Archive

Monthly Archives: September 2013

uer iu from?-intrebarea vine buzdugan si se infige in poarta conversatiei: romania. ru-maania-se mira prelung coreanul 1, rooo-ma-nia silabiseste coreanca 2, al treilea si al patrulea si al optelea repeta numele, rad, zic “faaar, faaar auei”, da domle, nu-i aproape. cu toate astea coreenii sunt primul popor care cunoaste ca romania e langa ungaria, ca e estul europei, au auzit de ceausescu si de vamfir..gheorghe zamfir?-intreb cazuta in cur de mandrie si uluire. noo, vamfirii, aia de te musca de gat, spaima hollywoodului. da, avem si vamfiri si femei frumoase si suntem gradina maicii domnului, marea gradina a maicii domnului populata de oameni mici. dar sa nu divagam.

o domnita vanjoasa imi face vant la o masa, pune sticla de soju pe masa si intreaba “uere from?”, romania, “aaa, ai uaz six taim dere”, de ce femeie? ai pierdut la popa prostu?, “nooo, comaneci, ai laic comane-cii”. interceptez mingea si ii dau decisiva: o stiu pe verisoara nadiei comaneci, lucreaza cu mine la birou. “cine?”, verisoara, fiica matusii nadiei comaneci, sora mamei nadiei, intelegi? mainile deseneaza in aer arborele genealogic onestean, coreanca e stana de piatra, trage pe nas cuvintele ca taximetristii aroma de saorma de la jenin, face semn din cap ca a inteles si dispare 1 metru pina la casa de unde apare fulgerator cu o carte de vizita pe care scrie “now you have a new friend on facebook”, pe partea ailalta e ea, cu basca de hipsterita, zambet stramb, scremut in incercarea de a-ti scoate morcovul si iepurele din fund. “pliiz, ed mi on feisbuc”, sigur, o sa fac asta cat pot de repede dar acum mai adu un soju. tzuica e adusa de colega, vanjoasa ii spune ceva si ma mai intreaba o data “icsplein aghein”, colega casca ochii, eu dau din nou din maini in cea mai cursiva coreana: mama nadiei comaneci are o sora, sora are o fiica pe care o cheama andreea, andreea si cu mine suntem colege de serviciu. “ooooooooooooooooooooooo”-lasa sa scape aerul din ea vanjoasa apoi rastoarna un sac de cuvinte in fatza celeilalte chelnerite care stupefiata, ramane sa le aleaga, ca o cenusareasa jucand scrabble, zambind tamp, neclintita langa masa mea: kimchi?

“uere iu from?”, romania. sunt la muzeul satului sau al artei populare coreene, prinsa in raza tractoare a zambetului unei doamne paznic de sala. are o legitimatie cat un a4 de gat, bineinteles ca nu inteleg cum o chema si ce functie are. ma dumiresc dupa vreo 4 secunde ca femeia imi povesteste ceva, poftim? doamna cu blocnotesu de gat imi spune ca a fost pentru o zi, in ’90, in romania, nu a avut timp sa vada prea multe, se grabea la budapesta dar a cunoscut o romanca la scoala la londra care i-a spus ca mancarea coreana e foarte diferita de cea romaneasca pentru ca ultima e foarte dulce. asa e?

numai lapte si miere, totul e dulce la poporul roman. “colega mi-a spus ca romanii pun miere in orice.” cum spuneam, dacii-apicultorii lumii, te luau si te tavaleau in miere inainte sa te treaca prin fulgi de gaina si sa te trimita dupa tigari. coreanca mea ii zice mai departe: “da, da, puneti miere in mancare si de acea traiti muuult, 80 de ani e chiar normal sa traiti. colega din romania mi-a spus ca parintii ei aveau 70 de ani si erau considerati batrani-tineri”. deci iliescu n-o mierleste curand.

a meritat sa vin pina-n seul sa aflu ca mai e timp de razbunare.

