Munchen, ora 14.07, 22 iulie, gară.
Trenul e roșu ca un picior opărit, aleargă șontâc, șontâc, peste câmpuri de porumb unde semnalul e înghițit de verdele crud. Schimbăm în Muhldorf și apoi 2 ore jumate ne târâm printre dealuri către Passau, timpul e anulat de ceasul electronic de pe peretele vagonului, blocat la 2.52. Mi-e sete și mă dor ochii de atât verde de gazon de plastic și uite că ajungem la Passau,  cândva între 2.52 și 5. Ce contează?
Tot ce contează este că aici, în seara asta, este festivalul artelor. Zice Jurgen că toată lumea o să fie în stradă, setea a mii de studenți și foamea a mii de passau-eni. Ce mai aștepți?
Passau, cândva între 2.52 și 18.26, promenada Dunării.
Sună telefonul: Unde ești? Ai văzut, a fost atentat terorist la Munchen?
Nu. Sunt în Passau.
Nu contează, ai grijă, sunt morți la un mall.
Eu nu merg la mall-uri.
Ascultă aici, sunt 3 trăgători, au zis ăștia la televizor că e periculos, că nu au prins trăgătorii, au zis ca lumea să stea în casă și să nu iasă că teroriștii sunt în libertate.
Domle, sunt în Passau. Beau weissbier pe malul Dunării.
În fața mea o duduie chilug rulează un joint care ar putea aduce pacea între shiiți și sunniți. Avem morsa cu ciorapul vârât în sanda, avem sportivul cu chică, tricou roz și pantaloni ridicați până la sânii de adolescentă, proaspăt înmuguriți de la consumul excesiv de bere. Avem femeia bărbat și bărbatul femeie, avem copiii bătrâni și babe pterodactil, bocănind în cârje pe piatra cubică, avem câinele liliac stând în poala unui cal în rochie cu guleraș de subretă.
Sunt mii de oameni defilând prin fața berii mele și…
Unde ești? Ești bine? Ai plecat din Munchen?
Curg telefoanele, mesajele pe sms sau mess. La 1300 de kilometri distanță lumea e înfiorată, teroristul de mall, ISIS de hypermarket, mujahedinul de bufet îți poate veni de petrecanie oricând dar mai cu seamă când probezi o pereche de blugi.
România e terorizată.
În jurul meu însă știrile nu pătrund.
Nimeni dar absolut nimeni dintre oamenii care benchetuiesc pe prima terasă, pe a doua și pe a treia pe care mă opresc în traseul festivalului, nimeni dintre cei care vizitează galeriile și muzeul de artă, niciunul dintre dansatorii de samba din piața Primăriei, absolut niciunul din cei care aliniază piața Dom-ului ascultând spectacolul medieval, nu suflă o vorbă despre Munchen.
Ajuns acasă la 2 dimineața, Jurgen zice că oricine știe că nu trebuie să-ți bați capul cu mass-media. Se știe că ei încearcă să te sperie, ideea e să nu pui botul. Ce tot atâta terorism? Nu avem altceva mai bun de făcut? Ca de exemplu să gustăm un spritz și să ne bulănim cu ochii pe proiecțiile fantastice de pe turn? Sau să vorbim despre vacanța în Spania și despre ultimul trend în coafurile de câini?
Îmi amintesc de decembrie 1989, frate-miu în armata la Bistrița Năsăud. Maică-mea înebunită, dacă moare băiatul, dacă îl scoate în stradă și trag în militari securiștii și teroriștii crescuți de Ceaușescu în ferme în Apuseni? Două zile a încercat să dea de el, telefonând la Bistrița de pe la vecini, că nu aveam telefon. Și până la urmă dă de el, ce faci iubitu lu mama, ești bine, ai ce să mănânci?
Iubitul nu putea să răspundă de frică să nu scuipe cele 6 sarmale și 4 cârnați pe care îi înghesuise-n gură. Ospăț peste ospăț la unitatea militară de transmisiuni a lui frate-miu, căci la televizor se anunțase că armata e cu noi! și atunci poporul a bombardat unitatea cu porci și caltaboși. Și dăi și luptă și dăi.
Și, în timp ce maică-mea înghițea cu noduri și se gândea la eroul de la Bistrița care rupe pe genunchi teroriști și apără patria, pe adevăratul front era un festival al colesterolului.
Lumi paralele.
Porcăria asta de la mall putea să se întâmple oriunde, voi chiar mai credeți că e ceva din ce spune media adevărat? întreabă Jurgen.
Da, noi credem.
În lumea noastră din pixeli e mereu 2.52, două zile după ce poștașul trebuia să ne aducă pensia și nu avem nimic mai bun de făcut decât să stăm acasă și să sperăm că vine, făcându-ne griji: oare l-a călcat mașina pe poștaș? Oare i-a căzut o cărămidă-n cap sau poate un terorist, la mall, l-a atacat cu un aparat de uscat părul sau o rudă de salam de Sibiu. Ce s-a întâmplat oare? Ceva rău, desigur. Mereu mai negru decât cele mai negre gânduri ale noastre.

