Archive

Monthly Archives: August 2014

Berea se cheamă Bintang adică Stea în bahasa. Sticla de 660 de mililitri o iei de la cârciumile de plajă din Gili cu 35.000 de rupee, de la cele cu ștaif din Jakarta cu 55.000 și din Kumai, herpesul Kalimantanului, dintr-un chioșc mizer, scufundat până la țâțișoare în gunoi, cu 65.000 de rupee. Asta inseamna cam 6 parai. De fapt nu cumperi tu berea. Vorbești la recepție, arborând o mină conspirativă, tupilându-ți setea păcătoasă după un zâmbet viclean. Eventual faci cu ochiul, bagi basul la înaintare: ”nu e pentru mine, e pentru copilașii mei, tripleți. Dacă beau bere pot să îi alăptez mai ușor.” Hm. Recepționerul se lasă convins, cheamă un băiat și băiatul ăsta știe pe cineva care să meargă undeva de unde poate să cumpere bere, tu-i mama ei de bere, că greu se mai găsește în bătătura lui Mohamed. Și costă toată povestea dublu pentru că deh, acu trebuie să cumpărăm câțiva brăduți de mașină, să purificăm aerul, să nu simtă Allah duhoarea de hamei. Deci 65.000 de rupee, ca la Londra, dacă ești vicios.

bintang

În Yogyakarta, în timpul zilei, în timpul Ramadanului, nu se găsește bere. Nici măcar la supermarket. Dragă recepționerule, vrem să bem o bere, sunt 237 de grade, arde buza, mai ceva ca Ana Lesko, se zbate-n flăcări. Recepționerul asudă mocnit, pârâiașe îi șerpuiesc pe față: ”Nu se poate. Sultanul a vorbit cu primarul și au interzis vânzarea de alcool în Yogyakarta.” Bine, dar la ce oră se ridică interdicția?, ”Niciodată. Ține până se termină Ramadanul.” Păi cum maestre, de ce minți în sfânta lună a curățeniei spirituale și așa și pe dincolo? Aseară am fost la cârciuma cutare și am băut chiar două beri Bintang și sultanul, poliția sau primarul nu au intervenit să ne oprească. ”Atunci mergeți acolo și beți. Noi aici respectăm legea.”

lejereanu

Recepționerului i se bate ciudat ochiul. De la căldură? Nu. Chiar îmi face cu ochiul, cu ambii ochi, cu sprâncenele care aleargă spre rădăcina păduricii de conifere carbonizate care îi crește de la jumatea frunții in sus. Încearcă să-mi transmită ceva telepatic, dar mi s-a stricat receptorul, prind mesajul cu pureci, omul explodează iritat: ”Încercați totuși la roomservice.”

Stânga-împrejur, la 4 metri distanță de recepție sunt Statele Unite ale Roomserviceului, această zonă liberă de islamism unde mâna sultanului cel rău nu poate să ajungă. Vrem să luăm bere. Două beri. ”Nuuu, nu așa.” Lipsa noastră de delicatețe, atitudinea toporistă îl scârbește pe președintele Republicii Roomservice. ”Vă duceți în cameră și sunați. Și berea nu o luați aiurea cu voi, pe terasă. O beți în cameră.” Ciocănit la ușă, de trei ori, urmat de ”rumselvis”. O domniță cu o singură bere, un San Miguel fermentat pe pământ păgân, sticla ascunsă, ca o mierlă adormită, sub un prosopel alb. 330 de mililitrii, 72.000 de rupii. 6 dolari juma. Card? Nici pomeneală. Totul e cash, doar e marfă de contrabandă. Dacă scotocește sultanul prin gunoi și dă de facturica San Miguel? Ne ia mama dracului pe toți. 

Beau berea și-mi amintesc de povestea lui Oreste, altu, nu fostu coleg al celui mai mare șpagatier român. Oreste avea un vecin care muncea, ca tot românul, schimbul 1 și apoi, tot ca românul, înghițea un butoiaș de matrafox și venea pe după tufe, cu genunchiul moale, către căsuță. Lungul drum îl ostoia de puteri și pleoapa, coborâtă de la șpriț, îi dădea impresia unui amurg timpuriu. Așa că, odată intrat pe ușă, alinia familionul și comanda: toată lumea-n pijama. Familia, știind că nebunul e cu șprițu-n nas și rațiunea-n cur, se executa, culcându-se cuminte, fiecare cetățean în pătuț, deși era 5 jumate după-masa. Când dihania încremenea pe cearșaf, lansând doar sforăieli tunătoare, sceneta ”Somnul” se încheia, familia dezbrăca pijamaua, mama revenea în bucătărie, băiatul ieșea să se joace cu Oreste. ”Iar v-a băgat tac-tu-n pijamale?”, ”Iar”.

