Archive

Monthly Archives: October 2013

discursul bine pregatit iese de pe buzele sergentului benedetto in rafale, acum imprastie in sala cuvintele ca pe-o ploaie de mere, te apleci sa le culegi printre scaune si nu mai ai timp nici sa respiri, acum se opinteste sa smulga ridichea uriasa ramasa in gat, hac-hac, hai ca s-a deztelenit si am mers mai departe. cu totii am primit o legitimatie de vizitator, galbena- mi se balangane de gulerul rotund al camasii. cu totii stam cuminti, cu ochii-n ecran incercand sa urmarim galopul lui benedetto prin istoria bazei.

aflam pe repede inainte ca DMZ-demilitarized zone are, de fapt, doua elemente: linia de demarcatie care separa cele doua corei, granita propriuzisa, un sirag de borne inscriptionate in chineza-coreana la nord si engleza-coreana la sud. si zona tampon de 4 kilometri, 2 in coreea de nord, 2 in coreea de sud, in care, in cei 60 de ani de la cataclismica scindare a peninsulei, a luat nastere un microclimat spectaculos, in care traiesc pasari exotice, leopardul amur, tigrul coreean si ursul negru asiatic.

pe linga cei 2 kilometri de teritoriu militar, corea de sud a mai plusat cu inca 2 kilometri de zona de depresurizare, unde stapanesc civilii si unde este granita si granicerii. aaah, da, aici am aratat pentru prima oara pasapoartele, imi amintesc ca au urcat in autocar niste domni, cu raybani la ochi, apoi ne-au facut semn ca putem sa mergem mai departe. al doilea control de pasapoarte a fost inainte sa intram in bonifacio, baza natiunilor unite unde suntem acum, cu legitimatia in piept, pe scaunele salii de briefare.

sergentul benedettobenedetto ne zice ca trebuie sa lasam in autocar toate lucrurile, acte, bani, haine, totul in afara de aparatul de fotografiat. ghida insista sa facem toti pipi, you know, pipi e necesar acum, inainte de a da ochii cu nord coreeanul cel rau pentru ca da, gata, plecam spre panmunjeom, joint security area, unde nu avem acces la toalete.

hopa sus in alt autobuz, cei doi kilometri pina la linia de demarcatie ii traversam cu inima-n gat, benedetto turuie despre satul de pe partea stanga, liberty vilage, populat de coreea de sud cu cetateni care sunt scutiti de taxe si de serviciu militar daca traiesc acolo macar minim 240 de zile pe an, altfel, la 239, nu iti primesti drepturile atat de greu castigate. hahahaha, ce ironie cruda, auzi, scapa de serviciul militar. satenii traiesc practic intr-o unitate militara, cand vin de la oras, ca sa ajunga acasa  trebuie sa treaca prin baricade antitanc, campuri de mine, garduri de sarma electrificata si trebuie sa se grabeasca pentru ca e curfew si cand se lasa seara, trebuie sa fie musai inapoi in sat, iar la 21 trebuie sa fie in pijama, sub plapumioara.

stiu acum unde sunt cele mai fericite neveste din lume. da de ce e atat de naspa?-intreaba turistul cu barba imensa dar totusi modesta fatza de inocenta din ochii sai. pentru ca au fost incidente, sateni rapiti de catre nordisti, luati pe sus si tarati peste granita, apoi dusi la televiziune cu vezica plina si pusi sa urineze pe coreea de sud. “vedeti steagul?” intreaba benedetto aratand spre un stalp imens pe care flutura drapelul coreei de sud. da, il vedem. peste frontiera, in cei 2 kilometri tampon ai lor, nordistii au creat si ei un sat, propaganda village ii zic americanii pentru ca, in ’94, difuzoare gigant au scuipat propaganda zile in sir, chemand soldatii si taranii sa se alature vasnicului popor corean din nord, sa lase curvasaria sudului si sa ridice impreuna o natiune demna si ..

coreea de nordce-i cu steagul? cindva prin ’88, la olimpiada, liberty village a primit un steag si l-a ridicat pe un stalp de 100 de metri inaltime. eeeeeeee, las ca va aratam noi, nordul s-a incordat si a venit cu un turn imens, de 160 de metri si cu un steag de treizeci si ceva de metri. iata niste nebuni la fel de ridicoli ca echipa antenelor si recordul lor de “cel mai mare drapel din lume” intrat pentru scurt timp in cartea recordurilor.

benedetto ne da afara din autobuz, am ajuns la panmunjeom, joint security area, locul in care stau fatza-n fatza nordul cu sudul. aici a avut loc faimosul atac cu toporul, cand nordul a hacuit 2 soldati americani, tot aici a fost incidentul din camera de negocieri, cind nordul a apucat de bracinari si a incercat sa rapeasca un soldat sud corean, tot aici, in ’84, un turist sovietic, venit in vizita la DMZ organizata de nord, a fugit, reusind sa scape neatins de gloantele soldatilor comunisti, probabil cei mai prosti tragatori din lume.

rusul e acum ziarist in state, spune benedetto si ne aliniaza, doi cate doi, ca intr-o coloana de curtea scolii, atunci cand se suna.

maine partea a treia. in DMZ nu ai voie sa te opresti sa faci poze, nu ai voie sa te lasi pe ciuci sa fotografiezi, pentru ca stai in pozitie de tragere si risti sa fii considerat element inamic si sa-ti furi un glont in cap. in poza 2, nu aveai voie sa te apropi de margine pentru ca orice reflexie de lumina pe un obiectiv foto poate fi interpretata de un lunetist ca fiind ..well, eu cred ca astia exagereaza. basca, de pe acea terasa, in teorie, ai fi putut poza si obiective ale coreei de sud si astfel, punandu-le pe facebook, le-ai fi aratat lui kim-jong-un, presedintele cu educatie vestica al coreei de nord. care nu are saracu acces la sateliti, la google earth, la nimic. noroc cu noi turistii care il tinem la curent. paranoia.