Ultimele trei zile nu am avut timp să scriu. Dar am avut de citit.
Turcia se descompune ca un pumn de semințe scoase la aer după mii de ani de captivitate într-o amforă din Epoca Bronzului. Norul de pulbere, purtat de curenți, îneacă motoare de Boeinguri, cârduri de gâște și așterne praf pe vârful Himalayei.
Mulți nu au văzut venind catastrofa dar cei atenți, cei vigilenți, au știu încă din seninii ani `90 că, vorba amicului meu bosniac, Emir, ceea ce vedem este lipsa războiului, nu pace.

Acum 3 ani, am scris asta:
“Prima oara am ajuns in turcia in 1998, intr-o dacie visinie cu un ventilator chinezesc lipit pe bord. am plecat spre kushadasi dis de dimineata, cald, politisti bulgari ca imparatu rosu, tasnind de sub poduri sa ne dea amenda pentru ca masina avea patru roti, masina mergea, masina scotea fum prin teava de esapament. turcia, uite-o frate si pe turcia, nu aveau apa minerala insa iaurturile erau perfecte, ventilatorul chinezesc impingea aerul fierbinte in fetze si biata dacie visinie se poticnea in cutele asfaltului topit, trageam dupa noi intreg covorul de beton, din ce in ce mai greu pina cand am zis stop. la assos. peste drum se vedea insula greceasca lesbos. micul port pictat pastel ne-a facut loc sa trecem si ne-a pus un efes rece in mana: “unde mergeti?”, la kushadasi. “hahahaahahhahaaa”, o doamna grasa, un domn cu fatza de sculptor si o domnita cu turban au zis: “idiotilor, aia e statiune de sindicalisti. sunteti?” nu, ca domnu sarbu, sarbu adrian, lumina romaniei, nu ne lasa sa ne unim in sindicate, ca nu de aia a luptat si a murit si a filmat la revolutie ca sa vina o ceata de mucosi sa-i ceara carti de munca. nu suntem domle sindicalisti.

“pai atunci mergeti la olympos. coborati in antalya si va descurcati voi”. dar ce facem cu biletele, banii cheltuiti pe cazare? “banii nu-s totul” a zis domnu cu barba de sculptor, s-a suit intr-o salupa si-a disparut in rasarit. dacia visinie a fiert, a pufait si ne-a scuipat copti in ghetto-ul turcesc unde teleormanenii isi pasau rosii de la un geam la altul, peste haul de 34 de centimetri cascat intre cladiri, urland dupa paine, bere si salata. seara la 6, un echipaj de turci a trecut intr-o tulumba si a dat cu o pulbere albastra anti-tzantzari, care, odata trasa pe nas, mi l-a mutat la ceafa. am stat 1 zi si o noapte si am plecat la olympos, intr-o subtioara de munte prabusit in mediterana, la hipioti si jointuri cat tulnicele in care suflau taranii din genericul de la “floarea din gradina”.

7 dolari pe noapte era o casuta in copac, la kadir’s yoruk, cazare si mic dejun, adica omleta facuta intr-o tigaie cit un heliport. pe perne zaceau australieni si olandezi si canadieni, tragand din narghilea, dormind la soare, band beri la umbra. nu existau smartphonuri, wifi, lumea nu era prajita de lumina albastra a ecranelor computerelor, se comunica, se mima si, de ziua mea, turcul -na ca nu-mi amintesc cum il cheama, mi-a propus sa-mi daruiasca o partida de amor, pentru ca el este gigolo, adevarat, cu atestat. stia si romaneste, caci inima ii fusese rupta de o rodica din calarasi sau o mirela din calafat, nici asta nu-mi amintesc.

