frigider și pe bluze de trening.
Pe lângă pozele cu marele, continuul război, trag valize pe rotile și împing cărucioare cu sugari roșii de urlete, urmași ai rușilor care au înfipt drapelul pe Reichstag.
Americanschi? întreabă curioși în timp ce își așează grijulii valijioarele pe raft.
Niet. Rumânschi.
Rumânschiii? Aveți păduri în România?
Avem.
Aveți urși în România?
Avem. Uneori ucid turiști. Americanschi.
Rușii râd. Pe ei nu îi atacă urșii. Nici măcar nu au curaj să se uite la ei. Se jură că ursul trece mai departe dacă vede un rus.
Știe ursul ce știe.

Rita se foiește. Nu știu că o cheamă Rita încă, dar voi afla în următoarele 26 de minute de chin. Un torent de vorbe curge în compartiment, abia îmi mai pot ține capul la suprafață, nu înțeleg nimic dar intervine salvator, când trecem prin poienițe și revine semnalul rețelei, google translate.

Rita se apleacă grațioasă asupra telefonului și povestește cu voce gravă ceva, cuvintele întârzie să apară, mă simt ca Gandalf după ce l-a rugat pe Frodo să arunce în foc suspectul inel al lui Bilbo. Dacă e țignal, dezlânat și adesea absurd apar considerații despre Caucazul de Nord unde Rita a fost la băi termale. E tare frumos și chiar și Cecenia, și Groznâi sunt frumoase. Eu merg la Irkutsk, voi unde mergeți?

Yekateringburg.

Frumos și acolo. Țignalul pleacă, îi ofer Ritei șampanie dulce. Am primit-o de la restaurantul numărul 2 pe tripadvisor din Perm.  Bucătărie rusească. Am mâncat soleanka, o ciorbă superbă cu pește care vine la pachet cu un pahar de vodcă și m-am delectat cu un soi de pernuțe de foietaj cu icre de somon care arătau ca niște bibelouri pe care maică-mea le-ar pune în vitrină. Și limbă de vită umplută cu pastă de hrean și un soi de turnuleț de hering, cartofi și sfeclă roșie acoperit cu maioneză am mâncat. Și peste toate am luat o sticlă de șampanie sovietică, așa scria pe meniu, a costat o sticlă întreagă cam 7 euro. Restaurantul este în beciul unui bloc infect cam ca toate blocurile din Perm, construit din cărămizi inegale, ei le zic chirpici la cărămizi, dar sunt cărămizi sfărâmicioase gri-palid puse una peste alta, întrerupte de ferestre cu termopan. Este atât de urât afară încât bieții oameni trebuie să depună eforturi sporite să nu moară uciși de oroare așa că se căznesc să pună cele mai frumoase haine pe ei, tocuri și pălăriuțe, rochii cochete, broșe și cercei, bărbați în cămăși și uneori cravată. Așa sunt toți de dichisiți în restaurantu numărul 2 de pe tripadvisor care este o splendoare, pereți tapetați, lumini discrete de sub abajururi cu franjuri, tablouașe cu familii înghețate într-o sepie de dinainte de revoluție, mileuri bunicești și scaune tapițate cu modele cu flori. Chelnerițele au șorțuri dantelate și la final, pentru că expirase și pentru că era păcat să o țină, ne așează pe masă, cadou, o sticlă de șampanie dulce din care bea acum Rita.

E dulce, zice. Dar continuă să bea și îi mai pun că nici mie nu îmi place dulce dar ce să fac, e cadou de la poporul rus așa cum am primit în 2011 în Sankt Petersburg când m-am așezat la coada de 169 de oameni de la intrarea metroului și un cetățean a venit la mine când eram undeva la jumatea cozii, deci la 84,5 oameni distanță de casierie și mi-a dat o moneduță, cartela lor cum ar veni și mi-a zis ceremonial: din partea poporului rus.

Rita bea șampania dulce și expirată cu înghițituri mici. Acum se prezintă și zice: Rita. Apoi îmi arată cartea pe care o citește, nu avem țignal, așa că silabisesc greoi și reușesc să citesc că este despre biznisul lui Donald Trump.

Da, ar vrea să știe mai mult despre el Rita. Are vreo 50 de ani, pare contabilă sau profesoară, cum să nu știi nimic despre biznisul lui Donald Trump până la vârsta asta? Și mai are și o carte a lui Pelevin. Mă încânt peste măsură când o văd. Pelevin, știu, Generation P.

Habar nu are, a luat o carte pentru că merge 4 zile cu trenul până în Irkutsk.

Cobor.

E vineri seara și s-a dat cep la sezonul de nunți. Sunt 7 mirese pe poduri, închizând lăcățele de fiarele balustradelor. Mă tot gândesc la viitorii arheologi, ăia de își vor freca tâmplele peste 3000 de ani întrebându-se ce porți zăvorau lăcățelele ăstea de pe care după 2 ani s-a șters deja numele amorașilor.

De la toaleta restaurantului Paștet, numărul 1 pe tripadvisor în Yekaterinburg, vine direct către mine un bătrân crucișător torpilat în prova. Zâmbește șăgalnic, ca unei amintiri din liceu, îmi aruncă un gsfkljjghfga, râde și trece mai departe, maiestuos cu pantalonii uzi de pipi, complet ignorat de chelnerii care aleargă prin interiorul aproape identic cu cel al restaurantului numărul 2 din Perm, aceeași mobilă burghezo-moșierească, tablouri impresioniste cu pădurici și lebede, abajururi și tapet înflorat. Cine să se mire că în casa bunicii pricopsite umblă un bețiv pișat pe el? La mese sunt familii de nomenclaturiști aplaudând vesel corul de chelneri care cântă la fiecare 7 minute un laaaa muuuulți aaaaaani!!!, dar unul rusesc, fără influențe de happy birthday to you.

Toată lumea bea vin italian, că e mai bun decât ăla gruzin. Prosecco nu mai e, sunt 6 nunți în cele 6 separeuri de 15-30 de persoane. Se ciocnesc paharele și din când în când se mai sparg pahare când socru mic sau cumnatu pierde războiul cu gravitatea.

-La voi între ce ore se poate vinde alcool? mă întreabă inginerul Dima, 36 de ani, numărul 693 în topul jucătorilor profeșioniști ruși de șah.

-La noi se vinde non-stop.

-Ooooooo, țipă admirativ mai întâi el și apoi prietenul Serioja din Kazakstan.

-Și cu femeile cum e?

-Femeile nu sunt nici pe jumate atât de frumoase ca femeile din Rusia, îi spun și el traduce și omul din Kazakstan zice că nu, ălea din Ucraina sunt mai frumoase dar stai să le vezi pe ălea din Bielorusia.
Nu le-am văzut. Nu știu.

Se îmbie unul pe altul să vină în România, că uite, e liber la alcool, apoi mă momesc la țigară. Nu mulțumesc, m-am lăsat de 16 ani.

Așa că Dima îmi face cadou o cicolată Alenka. Din partea lui și a poporului rus.

E dulce.