Este iarna anului 2000.
Suntem 12, cred, în drum spre Leningrad. Plecăm după Crăciun, ajungem înainte de Revelion, facem 3 zile pe drum, în vagoane cu perdeluțe dantelate la geam. În fiecare gară unde oprește trenul sunt bătrâne înfășurate în șaluri ca niște sarmale încălțate în cizme de vânătoare. Vând pelmeni și tocănițe în crăticioare de metal, fac concurență vagonului restaurant în care nu călcăm decât ca să cumpărăm băutură.
Sankt Petersburg strălucește de sub zăpadă ca un bec de sub un abajur auriu, o lumină interioară amplificată de cristalele fulgilor.
Hotelul nostru e undeva pe malul Nevei, ferestrele au pervaz lat unde poți să scoți pisica din tine, să o lași să se întindă, să caște și să privească ninsoarea.
Unul din doi ruși are în mână o bere Baltika, la sticlă sau cutie, beau bere în troleibus și pe scările metroului, în vagoane și în mall. Beau bere la frizer și la conferințe pentru pace și în zăpadă, căzute sub gravitație și alcool și greutatea blănurilor de vizon, două femei își cară pumni cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga se țin de reverele hainelor. Arată ca un pendul, bătând la fiecare secundă obrazul uneia dintre ele și aruncându-le către dreapta apoi întorcându-le în stânga, nimeni nu învinge în acest mecanism de orologiu medieval. Vor continua să se bată pe vecie, bere să fie.
De Revelion se iese în stradă. E Revelionul Mileniului, 2000 se face 2001, poporul a venit cu băutura, nu ai, nu-i bai, lumea înțelege setea și nu te lasă să intri treaz în noul an. Sașa dansează blues cu o femeie din Murmansk fără un ochi, de 4 ori etatea lui, picioarele se târșâie în zăpada plină de cioburi, unde blănurile sunt aruncate ca să lase trupurile să se apropie mai tare. E mult erotism în aer la perechile care se îmbrățișează în frigul nordului iar soțul chioarei din Murmansk devine gelos-agresiv. Plecăm. Kișbac este încins, și-a scos șloncul și dorește să facă un pipi, dacă se poate pe un rus la fel de amorțit de alcool care, totuși, se ferește de jet. Kișbac strigă: faaac Rașaaa!!! și imediat e luat pe sus de o tripletă de jandarmi prometeici, uriași cu păr blond și picioare mai groase decât ale lui Toldo. Îl bagă într-o dubă. Unde l-au dus, unde? Sașa lasă chioara, ne alertează. Mursa sare să ajute, vorbește engleză cu accent de Oxford, sigur jandarmii se vor înclina sub suflul lui academic. Mursa, acest jandarm whisperer, ridică mâinile și se apropie de dubă ca un negociator experimentat. E lăsat să intre și apoi mașina pleacă în timp ce Ioana își frânge mâinile că i-au luat prietenul, unde îl duc?
Suntem 6 oameni pe bulevardul Nevsky Prospect. E plin de scene de lemn pe care, îmbrăcați în costume de pluș, vulpi, urși, iepuri și ciuperci, telefoane mobile și brăduți, globuri, steluțe și acadele, cerbi și ceburaște cântă, dansează și când își termină numărul beau sticle de șampanie și vodcă, bere, rom, uiski și vin, îngrămădind însetați alcoolul în ei. Căutăm secția de poliție în tânguielile lui Sașa care se teme că fratele lui e mort, într-un beci caghebist. Uite-o, am ajuns, milițianul e iritat de bâlbele cu halenă ale lui Sașa, îi spune părintește-amenințător: Sașa, Sașa, Sașa, Sașa!!!
Sună a urs dezamăgit că trebuie să-ți frângă spinarea. Nu ar fi vrut, tu l-ai obligat. Duba a plecat, românii sunt la hotel, probabil. Grăbiți-vă și nu mă mai obosiți cu bocetele voastre.
1 ianuarie 2001. E 5 dimineața. Holul hotelului e presărat cu cadavrele petrecăreților. Primul cade Sașa. Doctorul dă să se oprească la el dar e chemat urgent la Mursa în cameră. Îi sângerează pometele unde pielea s-a crăpat de la pălmuța luată de la jandarmi. Ce le-ai zis frate?