maestru lu bruce lee, 124 de ani, mustati albe lungi si pletute sarace, infasat in salopeta gri de calugar buddist, isi vantura lejer cardul contactless si intra la metrou. pe langa el curge un card nesfarsit de fetite in fuste de-un deget, tastand frenetic pe messenger. ma opresc ametita in fatza cubului metalic care scuipa bilete, ma pune sa aleg numele statiei dar harta mea e in coreeana, “unde vreti sa mergeti?” intreaba in inighiris (aka engleza) o broasca batrana, zambet larg, dinti multi, de razatoare werner. la muzeul national al coreei, “atunci desigur apasati pe i si schimbati la chungmurou si iesiti pe iesirea 12”. cat astepti metroul, daca te-ai plictisit de ecranul de 15 centimetri al samsungului tau, poti sa te joci pe touch screenul gigant care-ti spune orice, de la amantii mamei la viitoarele numere castigatoare la loto. tan-tarada-tan-tan-tam, o muzica de nunta inunda brusc statia, vine metroul si orbul trebuie si el sa stie. ca sa se fereasca. din vagoane ies, umar langa umar, un batalion de scolarite si babe cu casti si basti, se joaca un soi de “tzara-tzara vrem ostasi”, cei de pe peron nu cedeaza, aia din tren imping, se sparge frontul pe la un hipster cu -8 la ochelari. urcam-balot-si ne imprastiem pe holul mare, tan-daradam-ta-dam, reincepe muzica si pornim la drum in timp ce pensionarii se aseaza maraind pe bancutele lor semnalizate, in capatul vagonului. una din pensionare ma apuca de inel, ca hrusciov de butonul rosu, si incepe sa ma impinga cu stanga, in timp ce cu dreapta imi arata un scaun, undeva in capatul celalalt al vagonului, vorbeste mult, vorbeste mult-mult-mult. imi aminteste de scena filmarii reclamei din “lost in translation”, cind regizorul da 6 minute de indicatii iar, la intrebarea lui bill murray: ce a zis?, i se raspunde laconic in engleza: sa te intorci putin spre stanga. asa si aici, poate ca baboiul spune: treci pe scaun, dar pare sa recite un verset de shakespeare, ii spun ca nu multumesc, nu se lasa, imi arata scaunul proaspat eliberat de un domn peste drum, daca nici acum..nici acum, femeia nu intelege nimic si se intoarce boscorodind sa roboteasca la telefon.

muzeul coreeimuzeul national al coreei creste imens, ca o tumoare vanata pe pulpa lucicai bunghez, pazit de pensionari in uniforme albe. doi dintre ei, priponiti in fata intrarii principale, imi arata umbrela din mana si apoi spre un cos de gunoi. nu domle, potoleste-te, e umbrela gazdelor, nu o arunc si chiar e buna, “oche, oche” imi face semn din nou unul din ei, infig umbrela intr-o gaura si o punga o inveleste de sus pina jos, trag si gata, am propria mea husa de umbrela, ca sa nu siroiesc prin muzeu. doamne fereste.

grupuri de scolari asteapta, tropaind, sa intre. toti au pantofii cu 2-3 numere mai mari, calcaiele se ridica si se scufunda, ca niste delfini jucausi. da’ uite ca nu numai ei, si profesoarele, uite si mosulanii din stanga, si doamnele tzitzirite din spate, toti au pantofii cu 3 numere mai mari. sa aiba coreeni picioare de bambus, in crestere continua pina la 90 de ani, ori..clar, e pentru templele buddiste in care calci doar in sosetuta. daca ai sta sa tragi de sireturi si cizmele ti-ar fi fixe, s-ar duce dracului toata piosenia.

calaretul corean

orice ar spune muzeografii, problema incaltarilor cred ca a atarnat major in balanta atunci cind dinastia joseon a decis in secolul XIV sa dea cu buddismul de pamant si sa-si bage confucianismul in casa. curatorii muzeului insista ca cei 500 de ani de confucianism au insemnat eliberarea de misticism, o societate rationala, curata, in care, la 1400 existau inspectori anticoruptie care taiau si spanzurau in randul functionarimii de la curte. dar eu cred ca a insemnat mai ales pantofi cu marimi firesti si, deci, o folosire rationala si mai eficienta a resurselor: in loc sa pui 8 spice de orez la o sanda, puneai doar 5, dintr-un copac faceai 78 de perechi de saboti de lemn, nu doar 64.

labagiul politicianprin dreapta mea marsha-parsha, isi tarshaie pantofii imensi o pensionara darza. se opreste in fatza unei vitrine si rade zgomotos, apoi imi face semn sa vin langa ea: in fata e un vas funerar pe care e sculptata o barca vaslita de un domn cu penisu-n vant, limba p-afara si urechi imense-versiunea coreeana a luntrei lui caron. doamna scuipa niste cuvinte, rade. eu nu rad. il stiu pe caronul obscen sculptat pe vas. la noi se cheama politician si conduce tara, cu sula-n mana, limba p-afara si urechile ascutite, atente sa prinda murmurul spagii.

