Archive

cartea de marti

Trenul ajungea la Cluj la 6.15 dimineața. Bertha mi-a zis: ”Vii și stai la mine, bem o cafea, te odihnești și după, mergi în treaba ta. ”

Bertha e din Ploiești, a stat o vreme în București, dar s-a mutat acum vreo 7 ani la Cluj, de unde este soțul ei, Șerban Savu. Șerban e pictor. Din școala de la Cluj. Pentru cei care s-au oprit la ”Ciobănașul” lui Grigorescu, școala de la Cluj e un mister la fel de mare ca MTO pentru duduia Petrescu, ministru al finanțelor. Pentru ceilalți, școala de artiști plastici de la Cluj înseamnă Ghenea (da, da, ăla care a vândut o pictură cu 1 milion și ceva de dolari), Man, Savu și…intrați pe wiki. Colecționarii de afară se bat pe lucrările lor, ca bagaboandele pe fotbaliștii de la Steaua. Colecționarii de prin România au început să miroasă că e rost de investiție și le dau târcoale.

Pe pereții casei Berthei atârnă niște sute de mii de euro. Mă gândesc că dacă mă lasă singură, poate ciordesc vreo 2-3 tablouri, fug la aeroport, găsesc un zbor spre Germa și îmi dau reset la viață.

Șerban povestește cum a trecut de la pliculețul de supă Maggi din București, la pastele cu trufe și vinul de 150 de lei sticla din Cluj. ”E important galeristul”-îmi spune. ”El aranjează expozițiile, el contactează colecționarii, el face publicitate și tipărește materiale”. Galerist cu artist fac fifti-fifti încasările din vânzări.

Hop-hop-hop. Citind contractul pe care mi l-a pus în față editura unde mi-am scos cartea (contract generos, mi s-a subliniat), simt că mi se strânge o lecuță stomacul. De fapt s-a înnodat tot, ca un copil strâns în colț, sub palma grea a tatălui șprițuit și nervos. 50-50? Și galeristul se ocupă de tot? Și de spațiu? Și de lansări? Și de șprițul și chifteluțele de la expoziții? Și de biletu de avion până la bienala de la Veneția? Da. Da. Da. Da.

Păi și mie de ce mi se dau 10% și mi se cere dreptul pe carte pentru 5 ani și nu mi se face distribuție și nici publicitate?

”Făăăi, tu să nu te plângi, că tu măcar ți-ai făcut lansare la Cluj. La mine la lansare, la Gaudeamus, nu a venit decât familia.” Pe Alina Nedelea am cunoscut-o pe Facebook. E actriță și scriitoare, autoarea lu ”Șoseaua Cățelu 42”.

”Nu-s fă scriitoare, sunt actriță. Normal că m-am descurcat. Am băgat circ la târgul de carte, am reușit să atrag lumea la mine la stand. Dar toți sunt niște muiști. Mi-au spus să zic mersi că nu am dat bani ca să public o carte.”

O știu pe asta cu zisul mersiului. Aparent toată lumea o știe. Dacă nu ești Cărtărescu, Liiceanu, Boia, zâna surprizelor sau veșnica ei inamică, Rachela de Monaco, ai pus-o. Editurile nu te publică decât dacă le împingi ceva, niște mii de euro-îmi spune toată lumea plină de înțelegere pentru bietele edituri. Cu țara asta, cu oamenii ăștia, doar nu riști să rămâi cu banii băgați în maculatură.

”Să-i fut.” zice Alina Nedelea. Dar nu i-a futut. Recunoaște că habar nu are ce se întâmplă cu banii deși cartea ei este pe locul 2 în topul vânzărilor de e-bookuri în România.

Care va să zică eu sunt un autor, bun, prost, cum oi fi. Tu decizi să mă publici. Îmi ceri drepturile pe carte pe 5 ani, zici că îmi dai 10% din profit, nu faci distribuție, nu faci reclamă, nu faci corectură, îmi spui să zic mersic că nu mi-ai cerut bani ca să ce? Crezi oare că am nevoie la CV să zică ”madam Feher a scris 7 cărți”? Că sunt Adrian Năstase și îmi scurtează ăștia perioada de detenție în regatul prostiei și mârlăniei care este România? Că sunt vreun obscur linge-anus europarlamentar care trebuie să demonstreze că are activitate tehnico-tactică?