În pijamale e și Yogyakarta, de frica sultanului, făcându-se că doarme, trăgând cu ochiul să vadă când poate s-o taie din așternut, să radă o bere cu turiștii. 

M-am lăsat de fumat în 2001, noiembrie 2. Fumam din 1991. Prima țigară: Carpați căreia, abilă, Cristina Gheorghiță, colega mea de clasă, i-a pus un filtru de Kent. Ea ciordise un pachet de Kent de la maică-sa. Mergeam la TIB, excursia cea mai așteptată în tot liceul, te înghesuiai cu alți 17 imbecili în compartimentele slinoase ale CFR-ului și timp de 3 ore, aproape 3 ore, reușeai să aduni o sumă considerabilă de vicii care să te facă popular sau respectat. PR. 

M-am lăsat de fumat după ce mi-a fost rău vreo două zile: am topit 1 pachet de țigări într-o oră, la o bere. Mi-am zis apoi că, dacă pot să beau o bere și am tăria să nu întind mâna după țigări, mă las. Am avut. Nimic nu a funcționat mai bine decât strașnica dorință de a fi mai tare decât viciul. Tare ca piatra, iute ca săgeata. Și au trecut 13 ani.

Fotografiile de pe pachetele de țigări din Indonezia sunt sinistre. Nu degețele de picior de mort și trimiterea subtilă către morgă pe care o întâlnești în Europa. Nu fetuși afumați. Nu.

Indonezia e țara în care subtilitatea nu e apreciată. Tumori, excrescențe, răni, bube ciorchine, incizii, sânge, tot coșulețul cu orori răsturnat pe pachetul de țigări. Geaba. 80% dintre bărbați fumează. Doar 27% din femei. Nimic light. Țigări locale în ale căror reclame cu producție și post producție de sute de mii de para, cetățeni cascadori fac ski nautic trași de un avion care se ridică, ei continuă să skieze, de data asta printre vrăbii, la 2000 de metri altitudine. Libertate sau ceva de genul ăsta zice voice overul.

ricsari

În cursa Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar, în buzunarul scaunului din față din micuțul ATR e Color, revista pe luna august a companiei aeriene naționale indoneziene. La pagina 148 găsim titlul Invocation. În 2 limbi, bahasa și engleză, avem rugăciuni catolice, protestante, buddiste, hindu, khonghucu și, bineînțeles musulmane (asta e și în arabă), pe care pasagerii sunt îndemnați să le rostească la plecare și, de ce nu, la sosire.

Mă gândesc că micul Ponta nu este reprezentat și ce s-ar face el, ce ar alege dacă ar zbura cu Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar? Ar merge pe protestanți? Uite ce zice rugăciunea: Lord In Heaven (…) we believe You will guard and protect our plane from any disturbance and danger. For all the air crew we pray that You give them guidance so that they may perform their duties and enable us to arrive at our destination on time and safely.”

Sau poate preferă Coranul. ”We seek the help of Allah, the Most Gracious, the Most Gracious, the Most Merciful…Who has bestowed upon us the will and ability to use this aircraft and without Whom we are helpless”. 

Sau poate catolicii îi surâd mai tare cu: ”(…)Now we beg You: bless us with a safe trip, with good weather. Bless us with the guidance from Your angels, so that the crew of this aircraft lead us to our destination safely”

Buddistii nu zic nimic de călătorie. Însă la budă, înainte de zbor, în vizuina de tablă a aeroportului din Labuan Bajo, pe interiorul ușii e lipit un afiș. El arată așa.

buda

Da, știu, și eu am fost șocată. Dar scopul este nobil. Trebuie să înveți cumva cetățenii să nu se mai cațere pe toaletă. Trebuie să îi oprești să mai fumeze atât de mult, trebuie să îi ajuți să se relaxeze în avion, să delege responsabilitatea zborului unei entități superioare, deși neortodoxe, care va asigura echipaj civilizat și va schimba traiectoria rachetei BUK trimisă de rebelii pro-ruși. 

Obișnuiți cu ororile, cu hălcile de carne tăiată, cu tumorile de pe gât, arsurile și plăgile supurânde de pe ambalaje, indonezienii și-au pierdut abilitatea să se sperie. Petrică și lupul, de prea multe ori, le-a tocit sinapsele și i-a transformat în junkie, încântați să jongleze cu cancere, supurări, decese violente și amputări, atentate și accidente. La suprafață o țară de oi mânate de Allah, Buddha, Vishnu-Brahma-Shiva sau Cristos prin pășunile raiului, dedesubt un popor de psihopați.