poate ca e timpul sa-l imbratisam pe confucius si sa renuntam la traiul pe picior mare.

bulevardul e curatat cu racleta si periuta, centimetru cu centimetru spalat de catre mainile dibace a 4 nenici ciuciti pe vine. de-a dreapta si de-a stanga cresc enormi, zgarie nori, pieptanati cu carare pe mijloc intr-un coc tzuguiat, biserici trimit cruci de neon, rosii, spre cerul intunecat. in sfarsit, am ajuns in bukchon, zona istorica unde strazi intregi sunt aliniate cu hanokuri, casele traditionale coreene.

cartieru de hanokurihanok gahoe e plin ochi de puberi aliniati pe braul de lemn al curtii interioare ca niste pasari imense, 80% au ochelari, 100% au in poala cate un telefon samsung gigant, nu discuta unul cu altul, fiecare e legat ombilical la lumea aflata la sute de kilometri de locul unde sunt acum si, desi asculta rapperi americani si madonne, niciunul nu stie o iota engleza. gazdele, doua femei zambitoare isi flescaie crocsii prin curte si-mi fac vant intr-un dulap. ho-paaaa.

am dat 90 de dolari pe noapte pentru o camera de 2 pe 2, cu un geam mic de parnaie si un televizor, desigur samsung, gras si batran, sforaind negru langa un turnulet de plapumi si paturi pe care trebuie sa le organizez intr-un culcus pe podeaua de lemn. baia? e undeva pe hol, trebuie insa sa reusesc sa trec de bariera de puberi latita cu telefoanele in prag si apoi de bagajele lor explodate de pe hol. gazda numaru 1 nu vorbeste engleza spre deosebire de gazda numarul 2 care nu vorbeste deloc engleza si nici nu da semne ca va vorbi vreodata. gazda numarul 1 zice ceva repede, zambind larg, un australian-de fapt libanez francez care a stat la londra si acum locuieste la sydney unde ploua mult-intelege ceva japoneza si reuseste sa desluseasca viersul coreean: trebuie sa ne mutam. noi toti astia caucazieni trebuie sa ne mutam in casa mare.

hanokuri in toate partile

e mult mai bine-ma asigura husein, libanezu-englez-australian, nascut in gabon (ultima infomatie se adauga in fata portilor electrice ale palatului de beton), pentru ca aceasta casa noua e mult mai generoasa cu spatiul. gabonezu-libanez-australian-francez a stat acum niste ani tot in casa mare si poate sa spuna cu mana pe inima ca apartine familiei hyundai. eeeeee na, adica chiar aia cu masinile? da duduie, fix, e a familiei hyundai si noi o sa stam cu totii sub capota de beton a domnului hyundai. imi fac cruce si intru pe portile deschise de catre butonasu fermecat tinut de gazda numarul 2, tropaim 10 metri prin curtea exterioara si ne oprim in fata celui de-al doilea rand de garduri electrice, alt buton, intram. si acum suntem fatza in fatza cu gardul numarul 3 de blana alba si colti si maraieli nevrotice. sunt cei doi caini ai familiei hyundai care ataca miseleste calcaiul, gazda 2 latra scurt la ei, cainii o tulesc intr-un foisor de lemn si ajungem, in sfarsit, in holul rezidentei hyundai unde 14 perechi de pantofi aruncati alandala la usa, ne anunta numarul refugiatilor din vastele interioare.

husein ia o camera cu pat, eu primesc biblioteca cu podea de marmura, geamuri imense si rafturi de carti intercalate cu diplome, medalii inramate, cupe, busturi de bronz. iaca si un fotoliu de piele din ’60 si un video din ‘82. unde dorm? gazda 2 sapa in dulap si scoate doua plapumioare pe care le intinde pe marmura moarta, mausoleul e pregatit, ce cinste mai mare decat sa fii ingropat in biblioteca domnului hyundai, alaturi de premiile dumisale?

