Ahorita vine barca. Ahorita vindecăm cancerul. Ahorita ajunge masagista. Ahorita obținem singularitatea. Ahorita se eliberează o masă. Ahorita vom coloniza Marte.
Ahorita adică acușica. Acuși ar fi prea pătrat, prea riguros în forma lui deplină.
Ahorita e ca un ou spart în tigaie, gălbenușul reținut rotund dar albușul oferind forme surprinzătoare.
Mexicanii nu aleargă pe timp ca pe o pistă, nu. Ei sar de pe un sloi de timp pe altul, fac parkour între bucăți de timp și ahorita poate fi peste 2 secunde sau peste 1 lună. Sau 2 ani, cum povestea Julia că i-au zis că îi aduc ahorita mobila și nici acum, 2 ani mai târziu, nu i-au adus-o. Bine măcar că a zis că plata se face la recepție.
Adan vine fix la 7.30 și ne ia cu barca.
Ce nume e ăsta Adan? Arăbesc?
Nu. E primul bărbat din lume, din Biblie.
Aaaa, Adam, cu e-me nu cu e-ne.
Si, si.
Mergem să vedem balene. Nu am nici cea mai mică așteptare dar oceanul e molcom-indigo, o broască țestoasă decide să iasă la suprafață și respiră adânc în soarele dimineții, pământul se îndepărtează și aici timpul dispare ca țestoasa care s-a atomizat, a înghițit atâta aer încât a devenit invizibilă.
Motorul zbiară și țărmul e din ce în ce mai mic, ne ducem către răsărit, ca niște fluturiști spre bec când deodată Adam vorbește, primul om care a vorbit atât de departe de mal și zice așa: ahorita o să vedem delfini cu burta albă. Și, miracolul primordial, la 20 de metri țâșnesc din apă, rupându-i țesătura, 7-8 delfini și apoi încă 5 și apoi încă 12. Sunt peste tot în jurul nostru, cu sutele zice Adam că sunt, migrează spre nord, spre California. Adam îi fluieră și ei dispar sub barcă după care apar în față și pe lângă, sar curbat la 2-3 metri și se pierd în indigoul apei și din nou ies, mai mulți, mai rapizi, tăcuți și agili ca niște ninjuți atacând palatul shogunului. Soarele a întins o dâră de frână pe apă, a băgat viteză și și-a dat seama prea târziu că o să se ridice așa că a frânat luuuuuuuuuung dar inutil, acum e la 2 metri de orizont. Delfinii sunt siluete care zburdă pe carpeta kitchioasă, portocalie și noi am început deja să ne plictisim de trucul ăsta al lor, sar-dispar-apar-aleargă așa că Adam întoarce și o luăm la fel de tăcuți spre țărm și apoi din senin, la 50 de metri de malul stâncos în care sunt strivite oase de trilobiți și coaste de dinozauri oprește barca și zice așa: ahorita o să vedem balene, trei, doi, unu.
Și oceanul se despică și la 7 metri de noi crește spinarea unei balene cu cocoașă, încă aruncând apă prin nara ei gigant. Și lângă prima spinare, una mai mică, a puiului care are o cicatrice albă, de la plasele de pescuit-explică Adam. Balenele sunt negre și au pielea lucioasă și mama are pe bărbie niște bube, coșuri, ce mai, ca un adolescent cu hormonii razna.
Stăm așa 15 minute, cu balenele scufundîndu-se, coada ieșind perfectă, ca o mustață întoarsă și apoi reapărînd, 3, 2, 1, brusc, ca o insulă născută sub ochii tăi din copulația a două falii.
Și apoi dispar și noi ce facem acum cu primul bărbat din lume și soarele care e sus?
Ahorita bem o cafea.
Adam ne duce la țărm și așteptăm, așteptăm, așteptăm să vină cafeaua care ahorita va fi gata. Timpul se lățește și pe mare plutește o minge albastră ca ochiul lui Dobrin, ochiul stâng al lui Dobrin iar mingii nu-i pasă de timp, e clar din nonșalanța în care plutește.
Să învăț și eu să fiu minge îmi zic.
Ahorita mă apuc de lecții.