 

Pe marginea drumului copii cu farfuriuțe din tablă strâng bani pentru Palestina. Save Gaza-scrie pe un banner și apoi niște vorbe în bahasa. E Ramadan și șoferii sunt nervoși că nu mănâncă toată ziua; de la 3 dimineața și până la 6-7 seara, stomacele înghit doar sudălmi și aer greu de praf și fum. Allah, din ceruri, vede lumea multicolor, reflectată în particulele de benzină scuipate de miile de scutere și motociclete.

În fiecare seară la 6, înainte de cina care nu mai vine, vine ploaia care nu mai pleacă. Zilnic la 6, cerul e negru ca sufletul lui Hrebenciuc și după un buchețel de fulgere aruncate din încheietură, ca de un bucătar care sărează o știucă, începe ploaia. Apa mă-mpinge în Istiklal Majid, moscheea gigant ridicată peste drum de biserica catolică.

Descălțarea, pantofii în mână, lipăitul pașilor pe marmura albă, sute de pași deciși, străbătând uriașele coridoare unde covoarele zac rulate, intestine de uriași strânse în ghemuri imense. Recitesc ce am scris: imens, gigantic, uriaș, enorm. Moscheea ar putea înghiți de 8 ori gara de Nord, e Kalarau, monstrul care a halit luna, lăsând cerul pustiu.

”Musulman sau non-musulman?”, ”Non-musulman” răspund ochilor întrebători ai unui ghid-bodyguard-dirijor de circulație care mă oprește când dau să intru în sala mare, deasupra căreia două tabele electronice, ca în aeroport sau la bursă, anunță cifrele credincioșilor sosiți la rugăciune. Sau zilele până la judecata de apoi. Au și ei judecata de apoi? Și apoi? Sau poate anunță câte victime sunt în Palestina. Cine poate știi?”Second floor”, degetul înțeapă aerul, indicând scările, în dreapta. Picioarele plescăie pe marmură până la balconul care se cască peste cele 8 gări prinse sub cupola lui Istiklal Majid. În dreapta intră bărbații, în stânga femeile. Agitație de gură de metrou la Unirii, la ora 5 după-masa, înainte cu 3 zile de Crăciun. Podeaua e acoperită cu un covor cu dungi de ghidare, fiecare credincios se așează cu vârful picioarelor la dungă, alinierea.

moschee JakartaCredincioșii se grăbesc ca întârziații la poarta fabricii. Nu se așează anapoda, ca în biserică, unul hăis, altul cea, pătrunjel aruncat în ciorbă. Nu. Aici se înșiră pe primul rând, apoi pe al doilea rând, apoi pe al treilea rând, mergeți în dreapta-comanda unul din ghizii-bodyguarzi care îi ajută să se orienteze în panica întârzierii. Sunt atrași de vocea imamului ca pilitura de fier trasă de un magnet. Hop, sunt în genunchi, cu fruntea pe linia mochetei, cu fundul ajungând fix până la linia din spate.

Peste gărduțul care desparte stadionul lui Allah în femei și bărbați, e microhaos. Căci femeile-spre deosebire de bărbați care nu au decât o ciupilică albă-trebuie să se costumeze de rugăciune. Intră pisoiași de mall, blugii țipă pe ele, paiete și pietricele și apoi scot din săculeț echipamentul credinciosului: covorașul, unele au chiar ceva care arată a Louis Vuitton iar fetițele au burcă și covoraș cu Hello Kitty. Peste pantalonii țipirig trag o fustă dintr-un atlas lucios, alb sau bej, pasteluri romantice. Fetițele clar sunt în roz, toate. După fustă, ne ocupăm de segmentul superior al trupului. Peste cap vine un soi de voal care coboară până la brâu și este țintuit de tâmple cu un elastic, ca un borcan de gogonele pus în septembrie. De sus, înveșmântate astfel, arată ca un câmp de popice care așteaptă să fie trântite la pământ de puterea credinței. Jap, toată lumea flexează genunchii și acum este cu fundul în sus, apoi iar în picioare, iar pe jos, singurul sport de performanță practicat asiduu în Jakarta.

sectorul femeiPoșetele domnițelor și sacii care au vărsat costumul de rugăciune, sunt grupate în grămezi la baza stâlpilor de metali care susțin moscheea. Pe stâlpi sunt prinse plasme. Cum nu se prinde Antena 3, sunt stinse. Negre. După rugăciune, femeile își strâng covorașele și rup formația. Cad pe mochetă, se lățesc pierzându-și marginile ca o pată de umezeală pe tavan, de la inundația vecinului; se lasă să scape din ele însele și își oferă momentul ăla al zilei când nu sunt nimic decât apă pe mochetă. Multe dintre ele adorm și nu clintesc când, printre bălțile umane, copiii aleargă scoși din minți.