primesc un sapun de casa cu miros de fructe, un prosopel de 20 de centimetri pe 40 si invitatia sa ma trezesc dimineata la 7 pentru micul dejun. llibanezu-gabonez-australian traduce chestiile astea pentru ca nu inteleg nimic. tot el se jura ca a vazut in casa un altar cu poze ale lui kim il sung, ca sigur familia hyundai e din coreea de nord si acusi se roaga pentru sanatatea lui kim jong un, grasul din fruntea natiunii de slabi. doamne dumnezeule, bat din nou o cruce cu ochiul agatat de neonul rosu al crucii din varful bisericii catolice de peste drum.

de ce ne-au mutat? overbooking, gahoe hanok e vestit in lumea cinefililor fani ai telenovelelor coreene turnate aici si acusi e plin de copilasi care sigur nu ne-ar fi lasat sa ne odihnim. cainii latra isteric si husein e priponit in usa, gazdele 1 si 2-ia-le de unde nu’s, alergam prin ploaie cu colt alb dupa noi, sarim primul gard, sarim al doilea gard, palatul hyundai ramane in spate, ascuns in bezna uda. un soju curge cald pe gat. buna dimineata.

15 septembrie, 63 de ani de cand generalul macarthur a eliberat seulul de sub jugul nord coreean. pipa lui din cocean de porumb si ochelarii rayban sunt in muzeul razboiului din seul. peste drum, un mash gigant striga: “multumim onu pentru ajutor”, sub cuvinte, doua poze se sprijina ca doi betivi venind seara acasa. in prima, alb negru, seulul plange-n pumni, cu genunchii rupti, in a doua, 60 de ani mai tarziu, seulul baga joc de picioare in aplauzele audientei, castigator la categoria grea a bataliei pentru sufletul asiei.

macarthuracum 63 de ani, intrand prin portul incheon, navele natiunilor unite conduse de macarthur au taiat liniile de aprovizionare ale armatei nordcoreene, recucerind orasul dupa 3 luni de teroare rosie. generalul stia ca sursa raului vine din est si a incercat sa se asigure ca laptele comunist nu va mai da in foc si va murdari aragazul peninsulei coreene. pentru insistenta cu care a cerut atacarea manciuriei, macarthur si-a pierdut jobu si-a fost chemat de truman acasa.

fluturas de razboi“It seems strangely difficult for some to realize that here in Asia is where the Communist conspirators have elected to make their play for global conquest, and that we have joined the issue thus raised on the battlefield; that here we fight Europe’s war with arms while the diplomats there still fight it with words; that if we lose the war to communism in Asia the fall of Europe is inevitable, win it and Europe most probably would avoid war and yet preserve freedom. As you pointed out, we must win. There is no substitute for victory.” a zis nea macarthur pentru urechi care nu vroiau sa asculte.

dupa mazilirea generalului, chinezii au reocupat seulul iar razboiul a mai durat inca 3 ani. granita dintre nord si sud, plasata pe paralela 38, este cea mai militarizata frontiera din lume. macarthur a murit si niste pui de curca i-au luat locul. alaturi de tenisi si prosoape, barbatia e si ea acum made in china. asteapta-te sa se rupa la a doua folosire.

pe randul din spatele meu, el si ea, cincizecisiceva de ani, vorbesc tare in intunericul cabinei, ea fashaie o punga si isi tine la curent partenerul cu proviziile stranse in timpul zborului: “am pus in geanta piersicile si untul. crezi ca ne mai dau ceva?”, sotul fornaie nemultumit si spune: “ne mai dau un drac”. mai e o ora juma pina la seul, stewardesele insa nu te lasa sa ridici parasolarele ca sa nu trezesti cetatenii care dorm cu baluta la gura, cucoana gospodina din spate il impinge in sus pe cel de la cotul ei, lumina taie o felie de tort din poala sotului care rage incantat “ce se vede acolo jos?”, femeia isi ascute privirea soimareasca si declara ca de aici, de la 11300 de metri, zareste jos niste orezarii. pai si normal. doar suntem deasupra chinei.