Nedelea continuă povestea. În Italia s-a dus cu un manuscris la un impresar de scriitori și ăla i-a scuipat în palmă 5000 de euro, așa, de încălzire, până stabilește o strategie de abordare a editurii. 5000 de euro până să ajungă la editură, unde intra pe mâna corecturii, redactării, un nene făcea conceptul de copertă, altul alegea fontul, altul pregătea site-ul. All that jazz.

Șerban a mâncat fasole bătută din cutie și Fornetti. Acum are espressor si scară interioară.

Poate că în doi ani Nedeleo, și noi două o să ne permitem o supă de ceapă pe croazetă.

În filme, atunci când adultul este întrebat ce vroia să se facă atunci când va fi mare, el sau ea își amintește instant, fără o urmă de încruntare, fără cel mai mic efort, ca și când amintirea stă ca o găleată cu apă proptită deasupra ușii memoriei iar atunci când o deschizi ți se răstoarnă, răcoritoare, în cap. La mine pe ușa memoriei e doar praf, nu tu găleată, nu tu apă în găleată. Nu-mi amintesc nimic. Știu că mama a vrut să mă fac balerină, apoi asistentă, apoi bancheriță, apoi contabilă în loc de .. ”ce-i aia relații internaționale?”, a vrut să rămân să lucrez la PROTV, ”că tu ai față de aristocrată, ar trebui să apari mai des pe post”.

Dar oare ce am vrut eu să mă fac când o să fiu mare? Obișnuită să nu dea nimeni doi bani pe părerea mea, cândva am încetat și eu să mă ascult pe mine. ”Tare mi-ar plăcea să fiu arheo..”, ”Ce zici?”,  ”Nimic, mormăiam și eu ceva.”

Bertrand Russell a fost un filozof, logician, matematician, istoric britanic, a fost mult mai multe dar nu are sens să punem platouașul de activități al domnului Russell pe masă. El a scris o carte care se cheamă ”În căutarea fericirii”. În această carte plină de rulouri cu bun simț și chifteluțe de înțelepciune, apare capitolul dedicat familiei ca sursă majoră de fericire în viața unui om. Pentru că sunt snoabă și pentru că prefer varianta în engleză celei românești, o să dau citatul în limba domnului Russell.

”The parent who genuinely desires the child’s welfare more than his or her power over the child will not need textbooks on psycho-analysis to say what should and what should not be done, but will be guided by impulse. […] But this demands on the part of the parent from the first a respect for the personality of the child — a respect which must be not merely a matter of principle, whether moral or intellectual, but something deeply felt with almost mystical conviction to such a degree that possessiveness and oppression become utterly impossible.”

Domnul Russell propăvăduiește respectul, un sentiment pe care românul și puiul de român nu sunt obișnuiți să-l aibă. Puiul de român e crescut cu frică: de tac-su care vine obosit de la serviciu și-i trântește două peste ceafă, scurt, după ce ascultă lista de netrebnicii pe care o recită, plânsă, mă-sa, teamă că nu a luat note îndeajuns de bune, că a supărat-o pe mama, că nu a făcut-o îndeajuns de fericită, că e mai puțin iubit decât este copilul din parc care are bicicletă mai frumoasă. Peste blatul din fricile lui se adaugă crema fricilor mamei: că soțul are pe cineva, că nu o mai iubește și o va părăsi, că obraznicu ăsta mic nu a meritat sacrificiul ei, că va crește și nu va mai sta cu ea, ci se va muta cu o bagaboandă și o va suna din an în Paști, că va îmbătrâni singură și și-a distrus viața, pentru ce?

Cum să îi spui unui popor crescut cu joarda, în genunchi, pupând poala popii, a șefului, a doamnei de la administrația financiară, a milițianului, a chelnerului, a primarului, a domnului doctor și a asistentei, cum să spui unui popor îngenuncheat de frică să își crească puii cu o sănătoasă dietă de respect pentru personalitățile lor.