Lumini roșii și albastre se gudură ca niște câini fericiți că ai venit acasă pe ecranul aparatului de păcănele. Un bătrân cu pielea cu două numere mai mari trage de manetă plonjând încântat în infinita clipă când sorții decid dacă va fi un om bogat sau nu. Se droghează cu timpul ăsta al speranței, luminile tremură pe ecran și bătrânul își ține respirația, scufundat în apele așteptării, clare și benevolente. Cireșe, căpșună, banană, nu a fost să fie dar nu de asta joacă. O monedă coboară pe tobogan și bătrânul își mai cumpără timp de la ghereta cu speranță.
E 2 ianuarie, e soare, în piața Santiago familiile strânse în jurul unor mese de plastic mestecă tacoși și beau Coca Cola la 355 mililitrii. Știai că Mexicul este cel mai mare consumator de Coca Cola din lume?
Nu știam.
Știai că aici Cola este făcută cu zahăr, nu cu sirop de porumb și că este de 78 de ori mai vicioasă, creând dependență, o națiune drogată cu cola, știai?
Uită de mariachi, sombreros, chihuahua.
Noile simboluri ale Mexicoului sunt obezitatea și diabetul infantil căci da, mămicile le pun copilașilor în biberoane apă niagră, cum ziceau moldovenii de peste Prut prin `90. Apa niagră îngrașă mariachiul , îi lasă o urmă roșie pe fruntea strânsă de un sombrero care a uitat să crească, căci pe el nimeni nu l-a udat cu Coca Cola.
E 2 ianuarie și parcul e verde și catedrala albă, păsări negre trimit piuituri care se întrec cu scheunatul păcănelelor și în amorțeala după-amiezii simți că anul care a trecut și-a lăsat geamantanele în dormitor, rugându-l pe anul care a venit să-l mai lase să dea o tură prin oraș, să-și facă un selfie în piața mare. Are tren doar diseară, la 9.20. De fapt nu are tren, are autobus. Știai că nu mai sunt trenuri de persoane în Mexico?
Trenurile de pasageri au fost feliate și duse în muzee. Doar trenurile de marfă se târăsc între Guatemala și State, cărând pe acoperiș un mușchi uman care indică nordul speranței. La Bestia, cu mii de oameni încercând să fugă din Venezuela sau Guatemala, din Honduras, Salvador sau Mexic, sperând să treacă granița cu America, călare pe containere cu burțile pline de minereu și cărbune, de lemn, porumb și cereale, rugându-se că vor fi la fel de bine primiți ca încărcăturile de sub pielea metalică a trenurilor care merg tu-tuuuuut, tarm-baram-taram-baram pe potecile lor de oțel, strecurându-se prin tuneluri, ignorând cerul plin de stele și luna plină de pete de la asteroizii care i-au dat bobârnace la fel ca cel căzut acote, în Yucatan, care a stins lumina dinozaurilor acum 60 de milioane de ani și 8 luni.
Trenurile morții se cheamă garniturile care cară marfă în State și refugiați pe acoperiș. Oamenii mor căzând, de frig, oamenii sunt răpiți, hăcuiți, vânduți. Oamenii mor. Unii dintre ei trăiesc. Cireașă, cireașă, cireașă. Rar se aranjează norocul la păcănele, rar haosul naște înșiruiri în care viața găsește bucurie.

Mexicans blame Americans for ‘Death Train’

Iau autobuzul spre Campeche. Lângă mine, la cealaltă casă, o femeie cu un cap plin, perfect rotund ca bila neagră 8, cumpără un bilet spre Playa del Carmen. Vânzătoarea îi cere numele ca să îl scrie pe bilet. O cheamă Leidy.
Îmi vine să râd și râd căci în viață atunci când îți vine ceva trebuie să faci, altfel o să te lovească ghinionul, 10 ani de ghinion în care o să primești numai banane cu cireșe și căpșuni, salată de fructe fără gust și înțeles.