aterizare, piersicile si untul trec, impreuna cu reprezentantii poporului roman, granita in republica sud coreeana. treaba complicata, caci trebuie sa completezi 3 formulare: unul care spune cine esti, cu ce te ocupi, ce vrei de la coreea de sud, unde stai si cat; al doilea care te intreaba cam acelasi lucru, si incearca sa te prinda cu cioara vopsita: iaca aici ai scris ca esti f si aici tot f, dar niciodata nu te simti macar putin m? al treilea formular te sfatuieste sa nu te puna dracului si sa minti autoritatile daca simti ca ai febra, daca-ti curge mucul, tusesti, stranuti sau casti prea mult. fiecare formular alearga catre o alta manuta inmanusata intinsa. totul merge uns pina ma impleticesc in ghiseul unei doamne incordate, ascunsa dupa o masca de jedi, care nu-si mai vede capul de atatea masinarii pe care trebuie sa le foloseasca pe pielea bietului calator: pune degetul aici, pune degetul acolo, acum scoate degetele din fund si baga-le-n nas, fluiera, pune retina aici, spune-mi ce vezi, orezarii? cate boabe de orez poti sa numeri in 15 secunde? 10 minute de privit, atins, scanat, redat, pasaportul e studiat minutios, hmmmm, geme vazand o viza de antarctica, huooommm-se incanta la una de cambogia, coada creste de nu se mai opreste, hai c-am scapat.

autobuzu isi taie in doua ore drum pana-n oras, ambuteiaje se-ntind ca igrasia pe tavanul unui apartament de la 10, mai mari ca-n bucurestiul de dinainte de ctitorirea pasajului de la baneasa, 6 benzi pe fiecare parte, toate ocupate cu hyundaiuri si kia in care soferii dau sms-uri sau se joaca pe samsunguri cu ecranul cat un televizor portabil, d-ala de care aveau microbistii pe vremea lui ceasca, cand urcau pe drumu de poiana, sa prinda ungurii si sa vada si ei campionatul mondial. in autobuz avem si noi televizor.

pe dinsul vizionez un filmulet despre un domn cu freza de leningrad cowboys, parul rosu sculat intr-o limba imensa, zambeste la camera, face semnul victoriei si cocleste o baba sa se coafeze ca el. vine apoi povestea mirilor care au pet un porc mic, roz, tropaitor, pe care il spala si il impodobesc cu pietricele si fundite, pentru nunta. apoi ne bucuram de prezenta unui domn care nu si-a luat haloperidolul si se lupta cu un batz dintr-un copac, urland la cameraman. si nu in ultimul rand, un nenic cu palarie care taraste intr-o lesa un cocean de porumb. cand coceanul se toceste, cetateanul se duce la aprozar si-l schimba cu un praz sau o ceapa, depinde de starea dinsului psihica din acea zi.

pe un panou scrie mare: bine ati venit in tara lui mr.pizza. dumnezeule mare. iar am ajuns in italia?

de pe coperta lui time, ochii mici si rai ai lui putin te cearta ca dai bani pe revista asta de 2 lei, in care niste ziaristi occidentali s-au catarat pe bancheta compartimentului si au tras semnalu de alarma: atentie, putin e rau, atentie, pe putin il doare la basca de drepturile omului, atentie, putin e tovarasu lu bashar, atentie putin vrea sa tina europa dependenta de gazele rusesti. sa muriti voi?

s-au facut 14 ani de la presupusele atacuri teroriste cecene care au ucis peste 1000 de rusi, in apartamentele lor din moscova, buinaksk si volgodonsk-atacuri despre care litvinienko a scris in “blowing up russia” si si-a castigat o moarte demna de borgia, otravit cu poloniu. alti 13 ani au trecut de la scufundarea lui kursk, submarinul nuclear cu 118 militari lasati de putin sa crape pe fundul marii barent, 11 ani de la asediul teatrului dubrovka in care sute de actori si spectatori au fost otraviti de fortele eliberatoare ale presedintelui, 130 dintre ei murind in cea mai sleampata operatiune de salvare din istorie. sunt 9 ani de la criza ostatecilor din scoala din beslan, cu alti 380 de morti, majoritatea copii ca nu-i bai, avem femei destule, femei fertile, imediat ne inmultim si refacem stocurile de omenire.

avem ziaristi asasinati, parnaie pentru inamici politici, tancuri peste georgia, shenile in transnistria si acum, nave de razboi in mediterana. insa abia acum, speriati ca vor trebui sa se incalzeasca la soba cu lemne, jurnalistii britanici au pus pistolul cu apa pe presedintele cu ochi de sarpe si circulatie periferica proasta. intre timp, pe bloguri, uite ce scrie lumea de conflictul din siria: http://thenewsdoctors.com/why-sryia-its-not-what-you-think-its-not-what-youve-been-told/#.Uipb__rg64c.facebook

dar eu il cred pe marga-bardul caloriferului. daca nici el nu stie cum e cu incalzirea si politica externa, nu stiu cine ar putea sti. mare atentie la gazu de sist, hehehehe.

