Grupul de spanioli umple vagonul cu s-uri repezite. Ssinaia, Brassov, Nossferatu, Dracula nu are s dar tot simți unul în graseierea r-ului. Trenul se desprinde de peron, soarele apune, pădurea se strânge în jurul șinelor de tren. Oprim în Comarnic, Breaza, Câmpina, Florești Prahova, apoi oprim în câmp în locuri neștiute, în gări ale iepurilor, vulpilor și oilor, oprim să coboare gândaci și să urce muște surdo-mute care vând bâzâieli chinezești și aripioare de albină fabricate în Vietnam.
Trenul oprește și stă și stă. Minutele curg. Zecile de minute. S-urile se întețesc, ssssspaniolii ssssporovăie, din ce în ce mai tare, din ce în ce mai sssscoși din minți de ….

What issss going on? pocnește întrebarea în vagon.

Unul din călători cu limba engleză la el și un computer deschis la un excel, explică: posibil să așteptăm trenuri care vin dinspre București.

Yesss, yessss. But why we sssstay here? We ssssseeee no train.

Așa e. Trenurile nu vin, nu pleacă, nu trec. Poate acceleratu care vine dinspre București stă în fața lui InterRegio al nostru, se înfruntă ca doi pistolari. Care clipește primul, pierde. Nimeni nu clipește. Trenurile nu au pleoape.

Spanioloaica de la geam explică: la noi, în Spania, avem AVE. Și dacă o călătorie cu trenul dureză mai mult de 2 ore, AVE ne dau despăgubiri. De la Madrid la Barcelona sunt peste 500 de kilometri, îi faci în 2 ore.

Omul cu excelul pufnește. E din Oradea.
From Oradea to Bucharest with train I travel for 14 hours.

Spaniolii bulbucă ochii. Nooooooo!!!!
Siiiiiiiii!!!!
Noooooo!!!!

14 ore ar ajunge din Madrid la București. Cu trenul lor AVE. Atât ar face, poate chiar mai puțin.
În vagon se lasă tăcerea și se fac calcule. Cu 300 de kilometri pe oră ai ajunge …hoooo-paaaa!!!!
Trezit ca o bestie uriașă din somnul care l-a pocnit în câmp, trenul se pune în mișcare.
Apoi, după 50 de metri, pică iar în catalepsie.
Două doamne revoluționare vor să caute nașul, să-l întrebe ce se întâmplă, să își primească înapoi ora pierdută între gunoaie, în ceața, undeva lângă Buftea.
Nașul nu e de găsit. Nici ora pierdută în ceața câmpiei. Cin s-o caute?
Se pleacă. Ajungem cu 1 oră mai târziu la București. Și, ce credeți că ați pierdut? Doar n-a plecat din loc. N-avea unde. Trenurile nu circulă.

Să spunem că o cheamă Lili. Este asistenta unui mare profesor doctor care primește paciente și la o clinică privată dintr-un cartier cu rahați de câine pe trotuar, intercalați cu jeepuri și audiuri și bmw-uri tunate.
Doctorul cutreieră între două cabinete, unde femei își arată piepturile, în spatele cărora bat inimi speriate. “Am sau n-am?” se întreabă, unde am nu e o posesiune care te scoate pe plus.

Lili te trece în catastif, cu nume, vârstă, nașteri și avorturi, menstre, umori, bilanțuri ale trupului pe care trebuie să le împărtășești, să le treci în jurnalul obositului tău ghem de intestine și glande. În acest timp, să-i spunem Mili, deretică veselă cabinetul, ca o Cenușăreasă retard-optimistă, învârtindu-se imună la lacrimi și tristeți, la toporul care despică mintea atunci când mâinile doctorului depistează că dumneata faci parte dintre cele care au, nu face nimic doamnă, l-ați găsit la timp, nu vă faceți griji, sunt șanse să scăpați.