Pe culoare, pe ciuci, bărbați și femei mănâncă puținul adus cu ei în pungi de plastic. Trei copii mă atacă: ișter, ișter. Asta aud eu dar ei de fapt zic ”mister, mister”. Mâini întinse mă urmăresc 10 metri, ca un călător a cărui geantă a fost prinsă de uși în troleibuz și acum fuge pe lângă mașină, captiv. O voce bubuie, copiii se întorc la bază. Dacă mister e mic la suflet și nu le-a dat nimic, ei știu că Allah e mare și-o să îi aștepte cu Hello Kitty și Haribo în rai.

PS. Ramadamul  s-a terminat pe 29. Am scris acest post în lumina bătăliilor religioase ale candidaților la preșidinție din România. Pericolul broboadei e după colț.

Scena I: Varanul aleargă strâmb prin păduricea uscată. Căprioarele tresar, codițele înțeapă aerul, alerte, mandibulele însă continuă să toace iarba la fel de uscată ca păduricea uscată prin care aleargă varanul care a prins mirosul unei femele de varan, aflată în rut. Nu este începutul unei povești cu Voiculescu. În iulie și august varanii din Komodo fac dragoste nebunește, dacă el reușește să o prindă pe ea, căci ea e mai agilă și el e un soi de cocalar cu burtă și picioare umflate, ca un bețiv cu gută. Turiștii se înghesuie lângă clădirea arsă a fostului..bar, hotel, birou al rangerilor. De acoperișul schițat din bârne arse, atârnă, și acum, dând cu tifla gravitației, un ventilator de metal și faianța continuă să alinieze băile al căror tavan a fost smuls, ca un capac de conservă, de o mână uriașă. La 6 metri de ruina arsă, muntele de gunoaie, sticle, conserve și pungi de plastic, pahare de plastic, șlapi de plastic, sticle de plastic, farfurii de plastic, cordeluțe de păr, o carte, arsă și ea, în spaniolă, muntele de gunoi, ziceam, este treierat cu buzele de un cârd de căprioare reciclatoare. Probabil mănâncă patru pahare de plastic și elimină o frumusețe de set de tacâmuri sau poate chiar un glob pământesc. Rangerii sunt agitați, fiecare e înarmat cu un băț de 2 metri care se termină într-o furcă. Dacă se apropie dragonul nervos, arunci bățul, el ți-l aduce, calin, înapoi. Pentru ce e furca? o să întrebați. Ei bine, ca să-l scarpini pe dragon între omoplați, căci acolo îl mănâncă rău pielea de la o eczemă pe care a căpătat-o în armată.

Dragonii stau întinși lângă clădirea fostului bar, hotel, birou al rangerilor. Un mascul, cu tălpica piciorului drept din spate sucită în sus și piciorul stâng din spate întors, ca într-o svastică, în cealaltă direcție. Clipește negru, nu are chef să alerge după femele. Dacă ar vrea una, ar trebui să meargă 2 metri mai în spate, unde este o doamnă tăvălită pe pietre. Rangerii agită bețele: nu vă apropiați la mai mult de 3 metri, urcați treptele dar nu stați pe margine pentru că dragonița sare. E dată dracului, vă trage de picioare și vă halește. Dragonița nu sare. E la fel de plictisită de flashurile și click-clickurile turiștilor, ca Ponta de Băsescu la discuția despre buget.

În spatele dragonului mascul aranjat în svastică, 2 indonezience cu baticele strânse pe cap și înfășurate în jurul gâtului, care le face să semene cu două dulii de becuri Phillips, își fac poze, cu degetele crăcănate în semnul victoriei. Sunt la mai puțin de 30 de centimetri de vârful cozii reptilei. Rangeru le face poza. Nu este îngrijorat. La alți 6 metri în spate, nemișcat, sub clădirea barului-hotelului-birou al rangerilor, un alt mascul face digestia. Nu îl văd, nici eu și nici alți 12 oameni nu-l vedem, deși e la 6 metri, cum ziceam, lung cât o zi de post, dar nu am cum să știu cât de lungă este o zi de post, lung cât o coadă la făină în 87 sau poate lung cât una la moaștele sfintei Paraschieva.