judetul ialomita, anul 2013, luna a noua, filmare cu multimedia, radu muntean si lucaciu pentru worldvision, organizatie umanitara care incearca sa traga de ceafa din mlastina saraciei, satul romanesc care traieste in continuare in 1813. am fost deja in vizita de lucru, sa alegem familiile care vor fi filmate. m-am intors cu muscaturi de purece, glezna, gamba, coapsa. sau paianjen. sau capusa. sau…

hainele le-am bagat direct la masina de spalat si am facut cel mai lung dus din viata mea, sperand sa scot mirosul de putreziciune, de carpe primite de la ajutoare. 23 de ani dispar si-mi amintesc de sala de sport de la saguna, din ianuarie 90: pe muntele de trentze, fruntea liceenilor brasoveni se fugareste in cautarea perechii unui pantof, colegii se bat caineste pe o pereche de blugi sau pe-o geaca de piele. scarmanand in gunoiul din sala, gasesc o pereche de chiloti soiliti si ma intreb cine e neamtul care s-a descotorosit de ei, cu tot cu norocul, uscat la fund. nu dau de niciun raspuns insa continui sa extrag din mina de hainite, sosete gaurite, camasi rupte, pantaloni cu jegul intarit platosa. ma intorc cu mana goala acasa, primul esec din tanara democratie.

septembrie 2013, judetul ialomita, nicusor nu-i de gasit, maica-sa urla in urechea plodului de 1 an juma, infasat intr-un plovar gros, cu urechile stranse de o cusma de lana. “nicusooor”-rage mama, copilul din brate plange, lucaciu zice “feher vino incoa”. intru-n casa, mirosul de sala de sport, saguna 1990, imi rupe nasul. trec pe langa o camera cu un fotoliu desfundat si doua saltele trantite peste niste rame de pat vechi. jeg si muste, muste, muste, muste, mumbaiul mustelor. ma grabesc, alerg pe presurile de pe holul unde este o soba zidita in slin si ajung la..”depozitu de haine”-imi spune senina mama. camera are podul spart, fereastra nu are geamuri, pe pamant, intre carpe acoperite cu namol, galeti de vopsea si jumatati de jucarii, zace nicusor. a adormit. damful de putregai si mizerie rupe nasul.

nicusor e blond, ochi albastri, surorile lui la fel, sunt 6 frati, tata lucreaza la popa, mama sta acasa si puieste, au alocatia copiilor si ii mai ajuta rubedeniile. ala mic din brate se scarpina nervos sub plovar, il ridica si vedem carnea plina de bube rosii. de la caldura? intreb naiva. “nooo, de la mici” raspunde senina mama, “mi-a adus cumnata niste carne, a mancat si imediat s-a umplut”. daca-i dadeati o tuica dupa, sigur ii trecea totul.

filmarea incepe la 8 si se termina la 15. copiii se joaca in ulita cu o asistenta sociala care stie cum sa-i alinieze. mutati de linga casa paraginita, cu haine curate pe ei, blonzi, ai crede ca-s pui de nemti sau nordici, trimisi in tabara de cercetasi. potop a strans ajutoare, toata echipa de filmare a adus jucarii si carti si mancare, mobila, un televizor, boierie. detergent, ulei, faina, paste, provizii sunt carate de soferi pe hol, linga plita nespalata din 1971. copiii sunt surescitati de atata atentie si atatea cadouri. mama insa.. mama s-a mutat pe bancuta, la vecini, si priveste cu ochi rai desfasurarea de forte. vrea sa plecam. are si ea demnitatea ei. n-are apa, n-are curent, n-are ce pune pe masa, traieste de pe urma ovulelor fecundate de sotul salahor la popa. dar are demnitate si muste, caine si multi pureci si un depozit de haine vechi. are de toate.

miroase a popor de asistati, de maini intinse care nu mai au nici timp sa se spele. pute a revolutie moarta-n spatele casei. si orice deodorizant ai folosi, duhoarea nu trece.