m-am imprietenit cu o doamna care lucra la ministerul cercetarii, care m-a tarat la harponat de pastrav, intr-un parau de munte care-ti trecea pe sub picioare, tu stand la masa de plastic protapita in mijlocul apei. pastravii se grabeau dedesubt, turcoaica mea, melek, m-a anuntat ca epoca de aur a turciei se apropie de sfarsit. si-apoi a prins un peste, infigandu-i o tepusa-n spate. era 1998, erdogan era primarul istanbulului. nationalismul si islamismul cresteau in cuptoras, precum cozonacul maica-mii cind are drojdie buna. ce tot atata tocuri si par vopsit?  basmalele incepeau sa se catere pe capetele pios aplecate ale credincioaselor. si burka nu era purtata doar la tara sau in oras de halloween.

15 ani mai tarziu, baticele se vand in draci. kadir si-a construit o baza nato si nimic nu costa 7 dolari, mai ales daca esti strain.

cobor din microbuzul de la aeroport si soferul intreaba stirb: “boss, unde e bacsis?”, pardon? “bacsis, tip. 5 dolari, 5 euro”. acum 15 ani, asta cereau bulgarii. cind crezi ca ai sters-o din balcani, te prinde de chica si te trage inapoi. la 90 de ani de republica, turcia face moon walkul lui michael, indreptandu-se decis catre gaura ideologica atat de viclean ocolita de ataturk.”

Erdogan a învins în ceea ce pare un faux coup. În persoana lui Gulen, regimul de la Ankara a produs un inamic, un Osama care să absoarbă toată halena produsă de beția puterii prin care trece Erdogan. Astfel, cu o singură mișcare, președintele reușește să se poziționeze ca un protector al democrației, ca o figură mai aproape de secularism decât oponentul lui dedicat Islamului și, mai ales, să curețe de orice urmă de opoziție justiția și armata.
NATO, SUA, Rusia, UE mormăie nemulțumite sub călușul pe care Turcia și criza refugiaților l-au vârât în gurile lor.
Un regim puternic la Ankara presupune stabilitate regională, liniștea că granițele Europei nu vor fi linse de haosul Orientului Apropiat.
Dar pentru turci, triumful lui Erdogan nu-i a bună.
Cu un Țar la Nord-Est și un sultan în Sud-Est ne apropiem periculos de vremuri care put a praf de pușcă.
În octombrie 2013 scriam asta. Pare că au trecut 30 de ani, nu 3 de atunci.
“ieri republica turcia a implinit 90 de ani. spre deosebire de romanul care ar fi cersit o zi libera sa mai arda niste mititei si sa-i inece in 35 de beri in gunoiul pana-n glezne de pe valea prahovei, zeci de mii de turci si-au luat kitul de manifestatie: tricoul cu ataturk, insigna cu ataturk, steagul cu ataturk, cordeluta cu ataturk si au dat drumul la protest. femei, foarte multe femei cu basma inodata sub barbie, piepturi generoase de la care au supt sapte purcelusi, fuste pana-n pamant si voci pana-n cer, trag de jandarmii care inchid accesul catre taksim. se agita pumni, se striga, se aplauda, femeile tzipa, jandarmii se foiesc, au arme, lansatoare de grenade cu gaz, vizoarele trase pe ochi. ce se intampla?

bariere de jandarmi despica istiklalul in una, doua, sapte, impart manifestantii in portii generoase de kebab cu batic. de ce? “asta e idea lui erdogan de sarbatoare natioanala” spune o blonda, “politia a intrat mai devreme peste noi cu bastoane si gaz”. ma ustura ochii si ma mananca gatul, copii tusesc, parinti tusesc. jandarmii nu, au masti de gaze. si ei si fotografii care pozeaza multimea de piepturi generoase si batice care reuseste sa sparga bariera de jandarmi. se urla, se aplauda. inca o bariera. si inca una.

in fata la galata saray lisesi, omenirea e rupta de un culoar de jandarmi batosi, nu poti sa treci inspre taksim si nici inspre turnul galatei, nervi, injuraturi, impinsaturi, taxiurile sunt inghitite, ca niste capsule de tetraciclina, de multime. jandarmii rezista, strat de caimac peste laptele fierband, caldaramul e plin de pahare de plastic varsate, cafele si inghetate strivite, arata ca descinderea unui grup de dinozauri intr-un parc de distractii.

luati-o prin spate. suvoiul de oameni isi face drum pe strazi paralele, printre tarabe cu rahat si fructe. stop. hai sa intru sa iau rahat pentru ai mei. casierul are 23 de ani si e purpuriu de iritare cand intreb de erdogan: he is disgusting, police is disgusting. azi e ziua flacaului astuia nascut in zodie cu republica si, cu toate asta, a venit sa munceasca, “pentru ca e important pentru tara, e o zi importanta pentru noi. si uite ce dezgustator se poarte, nenorocitii. de 3-4 ore bat manifestantii”.