-Șiiii, ați avut colegi la spitalul vostru care au dat o mână de ajutor spitalelor cu răniți la Colectiv?
Încerc să împachetez în întrebări roboteala asta tăcută dar zgomotoasă a celor două femei, ca pe o bucată de slană într-un ziar.
Da, răspunde Lili, au fost medici care au fost acolo, la pansat. Și nu au fost oameni câteva zile, șocați de ceea ce au văzut.
-Unde au fost?
-La Urgențe. Acolo au fost. Oribil.
Mili dă din cap, empatizând cu medicii care au fost marcați pe viață de carnagiul și..
-Vă dați seama, dacă aveau secția de arși deschisă, proba…încerc să strecor o ipoteză de lucru.
Lili țâțâie, vârful limbii se lipește și se desprinde de dinții din față, mitraliind dezacordul.
-Nu, nu. Gândiți-vă! Au fost printre răniți, ăia grav, o grămadă de copii de doctori, unii chiar de la Urgențe. Dacă era dată secția în funcție, vă dați seama că se trăgeau sfori și copiii medicilor intrau pe secție, că sunt doar 5 paturi. Și atunci toată lumea ar fi zis că uite, ăștia cu pile au intrat în față și erau alte scandaluri, alte nemulțumiri. Mai bine așa.
-Da, mai bine fără secția de arși, îngână empatică Mili.

Reiau raționamentul asistentei Lili. E mai bine să nu existe o secție de arși ultra-modernă pentru că ea ar fi fost ocupată pe pile, normal, că doar erau copii de medici, e firesc ca ei să își fi băgat copiii în secția de arși, înaintea altor răniți. Și e firesc, că doar sunt și ei părinți. Dar presa cea ticăloasă sau gura lumii cea spurcată nu ar fi înțeles ceva atât de normal, corect, moral și   omenesc și ar fi atacat medicii care și-ar fi băgat copiii în noul centru și astfel, acesta ar fi devenit un măr al discordiei, care mai bine nu ar fi existat.
Poate d-aia nici nu a fost dat în folosință.
Că nu ar fi fost de nicio utilitate și numai ură ar fi adus pe pământ. De fapt, d-aia nici nu e bine să deschizi în România centre noi de tratament, că medicii imediat le vor ocupa cu rudele și prietenii, cum e și firesc, că doar sunt și ei oameni care au rude și prieteni bolnavi.

Mai bine așa. Fără. Less is more.
Profesor-doctorul dă buzna în cabinet și Lili și Mili se risipesc în încăpere, căutându-și de lucru. Nu reușesc să-mi închid gura, falca îmi atârnă a stupoare tâmpă. Oamenii nu încetează să mă uimească în rău. Nimic din ce îmi va spune profesorul nu poate să mă rănească. Mai puțin dacă va găsi o asemănare între mine și cele două vietăți pe care le folosește drept asistente.

Pasta e întinsă între sâni de cititorul ecografului. E caldă pasta și când mă mir de asta, cu voce tare, în cabinetul medicului cu ochelari cu rame subțiri,  fălci pungă și buze moi, care se lipesc de dinți, doctorul țâțâie enervat și zice: păi nu ați mai fost de mult pe la ecograf, de ani de zile s-a inventat sistemul care să încălzească pasta. Apoi continuă să plimbe plasticul pe piele, privind în ecran și identificând fibroame și chisturi: uitați aici, vedeți? Nu văd, nu înțeleg nimic. Arată ca o radiografie făcută unui burete de baie tăvălit în șampon. Mijesc ochii, mă concentrez și, la un moment dat, observ conturul României pe ecran. Indubital, el e. Îi zic medicului: uitați România.

El pufnește și spune ușor mârâit: Poate România Dodoloață.
Se face o pauză de 3 secunde, mă mai uit o dată. Nu domle, nu e niciun Nistru, nu-i Cadrilaterul, e România asta de-o avem acum, 238.391 de kilometri pătrați. Doctorul revine din peretele de unde îl trimisese reculul rostirii propoziției de mai înainte și zice: Ceea ce e imposibil, pentru că dacă vrem să recăpătăm Moldova, pierdem automat Transilvania.
Apoi tace iar și talpa ecografului apasă de data asta pe sânul drept.
Brusc vocea îi umple fălcile ca vântul pânzele unui velier.
-Căci totul e gândit de marele păpușar, e foarte complicat, nu realizați dar marele păpușar nu vrea să ne lase să scăpăm. Un prieten de-al meu a văzut tabere de antrenament pentru teroriști.

Mă adun.
-În Transilvania?
Medicul apleacă bărbia, nu mai privește în ecran la România imposibil de Dodoloață, ci în ochii mei: Normal. Sunt tabere. Totul e gândit. Cioloș e omul lui Soros. Ăsta nu e stat de drept ci stat de drepți. De ce credeți că l-au promovat 15 ani pe neamț ca singura figură viabilă? Totul e gîndit, istoric noi suntem o anomalie, un stat care îi încurcă și Ungaria are un lobby fantastic și o prietenie cu rușii care ne va duce la pieire. Iar neamțul e omul lor, cum Băsescu a fost omul lor, cum ăla dinainte a fost omul lor.