Vânzătoarea mă întreabă cum mă cheamă. Îi spun fără să clipesc Sebastian Ghiță, nu știe să scrie așa că îmi dă mie tastatura.
Dacă bucurie nu e, nimic nu e. E 2 ianuarie, e cald și în autobusul ADO, pe ecrane rabatabile e proiectat filmul Tinker, tailor, soldier, spy.

Pe unul din bulevardele cele mai importante ale capitalei mexicane, prinse cu agrafe de sfori sau lipite de copaci sunt fotografiile a 43 de bărbați. Au dispărut acum 2 ani și rudele  și prietenii încă îi caută și cer un răspuns de la oficialități. Cei 43 erau studenți în drum spre un marș comemorativ în Mexico City. Au fost săltați de poliție și dați pe mâna Guerrero Unidos, un cartel de narcoși care i-a ucis, le-a ars cadavrele, hainele și au aruncat rãmãsitele într-o groapă de gunoi. Familiile cer o anchetă temeinică, nu se lasă cu una cu două.
Până acum au fost arestați câteva zeci de polițiști, primarul din Iguala (locul unde s-a întâmplat masacrul) și soția acestuia, un soi de Elena Ceaușescu, cerând să fie judecată de marea adunare națională nu de niște măscărici de la justiție.
De ce i-ar fi predat poliția unor traficanți de droguri?
Pentru că studenții plecați la protest au deturnat un autobuz burdușit cu droguri, spune lumea. Pentru că poliția știa că autobuzul era folosit pentru traficul de droguri și a anunțat proprietarii drogurilor că le-a plecat marfa la Mexico City, să comemoreze un marș din 1968.
Pentru că statul e pe tamjă cu narcoșii și zeci de polițiști trăiesc din solda cartelurilor.
Știai că președintele Pena Nieto și-a omorât soția? întreabă Alonso. Da, devenise o problemă pentru el și a ucis-o. Când reporterii l-au întrebat cum i-a murit soția a zis că nu-și mai amintește.
Pe vremea când era guvernator al provinciei Mexico, Pena Nieto se grăbea să folosească forța în orice împrejurare. Poliția rupea spinările demonstranților și e faimos cazul unui profesor care a fost concediat pentru că era homosexual. Profesorul a cerut ajutorul guvernatorului insistând că discriminarea pe criteriul orientării sexuale e interzisă în Mexico. Pena Nieto s-a asigurat că profesorul ajunge la pușcărie și este violat în mod repetat cu coada de la mătură.
Alonso spune că tot Mexicul știe asta și că alegerile au fost măsluite căci nu știe pe nimeni, dar absolut nimeni care să fi votat cu președintele actual al Mexicului.
Am vorbit cu zeci de persoane în luna de când sunt aici. Într-un cor antic, toți au ridicat vocile și ochii plânși spre cerul care i-a pedepsit cu o asemenea năpastă. E dracul Pena Nieto, e cel mai nepopular președinte, mai nepopular decât generalul Antonio Lopez de Santa Anna, cel care a pierdut Texasul. Mai urât decât Trump.
Cineva totuși l-a votat, îi spun lui Alonso care povestește că a existat, imediat după vot, o petiție prin care cei care au votat cu Pena Nieto erau chemați să fie văzuți la față, căci mai misterioși decât dugongii sau balenele albastre, decât calamarul gigant și Yeti, nu sunt decât suporterii actualului președinte mexican.
Nimeni nu a ieșit vreodată să îl susțină. Nu se știe cum a ajuns cel mai important om din stat. De fapt, se știe. Cu banii corporațiilor și cartelurilor. Cu un aparat de stat uriaș finanțat de crima organizată.
Modelul rusesc.
Nu e scăpare. Decât în amorala dar faimoasa descurcăroșenie. Cea de tip românesc, de by passare a legilor, de mers cu valul, presărând șpăguțe ca să scapi cu față curată.