Ce vremuri trăim. Unii se înghesuie să vadă moaște ortodoxe, alții moaște  zoologice. Varanul e străvechi, uitat pe raftul evoluției ca o pungă de creveți vietnamezi. În afară de ochi, nimic nu mișcă. Pare că își ține respirația. Limba nu îi aleargă despicată peste buze, așa cum îi fuge varanului închis la Rahova.

Sunt 2842 de varani în insula Komodo. 4 zac în fața mea, 2 i-am văzut în scurta, prăfoasa și fructoasa plimbare de o oră prin parcul uscat, din ale cărui tufișuri rânjesc obraznice pungi de plastic, sticle de plastic, plastic în toate formele. Copiii vând mici statuete de dragoni. Nu sunt de plastic. Cum știu asta? Pentru că Martin, un olandez cu timpanul infectat și o plăcuță de titan în cap, le trece prin testul brichetei. ”They don`t burn, they fine.”

Scena 2: Varanul se foiește pe patul lui de pârnaie. Nu o să stea închis decât câțiva ani, puțin peste 3. Dacă nu va fi grațiat de viitorul președinte, pe motiv de boală. Sau, cine știe, va scrie mai multe cărți decât Adrian și va ieși din pușcărie în 3 luni, pentru că nu va mai avea loc de maculatură în celulă. Dar să ne bucurăm de prezent. Varanul este în pușcărie și cuibul lui otrăvit a fost confiscat. Poftiți la poze, dar nu mai aproape de 30 de centimetri de el. Chiar dacă pretinde că e anchilozat, mușcătura lui băloasă e la fel de toxică.

Scena 3: 3 ani și 462 de volume mai târziu, Voiculescu e eliberat. Realizăm cu toții, între timp, că am pus botul la mize mici. El, ca orice varan puturos căruia îi e lene să dea cu spatele 2 metri să prindă femela, ca orice varan leneș care așteaptă să fie hrănit de ranger cu pufuleți, agreând tacit să joace rolul de sperietoare, el deci, varanul-motanul e doar un pet, un animal de casă al tătăițului care ne-a ars la buci de 25 de ani. Ion Iliescu, acest Palpatine fără glugă dar cu doamna Nina pe post de paratrăznet. Jos Ion Iliescu.

Azi se împlinesc 69 de ani de când Little Boy a trimis câteva zeci de mii de oameni la doamne-doamne. Little Boy, Băiețelul, a sărit pe un capăt al trambulinei și, ca o trupă de circ bine antrenată, cei 60.000 de cetățeni ai Hiroshimei care stăteau la celălalt capăt, au executat o voltă în aer. Iuhuu, ușori, duși de vânt, praf și pulbere vânturată de tornada atomică.

Little Boy e bomba de 4400 de kilograme, 3 metri lungime și 71 de centimetri în diametru, care a explodat la ora 8.15, ora Japoniei, deasupra Hiroshimei. Ca să fim preciși, a explodat la 580 de metri deasupra Hiroshimei, după ce a căzut și a căzut și a tot căzut preț de 44.4 secunde din trapa deschisă în burta Boeingului Enola Gay. Pe o rază de 1,6 kilometri de epicentru, totul a fost strivit de unda de șoc, poc, așa cum strivești o muscă pe fereastră. 5 psi, atât a fost presiunea. Un om, un japonez sau o japoneză, nu știm sexul, vârsta, cariera, averea, un om deci, stând pe treptele unei clădiri aflate la 260 de metri de explozie, a absorbit ca un prosop aruncat în apă, suuuurrppp, ba nu, ca un fumător căruia i-a plâns toată noaptea buza după o țigară, dar era închis la chioșc, deci cum ziceam, omul din Hiroshima care stătea pe treptele de piatră ale clădirii vecine cu epicentrul exploziei, a înghițit, prin toți porii, căldura mingii de foc (atât de poetic numele științific). Și ce se întâmplă când 70% apă se întâlnește cu o căldură de peste 6000 de grade? Omul s-a evaporat, el, cu tot cu sexul, averea, experiențele lui, dar nu a dispărut de tot. Pentru că trupul lui, sprijinit de piatra treptelor, a fost un scut care a lăsat pe roca albă umbra, în negativ, a celui dispărut. Nu am făcut degeaba umbră pământului-și-a zis vaporul de materie cenușie numărul 1 când s-a întâlnit cu vaporul de materie cenușie numărul 11876, jucând amândoi, ei și cu alți vapori ai lui Mitzuko și Sony și Ikike, în curenții produși de furtuna de foc apărută în program după ciuperca de abur.