Personali…ce? Tot ce are e de la mine. Ochii, nasul, mintea, inima, tot e de la mi-ne.

Ei sunt artiștii, ei ne-au făcut, ei merită respect pentru ceea ce au creat. Aplauze pentru părinții noștri, acești Geppetto care au fost și ei, la rândul lor Pinocchio. De fapt, gândindu-mă mai bine, sunt în continuare Pinocchio, păpuși de lemn îmbătrânite, camuflați sub mustața albă a unei umanități înțelepte pe care nu au căpătat-o niciodată. Căci zâna albastră din basm îi spune clar lui Pinocchio: Poartă-te cu cinste, curaj și generozitate și atunci vei fi un băiețel adevărat.

Iar eu nu cred că părinții noștri au făcut asta. ”Serios?”-au întrebat zâna generații de români descurcăreți, făcându-i viclean cu ochiul-”nu există o cale mai scurtă, știți dumneavoastră, ne înțelegem cumva.”

Dar să nu o mai lungesc.

Nu am mai scris de foarte mult timp la cartea de marți și începerea școlii, discuția despre religie și scandalurile din ultimul timp mi-au adus aminte de această carte minunată a domnului Bertrand Russell, ”În căutarea fericirii”. Și un ultim citat:

“If we were all given by magic the power to read each other’s thoughts, I suppose the first effect would be almost all friendships would be dissolved; the second effect, however, might be excellent, for a world without any friends would be felt to be intolerable, and we should learn to like each other without needing a veil of illusion to conceal from ourselves that we did not think each other absolutely perfect.”

Acum 1 an, scriam la rubricuta ”cartea de marti” despre asta. 10 luni mai tarziu avem mii de morti in Ucraina, Crimeea luata cu japca, un Boeing cazut si inca un dizident otravit (Valria Novodvorskaia).

feher

noiembrie 2006, pe ecranul televizorului clipeste prin pleoapele fara gene, ingropate in gavanele negre sapate pe craniul descarnat si complet chel, omul care tocmai l-a acuzat pe romano prodi, fost presedinte al comisiei europene, fost prim ministru al italiei, ca este spion kgb.

alexander litvinenko, fost ofiter fsb, a fost otravit cu poloniu si in 20 de zile s-a topit in patul de spital din londra, sub luminile camerelor de luat vederi, dovada vie-ce ironic-a modului de operare a moscovei lui putin.

asasinarea lui a venit la o luna de la uciderea ziaristei annei politkovskaya,  semn ca s-a cam terminat cu tumbele. daca vreti sa va jucati cu tataia putin, e bine sa stiti ca efectele adverse pot insemna otravirea, ranirea sau moartea prin impuscare in holul blocului de locuinte.

ca si anna politkovskaya, litvinenko a scris carti in care a dat pe fatza regimul politic mafiot-criminal, care si-a facut…

View original post 136 more words

Ai mei nu au știut până pe 17 iunie că scot o carte. Nu le-am spus. Ce rost are? Când am plecat de acasă, în toamna lui 2011, nu ne vorbeam. Am schimbat sms-uri de Crăciun și Anul Nou în 2011. Mint, am trimis niște sms-uri în spațiu, purtând ”la mulți ani”-urile și ”să fiți sănătoși”-urile iute-iute până la al nouălea cer unde plutește degerat satelitul, care le-a ars un dos de palmă și duse au fost spre cartierul ”Astra”, fost ”Steagu Roșu”. Le-or fi primit, nu le-or fi primit? Poate că sms-urile mele nu or fi ajuns la satelit, poate au trecut pe lângă și s-au strivit de un asteroid care tocmai făcea o stânga, fără să semnalizeze. Cert e că 1 an jumate nu am vorbit cu tata și doi ani nu am vorbit cu mama.