Le-am spus să-i dea drumu lui Kișbac. Că sunt om serios, câștig într-o lună cât ei într-un an. Mi-au luat toți banii. De fapt ne-au luat la amândoi toți banii.
Kișbac nu apare decât a doua zi.
E vânăt pe jumătate de față, ca o lună pălită de un meteorit gigant. Mestecă pe o parte și începe să culeagă într-o pungă pliculețe de zahăr și miere, lingurițe de plastic, șervețele și scobitori.
E 1 ianuarie 2001 și străzile sunt curățate, nimic din desfârul bahic al nopții dintre milenii nu a mai rămas. Cenzură totală, dacă nici rușii nu se pricep la asta, cine? Ai crede că ești într-un sătuc elvețian unde petrecăreții au băut un ceai la 12 și două minute, s-au bătut pe spate, am făcut-o și pe asta, și au plecat acasă că a doua zi trebuie să dea zăpada din fața casei și să reînceapă să-și numere banii.

Nu am înțeles asta atunci, dar la ruși curățenia este sfântă. Mai sfântă chiar decât berea Baltika de 12 grade băută la -10.
Nu vezi o hârtiuță rătăcită în parc, nu vezi un pet plutind pe râurile vânjoase. Înfruntând bmw-urile gonind sălbatic, gunoieri în portocaliu, culoarea revoluției din Ucraina din 2004, adună chiștoace, dopuri și fluturași.
Deși îi blestemăm, deși urâm sedimentele târâte de ghețarul sovietic în alunecarea lui peste România în timpul războiului rece, deși le datorăm urâțenia blocurilor însăilate din betoane și fiare în herpesuri urbane crescute pe buza unor monstruoase fabrici scuipând fum și ucigând ape, comunismul nostru a născut un om nou diferit de omul nou sovietic.
Ultimul e curat. O curățenie care transcede ideologia. O curățenie țărănească, adusă din căsuța de lemn a mojicului din Urali în mijlocul impersonalității hidoase a orașelor sovietice.
O curățenie pe care am regăsit-o în 2011 și acum, în orașe îndepărtate de capitală, în locuri unde Lenin trăiește pe socluri de marmură în fața bibliotecilor regionale, secera și ciocanul nu au plecat niciodată de pe frontispiciul administrațiilor locale și nu ai voie să calci iarba în parc.
Este vara lui 2017. Doamna Veronika mi-a adus micul dejun pe tava pe care a așezat și un ghiveci de plastic cu 3 flori galbene, de cârpă.
Mi-a rupt inima.
Rusia face asta din când în când dar are grijă să șteargă urmele cu mopul pentru ca imaginea țării să nu aibă de suferit.

Volga curge plumb sub norii ciuciți ca un motan înainte să atace ciucurele fotoliului. E lată Volga și de aici, din Kremlinul lui Nizhny Novgorod, mă uit înspre pădurile care îi acoperă celălalt mal ca un general roman înaintea bătăliei pentru Germania. Mă simt la marginea sălbăticiei, peste apă sunt barbari în blănuri, încălzindu-se la focul care perpelește un mistreț la proțap.
E lată Volga dar râsetele triburilor pândind între copaci o traversează ușor, ca o ceată de copii pe patine.
Orașul pare strâns în el, cu teamă. Pe lângă gară, case de lemn se năruie uitate între blocuri de Fetești. Cum să nu urăști comunismul cu betoanele lui cariate, ferestre strâmbe, balcoane sparte și culori neverosimile rușinând pereții?
Hotelul Azimut pare legat cu lanțuri de patul dealului de un criminal sadic care vrea să îl pedepsească biblic. Se topește încet, pereți mâncați de ore, ploi și vânt.
În fața lui, un balon cu nacelă, din fontă, nu se va ridica niciodată deasupra râului. Statuia oximoron, o reprezentare a zborului imposibil.