 

cartea de marti e de fapt filmul de miercuri: the network, 1976, scris de nenea paddy chayefsky, premiat cu 4 oscaruri-asta ca sa nu credeti ca va pun sa va uitati, doamne fereste, la un film de arta coreean.

the network prezinta viziunea-distopica la acel moment-in care televiziunea inhata de ceafa realitatea, o lobotomizeaza, ii face operatii consecutive de marire de buze, tzatze si solduri si-o scoate pe ecran, cu-o pana-n fund si-un zambet roz pe fatza vulgar machiata.

dar chiar si asa, the network nu reuseste nici macar sa se apropie de ce se intampla acum la antena 3, realitatea sau romania tv. pentru ca domnului chayefsky i-a lipsit imaginatia din care sa iasa gadea si ciutacu si badea, nici chiar el nu a putut sa creeze distopia perfecta in care niciun profet nu iti intinde mana si te trage afara din rahatul care invadeaza tubul catodic.

noi nu avem un howard beale sau un max, suntem aparati de niste glume cu demnitatea coloana sprijinita-n pix doar pina cind corporatia le plasteste excursia in noua zeelanda, cumparandu-le tacerea.

mai jos, de facut pofta de film, trei bucati de la prorocu howard beale, sufletul lui the network, vandut si ucis intru vesnica victorie a televiziunii.

Howard Beale: You’re beginning to believe the illusions we’re spinning here, you’re beginning to believe that the tube is reality and your own lives are unreal. You do. Why, whatever the tube tells you: you dress like the tube, you eat like the tube, you raise your children like the tube, you even think like the tube. This is mass madness, you maniacs. In God’s name, you people are the real thing, WE are the illusion. Television is not the truth. Television is a goddamned amusement park.

Howard Beale: Right now, there is a whole, an entire generation that never knew anything that didn’t come out of this tube. This tube is the gospel, the ultimate revelation; this tube can make or break presidents, popes, prime ministers; this tube is the most awesome goddamn propaganda force in the whole godless world, and woe is us if it ever falls into the hands of the wrong people, and that’s why woe is us that Edward George Ruddy died. Because this company is now in the hands of CCA, the Communications Corporation of America; there’s a new chairman of the board, a man called Frank Hackett, sitting in Mr. Ruddy’s office on the twentieth floor. And when the 12th largest company in the world controls the most awesome goddamn propaganda force in the whole godless world, who knows what shit will be peddled for truth on this network?

Howard Beale: …I want you to get mad. I don’t want you to protest, I don’t want you to riot, I don’t want you to write to your congressman, because I wouldn’t know what to tell you to write. I don’t know what to do about the depression, the inflation, the Russians, or the crime in the streets. All I know is that first… You’ve got to get mad

in noiembrie ’95, am fost trimisa de “buna ziua brasov”-ziarul lui cancescu, pe vremea aia senator pd, sa scriu despre inmormantarea lui coposu. intre taranistii in costum pusi la carat sicriul, iaca si deputatul brasovean sorin lepsa: mustacioara tip vrabie smotocita de cotoi, carlionti salbatici, ochi sireti. palavrageste ceva in soapta cu un alt taranist crestin si democrat, nu-mi amintesc cine. ma trag mai aproape, nea sorin si colegutii, cara senioru tzeapan pe umeri si imbina utilul cu uratul: impart grabiti locuri in comisii si comitete, se organizeaza, isi promit sustinere si voturi in viitoarele alegeri de partid.

bag tot la cap si la agenda, scriu reportaju, stoianovici si oltita il publica, “asa au zis ma? au uneltit, samavolnic, la capu mortului?”, da domnilor si doamnelor, jur pe rosu natural, pe mama si pe tata, pe papionu lu ratiu si pe ochelarii lu vadim. bine. a doua zi halimai, nea cancescu-patronu- rupe usa pravaliei, sa o dam afara pe nemernica de feher, a scris marsaviile acelea despre domnu lepsa, deputat, om curat. oltita pareaza, stoianovici se-ncordeaza, alghi sare si dansu si respinge atacul, uffffff, de data asta am scapat, raman la ziar, dar trebuie sa invat sa scriu cum trebe, sa nu-i stric apele conului aristotel. ca pana una alta, ce gatu ma’sii, imi da o paine si ar trebui sa raportez ce zice mnealui, ca’s la el pe plantatie.

departe de a fi primul sau ultimul om amenintat sa fiu concediat pentru ca l-am suparat pe bos. in presa anilor ’90, actele de curaj, prostesc, infantil sau asumat erau nenumarate. pe vremea cind infundai puscaria pentru calomnie, se gasea un batalion de cretini care sa se ia la tranta cu politicienii in batatura judecatoriei. duse-s vremurile de alta dat, cind ziaristii se masurau in cicatrici de tribunal: eu am 4 procese castigate, eu 6, la unul mi-au trimis si militianu la poarta cu mandat de aducere, hehehe.