Deci Ponta e băiatul bun?
Pasta caldă e întinsă acum pe abdomen:
-Știați că aveți o pată pe ficat?
-Da. E grav?
-Nu. E semn din naștere. Mama sau tata, cineva. Dacă v-ați bucurat că a picat Ponta înseamnă că sunteți ușor impresionabilă. De ce și-a dat demisia? Era vina lui? I s-a spus să plece. I-au făcut ieșirea acum, ca să aibă un viitor politic. Și vă mai spun ceva, povestea cu plagiatul. Toate lucrările pe vremuri se făceau așa, fără citat, doar cu bibliografie. Comisia de la Universitate a recunoscut. Trebuia să retragă doctoratele tuturor dacă al lui Ponta era cu probleme. Știați că și Laura Codruța Kovesi avea probleme similare? Exact așa ceva, dar plagiatul ei a fost îngropat.

Tace.
-Trageți aer în piept. Iar Oprea era un picolo în Băneasa și știți cine era șefa de cabinet al lui Dan Iosif?
Mihaela Rădulescu-spun, dând aer afară.
-Exact. Trageți aer în piept și rețineți. Soția lui Elan. Sunt toți legați, și v-o spune un mare pasionat de istorie. Acum, mergea bine economia, aveam cea mai mare creștere și marele păpușar nu vrea să ne fie bine. Expirați.

Dar Bănicioiu, Arafat?
-Trageți aer în piept. Bănicioiu este unul dintre cei doi miniștrii ai sănătății, vă spun că știu asta că am lucrat cu o grămadă dintre ei, care a făcut ceva. Arafat, acolo este altceva, i-am citit dosarul. Acolo este alt-ce-va.
-Drepți?
-Drepți, drepți. Pus și el de …Haideți să vă scriu fișa.
Îmi șterg pasta cleioasă, bale de balenă care te-a înghițit și apoi te-a scuipat mucilaginos și informat prin nara din creștet.
Mă-mbrac repede, fericită că sunt atât de mică încât marele păpușar nu se uită la mine. Nici măcar la țâțe.
Când ai 6 ore pe zi de privit în ecrane cu bureți înspumați, printre chisturi și fibroame, gaze și fisuri, ți se pare că vezi adevărul. Ca vrăjitorii care citeau viitorul în mațe de oaie.

Pe Digi se vorbește despre atentatul cu bombă din Târgu Secuiesc pus la cale de gruparea secesionistă “Mișcarea de tineret 64 de  comitate”, atentat dejucat de procurorii DIICOT. Doi cetățeni au fost arestați. Presa fierbe, experții în securitate își dau cu părerea, prezentatoarea întreabă expertul în securitate “să înțelegem că acest fel de indivizi mișună în România?”. Nimic nu s-a schimbat din 1 decembrie 1915 când…

Mai jos aveți un articol pe care l-am scris pentru Gazeta Brașovului.

1 decembrie 1420, Henry al 5-lea al Angliei intră în Paris.
1 decembrie 1640, Portugalia se rupe de Spania și îl încoronează rege pe Joao al IV-lea
1 decembrie 1822 , Pedro I devine împăratul Braziliei.
1 decembrie 1835, Hans Christian Andersen publică prima sa carte de povești.
1 decembrie 1906, Parisul inaugurează prima clădire destinată unui cinematograf „Cinema Omnia Pathe”.
1 decembrie 1915, București. Siguranța Statului reușește să dejoace un atentat îndreptat, în primă fază, împotriva prim-ministrului Ion I.C. Brătian și a lui Take Ionescu, pentru a se ajunge în cele din urmă la Nicolae Filipescu şi Emil Costinescu.

Holul în penumbră e strâns între doi copăcei svelți, care nu știu că afară e iarnă. Frunzele lor verzi se suprapun baroc cu tapetul cu fleurs de lis. Canapeaua cu picioare flexate, de halterofil încordat în ridicarea unei greutăți mult prea mari, zace prăfuită în capăt, sub vitralii care filtrează melancolic lumina. Cam 500 de lei costă să închiriezi holul, dacă vrei să filmezi sau să faci vreo sindrofie cu ștaif.
Salonul 1 și salonul 3, scaune răsturnate cu picioarele în sus și cățărate peste alte scaune ca-ntr-un număr de saltimbanci de circ. Lemn lustruit, împletit în cozi de Cosânzeană marchează ferestrele. Doamne ce clădire superbă.