2 strazi mai incolo, patronii de carciumi bleastema regimul: erdogan e radical islamist. dar asta nu-i o problema. problema e ca e un radical islamist prost. cum sa fie rau sa consumi alcool? comertul cu alcool aduce cei mai multi bani la buget, din accize. alcoolul si tigarile. la colt o mustata vinde hasis-good turchis hashis, 2 grams sa-ti ajunga 2-3 zile. jandarmii s-au asezat pe ciuci si trag din tigara, in fata unei librarii. in geam, steagul rosu cu portretul lui ataturk, tata turcilor, singurul care are voie-prin lege votata de parlament in 1934-sa poarte aceasta denumire in vecii vecilor. tata turcilor i-a facut oameni, a scuturat plapumioara ocupatiei grecesti intinsa peste juma de tara si a carmit republicuta  numai bine sa nu-si rupa oistea, ca orice tanara democratie, ba in comunism, ba in fascism.

ce mare noroc au avut turcii. ei au primit de la allahu akbar un ofiter pasionat de lingvistica, sah, calarie si un avid scriitor. noi am primit un cizmar.

de unde si diferenta. in timp ce, de ziua nationala, rezistenta secularista turca se opune islamizarii lui erdogan, romanii isi petrec ziua nationala tot rezistand , de data asta frigului, cu-o tuica-n mana, stransi ciopor in jurul micului, la un gratar, la munte. halal.”

România dimineții de 14 iulie 2016.
56 de tineri au luat 10 la Bac. Unii din ei au ales să rămână în țară, anunță triumfător crainica. Alți câțiva copii din Târgu Frumos, sărmani dar cu note mari, și-au făcut bagajele și au fost trimiși de Primărie la mare. Mama unuia dintre băieții care au prins loc la Eforie, nu are dinți nici pentru o chiflă. Zâmbește găurit spre băiatul ei care, întrebat fiind cum crede că e marea, spune că: cea mai frumoasă de pe pământ.
Ministrul Sănătății, Vlad Voiculescu declară într-o conferință de presă că nu am învățat nimic din Colectiv și că spitalul de arși va fi, probabil, închis. Pe burtieră scrie: Pacient cu larve la Spitalul de Arși.
Dacă se întâmplă o tragedie, chiar și 5 victime sunt prea mult, așa că trebuie să trimitem bolnavii în străinătate. Așa spune ministrul.

Perfect.
Totul începe să se întâmple afară. Învățăm, ne tratăm, mergem în vacanțe, ne cumpărăm haine, mobilă, cărți și medicamente de afară.
Ne uităm afară pe geamul pușcăriei noastre și apoi, lipsiți de curajul de a încerca o evadare, ne întoarcem resemnați la pătuțul nostru și ne spunem că măcar aici e bună tocănița și ne cunoaștem gardienii, sunt băieți de treabă și ne lasă să fumăm înăuntru.
Din când în când, ieșim în curtea pușcăriei și urlăm: Vrem o țară ca afară.
Dar după ce ne măresc porția de supă, ne liniștim și ne gândim că totuși e o idee proastă să vrei o țară ca afară. Afară nu poți să ieși din pârnaie scriind cărți pe bandă.
Acum văd că 16 pușcării protestează. Niște cetățeni în tricouri ale echipei Spaniei sunt cățărați cu torțe pe un acoperiș. Nu au condiții cum sunt afară.
O soluție, desigur, ar fi cea de privatizare a penitenciarelor, așa cum s-a întâmplat în Marea Britanie. Să ia BGS  și Scorseze sau cum îi cheamă pe ceilalți cu paza, să ia ei închisorile, să le trateze ca pe unități de profit. Să plătim direct vreun securist descurcăreț, să nu mai ne prefacem că statul nostru funcționează.
Educația e praf.
Sănătatea e praf.
Infrastructura e praf.
Industria e praf.
Agricultura e praf.
Pușcăriile sunt praf.