A trecut. I-a venit fetei mintea la cap-au zis, veseli nevoie mare, la lansarea de sâmbătă, de la Brașov. Au adus un buchet de flori și au cumpărat chiar și o carte. Apoi au plecat acasă unde maică-mea, cititor avid, s-a așezat dis-de-dimineață la soare și a purces să descopere ce a făcut fiică-sa doi ani, cât n-a vorbit cu ea. Și hooooopaaaaaa, ”Măi Raluca, de ce ai scris în carte că eu și taică-tu suntem ca părinții lui George din Seinfeld?”.

familia feher+rodicaPentru că așa e. ”Cum să fie așa? Aia era timidă, îi era frică de tot, o mototoală. Și are și părul creț și eu nu l-am. Și e grasă. E drept că și eu sunt grasă dar nu seamăn deloc cu aia și..” Semănați cu ăia pentru că amândoi urlați mereu. Sunteți Niagara, nimeni nu-și poate auzi gândurile când stă lângă voi. Dacă un pârnăiaș și-ar zdrobi cu barosul lanțul de la picioare în aceeași încăpere cu voi, gardianul de la ușă nu l-ar auzi de zgomotul pe care îl faceți. Pentru că sunteți niște papagali Ara, colorați și orăcăitori.

”Cine, noi? De multe ori vecinii nici nu ne aud că existăm. Și uite, de ce ai scris că frate-tău nu are serviciu și crește 10 câini?” Păi câți crește? ”Cinci”.

Inadvertențe. Exagerări. Măsurători și evaluări care mie îmi dau 87 și lor 23. Aceleași gene, aceleași sânge, cărți, vacanțe, mâncare și apă minerală, aspirine și șampon. Și cu toate astea mie îmi dă 87 și lor 23. Nu reușesc să înțeleg matematica lor, ei nu o pricep pe a mea. Oare cum am crescut eu să fiu un om care este aruncat ca un yo-yo, ”iuhuuuuuuuuuuu”, trăindu-mi fericirea atunci când zbor, departe de România, căzând în cea mai adâncă întristare atunci când sunt strânsă în pumnul țării, la întoarcere?

Mereu atârnând de capătul gumei de cauciuc, iuhuuuuuuuuu, plutind în aer, îndepărtându-mă, offffffffffffffffff-offfffffffffff, întorcându-mă. Oare de ce eu, când mă uit la ai mei văd ceva, iar ei văd altceva? De ce eu scrâșnesc din dinți la lucruri care pe ei îi bucură?

Sâmbătă seara, la lansare, maică-mea e roșie de emoție. Îi spune cuiva: ”Fiică-mea seamănă cu mine. Deșteaptă. Îi zbârnâie mintea, ca mine. Eu la vârsta ei..”

Părinții sunt făpturi confuze. Niciodată nu se pot decide unde încep și unde se termină. Ce pot să-ți spună însă cu siguranță este că nu seamănă cu mama lui George Constanza și că nu-i frumos să-ți bârfești familia în cărți. Mai cu seamă dacă sunt de succes. Ce-o să zică vecinii?

Miercuri, 25 iunie, iese prima parte a cărții mele, ”America dezgolită de la brâu în jos”. Pentru că m-am aruncat la 300 de pagini, nu am mai avut loc de poveștile din Rio, Iquitos, Bogota sau Cuzco. Le-am lăsat pentru volumul doi. Din care vă ofer, în premieră, un capitol care să vă facă poftă de cărticica asta, pe care m-am scremut să o scot, deși, vorba unui cunoscut, nu e nevoie să fi publicat. Hai, spor la citit.

”Eduardo bagă-ntra treia. Cu 80 la oră și smuceli de volan, ne plimbă prin tainele economiei mondiale.

”Chile? exportă minereuri dar țara e-n rahat, sunt bogați doar pe hârtie.”

Frână bruscă, ambuteiaj. Bulevardele Buenosului arată ca venele unui obez, strâmte, abia mai poți circula. Orașul s-a mutat pe stradă, e toamnă dar sunt 28 de grade și picioarele ies goale de sub rochițele cu buline. Eduardo face o stângă, ne bagă pe o stradă mai liberă.