Sau… alegând calea indienilor Chamula. Autoguvernare. Prinzi asasinul, tâlharul, violatorul, torni benzină pe el și îi dai foc cu vâlvătaie. Numai în 2016 au pierit în flăcările dreptății chamuleze 9 criminali. Nimeni nu se pune cu indienii din Chamula, poate de aia ei sunt capii rețelei de trafic de droguri din San Cristobal de las Casas și nimeni nu încearcă să le ia teritoriul.
Dar acum s-a scumpit benzina. Execuțiile devin un lux.
Doar dacă nu știi un băiat care știe un băiat care știe un altul care face rost de petrol ieftin.
Și ne-am întors la șobolăneala românească.
Tot mai bine e acasă. Trăiască PSD și guvernarea luminată a domnului Dragnea. Amin.

https://en.wikipedia.org/wiki/2014_Iguala_mass_kidnapping

Autobuzul pute a rânced dar șoferul e bărbierit, stă drept în cămașa apretată și e parfumat. Cerul e negru și plin de stele albe. Stelele dispar când trecem prin dreptul stâlpilor care iluminează stații de benzină sau intrări în resorturi fastuoase.
Prea multă lumină orbește.
Te pierzi în filamentul arzând, detaliile dispar, contururile pier, relieful e șters.
Știința face asta. Anihilează orice există în afara spectacolului plan oferit de microscop.
Presa face asta. Taie adâncimile, elimină subtilitățile.
De prea multă lumină, stelele pier.
Pe străzile orașului colonial San Cristobal de las Casas sunt restaurante thailandeze, italienești, japoneze, argentiniene, spaniole și franțuzești. Sunt magazine cu bijuterii delicate și hăinuțe fermecate, cu ponchouri pentru prințese, din lână de pe burta broaștei și conduri fini, țesuți de femei cu fața tăbăcită și degete boante, ca niște trabuce jumate arse. Femeile ăstea nu sunt îmbrăcate în haine ca cele pe care le vând. Nu au cercei de chihlimbar și nici brâuri din mărgele de culoarea jarului. Au fuste de lână nescărmănată, negre, arată ca și cum au jupuit un urs și s-au îmbrăcat cu blana lui. Și au șaluri negre de sub care ies sprâncene groase cât mustața de gaucho.
Sunt femeile zapatiste, venite din comunitățile din jur să își vândă marfa dar, vezi bine, nu știu marketing. Așa că ele vând cu 50 de pesoși ceva ce în magazinele simandicoase din orașul colonial se vinde cu 200. Sau poate 400. Căci toată lumea vrea să ajute zapatiști, dar p-ăia de la strada principală, nu toți golanii ambulanți.
Toată lumea vrea să cumpere un portofel pe care scrie că aici suntem în teritoriile zapatiste unde poporul decide și guvernul ascultă. Sau poate o batistă cu melcul cu cagulă, simbolul ironic, autoironic, al luptătorilor care nu se tem să recunoască: înaităm încet, dar sigur.
Toată lumea și-ar pune în sufragerie o Fecioară din Guadalupe cu batic la gură sau portretul unor mame cu sugari, și mamele și sugarii cu batice la gură. Toată lumea își dorește păpuși ninja-companeros îmbrăcați de luptă, călare sau în camioane, strângând macete sau mitraliere la piept. Totul e să fie cumpărate din magazinele revoluționarilor, ălea de pe străzile principale, unde chiria nu e de ici de colo. Semn că revoluția o duce bine, niște ani buni ne mai bucurăm de ea. Totul e să dai tu 45 de peso pe batista cu melcul cu cagulă, 95 pe portofelul cu “poporul decide, guvernul ascultă” și 150 de pesoși pe Fecioară.
Prea multă lumină orbește.
Neo zapatismul este o frivolitate pe care ne-o permitem în vacanță. Să-mi cumpăr o cagulă ca a lui subcomandante Marcos sau zici că e mai fashionable să-mi iau o bandulieră peste ia țesută de o companeră dintr-un sat pierdut în norii din fruntea muntelui?
Disneyland cu revoluționari.
În micuța sală de cinematograf, cu un pahar de vin chilian în mâna stângă și cu mâna dreaptă la tâmplă, într-o postură reflexivă, privesc povestea de dragoste a doi tineri, el luptător în EZLN, ea potențială învățătoare, promisă unui tânăr din sat implicat în comisia care se ocupă de electricitate, care poartă tot filmul un tricou cu Che Guevara. Luceafărul în variantă revoluționară, soldatul se strecoară în liniștea nopților fetei, bine rânduite de familie și, după 45 de minute, i-o suflă băiatului cu electricitatea. Ea decide să își părăsească garderoba de cămăși roz, cu mânecă scurtă, fuste cu crăpătură și pantofii cu talpă ortopedică și să lupte în munți alături de omul pe care îl iubește. În sală se râde, se pufnește, este ridicolă întreaga tevatură, drama părinților, bârfa satului, gelozia electricianului, declarațiile soldatului, feminismul fetei cu pantofi cu talpă ortopedică, de asistentă, care aprovizionează EZLN-ul cu tortillas, tăind jungla și trecând râuri. Pe pantofi cu talpă ortopedică.
Toată istoria are un aer naiv-vetust, de jurnal din 1947, o poveste sovietică, plină de morală, despre comunitate, sacrificiu, iubire, alegeri, luptă continuă pentru un viitor mai bun, rezistență, bine, rău. Și eu nu pot să fac decât să mă gândesc, cu mâna la tâmplă, că bunica Scufiței Roșii sigur era zapatistă, cum stătea ea așa, în pădure, așteptând Scufița să aducă tortillas în coșulețul ei și cum a înghițit-o lupul cel rău care nu era vreo metaforă pentru armată sau poliție sau statul represiv-agresiv.
Lupul era mainstreamul, lumina crudă și rea cu care te arde celebritatea.
Bunica a fost înghițită de lumină, Scufița a fost înghițită de lumină și astfel au pierit halite de propria lor faimă. Cum se va întâmpla cu neo-zapatismul, cu bandanele, cagulele, melcii, Fecioarele și portofelele lor care trâmbiță naiv revoluția continuă.