Ce mă mir că trebuie să șterg mobila la fiecare 6 ore? Praful e depus în straturi groase, pot să scriu pe el cu degetul: spală-mă!!!!
Dar totuși, există și o luminiță. Avem cea mai frumoasă mare de pe pământ.

PS. Oare nu se pot plăti taxele direct afară? Eu aș dori să contribui la sectorul sănătate în Austria, dacă tot știu că acolo mă voi trata dacă, Doamne feri, se întâmplă ceva.

Eu nu zic, dar spun. Brusca intensificare a bâzâitului unor oficiali cu profile nu prea excelente în jurul unei țări atât de departe de România dar suferind de boala asta a răzvrătirii împotriva corporațiilor, mie nu mi se pare tocmai cușeră. Poate că nefericitul Ricardo Emanuel Salumi Barake datora bani unor mafioți, așa cum zice presa, și d-aia a fost asasinat. Sau poate, de la bătrânețe, a uitat cine sunt adevărații stăpâni și o fi făcut vreo boacănă, dansând cu lupul ăla care nu trebuie.

https://www.theguardian.com/sustainable-business/2015/may/27/pacific-rim-lawsuit-el-salvador-mine-gold-free-trade

Pentru cei dintre dumneavoastră care au deschis televizoarele mai târziu, am scris o carte în două volume, volumul 6 și volumul 8, așa le-aș fi zis dacă aș fi fost George Lucas. Dar nu sunt, așa că a fost America dezgolită de la brâu în jos 1 și apoi, un an mai târziu, America dezgolită de la brâu în jos 2. Prima parte a apărut la editura Tandem-Media în iunie 2014. Am contract pentru 1400 de exemplare, cu 10% drepturi de autor. Nici acum patronul editurii nu mi-a plătit toți banii datorați, spunând că sunt o ticăloasă, că să zic mersi că nu am dat bani ca să fiu publicată. Și că el e o victimă pentru că, de când m-am dus la Trei și am scos volumul 2 și apoi și volumul 1, refăcut, el nu a mai vândut nicio carte și are acum o tonă în depozit (asta după ce în octombrie 2014 nu a avut să-mi dea, conform contractului, cele 20 de cărți la care aveam dreptul cu titlu gratuit, pentru că băgase tot tirajul în librării). Straniu căci acum nici o lună, câteva doamne superbe au venit să le dau autograf pe cartea scoasă la Tandem pe care și-o cumpăraseră proaspăt de pe site-ul nenicului cu nume de vizitiu.
Concluzia pe care o trage orice om cu un pic de creier este că Tandem a tras tiraj în plus dar nu vrea să plătească nici măcar pentru ăla oficial. Patronul i-a spus obidit-superior avocatei mele: hai să terminăm cu circul ăsta și mi-a aruncat în trocuță 1000 de lei, să-mi închidă gura, după ce în martie, când ar fi trebuit să-mi facă plata pentru restul de cărți vândute, mi-a trimis un mail obraznic spunând că nu îmi datorează nimic.
Să zic mersi, așa i-a zis avocatei, că el e om, nu ca mine, o ticăloasă.
Toată lumea m-a sfătuit să o las baltă cu jumătatea de om numită Titi.
Că nu ai cum să verifici dacă a mai scos alte tiraje.
Păi cum, că mă duc și întreb la librării câte cărți a băgat, cum să nu poți să faci asta?
Păi nu, că librăriile nu o să spună nimic, că și ele plătesc greu editurile, cu 6-8 luni întârziere le plătesc și nu vor să-ți bagi tu nasul în hârțoagele lor. Poate ar trebui să întrebi la tipografie dar nici ăștia nu sunt de încredere, că sunt mână-n mână cu editurile.
Nu merită, așa zic avocații, să te pui cu ăsta. Că e mai mare daraua decât ocaua. Te costă mai mult procesul și apoi, te fac pe tine niște mii de lei?
Așa se pune problema.
Și aici vroiam să ajung.
În țara asta unde lumea se preface că muncește, unde doctoratele, masteratele și facultățile sunt supe instat care se gătesc în trei minute, unde nimic nu este ceea ce pare ci doar un fard gros care acoperă obrazul devastat de vărsat de vânt al realității, munca nu este apreciată.
Te fac pe tine niște mii de lei?
Da. Pentru că miile ălea de lei sunt orele și experiențele mele pe care i le-am dat, cu bună credință, unui om să mi le împacheteze frumos și să le vândă la tarabă.
Sunt merele pe care copacul minții mele le-a creat, mere pe care omul ăsta continuă să le smulgă și să le vândă, invocând mincinos că i se strică marfa în raft și că nu i se cumpără produsul.
Las-o baltă!, Aprinde o lumânare la biserică!, Dă-l mă dracu, o să i se întoarcă întreit!. Toate sfaturile ăstea sună a resemnare și pasarea responsabilității către o instanță superioară care  se va ocupa de nemernic, că vezi bine noi avem altă treabă.
Să facem bani ușor, să îi punem sub saltea, să stăm pe moale și să ne facem că nu simțim bobul de mazăre înțepându-ne-n coaste. Dar sensibilă ești dragă, te fac pe tine câteva mii de lei?