acum, inveliti pana sub barbie, cu plapumioara celor 5, 6, 8 mii de euro pe care ii da nea felix, speriati ca isi pierd saaburile si bmw-urile primite de la firma, amortiti in saramura nesimtirii care balteste in redactiile de stiri, jurnalistii scriu dupa dictare si nascocesc beteleuri care sa-i unga sufletelul lui dom patron: da-le dreacu de stiri, nu mai bine intram in cartea recordurilor cu cel mai mare drapel din lume sau cu cea mai mare oala de sarmale sau cu cel mai mare carnat?

in goana lor dupa performante kitchioase, platitii din redactiile de stiri uita ca au intrat de mult in cartea recordurilor pentru apetitul cu care mananca rahat, non stop, de aproape 20 de ani. hai pofta buna.

cirque du soleil este liderul mondial in arta circului. fara rival-zice wiki-neluand in calcul parlamentul romaniei cu numere fascinante de salturi, fara plasa, intre partide, contorsionisti care isi strecoara limba in propriul anus si o scot pe nara stanga a colegului de comisie de politica externa, clovni scelerati si datatori cu mucii-n fasole, taman de la-naltimea trapezului fixat de cupola salii senatului.

romanul e atat de obisnuit cu circul incat alegria lui cirque du soleil, l-a lasat semirece. hmmm, slabutz-a mormait dezamagit, un pensionar la dreapta, un tinerel cu o sarcina de 6 luni crescuta sub tricou, nu si-a dezlipit tot showul mainile prinse-n subtiori, nu a zambit, nu a clipit, a zacut sterp si plictisit langa sotia care parea ca a atzipit si a fost trezita de aplauzele frenetice ale unei cucoane cu ochelari care a adaugat chiar si un “bravo-bravo”, exact ca motanul din genericul de desene animate prezentate de viorica bucur pe vremea lu piticu. o drogata, desigur.

in primul rand, la zona a, aia de langa scena, unde-i vedeai sudoarea curgandu-i de sub peruca acrobatului, 6 cetateni care au pierdut la popa prostu si au fost pedepsiti sa mearga la circ, si-au pus mutrele de poker si au asteptat, umar langa umar, sa se termine halimaiul si sa mearga dracului sa mance un mic la cocosatu. luati prin surprindere de sosirea neasteptata a sfarsitului, au tzasnit in picioare si au spart farfuriile plictisului si scarbei superioare, lansandu-se, alaturi de restul salii, in aplauze furtunoase. drogata cu ochelari a mai dat drumu la cativa bravooo-bravoooo sa alerge prin sala, iar pensionarul a conchis acru: “circ doar cu oameni, ca animalele sunt in sala”.

cirque du soleil are peste 5000 de angajati si un revenue gigant de aproape 900 de milioane de dolari canadieni. ho-paaa, dolari canadieni pentru ca da, doamnelor si domnilor, cirque du soleil, ca si gabriel resources, actionaru ala smecher de la rosia montana, sunt canadieni. dar daca primii isi castiga banii cinstit, cu clovni cu pantofi numaru 74 si contorsioniste chinezoaice, astialalti isi umplu cuferele cu aur, ajutati fiind de clovnul duplicitar ponta si trapezistii din parlament. pina la urma urmei, zic totusi ca wiki trebuie sa scoata acel “unchallenged” din descrierea lui cirque du soleil.

ps. idee: protestatarii de la universitate rapesc intreaga echipa de la cirque du soleil, maine dupa ultimul show, si cer parlamentului, in schimbul eliberarii artistilor, alungarea lui gabriel din tara. clovnul cu par rosu si pantaloni din blana de urs de plus, este pastrat pe post de prim ministru iar victoras este trimis in turneu cu alegria, ca se pricepe mai bine decat roscovanu. la pachet cedam si crinutzul-ale carui strasnice grimase-le pot inlocui cu succes pe cele ale cocosatului cu frac visiniu, care joaca rolul de maestru de ceremonii. ma gandesc inca la un rol pentru oprescu. daca aveti idei, ziceti. dar trebuie sa fie ceva cu plans, gemete si referendum.

Design a site like this with WordPress.com
Get started