Prea multă lumină omoară.
Stay out of the light.

În 5-6 ani, Mauro nu va mai vedea. Dacă ochii sunt oglinda sufletului, sufletul lui pare speriat, încercând să o șteargă înspre tâmple, să se scurgă în urechi și să stea acolo în întuneric, să nu mai vadă nimic decât muzică.
Mauro nu se va mai putea ocupa de casă, trebuie să o vândă. 200.000 de dolari vrea pe ea, sunt 8 camere, două patiouri cu palmieri și un havuz de piatră străvechi, casa are 300 de ani și dale de ceramică îi colorează podelele. Mă imaginez îmbătrânind aici, la umbră, în dosul gratiilor de la geamurile mari, legănându-mă pe un balansoar sub bâzâitul unui ventilator care își învârte alene palele de lemn, bând ceai rece sau poate suc de pepene roșu, tot rece, și împingând din când în când pudelul care îmi coțăie piciorul. Îl cheamă Toto pe pudel și e foarte excitat, umblă cu ochii bulbucați după pisica Mișa care îl detestă și îi răspunde la avansuri cu stropșeli veninoase.
Mauro nu îmi înțelege încântarea. Pentru el e o casă, cu 8 camere, multă muncă. Nu știe cum e să trăiești la bloc, ei la Merida nu au blocuri. Sau or avea dar nu am văzut eu. Ei la Merida au probleme cu corupția.
Mucho coruption.
Au și o glumă: știi de ce nu suntem primii din lume în topul corupției?
Aici desigur tu răspunzi că nu știi și atunci mexicanul îți spune: pentru că i-am mituit pe unii să fie ei pe primul loc.
Hohohohohohoho!!!
Bună gluma, îl lauzi și apoi asculți resemnat aceeași poveste: Pena Nieto, președintele, e un mincinos. E frumușel el așa, ca o minciună. Spune minciuni, respiră minciuni, mănâncă minciuni, produce minciuni.
Acum au mărit cu 2 pesos jumate sau poate 3 prețul benzinei. Asta înseamnă că vor crește toate prețurile. Salariul minim pe zi e 78 de pesoși, adică aproape 4 dolari. Din ăștia 4, 1,5 dolari se duc pe transport, pe camiones cum zice Mauro. Amărâtul de muncitor rămâne cu 2,5 dolari să mănânce, să se îmbrace, să aibă grijă de copii. Nu se poate trăi așa.
De ce niciodată nu scad prețurile? De fiecare  dată, invențiile și minciunile ălora de sus costă bani.
Minciunile, se știe, sunt scumpe.