”Ai fost în Singapore? Nu? Aceeași mâncare de pește. Statul e bogat în catastife dar când te uiți ce-i pe stradă, te iei cu mâinile de păr.”

Trece-ntr-a doua, curbă la dreapta și ieșim pe autostradă. ”Criza asta..haha, americanii au furat mai mult chiar decât cei mai mari hoți din istorie. Nu știi cine sunt? Vaticanul este cel mai mare tâlhar din istorie, mă rog, era până să apară americanii. Ai văzut ce au făcut cu Grecia? I-au șters datoria de câteva zeci de miliarde de euro. Cum poți să ștergi așa, cu guma, o datorie atât de mare? Îți spun eu cum. Cu un clic. pentru că banii nu-s reali, totu-i o minciună.”

Cine-a mai zis asta? Scot năvodul și-l târasc prin mâlul memoriei, stai c-am agățat ceva. Am mai auzit aceeași teorie despre inefabilitatea banilor chiar de la Adrian Copilul Minune în celebrul video de pe youtube intitulat “faimoase ploi de bani”. Adrian și Eduardo știu ceva. Banii nu-s reali și tocmai d-aia am aruncat o cârcă pe un bilet de avion până la Rio, doar pentru bcuuria de a zbura cu Emirates. Sprâncenele pensate ale lui Eduardo țâșnesc în sus, se opresc în linia părului: ”Emirates zboară din Buenos? Până la Rio? In serio?” Sprâncenele nu mai coboară, rămân blocate ca niște jaluze chinezești stricate. Cu uimirea întipărită pe față, Eduardo își ia la revedere, nu înainte să ne mai dea o roabă de sfaturi cum să ne ferim de traficanții de droguri din Columbia și de tâlharii din favele.

Aeroportul e mega-aglomerat. Unde-s calculatoarele pe care poți să-ți faci singur checkinul? ”Abia am dat drumul la cursa de Dubai cu escală la Rio. N-am avut timp să le instalăm” Emirates ne poftește la coada de 540 de cetățeni. Îmi frec cotul cu un cocalar care are o gleznă cât un trunchi de castan. Mângâie pe fese o domniță cu cercel în nară și, probabil, muci mutați în ureche. În spatele meu se bulucesc niște boieri de Buenos, care ostenesc aruncând priviri ursuze și se străduiesc din greu să facă sâmbătă în jurul lor. Doamna pufăie, el horcăie, rămâne totuși luni.

Simt că se va face marți până ajung la ghereta din față unde se controlează pașapoartele. Ei bine nu e controlul pașapoartelor ci o domniță c-un capsator care-ți cercetează vigilentă biletul. Treci de dânsă și te mai plimbi 20 de minute pe culoare aglomerate până ajungi la benzile de control ale bagajelor. Încă 50 de minute se pierd aici. Aud anunțându-se începerea îmbarcării și eu sunt departe, cu nasul în fundul siliconat al unei brazilience, a 89-a persoana la rând în fața chioșcului unui portenos care ștampilează alene pașapoarte. ”Amigoooo, pierd Emiratele, visul umed al oricărui individ care se uită la pauzele publicitare de la BBC.”

De la intrarea în aeroport până la poartă facem fix 2 ore dar nu-i problemă: Emiratele sunt relaxate toate. Am zis că plecăm la și 35? De ce ne grăbim? Au mai puțină punctualitate decât are maică-mea praf pe servanta din sufragerie.

Stewardesele aruncă zâmbete albe de după voalete roșii. Un grup de 4 moguli în șlapi se regalează în fotolii albe. Ne târâm către locurile noastre, iau telecomanda și încep dansul. Nu știu la ce să mă uit mai repede. Sunt cel puțin 15 filme cu Oscaruri la borsetă și alte 400 de blockbusteruri zemoase, numai bune de avion. Dau play s-o văz pe Marilyn dar imaginea încremenește pe ecran pentru că vorbește căpitanul. În engleză ne spune că bine am venit la bord, e o plăcere și că echipajul e format din cehoaice, slovace, portugheze, argentinience și românce.