PS. O variantă ar fi ca toți cei care ați cumpărat sau au primit cartea scoasă la Tandem, adică  volumul galben cu ilustrația superbă a lui Noper-care, apropo, nu a primit niciun ban de la vizitiul Titi- să îmi dea de știre, scriindu-mi aici, pe facebook sau la #tefacpetinecatevamiidelei. Mulțumesc

Nu am mai fost înăuntru de 20 de ani. Au renovat-o între timp, pereții sunt alb murdar, tavanul bleu pe alocuri are ceva greșit în apariție, ca o șosetă flaușată de est-german ieșind din sandaua cu scai. Covoarele turcești atârnă și ele dezamăgitoare, reduse de monumentalitatea încăperii și capul familiei care își așează tribul în spatele meu spune: nu știu, nu mi se pare că arată bine preșurile ălea. Nu dau bine deloc. 
Nevasta și fiica cea mare aprobă.
Suntem vreo 200 de oameni veniți la concertul de orgă, ori 12 lei biletu, 2400 a făcut Biserica Neagră în seara asta. Nu-i rău. Cred că au taxat și ursulețul Jelibon care stă stingher lângă mine pe bancă.
O voce erupe în germană de undeva, unde Dumnezeu este neamțul care vorbește și ce zice? E în spate, în altar, îmbrăcat în costum negru, cămașă albă. Ne frângem gâturile în întoarceri chinuite ca să nu tratăm omul cu dosul, căci băncile au spătarul mutat astfel încât să fim cu fața spre măreața orgă, nu spre altar. Explică acum în românește și apoi în engleză ce se va cânta și ne spune să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ce ne-a dăruit.
Orga izbucnește într-un geamăt de monstru împuns de lancea lui Sfântu Gheorghe, un sugar începe să plângă și mama lui cu tricou cu smiley îl scoate afară. E urmată de 3 americani, ba nu, sunt 6, nu au rezistat nici 3 minute. Încet, congregația se deșiră, ca un plovăr agățat într-o ușă iar orga continuă wagnerian să ne asuprească, sunete stranii, de ozn-uri aterizate în mijlocul unei înmormântări.
Îți place? Vrei să plecăm?, padre familias tânjește să o taie dar nu poate căci soția e vrăjită.
Foarte frumos, declară și el geme neînțeles.
Cei doi cântăreți fac o pauză, întorc paginile unui ceaslov uriaș.
Să aplaudăm?
Nimeni nu știe. Suntem înghețați în austeritatea cântecului și bolta brăzdată cu bleu de clinică de țară nu ajută deloc ochiul pios să găsească înțelesul lui Mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru ce v-a dăruit.
Mai pleacă 4 motoriști cu burți și chică, italieni sunt ei. Lor, Dumnezeu le-a dăruit chică și burtă. Nu vor să îi mulțumească pentru asta. Apoi se strecoară afară niște asiatici și când să plece și familia din Zalău din spate, omul în costum, din altar, mai spune ceva în germană și muzicienii se ridică de la orgă.
Aplauzele se ițesc, rușinoase, ca iepurașii în poiana unde dormea Albă ca Zăpada.
Ahaaa, deci s-a terminat, acum palmele se lovesc ceva mai convins și spectatorii țâșnesc de pe scaune unde au fost țintuiți în această veșnicie a angstului gotic.
Mă gândesc la muzicalitatea firii la mijlocul de secol XIX, când măreața orgă a fost adusă de la Berlin. La zgomotele târgului, trăsuri, căruțe, negustori lăudând marfa, porci guițând și cai nechezând, fierul potcoavelor lovind piatra drumurilor, ciripit de păsări și gângăvit de gâște. Cum atunci când intrai în casa Domnului, lăsai la ușă proto-urbanitatea asta simplă, și Der Gott îți vorbea cu glas metalic, de orgă de Berlin.
O voce care nu venea din lumea asta.
200 de ani mai târziu, cu trupul zguduit de claxoane, sonerii, pocnituri și scrâșnete mecanice, poate că l-am asculta mai atent pe Dumnezeu dacă ne-ar vorbi prin voci de rațe, oi, vânt în frunze și topor despicând lemnul.
Poate că, dacă sub covoarele turcești ar răsuna un cântec de leagăn sau un ciripit de pasăre, dangănul clopotelor atârnate de grumazul vacilor care se întorc seara acasă, poate am înțelege ce ne-a dăruit Dumnezeu și de ce ar trebui să îi mulțumim și am mai sta un pic în răcoarea unde nostalgiile s-au ascuns, de frică să nu fie călcate de mașină.