Peste tot în Mexic s-a ieșit în stradă împotriva măsurii scumpirii benzinei. Timid, mai multă presă cu aparate foto și camere, cu microfoane și cabluri, decât protestatari. O femeie are un afiș pe care scrie că guvernul lui Nieto este rău și că trebuie să plece.
Mucho coruption.
Narcoși, guvern, politicieni, armată, poliție, procuratură, sistem judiciar, toți sunt mână-n mână. Mauro mă întreabă dacă am auzit de Duarte, guvernatorul statului Veracruz care a furat 2 miliarde de dolari si a ucis 17 jurnaliști care au scris despre afacerile lui.
Nu. Nu am auzit. 2 miliarde nu-s de ici de colo dar nici Mauro nu a auzit de Chiliman și șpaga de 600 de milioane de euro.
Duarte e ascuns de servicii, de guvern, e undeva pe o insulă, într-un paradis tropical așteptând să treacă tornada de rahat. După care așa, la vreo 3 ani, partidul îl va tunde, îl va apreta, îi va tăia unghiile și îl va pune pe umeraș, un superb costum cu experiență în administrație, ce poți să îți dorești mai mult de la un conducător?
Comuniștii aveau dreptate cu cincinalele lor. Memoria noastră așa fucționează. Ne resetăm la maxim 5 ani, Meleșcanu, cine e Meleșcanu, Tăriceanu, cine-i Tăriceanu, Iordache, cine-i Iordache, Iliescu, Năstase, cine-s domle ăștia?
Par niște oameni de treabă, pe fruntea lor scrie cu ruj expertiză, loialitate, demnitate.
Pentru mayași nu există iad d-ãsta cu draci si cazane. Mori, te duci în lumea subteranã, sunt 9 lumi subterane în care te purifici și apoi urci prin autostrada trunchiului unui arbore ceiba pe care este clădit universul către cele 13 lumi din ceruri, unde zeii bagă canastă și beau margaritas cu halapeno.
În politică e ca la mayași. Te țin o leacă la fund, în întuneric și apoi te scot la lumină undeva sus, deasupra pulimii, unde nimic nu te mai poate atinge.
Mauro își va pierde vederea în 5 ani. Cu ea, pentru binele lui, sper să plece și memoria.