 

 

mailul de la agentia de turism care organizeaza excursii la zona demilitarizata de la granita dintre cele doua corei ma baga-n sperieti vestimentari: nu ai voie sa te prezinti in tur imbracat in maieu, nici in tricou cu gulerul rotund, nu in sandale sau flipflopsi, nu in trening, nu in mini sau pantaloni scurti. sa nu carecumva sa alegi din vasta-ti garderoba de vacanta taman pantalonii de piele sau blugii cu gauri in ei sau prespalati, n-ai voie in hainute “military style” sau de culoare bleumarin. de ce, de ce, de ce, de ce, intrebi si raspunsul vine scurt si aspru ca o caramida-n parbriz: pentru ca asta e dress codu tovarasa, nu-ti convine, nu pupi panmunjom si nici vizita la joint security area.

ok.

scot cardul, fac turul mallurilor, imi iau camasuta cu guler corect, imi curat pantofii, trag sosetele pina la genunchi si imi tai unghiile, la 7 dimineata, rupta si sparta, ma prezint in fatza biroul agentului de turism care a semnat corespondenta dintre noi cu “tourdmz” (demilitarized zone) ca sa ma trezesc fruntasa grupului format din 6 canadieni ponositi care au venit cu rucsacul la ei, in caz ca nu-s corect intoliti sa mai puna pe ei o carpa, un domn chel dar cu o barba imensa, pe care frate-miu ar fi putut sa-si scoata la vanzare intreaga sa colectie de martisoare, un cuplu de irlandezi sleampeti, desigur in sandale si maieu si un englez in camasa dar in blugi spalaciti, unde nu-s picioare vai de bust. ce ne facem fetelor, ii trimiteti acasa? nici vorba, oamenii se inghesuie in autobuzul cu ferestre incondeiate cu perdelute de dantela, domnul cu barba cat pleata mariei dragomiroiu, si-o asterne pe burtica si apoi adoarme ametit de ploaia molcoma de cuvinte ale ghidei care vorbeste engleza pe sarite dar compenseaza cu “iu nou” si zambete cu subinteles. i don’t know dar ciulesc urechea pina simt ca prind cuvinte cu toata suprafata pielii, cu obrazu, cu palma, chiar si cu bucata de gamba care iese de sub soseta. ghida isi cere scuze ca am plecat cu 3 minute intarziere in tur, desigur exista si o scuza, 3 cetateni care au rezervat excursia la granita cu coreea de nord, nu au reusit sa ajunga la punctul de plecare, “but they are alive, you know?”,

zona demilitarizataseulul e la 40 de kilometri de granita cu nordul. orasul se varsa, imens, intr-un rau lat care, zice mamzela cu microfonul-este chiar granita cu zona demilitarizata. un rau malos alergand pe linga autocar, un rau de 430 de metri latime cand e reflux, un fluviu de noroi in care, in urma cu doar 2 zile, s-a aruncat un cetatean din sud, incercand sa ajunga la granita de nord. a inotat vitejeste pina ce a fost prins din urma de un glont si gata, spionul fugar a decedat, caci-desigur-era spion. sudul e un svaiter infiltrat de elemente rauvoitoare din nord.

ghida povesteste ca atunci cind era la scoala, sa tot fie vreo 15-20 de ani, nordul trimitea baloane-d-alea de jules vernes-cu manifeste, daca nu predai fluturasu politiei erai considerat spion si te-nghitea parnaia, you know? da soro, paranoia are o casa si la paralela 45 nu numai la 38.

zona demilitarizata domnul cu barba pin la bracinari imi paseaza un set de formulare, sa le dau mai departe dar sa-mi pastrez si eu unul si sa il completez, sa il semnez “that you don’t mind if something bad happens”, ce ar putea sa se intample nasol? sa fie tentative de rapire, sa fiti impuscati de lunetisti, sa..you know..die.

d-aia nu te lasa organizatorii turului sa vii in slapi sau sandale, ai aderenta mai mica, iti fuge piciorul cand trebuie sa o rupi la fuga din calea unui detasament de ostasi nordici. dar in fusta sau pantalon scurt sau maieu sau trening sau blugi prespalati sau in haine de culoare bleumarin sau military style de ce nu am avut voie sa vin?

pentru ca politia modei sta de paza in cladirea nordului, te filmeaza, pozeaza si te da la televizor: uite ce rupti in cur sunt astia de viziteaza sudul, niste golani, niste terchea-berchea. propaganda face din pantalonii tai de piele o prastie cu care arunca rahat in imaginea coreei de sud si noi nu putem sa le permitem asta, you know?

acum cateva luni un turist ajuns pe granita cu un tur din coreea de sud.. da’ ce, coreea de nord face si ea tururi?. “pai si normal, mai rar, anul asta am vazut foarte putini vizitatori in nord dar am avut un italian care a fost anul trecut sau acum doi ani in coreea de nord la dmz si apoi a venit si a vizitat si din sud dmz si ne-a aratat pozele din nord, e extraordinar sa vezi granita dinspre ei. noi vedem doar bucata asta, you know?”. revenind, acum cateva luni, un turist coreean venit din sud, a dansat gangnamstyle in fata cladirii nordului, imediat a fost saltat de soldatii sudisti si a stat 24 de ore la arest, pedeapsa ca a furnizat fenianului munitie pentru propaganda.

granita fotogenicadeja nu mai e amuzant, ghida se plimba prin autocar si ne face instructajul ridicand nivelul paranoiei la cod rosu aprins: nu aveti voie sa faceti cu mana inspre nord, nu trebuie sa aratati cu mana catre nimic, nu trebuie sa faceti gesturi bruste, nu trebuie sa fugiti, sa nu intrati in vorba cu soldatii coreei de nord, o sa incerce sa va incite, doamne dumnezeule-patimile sfantului anton, dar voi sa nu raspundeti, ati semnat declaratia, you know?

autocarul se opreste la baza bonifas unde suntem preluati de sergentul american benedetto. mai are cateva luni de stat in coreea si apoi o taie, ca s-a cam saturat.