6 august 2014. Pârâiașe de transpirație mi se grăbesc pe burtă. Beau bere Bintang-stea în indoneziană-pe terasă la Dolce Vita, numărul 1 pe Tripadvisor între restaurantele din Gili Trawangan. Pe ulița din fața mea se îngrămădesc gunoaie. Pe ulița din fața mea se grăbesc picioare arse, rozul bolnăvicios al rănii căreia îi tot rupi coaja și nu o lași să se vindece, curios, poate că dacă acum îi rup coaja o să găsesc dedesubt scris: felicitări, ați câștigat o Dacia Duster.

Insula e turtită sub ciocanul unui Thor mânios, același 5 psi, exact ca-n Hiroshima. Nimic nu încearcă să contrazică gravitația: pisicile zac aplatizate pe marginea drumului și pe scaune sau mese, turiștii zac aplatizați pe plajă, casele nu reușesc să se ridice în genunchi, sunt niște coșmelii în care trebuie să intri târându-te gulliverian, pe coate. Little Boy pare să fi trecut pe aici, nu ieri, alaltăieri. De data asta, a explodat la 800 de metri și a lăsat mai mulți supraviețuitori.

Arși, confuzi, în ce an suntem?, se bulucesc estival pe poteca care dă târcoale insulei. Manhattan Project.

Pe peretele negru de jeg de la Dolce Vita e o urmă albă. O umbră a celui evaporat dintre noi. Fie-i condensul ușor. Amin.

 

Recepționerul încearcă să mimeze regretul, cuvântul acela care începe cu ”r” și continuă cu ”egretul”, soțul egretei, pasăre albă care rămâne paradoxal curată deși trăiește în smârcuri. Recepționerul din poveste e un soi de egret. Deși a făcut un caca mare și s-a tăvălit în el, pozează în inocent: ”Am uitat să vă trezesc să prindeți avionul. Da, e notat aici dar am uitat. Sori”

Noroc cu buna și bătrâna paranoie, udată și crescută în comunism. Ea mi-a mânat degețelele, le-a condus pe tastele telefonului și a activat alarma. Ptiii-Ptiiii-Ptiiii, a făcut telefonul dimineață la 5.45. ”Să vezi că imbecilii ăștia de la recepție nu o să ne dea wake-up call-ul” îi zic lui Iulian. N-are cum-se opune el. El nu are o bună și bătrână paranoie altoită pe creierul reptilian, el nu a trăit atât de mult cât am trăit eu în comunism.

Taximetristul e bătrân și plin de întrebări încuietoare: să pornesc aparatul? Tu ce zici maestre? Să-l pornești sau să mă lași pe mine să-ți dau cât vreau. Sunt țâfnoasă, m-am trezit cu fundul în sus, de la Ptiii-Ptiiii. Aeroportul arată ca autogara din Alexandria, aia de Teleorman, nu aia din Egipt. E la o zvârlitură de băț de mașina noastră care se pregătește să…când, abrupt, ca o palmă lipită de catedră, bariera se lasă pentru că trenul vine fuga-fuga și..bariera se smucește în sus, ca o sprânceană de secretară deranjată de la manichiură, pentru că trenul care venea fuga, se oprește la fel de grăbit, cu scârț, la 4 metri de trecerea peste linie ferată. E stație? Nu? A uitat mecanicu cheile în ușă? Nu știm.

Toate tejghelele de la checkin sunt dispuse într-un pătrat, funcționarii stau unul cu spatele la altul, 6 minute, ciac-pac, dă biletul, dă bagajul, ia biletul ștampilat și ai trecut. Țțțțț, nu. N-ai trecut, pentru că nu ai plătit taxa de aeroport, 35.000 de rupee, 3 parai. Gata. Intri în unicul aeroport din lume unde avem librărie mare, grasă, luminoasă, limba engleză bine reprezentată, reviste, Time-ul și Economist și nu doar 3 exemplare ca pe Otopeni. Și niciun bar. Băi, ăștia-s ori mai cititori ori le place să cumpere cărți și să-și înșurubeze cornete.

Ce vorbești Franz, uite barul, ascuns între magazine care vând bijuterii. Înăuntru, un pește mustăcios înoată în pâcla celor 56 de țigări aprinse deodată. Mă uit în acvariul unde homari abătuți fumează cu 8 mâini și 11 plămâni. Se trage vânjos din țigară, se scrumează pe tabureți. Intru.