Sunt multe statui din fontă în orașul vechi: o capră cu ochi bulbucați, un băiețel-lustrangiu, un chelner care te invită în restaurant, o pisică fugărind 2 pescăruși pe brâul unei clădiri. Sunt 5 cinematografe numai pentru copii, 8 teatre, 5 săli de concerte.
În Kremlin sunt 4 T-34 pe care se cațără băiețani pozați de familiile care le ovaționează agilitatea. Nizhny Novgorod s-a chemat pentru 60 de ani Gorki. A fost bombardat de nemți, fabrica de automobile a fost bombardată dar strașnicii locuitori ai orașului Gorki au refăcut-o de la zero în numai 100 de zile.
Mă gândesc la autostrăzile noastre și la programul lui Constantinescu. Mă gândesc la toate astea în timp ce mănânc icre de somon cu smântână, las să se topească pe limbă carne de pește prins pe undeva prin Baikal, nu înainte să o trec printr-un sos de hrean și afine, beau polugar cu aromă de usturoi și apoi mă reped asupra burgerului de mistreț și ren pe pat de ciuperci de pădure. E un rafinament neștiut în aromele care dansează în farfurie.
Și pâinea, să discutăm despre cea neagră cu semințe de chimen sau poate de cea cu nuci, de biscuiții cu salvie sau…
Trenul ajunge în Nizhny Novgorod. Din vagonul de dormit de clasa a 2-a coboară o stewardesă cu ochi blânzi și șapcă pusă într-o parte, eșarfă și batistă la buzunarul de la piept. Ia biletele, pașapoartele, poftiți vă rog. În compartiment mai sunt doi urși, sunt ghemuiți în paturile de sus. Primim ziar-Kommersant, primim mâncarea aleasă dintr-un meniu de 4 feluri. Primim apă, șervețele parfumate, prosoape și cearșafuri scârțâind de apret, primim papuci de casă și pastă de dinți și periuță. Toaleta e curată, glanț.
Trenul se smucește și pleacă, cel mai frumos cer din lume se desenează deasupra pădurilor de pe malul Volgăi unde barbarii stau pe spate acum, sătui după ce au înghițit mistrețul. Sunt nori roz și nori ciclam și lumina e mieroasă și ușoară, e ridicată de ceața care urcă din verdele crângurilor. Aici e începutul lumii, în Rusia asta care îți redefinește distanțele.
Totul e întins ca vocalizele făcute de un cor bisericesc înainte de a trimite un imn de recunoștință spre Dumnezeu.
E incredibil de frumos, îi spun unuia dintre urșii din paturile de sus. El zâmbește și zice spasiva și eu mă gândesc la papanași, la ceafa de porc, la mititeii opăriți și berea caldă din frigiderele nebăgate în priză, ca să nu consume, la nu se poate, n-avem, la nașul transpirat cu față de machitor, la putoarea din toaletele de tren, la gunoiul din deltă, la rahatul de câine de pe stradă, la maică-mea care m-a certat că merg la Putin, să-i dai bani lui Putin, mă gândesc la noi, românii, cum suntem noi cei mai frumoși, cum suntem noi cei mai deștepți, cum suntem noi cei mai ghinioniști căci dacă nu aveam ghinionul ăsta eram departe domnule.
Mă gândesc la capacitatea noastră de a ne găsi în oglindă grași, încercănați, palizi, chei, cu pete de la ficat și de a ne spune cu voci iubitoare, ca cele folosite de domnițe când vorbesc cu pisicile: cine e cel mai frumușel popor, cine e cel mai deștept și sexi, cald, ospitalier și talentat popor?
Noi suntem.
PS. I-am scris lui taică-miu, ca orice fiică de ceferist ce sunt, detaliile călătoriei cu trenul sovietic. Mi-a răspuns așa: o să fie și la noi așa în 2200. Ce să-i ceri, e ungur. Invidios.

Pe ecrane se plânge mut. Femei cu broboade, bărbați cu șepci, îngropați într-o durere fără trăsături, copii cu ochii mari privesc către noi dintr-un borcan de murături uitat în beci câteva zeci de ani.
E înmormântarea lui Stalin, 1953. Unii zic că a ucis 20 de milioane și că Mao a fost mai bun ca el, alții 60 de milioane și că Mao nici nu s-a apropiat de realizările marelui conducător.