va urma

maine va povestesc partea a doua a distractiei.

fiecare capitala europeana respectabila are un oras chinezesc. fiecare metropola asiatica are un cartier vestic, ghetoul albilor, unde se gasesc paine si pantofi marimea 46, lame de ras si prezervative mai generoase. sunt 28.500 de soldati americani stationati in coreea, negri si albino, latino si wasp, seulul e safe, coreea de nord nu o sa atace cat sunt baietasii aici si oricum sunt pregatiti-adaposturi la statiile de metrou, cu casti si masti si saci de nisip dar mai cu seama adaposturi in itaewon, cu alcool in care sa ineci o balena albastra.

itaewoncartierul duduie, soldatul are un prieten contabil si el are o prietena profesoara si ea are inca o prietena barmanita si uite asa, tara-tara vrem ostasi, s-a umplut itaewon de expati. aici toata lumea vorbeste engleza si seulul se cocoseaza si nu-si mai trimite zgarie-norii catre cer, ci tine cladirile la un nivel modest, de strada de portland.

carciumile se-nsira pe-o parte si pe alta: americane, italienesti, un pub englezesc cu 4 nivele, chircit sub asaltul betivilor, un castel cehesc, restaurante mexicane si spaniole, o pivnita ruseasca si uite la berlin servesc mancare thailandeza, babilonie. scotienii si alte neamuri cu arici in buzunar beau pe scaune de plastic in fata magazinului cu beri belgiene, privirile umede agatandu-se de dorsala coreencelor care se avanta troncanind nesigure, peste placile de pfl-cred, arata a carton vopsit si intarit- care acopera strada, ascunzand gaurile unde o sa intre conductele de canalizare noi. cele vechi au pocnit si itaewon miroase a matze de soldat hranit cu varza, duhoarea vine si pleaca, rataceste ca o tiganca cersetoare, rupandu-ti nasul pe la terase. populatia pare sa aiba astm sau sa nu-i pese.

cartierul vesticmuzica urla, cetatenii urla, haitele se clatina pe platforma de carton de pe strazile desfundate, vama veche in ureche, acum e momentul sa treaca vidanja picurand rahat. dar nu, acum vin curvele, stoluri, pe tocuri. frumoase si urate, slabe si grase, toate au niste glezne perfecte. cele grase au mai mult succes, strangand la brat gi joeshi ferchesi. cele slabe se tin una pe alta, rupte in gura de alcool. sau de mirosul de canal.

cu cat te indepartezi de focarul ragetelor, cu atat preturile se dilata, explodeaza ca floricelele de porumb in tigaie. cladirile sunt din ce in ce mai tzitzirite, design-design-design, fuste de 300 de dolari si pantofi la 1000, uite o coada groasa cat una de vulpe, e chioscul lui ben, americanul care a rupt seulul cu prajiturile lui, 3000 de woni una, adica 3 para, sa mori tu ben ca ceri 3 para pe un fursec si mai e si bataie pe ele? ce sa mai zic fratelo, respect.

itaewonul bogatse-nmultesc scrisurile inteligibile, cu caractere latine, peste tot sunt anunturi de “valet parking”, parcagii ar putea oricand sa lucreze la bank of america. sunt impachetati fara cusur in camasi albe si pantaloni de stofa, turnati pe soldurile inguste si fundurile mici. de unde si constipatia. aprofundarea limbii engleze si vecinatatea cu norodul american a venit la pachet cu morcovul in cur si aerul superior.

duduile care rup bilete la leemi samsung museum-al mai tare muzeu de arta din seul-au o catatura rece si o retinere de secretara romanca. nimeni nu zambeste, suntem aici, in cel mai smecher muzeu din corea, ca sa ne bucuram de vasele de caledon din secolul IX si de pagode de aur, nu sa stam de vorba cu gardienii artei inarmati cu statii si buze subtiri, stranse punga.

langa muzeucolectia muzeului se-nvarte pe cladirea mosor, alba si gratioasa, cu coaste oblic taiate in piatra. e muzeul cu cel mai spectaculos sistem de iluminat, nu matuieste panza, nu se reflecta aiurea in sticla, poti sa te bucuri de national treasure 127 nestingherit de fascicule care-ti rup ochiul. si totul ar fi perfect daca paznicele salilor nu ar sta la 30 de centimetri de tine, atente sa nu scoti cumva telefonul si sa pozezi masterpieceul. si daca familiile cu copii ar fi obligate sa plateasca in plus-in niciun caz sa primeasca reducere-pentru odraslele care le insotesc-ca sa se gandeasca de doua ori inainte sa-si ia copilul cu ei la muzeu unde ala mic se va plictisi, nu va intelege nimic, va alerga, se va baga in fatza ta, va tzipa dupa mama, va bazai telefonul, batandu-si joc de nervii tai.

uite inca un motiv sa fiu multumita ca sunt in romania: aici nimeni nu merge la muzeu. deci nici vorba de copii scandalagii.

la palatul gyeongbokgung e schimbare de garda. pietrisul e calcat de cizmulitele cu varfu repezit in sus-de agatat carnatii, cum ar zice pila-ale ostenilor imbracati in uniforma medievala, cu mustati si barbi lipite cu aracet, hirsuti de iarmaroc. soldatii strang in maini sabiute de plastic si tepuse de cauciuc, se aliniaza in fatza portii si suporta bland asaltul turistelor care ii potopesc cu rasete magaresti, incurcate. flashurile sunt parate cu borul palariei, urmeaza 6 ore de sani striviti de bratele lor, oare ce scoala trebuie sa faci ca sa ajungi gardian la gyeongbokgung?