Orașul pocnește din toate încheieturile, ca un moș artritic care a stat prea mult pe scaun și se ridică să meargă la baie. Samuel a spus că noaptea asta nu se doarme, că El Viejo-anul 2016-va exploda ca Alep-ul sub atacul rusesc și am văzut manechine din papier mache, cu bărbi albe țâșnind de sub pălării, rezemând, lângă pinate, zidurile, așteptând să fie cumpărate de către petrecăreți, să fie duse acasă și incendiate la miezul nopții ca să facă loc anului nou.
Schimbare de gardă mai ceva ca în PSD.
Îmi amintesc de Piticu primind pe 30 decembrie, ziua republicii, “Anul care va să vie”. Era câte un țânc îngropat sub o cușmă de miel enormă, venită ca avalanșa peste tâmplă. Toți “Anii care or să vie” aveau peste piept și cojocul fără mâneci, trasă o panglică pe care scria 1984, 1986 sau 1987. Ceaușescu îl pupa pe obraji pe “Anul care va să vie”. Îl binecuvânta cu puterea lui de stăpân a 23 de milioane de oameni și anul nou era îmbujorat, de bucurie sau de frică. Râdeam gândindu-ne cum l-au deparazitat și cum l-au căutat și-n cur pe “Anul care va să vie”, să nu aibă rude în străinătate, să nu nutrească de mic gânduri dușmănoase față de partid, popor și conducător. L-au găsit și pe 1989 atunci, cred că din iunie îl căutau, îl primeneau, îl vaccinau. Dar nu a mai apucat să fie sărutat pe obraji. Ciudat cum Ceaușescu și comunismul nu pleacă niciodată din noi, ca și cum am fost radiați și trebuie să ne ducem cicatricile și cancerele toată viața.
Și în India am mai văzut asta, cu păpușa-moș care e pârjolită la final de an. În Goa, la creștini sau ce or fi ei acum, căci nu cred că biserica recunoaște Moș Crăciunul în chiloți pe placa de surf sărbătorit în Goa pe 25 decembrie.
Sincretism cred că se cheamă treaba asta, adică să torni laptele creștinismului peste ceaiul negru al credințelor locale care l-au precedat.
De pildă aici, în Yucatan, în câteva sate localnicii cred că există o cruce vorbitoare. A apărut în timpul războiului castelor, la mijlocul secolului XIX. Le spunea indienilor cum să se batã cu mexicanii, așeza strategii, desena atacuri. Când ventrilocul a murit, crucea a încetat să mai vorbească dar a început să scrie. În mayașă. Nu știe spaniolă. Nu glumesc.
Chiar și acum mai e venerată în 4 sate și nu poți să o vezi căci are toane și nu se lasă ușor. Unii spun că prin cruce vorbește Fecioara și cine sunt eu să spun că nu e așa? Unii venerează mustața lui Sârbu, alții pantofii cu toc de 32 ai lui Udrea. Sincretism.

Zdrang-trosc. Orașul trosnește și pârâie în întuneric. Nicio lumină nu urcă pe cer, nu înțeleg ce fel de artificii au oamenii ăștia. Să vină chinezii să le dea marfă de calitate, să vină Securitatea să îi învețe cu trasoarele. E frustrantă gălăgia asta neînsoțită de lumină. Femei se chinuie pe tocuri, de acolo de unde sunt cocoțate ele, pământul se vede verde și oceanul albastru iar munții le ajung până la subțioară.
Doi japonezi cu un câine bătrân, cu cataractă, pe care îl țin strâns la subraț, încearcă să treacă pe lângă o doamnă costumată în haine medievale, cu mâneci bufante și rochie de catifea care conduce un grup de 40 de oameni spre catedrală. E încadrată de 2 călugări franciscani, cu glugi țuguiate și făclii în mână. Domnița medievală anunță poporul că azi, 1 ianuarie, se deschid porțile iertării și trebuie doar să trecem pe sub ele ca păcatele noastre să fie curățate ca la o ultraprofesionistă spălătorie de mașini.
Creștinii se bucură, zâmbete largi le despică chipurile și trosnetele continuă, căci lui Dumnezeu de Merida îi place mult pocneala, mă întreb dacă nu e același Dumnezeu ca ăla din Iancului, de l-am cunoscut eu în 2007.
Poate ar fi trebuit să-mi iau și eu o bormașină și să ies cu ea în piața mare.
M-am chitroșit.
Uitându-mă la cetățeanul inept care încearcă să dea foc la o petardă, îmi spun că totuși zeilor nu le-a ieșit nici în a treia încercare* proiectul Omenire. Ei și ce? Cu cât sunt zeii mai incapabili, cu atât viitorul este mai ofertant.
La mulți ani!!!!
*Popol Vuh, Biblia mayașă, spune că zeii au dat-o în bară la prima Creatie, făcând din noroi niște ființe incapabile să gândească. A doua încercare a fost cu lemn. De data asta e mai bine, dar creaturile nu aveau inimă și minte și nu îi venerau pe zei. În a treia încercare, zeii au făcut oamenii din pastă de porumb.