Hopaaa! Care-o fi Rodicuța noastră, mândria satului? Nu reușesc să o identific, poate e la business class sau la first. Reîncepe filmul din care apuc să văd 23 de secunde de generic șiiii, pauză din nou. Căpitanul zice în portugheza că bine am venit la bord, e o plăcere și că echipajul e format din cehoaice, slovace, portugheze, argentinience și românce.

Alte 14 secunde de film și căpitanul trece pe spaniolă și ne zice același lucru și când să zic asta a fost, pilotul schimbă canalul pe arăbește. Renunț să văd filmul. O slovacă palidă îmi dă meniul. Pot să aleg între kofte de miel și somon la grătar cu..Căpitanul tace deci, tiptil, apăs telecomanda și 6 minute din film trec neîntrerupte până când niște turbulențe neiubite se bagă-n seamă cu avionul și îi bagă din nou căpitanului în gură microfonul. Ne comandă crispat să ne strângem centurile, echipajul să se așeze. ”Lasă domnule femeile să vireze chifteaua!” Care ravioli sau chicken? ”Păi eu vreau chifteaua promisă în meniu.” ”E o greșeală, e meniul vechi. De fapt nici pui nu mai e așa că poftim ravioli.”

E-heeee, nici Vama Veche nu mai e ce-a fost, d-apăi Emirates.

Rio strălucește gigantic sub noi și în numai 17 limbi o stewardesă ne anunță că aterizăm, că trebuie să strângem măsuțele, fotoliile și să ne băgăm dezamăgirea în fund, căci face bine la constipație.

În vamă toată lumea e posomorâtă, doar e 2 dimineața, la ora asta nu se servește veselie. Nu avem deloc cash dar uite că taxiul se poate pre-plăti cu cardul. Usturător. Alergăm prin orașul pustiu către casa lui Bobby din favela Tavares Bastos. Da, favelă, da, mergem la 2 dimineața într-o favelă din Rio. Suntem nebuni, suntem cretini, o să mor dar înainte o să fiu violată toată și ruptă în bucăți și.. Strada se termină brusc și taximetristul spune că trebuie să coborâm. Nu-mi vine. În bătaia farurilor sunt 6 balauri care înghit bere la litru, întinși pe treptele unei maghernițe.

Fundul mi-e mai strâns ca al unui vierme de mătase. Șoferul a scos rucsacii afară și trebuie să îi urmăm. Bobby mi-a scris în mail că The Maze, hostelul pe care îl are în favelă, e cel mai sigur loc din tot Rio-ul dar zmeii de pe trepte mă sperie teribil. Iulian întreabă ”The Maze?” Adaug iute: ”Casa du Bobi?”, ca să părem tovarăși. Maze? clipește leneș unul dintre nenici, cu un accent perfect de Pașcani, ”Maze e acolo”. Mâna îi fuge înspre stânga unde vedem o deschidere de 50 de centimetrii între construcții de tablă, cartoane si cărămidă.

Intrăm prin labirintul de cabluri care se deschide-n față: suge burta, trage rucsacul, ferește rahatul de câine, e mult rahat de câine, nu înțeleg unde au loc să țină rotweileri că sigur ăla nu e un șoricar cu diaree. Muzica urlă și mirosul de usturoi izbucnește dintr-o cârciuma unde 16 bețivi cântă de dor și jale. ”Casa du Bobi?”

Bărbiile zboară la unison înspre stânga, priviri curioase ne măsoară și noi fugim pe sub cabluri și prin mirosul sinistru de urină, care s-ar putea să fie al meu, din cauza fricii. Uite ”Maze”, e scris pe-un perete roșiatic. Ne împleticim pe scări și intrăm gâfâind într-o sală imensă unde, în fața televizorului care urlă, o femeie doarme, învelită în păru-i negru și o cârpă galbenă. E Malu, nevasta lui Bobby.