garda regala50 de metri mai la dreapta, aparatele foto mitraliaza alaiul nuntasilor stransi in fatza predicatorului-popa, femei in rochii adunate sub sani si sani impinsi la subtioare si subtioare ridicate la urechi, barbati cu barbute false de tapi, kimonouri rosii si maini stranse in jurul unei sabiute de piatra care arata ca o inghetata napolact pe care te pregatesti sa o infigi in anusul dusmanului. ce sa fie asta? e reconstituirea casatoriei dintre printesa hfdgfjjdsakjcjvcb si regele gognjo, nu stii cine au fost si de ce nunta lor a fost vreo smecherie atunci dar sigur e un eveniment monden acum. sunt calcata pe bombeu de 23 de ori de coreeni care fugaresc isterizati lectica in care intra mireasa, desi frizura colosala ii ramane pe afara. vad un viitor luminos cu evenimente de tipul: reconstituirea nuntilor dintre irinel si moni, nadia si bart, poate trecem si la inmormantarea lui sergiu-de data asta fara incinerare, ca e crestin, ce mama dracului si chiar si procesul elenei si lui nicolae ceausescu si uciderea lor, fiecare spectator care reuseste sa le nimereasca trupurile, primind un leutz de plus de la ing. ma intreb cat castiga figuratia din nunta regala coreana si cum iti treci la cv modul in care iti castigi existenta. daca ai pensie si asigurare de sanatate si cine plateste medicul daca faci o urticarie urata de la aracetul cu care iti lipesti barba.

nunta reconstituitamai departe, la granita cea mai militarizata din lume, trei baraci stau pe dunga care desparte coreea de nord de coreea de sud. baraca din mijloc e zona de intalniri intre cele doua tari. are doua usi, noi, turistii, intram prin usa dinspre sud, usa dinspre nord e inchisa. in mijloc este o masa si langa masa, intr-o pozitie alerta, cu pumnii stransi si ochii ascunsi dupa ochelari de soare, este un gardian sud corean care ne pazeste pe noi si pravalia. sergentul american care ne insoteste zice ca soldatul sta in pozitie tae kwon do si sa nu-l confundam cu un baietas de la palatul gyeongbokgung, cu barba falsa. nu aveam cum, asta nu are fir de par pe fatza. sergentul spune ca la o simpla atingere, starea de concentrare extrema se rupe si bratul incordat al garzii ne va gauri plexul. da’ de ce e atat de nervos soldatul? trebuie, daca nu e vigilent, putem cu totii sa patim buba. nu cu foarte mult timp in urma, un soldat sud corean care a deschis usa dinspre nord in momentul predarii salii (nordul si sudul o ocupa pe rand, daca nu o folosesc la intalniri bilaterale), a fost insfacat de maini si smuls afara pe usa de cei din nord, noroc ca mai era un coleg sudist care l-a prins de mijloc, l-a tras inapoi, a inchis usa si astfel primul nu a fost rapit si dus la fenian sa devina jucaria propagandei. sergentul spune ca daca nu aveau centura neagra in tae kwon do, coreenii din nord-fiind mai multi-reuseau sa ii rapeasca pe cei doi sudisti din sala de conferinte. muaica mia. ma uit la usa, clanta nu e atinsa. americanul ne asigura ca nimic nu se poate intampla, acum procedura deschiderii usii presupune ca soldatul din sud care face operatiunea trebuie sa fie inlantuit de mijloc de bratul unui alt soldat, ca sa nu poata fi smuls de pe picioare de o zmucitura venita din cealalta parte a usii.

granicier sudist tae kwon dorazboiul rece s-a terminat dar nimeni n-a aflat de asta aici, pe paralela 38.

desi par ca vin din viitor, coreenii mai mult ca orice natie pe care am vazut-o, traiesc in trecut. 

ps. la muzeul national, holograma regelui gongju discuta cu sotia sa. anul e 1000, regele o anunta ca batalia e pierduta, cotropitorii nu mai pot fi respinsi, sotia-in genunchi il roaga sa ii ucida-pe ea si pe copiii lor-ca sa nu ii lase prada barbarilor. regele ezita, insa politetea il face sa cedeze si, rostind un placid “if you insist”, spala palosul in consoarta. regele vaduv castiga totusi batalia dar pierde, pana la urma, razboiul. 

nu-i niciun inteles ascuns. m-am tot gandit la “if you insist..” si amuzandu-ma enorm evenimentul istoric, am tinut sa vi-l povestesc. cause i insist. 

n-am laptopu la mine, deci nu am poze, deci nu pot sa va arat coreea azi. asa ca fac rocada, mut cartea de marti pe luni ca sa vorbim despre “the man who ran the moon” aka james webb, tatucul nasa, omul fara de care apollo nu pleca nici macar pana la colt, sa-si cumpere paine.

dar ce-mi veni? am vazut gravity, filmul cu sandra bullock mai imposibil de ucis decat bruce willis. nimic nu poate sa o mierleasca pe doamna doctor, nici temperaturile extreme, nici lipsa oxigenului, nici impactul cu un nor de ramasite ale unui satelit rusesc care gonesc cu 80.000 de kilometri pe ora, nici incendiul din statia spatiala, nici palitura cu ceafa de perete dupa ce si-a luat un extinctor in mufa, nici apa intrata in capsula chinezeasca obosita, care arata cam ca butoiasul submarinului proiectat de davinci in secolul XV. dar parca putin mai ferchesa decat soiuzul terfelit, imbracat intr-o pufoaica de pasla, cu un design trist, de jucarie de pe vremea lui ceasca.

si uite ca am ajuns la legatura cu cartea lui pierce bizony: desi internetul zbarnaie si avem iphoneuri care vorbesc cu frigiderul si ne gasesc locuri de parcare si oferte de chiloti, tehnologia zborului a ramas cam la fel de primitiva ca pe vremea lui nea Webb cand 3 astronauti de pe apollo 1 s-au copt ca fasolea cu carnati de la sadu in racheta, din cauza unui scurtcircuit.

anul era 1967, kennedy era deja oale si ulcele, se cheltuisera aproape 20 de miliarde de dolari pe apollo si pentru ce? rusii o luasera din nou inainte, in soiuzurile lor puchinoase. manati de patriotism si dementa, webb si echipa lui au reusit sa trimita la sute de mii de kilometri in spatiu o racheta a carui computer avea o memorie de 64 de kilobytes-cam de 932.000 de mai slaba decat cea a unui smartphone (au calculat altii, cautati pe net)-si sa aduca tefere inapoi cele trei sardine zburatoare. de fapt nu webb, capul lui a cazut odata cu accidentul lui apollo 1, in mijlocul unui scandal gigant de coruptie si management defectuos.