Sub puntea casei, în restaurant, miroase a țuică fiartă și-a chermeză de asociație de pensionari. Strânse la mese în stoluri, capete cărunte discută aprins și sting supa cu-un păhărel de oareșce. Par niște mineri îngropați într-o galerie surpată acum 50 de ani. Se uită cu ochi mijiți la orice suflet care nu aparține grupului de inițiați. Ieșim să nu ne intre în haine aroma de chiftele.

Directorul instituției e îmbrăcat în costum culoarea oului de rață. Pe biroul lui de lemn de nuc, cred că e nuc, oricum dă bine să scriu că e de nuc, deși ar putea ă fie ulm, fag sau castan, stă pachetul de țigări călărit de brichetă, lângă o ceașcă de cafea cu zaț gros pe fund. Calculatorul e din anul 1992, cu plasticul galben. Ar fi putut la fel de bine să fie un bibelou pescar chinez, ar fi fost probabil mai folositor, măcar pentru că nu ar fi ocupat atâta loc și nu ar fi strâns atât praf.

Directorul are pantofi liră, cu limba rotunjită, urcând pe șosetă. Costumul și pantofii par cumpărați tot în 1992, în același set cu computerul cel palid.
Camera e încălzită de o sobă de teracotă a cărui țeavă e gâtuită de o instalație de tortură care, sper eu, detectează scurgerile de gaz.
Directorul e afabil dar grăbit, enumeră prețuri și studiază un calendar pe care a înghesuit cu pixul cu litere minuscule, date și cereri de închiriere care uite, se întind hăăăăăăt până în 2016, în mai. Și mai e și o renovare, cândva prin aprilie, că trebuie să mai faci câte ceva să ții bătrâna doamnă pe picioare.

Și aveți și echipamente tehnice?

Directorul zice că nu. Dar nicio grijă, pentru că e un chiriaș în curte, chiriașul instituției, care taman cu asta se ocupă. Și are prețuri bune. Nu că ar avea vreo legătura cu instituția dar uite ce noroc, să ai chiriașul potrivit la locul potrivit, cu pețurile potrivite.
Obsesia mea pentru dinozauri se reaprinde. Dinozaurii pitici de Hațeg care au pus laba pe toate instituțiile publice din România. De la biblioteci, la direcții, secretariate, comisii și consilii, dinozaurii în costum de culoarea oului de rață taie și spânzură. Capetele lor nu cad. Pentru că nu se văd. Ei trudesc undeva tupilați la firul ierbii, ca spiridușii lui Moș Crăciun, neștiuți de nimeni dar o parte extrem de importantă a sistemului. Ei plătesc, ei primesc, ei dau mai departe, ei te opresc sau te împing de la spate, ei ung, ei învârt rotițele. Sunt bacteriile care îmbracă organismul țărișoarei într-un sac de trilioane de celule, microbiomul nostru național.
Nu putem scăpa de dinozaurii pitici fără să ne autodistrugem.

Boala cumetriei e în gena națională și nimic nu ne poate vindeca.
Saaau…. poate doctorul ăsta, stă la mine în bloc, să vă dau numărul lui de telefon. Ce noroc pe mine că sunt vecină cu el.Providență. Sper că și dumneavoastră credeți în ea.

PS. Un update necesar. Un alt caz de oameni în costum de culoarea oului de rață care au decis să arunce pe geam 15 milioane de lei.Pe geamul SIVECO, firma care a realizat portalul anti-plagiat, rămas nefolosit din martie și până acum. Detalii aici http://pressone.ro/portalul-anti-plagiat-al-guvernului-a-costat-15-milioane-nimeni-nu-stie-ca-exista/

Acum 26 de ani, în noiembrie, ascultam Europa Liberă în bucătărie și mă gândeam că trebuie să fug din țară. Soarele continua să răsară dinspre est, Ceaușescu fusese reales la al XIV-lea Congres, totul se năruia în jur, butaforie la terminarea unui spectacol de teatru, numai la noi piesa continua, nesfârșit. Comunismul se curăța de pe pereții republicilor socialiste, dar la noi vopsiseră închisoarea bine, cu 7 straturi de vopsea crescută în ilegalitate.