”Can I join you?” Un melc cu accent franțuzesc, pe la 50 de ani, poate 55, dar nu se vede de fum, se așează vis a vis. La televizorul de deasupra noastră vorbește Mishka, ursulețul sovietic. Melcul soarbe din nesul cu lapte, mai artificial decât buzele Biancăi Drăgușanu. Nu mai poate și dă cărțile pe față: este belgian, trei copii, divorțat de mama pușlamalelor, are iubită din Cambogia, cam de vârsta odraslelor. Achiziționată în Phnom Penh, unde stă de 3 ani căci se ocupă de negoțul cu orez. E scumpă Cambogia, mai scumpă decât Indonezia, mâncarea și transportul te rup la buzunar și d-aia s-ar muta aici unde se fac și bani mai buni, nu ca în Phnom Penh unde 700 de dolari câștigă doar zeii. ”România, am fost în România fix în decembrie 89, făceam comerț cu orez și atunci. Stăteam la Intercontinental. Nu am știut cum să fug mai repede.”

Își aprinde a treia țigară în 73 de secunde, trage adânc, ultima respirație înainte de plonjonul în discuția despre Occident și iminentul său faliment: ”Europenii se plâng că nu primesc al 13 lea și al 14 lea salariu, că nu sunt asigurați și para asigurați, că transportu e scump. Se pierd în detalii și uită să trăiască. Iar UE, vai-vai. Am fost în Yemen, țară extremistă musulmană unde nu găsești, în toată țara, o picătură de bere. Știi ce au zis? Voi europenii sunteți proști, le dați magrebienilor prea multe drepturi, e ca și cum hrăniți cancerul care o să vă omoare. Așa au zis și au dreptate. Știai că în Belgia sunt plătite alocații pentru copii care nici măcar nu stau în Belgia? Da, da, sunt în Maroc sau Algeria și nimeni nu verifică. Arabul vine și spune că are 6 copii, nimeni nu se duce să îi numere, omul ia 3600 de euro pe lună. Trăiește din alocații plătite din taxele mele. Cum să funcționeze EU? Când un document trebuie tradus în 23 de limbi? Îl dai neamțului, îl traduce instant. Îl dai spaniolului, îl traduce peste 1 săptămână, iar grecii angajează pe cineva să îl traducă în locul lor. Și îl plătesc la negru. Am un prieten care ia ajutor de șomaj 1000 de euro și mai ia 6000 de euro muncind la negru.”

Aproape a ras juma de pachet. Ceața ne aduce împreună, ne strânge peste masă, complici, discutând din ce în ce mai șoptit, să n-audă cine nu trebuie, dușmanul ascuns într-un fald de fum. Mishka, ursulețul sovietic, sporovăiește rusește într-un cumulonimbus de tutun prost. ”Și ce, chestia asta cu avionul Malaysian Airlines nu e clară? Mâna rușilor. Am un prieten care mi-a spus și că 11 septembrie e dubios rău pentru că nu poți să pilotezi avionul într-o clădire, la liber, nu fără super calcule telemetrice.”

Buna și bătrâna paranoia. Merge perfect cu nesul optzecist și țigara puturoasă, din tutun nevolnic, de Asia. Ar merge și-o Rapsodia Română, taaaa-nanana-nananaaaa-actualitatea românească. Afară e fierbinte dar suntem în plin război rece. Noroc cu bundița mea de paranoia, care îmi ține de cald.

Coada la viza de intrare în Indonezia  sunt de fapt 349 de cozi de pisici nervoase că nu au fost scărpinate între urechi. Nu știi unde să te așezi. O mare de lume se bulucește, într-o supă cu găluște australiene în pantaloni scurți și perișoare franțuzești cu păr pe picioare, în fața gheretelor poliției de frontieră. ”Nu-i bine, nu, nu!!! Treceți mai întâi la ghișeul de plătit viza!” Niște pitici cu pantofi cu vârful întors, 6 numere mai mari, cu chipiul răsturnat pe spate, două telefoane, stație, fluiere și bastoane, încearcă să mâne mulțimea pe culoarele imaginare către ghișeele în spatele cărora, înfofolite în batice, așteaptă domnițele de la taxa pentru visa on arrival. Tocmai s-a mărit taxa cu 10 dolari. Poporul oftează, plătește și oftează, apoi cu timbrul care atestă plata însoțită de oftat, se așează la coada de la poliția de frontieră, aia de la care a fost smuls de hobbiții cu ghetuțe mărimea 57.  Ca să-ți lipească viza în pașaport durează 4-5 minute, 4-5 minute ori 500 de cetățeni, împărțit la 3 ofițeri, la care se adună scobitul în nas după ideea aia pe care ai pierdut-o alatăieri și știai că ai pus-o bine, probabil în nas, unde îți ții ideile de obicei, cât face? Zboară ora din no men`s land, zboară și nimeni nu ți-o mai dă înapoi. De fapt ce nevoie aveai de ea?