“the man who ran the moon” vorbeste despre o epoca, ultima epoca, a cutezantei care a crapat odata cu ascensiunea bancilor si a contabililor la putere. daca astronautii au avut parte de celebritate, james webb a fost maturat sub pres, pana cand a fost scos din cutie si reabilitat de curand de nasa.

cartea se-ncheie trist, al dracului de trist. nu-s bani nici macar pentru servetele umede pentru statia spatiala internationala, nu e vointa politica si sandra bullock si ailalti de-o sa mai mearga in spatiu, o sa se intoarca tot cu teleguta batrana a soiuzului pentru ca odiseea spatiala e sooo yesterday. si oricand poti sa mergi printre stele folosind un app pe smartphone.

desi musteste tara de carciumi japoneze si asahi e mai popular decat hite, niponul nu poate fi iertat pentru ca a intrat incaltat, cu bocancii plini de noroi, terfelind covorasul fin al culturii coreene. si nu o data, ci de nspe ori, ultima incursiune soldandu-se cu ocuparea si anexarea in 1910 a coreei. actul anexarii s-a semnat in palatul changdeokgung, considerat cea mai frumoasa constructie a dinastiei joseon, veche de 600 de ani dar daramata cu sarguinta de aceiasi japonezi. azi numai 30% din vechea structura mai exista, n-are a face, changdeokgung este vizitat zilnic de sute de turisti, care vin sa faca ooooooo si aaaaaa in fata salii tronului sau sa-si vare capul pe ferestrele acoperite cu hartie de orez, cascand ochii la interioarele unde a trait ultima regina joseon, inainte sa vina japonezii si s-o trimita dupa tigari. atractia cea mai mare a palatului nu sunt cladirile in sine, majoritatea restaurate sau reconstruite de la zero ci asa zisa gradina secreta, unde timp de 500 de ani, pina la 1910, nu au avut voie sa intre decat regele si trupa sa de nomenclaturisti.

changdeokgungtururile se fac doar cu ghid. vreo 50 de cetateni, filipinezi si indieni, americani si francezi, rusi si un arab in slapi de plus ciorditi de la hotel, geaca de fis la 35 de grade si o caciula de lana trasa pe ochi, ne strangem in jurul domnitei imbracata in costum popular coreean, cu microfon de lady gaga atarnand pe obraz si pornim intr-un galop in istoriile coreei, palatului si gradinii.

coreanul de la 1600-spune domnita-traia cam 48 de ani, barbatusul avea 1,61 metri si femelusa 1,48, ca atare aveau nevoie sa-si conduca armasarul linga o piatra mai inalta ca sa poata sa coboare sau sa se urce pe cal. casele aveau doua tipuri de porti: unele mai micute pentru femei si unele mai inalte pentru barbati, nu pentru cei 13 centimetri in plus ci pentru ca domnii veneau pe cal acasa, gangnam style. patriarhatu se cam termina la usa, de unde incepea domnia soacrei. zona de locuit era segregata intre femei si barbati, pana la 7 ani baietii stateau cu mamele apoi erau trimisi la sectorul testosteron, peste drum, iar cuplurile casatorite locuiau in case cu 3 camere: in cea din stanga sotia, cea din dreapta sotul, cea din mijloc soacra mare care trebuia sa-si dea acordul ca cei doi sa treaca pe la dinsa prin iatac, ca sa faca giumgeaga. nu oricand ci doar in momentele de fertilitate, ca sa nu-si iroseasca flacaul aiurea samanta.

francezii zic “comme? comme?”, ghida repeta, americanii pufnesc in ras, arabul in pufoaica face clic, poze la pietrele din curte, “sunt din china, aduse special pentru ca reprezinta muntele si acolo, pe munte, locuiesc zeii.” la noi ciobanii si cetatenii de la statiile de meteorologie. imaginati-va ce specie noua se va naste din supravietuitorii marelui tsunami. dar sa nu divagam.

gradina secretao cotim spre povesti despre rege: si el avea o poarta, numai a lui, mai mare si din piatra, care este simbolul eternitatii, treci pe sub poarta, traiesti vesnic, as simple as that. supusii trebuiau sa intre pe porti mai scunde, atat de mici incat trebuiau sa se aplece, de unde rezulta respect, de unde toata lumea e multumita. joseonii erau innebuniti dupa lectura, asa ca fiecare corp din palat avea biblioteca si chiar si in gradina un print studios a ridicat una unde s-a retras sa citeasca, pregatindu-se sa devina cel mai bun rege pe care l-a avut vreodata tara. la 23 de ani insa-dupa cum oricand i-ar fi spus marean vanghelie daca ar fi fost prin preajma-cultura i-a venit de hac, a inceput sa scuipe sange si dus a fost dintre cei vii. atat? da, ghida a zbughit-o mai departe, lasand mortii cu mortii si discutand despre pigmentii de vopseluri folosite pentru pictarea pavilioanelor, importati din china, tara care, acum 500 de ani, era la fel de tare ca acum furnizorul de nimicuri minunate al intregului glob, dar la preturi mai putin ridicole. “pigmentii erau foarte scumpi si doar casa regala isi permitea sa-i procure”. pavilionul cu dragoni galbeni e pe marginea lacului-galbenul e culorea regelui ne asigura ghida. imi amintesc ca-n 2003, zburand candva in decembrie cu thai airways, o stewardesa a soptit in timp ce mi-a asezat tavita cu mancare in fatza: “pentru ca astazi e ziua regelui bhumibol, servim mancare galbena, pentru ca aceasta este culoarea sa.” oare ce manca imparatul verde. sau poate ca fuma. hehe

orezaria regeluisontacaind pe urmele arabului in slapi, ajung in ultimul punct al traseului in gradina secreta: pavilionul unde regele se retragea sa planteze orez. fiecare rege, nu unul dintre ei cu aplecare catre horticultura. de ce? ca sa stie mereu care e starea natiunii, cum sta economia, daca e un an bun pentru agricultura sau o sa se crape masiv la iarna de foame. cultivandu-si propria orezarie, regele era in acelasi timp mai greu de dus de nas si mai aproape de supusi, intelegandu-le mai bine problemele. ca tara sa o duca mai bine si ca el sa fie un rege mai bun.

ca sa ajungi un om mare, trebuie sa incerci sa-l intelegi pe cel mic.