Îmi venea să-mi smulg părul din cap, aveam păr pe vremea aia, când îi vedeam pe ai mei împărțindu-și sarcinile: tu te duci la coadă la pâine, tu te duci la Micșunica, am auzit că bagă carne. Fuga asta animalică după hrană, permanenta preocupare că nu ai ce să pui pe masă, ghiorțăitul mațelor care te împiedica să gândești.
Și la televizor, o vizită de lucru în județul cutare i-a arătat tovarășului că am depășit producția la spicoase, e record producția. În magazine nu e făină, nu e pâine, sunt doar creveți vietnamezi și vodcă. Dar producțiile toate sunt record. Ascultam acum 26 de ani Europa Liberă sau era Vocea Americii? Unul din ele. Cred că era “Actualitatea românească” pe Europa Liberă. Începea cu o bucată din Enescu. Noi, băieții, am pus melodia la un bal al bobocilor.
Taaaaaa-nana-nana-na-naaaaa, taa-naaa-naaa, na-na-na-naaa-naaaaaaa-naaaaaaaa!!!!
A înghețat sala. Toți așteptam să urmeze în boxe: Aici Radio Europa Liberă, Actualitatea Românească.
Nu a urmat. Sala a explodat de râs sub povara groazei. Securiștii nu ne-au făcut nimic. Poate erau și ei melomani.
Iar pe 28 noiembrie, nu știu dacă am aflat îndată sau a trebuit să treacă niscaiva timp, Nadia Comăneci a fugit în America. A trecut granița în Ungaria și gata. Atunci mi-am zis că trebuie să fug și eu. Probabil tot pe la unguri, că nu m-aș fi aventurat să mă bat cu Dunărea spre Iugoslavia. Dar trebuia să le spun alor mei, cum să le spun eu că vreau să fug din țară. Taman acum, când terminam facultatea și eram mâine poimâine inginer, clar primeam un post bun pe undeva, la țară unde e mâncare.

Obsedanta mâncare. 26 de ani mai târziu după cinele cu pită unsă cu untură, mă uit la masa care stă să se prăbușească sub tonele de mâncare de pe ea. Sunt cu colegii la o chermeză, la restaurant.

-Adu și niște fasole bătută, icre, aruncă și 20 de mititei și vreo 10 chifteluțe. Nu uita piftia și brânza aia telemea a voastră. Pune și niște jumări cu ceapă roșie. Auzi, da niște cârnați afumați nu ai? Vreo 10 că suntem bărbați înfometați și dă și niște pateu d-ăla de casă. Pune și niște salată de boeuf și…

Suntem 6 oameni cu burți și cefe. Nu avem cum să răzbim, că vin după aia și sarmalele și friptanele. Mă uit la masă și-mi vine să pocnesc pe cineva după ceafă. Poate pe Bogdan, în stânga mea, că el e mai vocal și a cerut ca înecatu și d-aia și d-aialaltă. Dar nici cu Alecu nu mi-e rușine.

Îmi spun că o să-i oblig pe toți să bage în ei tot ce au comandat, să nu lase nimic, să nu se risipească o firmitură. Apoi îmi dau seama că sunt cel mai bătrân. Restul au juma din vârsta mea. De unde să știe ei că, acum 26 de ani, stăteai 10 ore la coadă la pâine? Că te trezeai la 4 dimineața și te așezai idiotizat la cozi absurde făcute în fața unor magazine goale, sperând că va fi făcută în acea zi o aprovizionare. Cum să înțeleagă ei ce bucurie însemna să vii acasă cu adidași de porc și cât de importantă era să ai un neam la țară? Un tataie, o mamaie, un unchieș care să aibă găini în bătătură și poate chiar și-un porc.

Nu pot să suport să văd mâncare batjocorită. Nu aș putea în viața mea să strivesc o tartă cu frișcă pe fața cuiva, ca în comediile mute cu Stan și Bran. Cicatricile lăsate de foame au creat un absurd simț moral. “Nu te juca cu mâncarea” are o altă semnificație pentru mine decât pentru copiii certați de mame că împrăștie supa pe fața de masă.
Acum 26 de ani aș fi fugit într-o țară unde oamenii depășiseră nivelul societăților primitive de vânători-culegători. Am rămas, crezând că totul se va schimba odată cu schimbarea regimului.
Acum 26 de ani, în decembrie, când Ceaușescu a fost dat jos, primul meu gând a fost: o să fie de mâncare în magazine. O să fie de toate.

Straniu, dar uitându-mă în jur, foamea a rămas. A suferit însă o transformare. Se cheamă bulimie. Acum mănânci, mănânci, bagi degetele pe gât ca să faci loc și mai mănânci un pic.