Ne dă câte o bere și ne lasă să ne liniștim fricile cu ochii pe Pao de Acucar. E frumos de ți se taie respirația. La culcare. Primim chiar camera lui Hulk. Exact, personajul cel verde și furios care se făcea mare și toate hăinițele îi crăpau, doar chiloții erau supra-extra-elastici. Aici a fost filmat Hulkul ăla cu Edward Norton. Fix în camera noastră din favelă. D-aia costă 80 de para pe noapte, o imensitate ținând cont că avem o saltea întinsă pe o platformă de beton, un ventilator, 4 umerașe și un duș din care niciodată nu curge apă mai caldă de 18 grade. 80 de dolari. Dar ce contează, doar știm că totu-i o minciună și banii nu-s reali.”

E marți, deci cartea de marți. Și cum nu am mai avut timp să citesc pentru că am scris, am zis să fac recenzia propriei mele cărți. Se cheamă ”America dezvelită de la brâu în jos”, mulțumesc Radu Bata pentru titlu. Are coperta făcută de Noper, ”osămnes” în adevăratul sens al cuvântului și apare la editura fostului coleg de la Capital, Titi Năstase, să-i dea ăl de sus sănătate.

Apare, adică e acuși în facere, iese pe 25 iunie când are și lansarea. Este prima parte a călătoriilor din 2011-2012 în America de Sud, acoperind Argentina, Uruguay, Chile și Antarctica. E mai puțin despre locuri și mai mult despre oameni. Căci trăim într-o lume în care oamenii sunt munți și dealuri și ape, spre ei arată indicatoarele și de la ei pleci.

Nu este o carte de călătorii cu tips și tricks, nu este Lonely Planet, nu te învață să supraviețuiești 3 luni cu 500 de dolari. Este o colecție de oameni pe care am strâns-o în insecta.. de fapt în homosectarul meu personal. Sper să vă placă.

Sunt trei sute și ceva de pagini, ar fi trebuit să fie și poze dar ne complicam prea tare. Din 25 o găsiți în librării.

 

”Nu există eroi, ci animale de abator şi parlagii de la cartierele generale” zice Jaroslav Hasek in ”Peripețiile bunului soldat Svejk”, una din cărțile cele mai spectaculoase ale copilăriei mele. Mâine-poimâine se fac 100 de ani de când Gavrilo Princip, folosind un pistol Browning, a dat cep arhiducelui Franz Ferdinand, trimițând lumea în primul război mondial. 100 de ani în care vopseaua absurdului nu s-a uscat deloc, mare grijă unde te așezi, să nu te murdărești pe haină.

Hasek avea pata pusă pe birocrație, biserica catolică și rigiditatea imperială austro-ungară. Ce dracului s-a schimbat? Birocrația e gigantică. Biserica catolică nu mai e atât de colțoasă dar uite cât de viguroși sunt colegii estici, cu bărbi de Chewbacca, cum au ei un cuvânt de spus despre orice, de la Eurovision, la europarlamentare. Cât despre rigiditatea imperială austro-ungară, ea a fost înlocuită cu succes de artrita merkeliană: ză lăzăm deschisă calea dialogului, ja. Ză nu-i zupărăm pe ruji!

Am citit Peripețiile acum 30 și ceva de ani. Preferatul meu era preotul de front Otto Katz, cel care și-a pierdut ordonanța, pe Svejk adică, la poker. Îmi amintesc cum eram să mă sufoc de râs la  descrierea tripticului cu Isusul sportiv dotat cu stomac de atlet și Dumnezeul cu față de tâlhar din Vestul Sălbatic.

Pasajul ăsta, pe care l-am găsit întâmplător acum pe net, nu mi-a lăsat nicio amintire în minte. În el, Svejk descrie experiența din azilul de nebuni unde a fost închis:

“There’s a freedom there which not even Socialists have ever dreamed of. . . . Everyone could say exactly what he pleased and what was on the tip of his tongue, just as if he was in Parliament. . . . No one would come to you and tell you: ‘You mustn’t do that, sir.  It’s not decent.  You should be ashamed of yourself. . . .’  As I say it was very pleasant there and those few days which I spent in the lunatic asylum are among the loveliest hours of my life.”

Ca în Parlament. Libertate mai mare decât cea promisă de socialiști. Superbă, tuciurie ironie.