 

 

ultima oara cind am calatorit pe culoarul unui tren, peisajul nu alerga in directia opusa cu 300 de kilometri la ora ci se pusese-n fund, linga garnitura, si astepta cu-o tigara-n gura, sa pornim. era in ’93, probabil iulie, in timpul unei greve cfr. veneam de la mare si, la medgidia am facut o pauza lunga, de vreo 5 ore, cetatenii care falfaiau, dupa model indian, de barile exterioare, au coborat si-au facut un foc mic, au scos niste tuici din rucsace iar eu si cristina am fost inhatate de un bisnitar din brasov care o placea si care avea masina si casetofon si, pana la brasov, am ascultat in bucla blood sugar sex magic, urcand pe buclele impadurite de la babarunca si paranoizandu-ne ca acusi sare din tufe piticul sinistru din twin peaks.

20 de ani mai tarziu, coreenii se intorc vineri seara la seul, ca sambata au treaba la birou si, desi sunt trenuri din busan din juma in juma de ora, sunt prea multi calatori, ne-nghesuim pe holuri, fiecare cu tableta-telefonul in mana, calarind valizele, 500 si ceva de kilometri in doua ore si-un pic, abia apuci sa treci la nivelul 3 la jewel quest. cu toate astea sunt locuri libere, pe care nimeni nu se aseaza, nu se face-le zice confucius cel drept din lobul stang. ma asez eu ca-s romanca si biserica ortodoxa ma invata ca daca imi trazneste mie sa-nalt sfant lacas in mijlocul parcului national retezat, o fac, ca imi trebuie autorizatie doar de la cel de sus. deci ma asez pe scaun si coafura rezista vreo ora, pina urca posesorii scaunelor, nasul spinteca din nou tortul de calatori, saluta in capetele vagonului, din nou nu intreaba nimic de bilete, are manusi de mickey mouse, albe, trase pana la incheietura. identice cu ale stewardesei care vinde cafelute si ciocolate, impingand carutul printre popicele umane de pe hol. nici urma de vanzatori de ziare-reviste, nu-l zaresc pe omul-bust care se tarashte in telefoane, nici pe surdomutul promotor al zanganelelor chinezesti, nici maicuta care strange donatii sau tatal cu 6 copii si cancer. singurul moment distractiv oferit de caile ferate coreene este filmuletul manga cu un trenulet cu ochi mari si maini subtirele, de t-rex, care saluta militareste, flutura un stegulet si te invita sa calatoresti cu el.

trenule masina micain gara ufo, gasesc totusi un cersetor. are manusi, lucrurile ordonat impachetate in pungi si o bucata de carton pe care scrie beggar.com.kr. site-ul totusi nu merge. nici coreenii nu mai sunt ceea ce au fost.

jjimjilbang-cu doi de “j”, j-j-i-m-j-i-l-b-a-n-g, gimgilbang cum s-ar zice la noi, este numele spa-urilor sau bailor coreene. deschise in general 24 din 24, sunt refugiile preferate ale betivilor la 2-3 dimineata, care vin aici sa-si transpire litrii de soju intr-o sauna sau sa traga un pui de somn pe un divan, satui sa-si fure un sac de reprosuri de la nevestele care-i cearta ca iar s-au rupt in gura si duhnesc a butoi. spa land centum city busan nu-i jjimjilbang de rand ci al mai smecher spa din busan, plasat in cel mai mare magazin universal din lume, pe numele sau  shinsegae. spa land e deschis doar pina la 10 seara, iti limiteaza vizita la 4 ore si nu te lasa sa-ti aduci copiii mai mici de 13 ani, chestie nemaivazuta la restul de jjimjilbanguri unde triburi coreene aliniaza armate de tzanci prin piscine si…atunci ce-i cu fetita asta care arata a 7 ani si o arde pe laptop in baia romana? si cu astia 3 puradei care baga pe ipad la camera de gheata, p-astia cine i-a lasat sa intre?

ori s-a dat spaga la intrare, ori s-a modificat sistemul de organizare al spa-ului, ori sunt refugiati din coreea de nord si datorita alimentatiei par mai nedezvoltati, desi ei au 43 de ani.

platesti cu card, primesti un bon cu numar, cu el intri, printre turnicheti, la vestiarul pantofilor, te descalti, gasesti cutiuta cu numarul de pe bon, lasi pantofii, iei bratara cu cheie, treci pe la receptionera care iti da doua batiste flausate pe post de prosoape si un echipament-pantaloni scurti si tricou, apoi barbatii o iau la dreapta, femeile la stanga.

vestiarul de femei te-ntampina cu o expozitie de beaveri care se alearga printre dulapuri. cauti din nou cutiuta ta, cu numarul de pe cheie, te dezbraci la pasarica goala, si trebuie sa alegi: fie te duci la baile exterioare si complexul de saune si atunci pui tricoul si nadragul pe tine. fie vrei sa te speli si sa atarni ca un hipopotam obosit in jacuzziurile cu apa de izvor termal adusa de la 100 de metri adancime si atunci ramai in inghinala nuda.