Și ca într-o poveste de Salinger, umflați de atâta băgat în noi, nu o să mai reușim să ieșim vreodată afară din groapa cu potol în care am căzut.

Nu-l cunosc pe Sorin Cucerai. Am citit însă pe pagina unui amic un text al lui care explică de ce suferim de amoralitate națională și în ce condiții am dezvoltat tusea asta patriotică, asurzitoare, care nu ne mai lasă nici să respirăm, nici să ascultăm. Sorin Cucerai pune asta pe seama infantilității noastre democratice și a comunismului care ne-a lăsat prea repede orfani de instituții respectabile.
O parte din textul lui e acesta: “Societatea românească este una premodernă, în care unitatea funcțională e familia extinsă (sau clanul, dacă vreți), nu individul. Am tot scris despre asta: modul ăsta de organizare e specific societăților preindustriale, deci preurbane.
La 1870, rata de urbanizare în România era de 17%. În 1945 era de 24%. La 1870, 80% din populația activă era ocupată în agricultură. La 1945, procentul se păstra neschimbat. Toate datele arată că elitele antebelice și cele interbelice au eșuat în eventuala lor tentativă de modernizare a României. Mă refer aici la modernizarea socială, la modificarea radicală a structurii sociale, fiindcă alte tipuri de modernizare au avut un succes ceva mai pronunțat. Dar aceste „modernizări secunde” s-au proiectat pe o societate fundamental premodernă și a cărei structură premodernă a rămas intactă – la fel cum autobuzele Mercedes ale RATB poartă călători a căror mentalitate e cu vreo 200 de ani în urma celei a inginerilor care au proiectat respectivele autobuze. Comunismul însuși a sucombat, la noi, în fața acestei premodernități sociale, așa încât după stabilizarea regimului partidul comunist s-a transformat într-un clan, exact pe modelul familiei extinse – la fel cum partidele „democratice” antebelice și interbelice fuseseră, la rândul lor, clanuri controlate de familii extinse, nu partide în sensul modern al termenului. Modernitatea se bazează pe reguli neutre, aplicate în mod identic indivizilor anonimi. Premodernitatea, în schimb, stă pe norme personalizate, în funcție de locul pe care îl ocupi în familia extinsă și de regula de distribuție a resurselor în interiorul familiei extinse. Așa se face că, de exemplu, ceea ce într-o societate premodernă este perceput ca „schimb de daruri” (un tip de schimb diferit de cel economic – și o obligație permanentă în interiorul rețelelor familiei extinse), într-o societate modernă este perceput ca „trafic de influență” și combătut ca un comportament indezirabil. Mulți dintre corupții noștri de azi nu percep acțiunile lor ca fiind expresii ale corupției pentru că ei nu percep lumea ca fiind compusă din indivizi autonomi și anonimi, ci din structuri familiale personalizate, în care oferta de daruri e o obligație, iar ofertantul e valorizat pozitiv. Norma premodernă obligă soțul să găsească un job soției și/sau amantei (și reciproc), părinții să-și „chivernisească” copiii, bunicii să susțină copiii și nepoții, obligații similare fiind atribuite verilor, unchilor, mătușilor, afinilor, nașilor și așa mai departe. A refuza să te achiți de obligațiile astea duce la penalizarea „răufăcătorului”. Un întreg sistem de forță e pus atunci în joc, sistem care merge de la încercarea de recuperare a transgresorului, de „readucere pe calea cea bună”, până la ruperea relațiilor. E important să înțelegem premodernitatea fundamentală a societății românești – inclusiv a celei urbane (dar deloc urbanizate), cu papa și maman, cu ma tante și mon oncle, cu prieteni de familie, cu canastă și bridge, cu toate instinctele și ritualurile unei burghezii aristocratizate (deci a unei burghezii care refuză modernitatea și păstrează intact modelul familiei extinse) – dacă vrem să înțelegem cu adevărat unde suntem și ce se întâmplă cu noi. Imensa majoritate a viciilor pe care le atribuim comunismului sunt, în realitate, atribuibile premodernității noastre fundamentale. Îi reproșăm, de exemplu, lui Ceaușescu, că a transformat un partid într-un clan, operând în interiorul modelului familiei extinse, dar nu vedem că și noi operăm în interiorul aceluiași model. Răspunsul la o astfel de observație e, de regulă, „Da, dragă, dar familia lui era una de gherțoi analfabeți, care n-avea niciun drept să conducă România”. Ei bine, ăsta nu e răspuns de orășean propriu-zis, în sensul occidental al termenului, ci de boier urban – o specie care nu mai există (sau care cel puțin nu mai are influență publică) decât în societățile subdezvoltate. Există însă și o contribuție specifică a comunismului la subdezvoltarea noastră – și ea constă în producția generalizată de anomie socială. Nu în sensul dispariției normelor, fiindcă societățile socialismului real au avut propriul lor sistem de norme, ci în sensul refuzului de a mai respecta vreo normă. Una dintre cele mai oribile consecințe ale comunismului asupra noastră a fost tocmai asta: dispariția pe scară largă a înțelegerii normelor ca expresii ale binelui public. Această înțelegere e înlocuită cu duplicitatea („zi ca ei și fă ca tine”) și cu credința că tot ce vine din zona publică e abuziv, imoral – și, tocmai de aceea, irelevant. Anomia socială generalizată, neîncrederea în instituțiile și în normele publice, golirea de sens a spațiului public sunt observabile în toate societățile foste comuniste – și numai în ele. Iar asta indică un abuz masiv din partea zonei publice la adresa celei private, abuz de care nu ne-am vindecat nici până azi. Neîncrederea în norma publică are două consecințe majore: pe de o parte, ea duce la imposibilitatea apariției cetățeanului, care e prin excelență o ființă publică; pe de altă parte, ea desființează orice posibilitate de solidaritate civică: orice apel la norma publică făcut din partea celui defavorizat generează o ostilitate aproape reflexă din partea celui care ar trebui să se supună normei invocate. Toate astea generează un cerc vicios prin care ne auto-sabotăm șansele de revenire la normalitate. Iar apogeul acestui proces constă în apariția individualismului anomic post-comunist – o specie de individualism radical diferită de cea pe care se întemeiază modernitatea.”