Trec de pașapoarte, de prima scanare de bagaje și de a doua. Sar într-un picior, răspund la o ghicitoare dar nu sunt pregătită pentru înfruntarea cu hiperbola indoneziană. ”Uer gooouu?” Centaurii feminini, jumătate dispecere de taxi-jumătate birou de oțel laminat urlă, îndoite peste tăblii. Ori nu au picioare, ori sunt lipite de sol cu superglu. Flutură, scutură mâinile, cârâie, miaună, ”tacsiiiii, uereee gooouu, vellllii ciiiiip”. Nu sunt convinsă de adevărul sirenelor de la taxi, mă leg ca Ulise de catarg dar sforicica mea e putredă, se rupe atunci când aud susurul asigurator al vocii unui om de afaceri în cămașa Polo cu gulerul ridicat: here is best, outside problem.

Bine, 23 de para aleargă către sirene care mă asigură că, până unde mergem noi este o oră, dar ce spun eu, sunt două ore pe traficul ăsta și nu mai puțin de 37 de kilometri. Simt țeapa cum rupe carnea dar nu am ce face. Un moș merge cu noi până la atm, ne așteaptă, vigilent, gata să pareze cu latul orice răzgândeală. Și gata, suntem în taxiul-van, alergând pe autostrăzile cu 5-6 benzi pe sens în timp ce Antonia noastră îi zice cu Morena-Morena de pe ecranul televizorului din mașină. ”România” zic și arăt artista. ”Oooo, faimos, faimos.” confirmă șoferul.

Mașinile alunecă în trafic ca agocalminul pe gâtlej, și mai ia și o aspirină și un triferment. Hap, se-nșiră în șuvoi, fără claxoane, fără faruri, calm, e loc pentru toată lumea. Alergăm printre peluze gâdilate, aranjate, prespălate și apoi intrăm triumfal într-o mahala care e doar săracă, nu murdară. Nu știu de ce, mă tot gândesc la India. India e pe locul 2 în lume ca populație, Indonezia e pe patru, nici ăștia nu sunt prea puțini. Numai în Jakarta prinzi un banc de 25 de milioane de cetățeni dacă te apuci să pescuiești cu dinamită. Dar altfel nu are nicio treabă cu India. Nu sunt tuktukuri, nu pe autostradă, nu sunt elefanți pe stradă, nici vaci, câini, pisici, capre sau cămile. Sunt multe vanuri Toyota și Suzuki iar camioanele se târăsc, agale, pe intestinul lor, despărțite printr-un parapet de autostrada care merge în oraș. Pe ecranul televizorului este acum Shakira, aerul condiționat mi-a dat o pareză pe stânga și, clănțănind încerc să fac conversație cu șoferu care mestecă și scuipă niște engleză, cât să pricep că: uite orașul colonial, ăla făcut de olandezi și că nici vorbă să țină la mondial cu Olanda. ”Messi, Algentina.”

La semafor se vând ziare și măști de maimuțe albe iar motocicletele și scuterele curg-curg, necontenit, ca minciunile din gura lui Ponta,șterg razant mașina apoi se proptesc în trecerea de pietoni, cum se strânge apa într-o cabină de duș înfundată. Se face o băltoacă de motocicliști și scuteriști care picură pe lângă semafor, pic, pic, pic, se transformă în șuvoi și la verde ambalează ca un colosal roi de viespi. Frenezie.

Hotelul apare după o oră și, zic eu, maxim 20 de kilometri. Dar cine sunt eu să spun câți metri are un kilometru în Indonezia? Aerul condiționat te suflă de pe picioare. Și dacă nu o face el, sigur te dă pe spate politețea cu care mâinile recepționerei aleargă în împreunare, în dreptul pieptului apoi stânga se gudură între sâni, în salutul de bun venit. Televizorul cântă și mă anunță că Indonezia are președinte nou, seamănă cu Obama, îl cheamă Jokowi și e fiu de tâmplar. Sper să nu-l fi chemat pe tac`su Gepetto și ăsta micu să nu se întâlnească pe drum cu Vulpea și Motanul.

PS. Zice wiki că domnu Joko, președintele Indoneziei, fost primar al Jakartei, a luat locul 3 în topul mondial al primarilor din februarie 2013. Pe 1 sunt sigură că era Mazăre. Ce președinte superb ar fi. Mazăre. Nu-i așa?