joc cartea curateniei, ascund echipamentul de fotbalist in dulap si ma arunc in marea de trupuri goale care intra, ca-n schindler list, la dus. pe stanga sunt valuri imense de lufe roz, iti rupi o bucata, iti faci catarea si incerci sa dibui dusul neocupat. avem dusuri in picioare si avem dusuri cu scaunel. toate femeile au insfacat de undeva un lighean, ba nu, doua lighenute de plastic, in care si-au pus samponul, creme, duchbadurile, sapunurile, perii, pietre, piaptane. imi iau lufa si ma arunc pe un scaunel de pe care tocmai s-a ridicat o doamna de 70 de ani care, din spate, arata de 35. pun batista-prosop pe tzambal, adica pe scaunel, si ma uit in jur sa vad cum se face baia. baboiul de linga mine isi razuieste sarguincios pielea de pe ea. e rosie-sangerie dar lufa continua sa frece, de parca ar sti ca, acolo dedesubt, o sa dea de dacia logan de pe lozul castigator.

fiecare centimetru de piele este cercetat, masat, curatat, frecat, tzatzele sunt framantate violent, ca-n ion al lui rebreanu, lufa coboara intre picioare si scarmana aprig sarmanul bursuc, apoi doua ligheane cu apa fiarta zboara peste cap si incepe operatiunea de spalare a parului. pe fiecare scaunel se sta cam 20-30 de minute. meticulos, cel mai mare organ uman este sapunit, intins, frecat, presat, maltratat. mai mult de 7 minute nu reusesc sa petrec aici si ma arunc in piscinutele unde temperatura apei creste de la 22 la 39 de grade. o pasare lata s-a pus closca pe un jacuzzi, bulbule scot capul de sub ea si-mi amintesc de faimoasa gluma de sento, baia comunala japoneza: atunci cand unul dintre cetatenii din piscina flatula viguros sub apa, ceilalti constatau sec ca astazi apa este extrem de carbonatata. hahahaha. umor asiatic desavarsit. am parte de el la sauna unde o foca batrana se deshidrateaza la 90 de grade, cu ochii-n televizorul (incastrat in peretele saunei insa protejat de peretii de plexi grosi de 6 centimetri) care transmite un concurs de deschis sticle de bere: concurentii folosesc role de scotch, paie de plastic, lopeti sau chiar degetu. incantata, gazda emisiunii aduce un aparat pe care-l posteaza linga degetul de fier al concurentului si-i masoara puterea cu care trage de capac. parasesc sauna exact cind se trece la faza de deschis bere viteza, fara sa te uiti la gatul sticlei.

ma racoresc in piscina de 16 grade unde-ti ingheata tzurloaiele apoi atac piscina exterioara unde avem apa cu bicarbonat de sodiu care face bine la piele, la numai 43 de grade. se zice ca asta e izvorul frumusetii. rand pe rand se cuibaresc in apa asiatice cu trupuri firave, sani mici si burti de greiere. indiferent de varsta, nu au celulita, insa isi ascund subtioarele si inghinalul, sub plovare de par dens, urcate pina la buric. nu le-o fi cald, ca eu ma perpelesc. si vorba aia nu-s atat de imbracata ca ele. poate e timpul sa incerc piscinele exterioare.

pun echipamentul de fotbalist, ajung la piscina de 10 centimetri adancime, presarata cu pietre, care este destinata masajului de talpi. pe margine, intr-un soi de cabine telefonice, cocosati peste smartphonuri, stau colonii intregi de coreeni, unii mancand oua fierte, altii inghetata rasa si stropita cu sirop, altii cu o berica, singura, ca mai mult de 500 de ml de alcool nu e voie ca sa nu te paleasca accidentul cerebral cand te lafai in sauna. afara, pe saltele de piele, dorm zeci de oameni, strangand samsungurile la piept. mobilul intra la baile romane, la sauna piramida cu unghiuri de 52 de grade, ca sa stranga taman bine, in poala, energiile universului. telefonul vine la sala de relaxare care foloseste cromoterapia, suna frenetic in sauna de carbuni sau clipoceste in cea cu pereti ocru-care te calmeaza. ciutani baga fotbal pe ipad la sala in care ar trebui sa faci terapie prin sunete si tableta insoteste domnitele chicotitoare la sala de gheata. in hammam se doarme pe rupte cu mobilul la cap, sa-ti prajeasca creierii negresit si neintrerupt, cit te odihnesti. singurul loc unde nu calca tehnologia e sala bulgoku unde fierbe inima-n tine, pe perna de lemn de linga mine isi aseaza capul un corean pe la 40 de ani care urla de fierbinteala. nevasta-sa transpira hotarat si ii arunca un zambet superior: ai vrut la jjimjilbang, jjimjilbang ai primit.

noiembrie 2006, pe ecranul televizorului clipeste prin pleoapele fara gene, ingropate in gavanele negre sapate pe craniul descarnat si complet chel, omul care tocmai l-a acuzat pe romano prodi, fost presedinte al comisiei europene, fost prim ministru al italiei, ca este spion kgb.

alexander litvinenko, fost ofiter fsb, a fost otravit cu poloniu si in 20 de zile s-a topit in patul de spital din londra, sub luminile camerelor de luat vederi, dovada vie-ce ironic-a modului de operare a moscovei lui putin.

asasinarea lui a venit la o luna de la uciderea ziaristei annei politkovskaya,  semn ca s-a cam terminat cu tumbele. daca vreti sa va jucati cu tataia putin, e bine sa stiti ca efectele adverse pot insemna otravirea, ranirea sau moartea prin impuscare in holul blocului de locuinte.

ca si anna politkovskaya, litvinenko a scris carti in care a dat pe fatza regimul politic mafiot-criminal, care si-a facut barlog in kremlin. una dintre ele este “blowing up russia-terror from within”, o investigatie a asa ziselor atacuri teroriste cecene care au isterizat rusia si l-au adus la putere pe putin.

cartea explica in amanunt modul in care exploziile in care au pierit sute de oameni, au fost organizate de fsb, serviciul secret rusesc si cum, din spuma masacrelor, a aparut olimpianul putin, salvatorul rusiei.