Farage și-a dat azi demisia din fruntea UKIP. Cameron a făcut același lucru acum 10 zile. Un stol de lideri laburiști și-au scris demisiile imediat după BREXIT. Antrenorul Roy Hodgson a demisionat imediat după ce Anglia a fost eliminată de la Europene de Islanda.
Demisia este o formă de asumare a unui eșec.
Este carameaua pe care i-o dai victimei post felație.
Îi va schimba gustul din gură, poate chiar o să creadă că tu, demisionarul, mai ai o șansă la un sex oral, peste câțiva ani.
La noi instituția caramelei nu există.
O să spuneți că uite, Ponta și-a dat demisia. Vă înșelați. Urina cu care era scrisă pe zăpadă renunțarea la poziția de prim ministru era a lui. Dar grafia era a lui Dragnea.
Oprea s-a retras din politică. Nu a demisionat în ciuda scandalurilor cu doctorate, plagiate, polițiști uciși și abuzuri în serviciu. Retragerea din politică e un soi de sabatic, nu implică eșec ci doar o excursie în Thailanda.
Oprescu nu a demisionat în ciuda dosarului penal de șapte coți. A fost suspendat dar nu a demisionat.
Iordănescu a plecat în concediu, mulțumit de rezultat, atacând nevrotic ziariști care i-au cerut demisia.
Ministul sănătății, Achimaș Cadariu a putut fi zburat din Guvern doar prin upercutul Hexi Pharma.
Tobă, Bostan n-au nicio treabă.
Demisia pentru ei nu este o asumare a unui eșec ci o ușiță care îți permite să scapi de responsabilitate, să te speli pe mâini cu niște dezinfectant diluat și să intri în operație în altă sală. În alt partid, în altă instituție. Vor apela la ea atunci când se va strânge lațul, când comisia de plagiate sau DNA va începe să le adulmece subțioarele.
Căci demisia la noi este o altă formă de deghizare care să te ajute să urci în ierarhia statului. E o barbă falsă și o sutană care te poate face să pari vreun popă pios, în timp ce dedesubt ascunzi pistoalele și săculețul de cocaină. Faceți loc părințelului, serviți o dulceață?
Iar cel mai grav este însă că poporul aleargă după fentă.
Cel mai bun exemplu este marele baschetbalist al țării. Tupilat după onorabila demisie din noiembrie 2015, înscrie pe feisbuc coș după coș de mizerii la adresa guvernului Cioloș. Demisia i-a cumpărat timp și în noiembrie, scroafa se va cocoța din nou în copac. Doar are detentă bună.

Lipsa demisiei oneste demonstrează încă o dată deficitul de moralitate al poporului român. Responsabilitate, asumare, respect sunt cuvinte goale, ca un cadavru de balenă scobit de rechini albi înfometați.
Cu o mentalitate de nobilime medievală, politicieni, antrenori, primari ne violează zilnic, brutal, fără să le treacă prin cap să ne dea la final, așa, ca să ne treacă puțin, măcar o caramea.
E dreptul seniorului, își spun ei și, în definitiv, de la caramele ni se strică dinții dar de la sex oral, avem tenul mai frumos.
Așa că sugeți-o în continuare și nu vă mai plângeți atât.