Acum câteva zile mă întreba un prieten de ce nu scriu la o revistă, una cunoscută, nu dau nume, condusă de un intelectual cu greutate.
Păi pentru că nu m-a chemat să scriu la ei. Dar gândul ăsta începe să foreze mărunt în mine, coborând pe canalul măselei de minte: oare de ce nu m-au chemat, că uite pe dânsa și pe dânsul i-au chem …Haț. Planul se transformă în spațiu și punctele înșirate pe o dreaptă sunt decupate acum în paralelipipede și trunchiuri de con, galaxii cu adâncime în care strălucesc cumetri și prieteni, fini și nași și veri. Zodia clanului, semnul astrologic al neamului care, iaca, afectează și casta intelectualilor. Legături împletite în noduri vârtoase de chiolhane și șprițuri sau tainice servicii.
Pre-modernitate.
Pe scara evoluției, am făcut saltul de la euglena verde, la protozoarul descoperit în 2012 pe fundul lacului As din Norvegia.

Sala e trei sferturi goală. Mă gândesc că, dacă aș uni cu o linie punctele împrăștiate printre scaune și balcoane ale sacourilor roșii îmbrăcate de plasatoare, ca într-un joc din PIF, aș obține silueta unui gândac de bucătărie călcat pe cap.
Oamenii sunt sobri și chinuit eleganți. Costume prea largi, sacouri prea strâmte, proporții greșite, oglinzi care deformează ceea ce suntem și umbre prea lungi, aruncate de reflectoare reglate într-un fals asfințit măreț. Se vorbește despre Board și Senat. Se pufnește în sală. Simți un milion de șoapte cum spintecă iuți și rele solemnitatea Ateneului. E multă ură, sunt multe bârfe, cine e ăla?, ce caută domle aici?, ai văzut cât de rău arată?, ce a îmbătrânit, săraca!
Mă gândesc că îmi stă părul aiurea, că mi se văd țâțele. Îmi pun plovărul pe umeri, mânecile curgând pe piept și urc pe scenă.
M-am gândit la un spici. Trebuie să spun că am nevoie de bani ca să păstrez Frontline Club pentru că e important să rămână funcțional. Că e un loc în care vindecăm oameni, că îi facem bine și nu o să mai sufere de sindromul tăcerii, de boala resemnării. Aș vrea să spun că Frontline e o școală. Că învățăm oamenii să judece, că îi informăm, că le dăm tulumba și furtunu care să curețe nămolul gros sub care este îngropat adevărul de către mass-media mainstream.
Mă gândesc să le spun lor, oamenilor care conduc multinaționale din sală, că se ajută pe ei înșiși dacă ne ajută pe noi pentru că oamenii ăia din briefuri, tinerii ăia deștepți, cu bani, cu creier, cu voință, trendsetterii adicătelea, nu se mai uită la televizorul unde ei, advertiserii, pompează jde milioane de euro. Oamenii ăia au fugit de lângă televizoare și au populat case și mansarde și beciuri și cluburi unde încet-încet, așa cum unesc eu punctele sacourilor roșii ale plasatoarelor gri de la Ateneu, ei unesc reperele și definesc realitatea, aia pe care mass-media nu vrea să o arate ca să nu-l supere pe șeficu.
Tinerii din briefuri sunt la mine, la Frontline. Beau un ceai și îl ascultă pe Julian Assange, beau un vin și îl întreabă pe Mărieș cine a îngropat dosarul Revoluției, beau o apă și află din gura generalului Voinea ce e cu victimele mineriadelor.