dupa ce citesti “blowing up russia” incepi sa te gandesti cu drag la tatutzu iliescu, la militaru, stanculescu si chitzac, oameni blanzi si buni, neiubitori de violenta, care au reusit sa puna saua pe dizidenti prin metode mult mai putin belicoase: ba cumpararea, ba umilirea publica, ba incuscrirea. lipsa genetica a violentei din adn-ul poporului de oi, produce frustrare si moarte prin atac cerebral. dar totusi o prefer otravirii cu poloniu.

de pe plaja gwangan se vede podul-simbol al busanului, singurul oras in care nu a calcat picior de nord corean, nici opincuta de chinez maoist in ‘50-’51. aici s-a strans rezistenta si a facut ce a stiut ea mai bine, a rezistat pina au venit americanii, cazati acote, in japonia.

busanul de azi e un balaur care urla prin 17 capete in toate limbile pamanatului: engleza si germana, franceza si rusa, japoneza si thailandeza, spaniola, italiana, portugheza si ceha, se bea domain de la romanee aci, se da noroc cu paulaner si chimey si staropramen colea. artificiile se alearga prin aerul noptii, reculul pornirii din tuburile de carton aruncand in fund manuitorii. chiuitul se prelungeste dens in noapte, la 11 dimineata orasul doarme, betiv batut de soare in cap.

podul simbolpiata de peshte e inchisa, cativa speriati clipesc in flashurile fotografilor, dar 98% din tarabe sunt acoperite cu prelate. si spa-ul este inchis. atunci sa fie gamcheon-valparaisoul corean, orasul artistilor, o colectie de cocioabe din tabla ondulata, vopsite in albastru si verde, asezat in panta, in ciuda plamanului presat de ficatul mult prea umflat de soju. cat sa fie unghiul de urcare? 60 de grade? poate 70? se parcheaza insa lin-senin, fara dai-dai-dai, fara ia-o asa, fara zdrang si poc. poate doar in gibraltar sa mai vezi maiestrie de parcagiu ca in gamcheon. nu se claxoneaza, se asteapta ordonat, cuminte, sa se elibereze strada, 5-10-15 minute in cozi care infasoara dealurile. si pentru ce?

cartierul artistilorartistii nu-s acasa. orasul artistilor e acum orasul turistilor care se pozeaza veseli pe cararile de beton, intre putineiele cu kimchi. cele mai interesante cladiri, o cana si un far, sunt toaletele publice, cea de barbati si cea de femei, magazinele deschise de sarbatoarea recoltei iti ofera ceaiuri si bombonele delicate, cercei de hipsteri si portofele. am vazut, am bifat, am transpirat, am injurat, m-am usurat si am plecat. cu microbuzul care-si taie drum prin stradutele late cat baia mea, escortat de o trena falfaitoare de scutere si motoare trancanitoare care ne scuipa taman vis-a-vis de piata de peste care, 3 ore mai tarziu, e vie ca alba-ca-zapada dupa ce a fost tzucata de printz.

ghivece artisticenu am vazut in viata mea atatea restaurante, catarate isteric unul peste altul, intrepatrunse, infasurate, se mananca pe strada, pe jos, pe sus, pe acoperisuri, in ganguri, pe balcoane, in holuri. set de blade-runner si total recall, neoane apucandu-te de ochi si mirosuri tragandu-te de nas, se prajesc caracatite, sepii, creveti si cizme de cauciuc, se taie varza, se strang lastari de fasole si soia, o doamna striveste gheatza cu un soi de masina de cusut, peste toarna sirop iar muntele alb primeste o cireasa in varf. se plescaie, se striga, se da noroc, o babutza vinde niste gogosi umplute cu legume, cred, le mananci in pahare de hartie, sa nu se verse pe jos, o coada imensa e la taraba ei, aici o alta batranica invarte carnati, celebrii carnati coreeni, sfaraind sexi, aratandu-si nurii unor betivi care-i privesc cu ochi umezi. desi sunt sute de restaurante, in fatza lor sunt cozi. ma intreb daca cineva maninca vreodata acasa, poate nu au bucatarii, poate nu isi permit sa cumpere hote si gratare pentru bulgogi si e mult mai ieftin sa faci matzul parizer in strada. e ieftin, foarte ieftin, ar trebui sa fie mai multi oameni grasi dar toti sunt zvelti si fini si carnatul ala nu se aseaza romaneste pe burta si ceafa.

mancatoriila gara din busan ziua recoltei se sarbatoreste cu lasere si mozart, bach si beethoven, un soi de horia-closca si crisanul muzicii clasice, coordonat cu luminile care imbraca si dezbraca statuile si jeturile de apa, ooooooooooo-se incanta coreanul de busan si aaaaaaaaaa, jumatate de ora de verde si turcoazuri, de volte si flicflacuri in fatza garii care, surpriza, nu are pacanele si nici nu pute a pisat acru de betiv. pentru maine nu mai sunt bilete la seul, doar in picioare, anunta demna doamna de la ghiseu. poftim?

desi sarbatoarea a avut trei zile: miercuri, joi si vineri, coreanul nu stie miscarea cu puntea peste uichend asa ca se intoarce grabit in seul, sa nu intarzie la serviciu. se munceste sambata? unii da, desigur, unii da.

gara busanma-ntorc la hotelul meu din haeundae, raiul expatilor. vanuri cu boxe cat frigiderul, taie strada si timpanul urlandu-si reclamele la cluburi si trupe pop si discoteci, pe plaja canta unul langa altul, prinsi in chihlimbarul propriei voci si amplificari, o gramada de violonisti, rapperi, chitaristi, rockeri. zidul sonic are vreo 30 de metri si in fata lui, aliniati corect, turistii se hranesc cu decibeli. cazuti pe plaja, printre copii care aprind artificii, betivii dorm, mici balti de alcool, neinghitite de nisip.

e 12 noaptea si sarbatoarea recoltei s-a incheiat. de maine, la munca.