PS. Și nu, Nigel Farage nu este un soi de român care a demisionat când rahatul a lovit ventilatorul. În toată splendoarea paranoiei balcanice, cred totuși că demisia lui reprezintă asumarea eșecului major al taberei Leave. Acela de a ține UK în UE și de a negocia în termeni duri cu Uniunea accesul la piața muncii și tratatele de comerț ale UK. Este un eșec că s-a ajuns atât de departe. Nigel și UKIP au deschis însă cutia Pandorei, când trebuiau doar să amenințe cu conținutul ei și să se caute de cheie.(asta e pentru tine Elena, știi tu care Elenă:))

Ponta ridiculizează decizia comisiei care a spus că a plagiat. Nu simte nicio remușcare, nu e rușinat. În Treadstoneul pesedist, programul care crează cei mai eficienți nesimțiți români, aceste cuvinte nu există. Moralitatea i-ar încurca la servă, ca sânii cupa D pe Halep.
Je suis Istanbul, I am Istanbul scrie bilingv pe fotografia de pe pagina lui Ponta de pe facebook. Știm, acolo a fost anul trecut pe vremea asta și l-a lăsat pe Iohannis să roadă la piciorul mesei și pe Oprea jupân peste țară.
A plecat la Istanbul exact în ziua în care trebuia să fie audiat. Norocosul. Uite Condrea a fost sinucis.
Je suis Istanbul, Europa e pe un butoi de pulbere și guvernului de tehnocrați, ăia de îl acuză că l-a băgat pe țeavă pe Ghiță și firmele lui într-o grămadă de licitații, îi arde să îi retragă lui doctoratul.
E penibil să îți bați capul cu plagiatul lui, asta spune umanistul Ponta, strategul-vizionar-reformator Ponta. Să ne concentrăm la lucrurile macro, la pensii și salarii, la agricultură, comunicații și infrastructută, la Uniunea Europeană.
Într-o carte pe care Viorel nu a citit-o că îl durea ochii, Tipping Point îi zice, se vorbește despre Teoria Geamurilor Sparte. Aceasta spune că mediul influențează criminalitatea și că într-un loc unde clădirile sunt părăsite, ferestrele sparte, homeleșii fac căcuță pe stradă și pipilică pe pereți, acolo infracționalitatea va înflori pentru că abandonarea curățeniei și lipsa de ordine este asfaltul spart prin care răsare buruiana.

“Under the broken windows theory, an ordered and clean environment, one that is maintaine, sends the signal that the area is monitored and that criminal behavior is not tolerated. Conversely, a disordered environment, one that is not maintained (broken windows, graffiti, excessive litter), sends the signal that the area is not monitored and that criminal behavior has little risk of detection.

The theory assumes that the landscape “communicates” to people. A broken window transmits to criminals the message that a community displays a lack of informal social control and so is unable or unwilling to defend itself against a criminal invasion. It is not so much the actual broken window that is important but the message the broken window sends to people. It symbolizes the community’s defenselessness and vulnerability and represents the lack of cohesiveness of the people within. Neighborhoods with a strong sense of cohesion fix broken windows and assert social responsibility on themselves, effectively giving themselves control over their space.”

Asta se întâmplă în România și la nivel moral. Când parlamentul e un ciorchine de hoți, când guvernul e populat de analfabeți cu diplome de doctori, când smardoi cu costume șifonate feliază bugete, când partidele sunt conduse de nași mafioți, d-ăia cu ghiulul sărutat cucernic de novicii care intră în partid, ai de-a face cu o comunitate al cărui spațiu a fost invadat de criminali pentru că nu a înlocuit la timp un geam spart.
Plagiatul lui Ponta este doar unul din graffitiurile care au vandalizat pereții societății noastre. Descoperit în 2012 de o publicație germană, a fost măturat cu îndârjire sub covorul luptei politice. Ce demisie măi băieți, e mâna lui Băsescu, ia mai bine să îl dăm rapid jos și uite fac și o comisie care să spună că nu e niciun plagiat.

Condamnarea plagiatului lui Ponta e importantă. E un pas în implementarea lui Broken Windows Theory. Crimele mici, nepedepsite, fac loc crimelor mari. Și ălea fac loc crimelor și mai mari. Diplome și doctorate, papioane și cămăși apretate care ascund maieul de wife beater al abuzatorului, violatorului, ucigașului.

Tocmai, când Europa fierbe, când Istanbulu sare în aer, când Isis și Brexit, Grexit și Rusia și Trump, nu ai nevoie să te lași condus un ticălos amoral pentru care onestitatea este o molimă, Doamne Ferește săracul, uite amărâtul s-a născut cu un defect, spune adevărul, bietul copil.
Înlocuind ferestrele sparte, ieșid cu teul la spălat urina de pe pereții societății românești, tehnocrații ăștia fac primul pas spre o curățenie necesară.