În casete luminate sunt salvate așchii din viața căzută sub topoarele partidului comunist. Cineva a scris o scrisoare pe niște fâșii de cârpă, altcineva a mâzgălit vorbe pe lemne de foc, unul a făcut un ceainic din conserve, altul a meșterit cești de cafea din dinți de morsă. Fetele au croșetat fețe de pantofi și au decorat căciulițe, batiste și fețe de albume de fotografii cu fulgi de zăpadă, flori și brazi. Oameni. Săracii oameni.
Gesturi mici care încearcă să acopere oroarea ca un mileu pus pe o ghilotină. Atâta timp cât pot să rămân feminină, încălțată cu pantofi albi, din fir răsucit de croșetă într-o baracă din Chukotsky, viața e recognoscibilă și deci, cu putință, la fel cum ar fi iubirea cu un om care a trecut printr-un accident mutilant care i-a distrus trei sferturi din față.
O femeie pe la 80 de ani cu dinți țâșnind din mandibulă ca ruinele romane dintr-o pădurice de mesteceni, povestește cum a fost luată de pe stradă, vino să stăm de vorbă puțin, dar mama o să fie îngrijorată, stai liniștită că nu lipsești mult. A fost condamnată la 20 de ani de pușcărie nici acum nu știe pentru ce. Un bărbat în fotoliu își amintește cum de la lipsa somnului și bătăile din arest începuse să audă muzică.
Le-am spus să îi oprească. Pe cine? Pe cei 3 acordeoniști. Atunci au chemat medicul.
Bărbatul din fotoliu râde încurcat. Eroii, chiar și în situații limită, aud muzică clasică.  Valkiriile lui Wagner ar fi fost o alegere bună.
De ce plâng oamenii, știau de marea epurare, eclipsa cum îi spuneau rușii, perioada dintre 1937 și 1938 când au fost uciși 3 milioane de dușmani ai poporului și trimiși în gulag alte câteva milioane?
Știau.
Vis-a-vis de ecranul mut este cel vorbitor. Nepoți și adolescenți pe vremea morții lui Stalin traduc tristețea participanților la monolitica durere.
Lacrimile nu sunt întotdeauna de tristețe.
Unele sunt lacrimi de îngrijorare, așa cum povestește femeia asta. Cine o să urmeze, ce alt diavol o să fie propulsat la putere?
Altele sunt de bucurie ca ale acestei doamne care povestește cum bunica a dus-o într-o pădurice la marginea orașului, a așezat pe un ștergar cel mai bun tort din lume și i-a spus plângând: știi cine a mers în rai azi?
Fetița a început să spună numele dar a fost oprită.
Nu, nu ăsta. Ăsta se perpelește chiar acum în marele foc al Iadului. Nimeni nu a mers azi în Rai. Mănâncă și bucură-te copile, ce-i mai rău a trecut.
Lacrimile pot fi de mânie. Cum sunt ale acestui bărbat care își amintește furia bunicului: ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu, uite ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu!!!
Lustrangiul și cizmarul.
Suntem încălecați de ambiții crescute între perii, ceară, piele tăbăcită și clei, de oameni ciuciți pe scăunele, cocoșați în fața picioarelor altora, visând ca într-o zi să le reteze capetele.
În muzeul Gulagului sunt 4 turiști.
Afară, Moscova claxonează, captivă în chihlimbarul ștaurilor fără sfârșit. E o lumină mieroasă care curge pe sendvișul bulevardelor cu 5 benzi pe sens și se agață în gardurile șantierelor care le aliniază. Se schimbă conducte, cred că refac rețeaua de apă.
Îmi amintesc de fostul prizonier, un bărbat frumos și la 80 de ani, povestind momentul când a coborât din tren, la Kolîma. Tot ce a văzut a fost un gard de sârmă ghimpată alergând spre infinit. Ce e asta? a întrebat gardianul.
Este țara noastră.
Țara noastră e un lung șir de garduri din sârmă ghimpată întinzându-se spre infinit. Cum să nu-ți imaginezi 3 acordeoniști cântând a jale?