Vreau să le zic asta și să le spun că, în ciuda frizurii de dementă, sunt un om coerent. Dar nu sunt deloc coerentă pentru că vreau să zic prea multe și atunci, speriată că nu o să rămână nimeni cu nimic din criza asta a mea de epilepsie verbală, le spun cam de 300 de ori că am nevoie de bani. Că nimic bun nu se face pe gratis, deși eu am luat premiu la capitolul voluntariat.
Păi la ce îți trebuie bani, uite ce bine te-ai descurcat până acum? Ai primit și un premiu IAA pentru asta.
În primul rând sunt ochii negri ai lui Adrian Despot. Și el s-a suit pe scenă ca să primească din partea International Advertising Association un premiu pentru comunitatea #Colectiv. Troița lui Piedone replicată de industria care ține un moment de reculegere cu ochii pios aplecați în poală unde e ascuns ecranul mobilului.
Maică închină-te, cum zice Sara Caradimu, ce mama dracului caut aici pe scenă? Sunt un cârnăcior palmier servit la conferințe de presă. Sunt o jumară oferită din partea casei într-un restaurant modest românesc.
Sunt un tehnocrat rătăcit într-o adunare de partid. Partidul băeților care este. Înaintea mea, un flăcău suit pe scenă le-a cerut advertiserilor să stea cu urechile ciulite să prindă oportunitățile. Colectiv e una din ele. O oportunitate.
Reptile. Reptilieni. Șerpilieni. Advărtizieni.
Cobor treptele cu premiul care ar trebui să reprezinte recunoașterea oferită generos de industrie dar care este doar o oportunitate pentru ea, pentru industrie, să se tragă în poză alături de cauze care dau bine. De ce să-mi dea bani, când iaca, mi-a dat un premiu și încă unul din fontă și beton, un kil de materiale primare care-mi strivesc computerul din geantă și îmi rup umărul?
S-a schimbat ceva în țara asta, spune președintele IAA în cuvântul de deschidere. Așa e. Ipocrizia a ajuns o calitate.

PS. Am primit un mesaj de la Unicredit, doamna Anca Nuță. Vrea să ajute Frontline Club Bucharest. Există excepții. Există speranță.

PS 1. Au început cetățenii să arunce cu rahat. Unul dintre ei, insistă că nu i-am aprobat commentul. WordPress nu mi-a trimis nicio notificare și deci nu am avut ce să aprob. Ca să nu se simtă nebăgat în seamă, redau aici părerea lui Bogdan Nițu, laureat al premiilor IAA .

“Am asteptat mai bine de 12h ca fata asta sa imi aprobe commentul pe blogul ei. Insa nu ma mira ca nu a facut-o. Pentru ca, nu-i asa, ea detine dreptul primordial la critica (sau cum s-o numi mizeria de articol pe care a putut sa o scrie) si daca cineva o critica pe ea, nu poate publica asta.
Cum nu mi l-a publicat, rescriu ideea aici, mai pe larg:
Cat de ipocrita sa fii incat sa urci pe scena si sa accepti un premiu oferit de asociatia unei industrii si, imediat ce cobori, sa incepi sa scuipi? De ce ai acceptat premiul daca suntem asa de rahat cum spui tu?
Cat de mincinoasa sa fii incat sa spui ca lumea se uita in telefoane la momentul de reculegere?
Cat de nesimtita sa fii incat sa emiti judeci tu sentimentele celor din sala privind ‪#‎colectiv‬?
Cat de mica sa fii incat sa nu fii in stare sa aprobi un comment care te critica?