După 30 de ani, am luat din nou Svejkul din raft. Merită mai mult decât amuzamentul subțire, din copilărie. În definitiv vin vremuri căcănii. Cum zice Hasek: “And somewhere from the dim ages of history the truth dawned upon Europe that the morrow would obliterate the plans of today.” Citiți și vă pregătiți.

Anul trecut pe vremea asta, un prieten m-a întrebat dacă mă uit la Game of Thrones. ”Nu, nu mă uit. De fapt am tras cu ochiul și am văzut prea multe țâțe și carne dezvelită, pare mai facil decât un film cu Jojo și Florin Călinescu, făcut la studiourile MediaPro.” Dar ai citit cărțile? a continuat prietenul să mă chestioneze. ”Nu, nici nu știam că sunt cărți.” Sunt sorela, chiar 6 volume.

Mă uit acum la ele, cum umplu un raft de bibliotecă. 6 înmulțit cu, în medie, 700 de pagini face 4200 de pagini umplute de domnul George R.R. Martin. Primele două cărți le-am terminat într-o săptămână. Următoarele două în zece zile. Și ultimele două în două săptămâni. Și acum ce fac? Ca un fumător căruia i-a pocnit bricheta și nu poate să-și aprindă nenorocita de țigară, am intrat în sevraj în câteva ore după ce am lăsat jos ultimul volum. Când iese oare următorul?

2015 în cel mai bun caz, zice internetu. Mă uit la poza lui George R.R. Martin și mi se pare un moș cam șubred. Treci domle și scrie, ești cretin, îți bați joc de noi? Mă gândesc cu milă la cititorii care au avut nenorocul să se-mpiedice de ”A Game of Thrones” în 1996 și să rămână agățați până în 1998, când a apărut ”A Clash of Kings”, să-și roadă unghiile până îm 2000 când a ieșit ”A Storm of Swords” și să se dea cu capul de pereți până în 2005, când a dat dumnezeu să apară ”A Feast For Crows”.

Moș Martin nu se grăbește nicăieri. I-au luat alți 6 ani, din 2005 până în 2011, să scrie ”A Dance with Dragons”, atât de mult încât trupa Dinosaur Feathers a scos și-un cântecel ”Please, please George”. A mers. Cică la 3 săptămâni după apariția cântecului, a ieșit și cartea în librării. Dar după 6 ani de așteptare.

Ca să omor timpul, am început să mă uit la serial. Eeeeee, dar în carte nu e așa și fii atent că aici nu ar trebui să facă asta ci….Frustrant. Sugestie: așteptați să iasă și ultimele două volume, 2020-2022, când le-o scoate nea caisă. Dar așteptați până atunci ca să le aveți pe toate. Și să evitați astfel suferința inutilă a sevrajului.

 

După dezbaterea de la Frontline Club Bucharest despre Securitate, Mitterand, Ceaușescu, Haiducu, Tănase, Goma și, bineînțeles Revoluție, istoricul Liviu Țăranu, unul din invitații serii, a produs pe masă volumul ”Caietele CNSAS”.

418 pagini, copertă cartonată, genul de carte pe care o folosești cu succes în distrugerea zugrăvelii dacă ai pornit la vânătoare de țânțari, pentru că stâlcește necruțător orice urmă de viață, pe care apoi te chinui să o rânești cu unghia de pe perete. Pe copertă, sub un filtru gălbui, este fotografia unui mănunchi de dosare deschise și sub titlu este anunțat Anul II, nr. 2(4)/2009.

Domnul Țăranu a adus Caietele cu dânsul pentru că în acest număr era un articol dedicat afacerii Tănase scris de domnul Tofan, adică subiectul discuției din acea seară. Dar ce bogăție fabuloasă se ascunde în cele 418 pagini ale Caietelor, volumul 2 pe 2009.

V-am mai spus că sunt din Brașov? Cam de 1593 de ori, îmi pare rău, vârsta. Ei bine, în 15 noiembrie 1987 eram la școală, în clasa a VIII. Colegii mei aveau părinți care lucrau la Steagul Roșu-numele fabricii de autocamioane de la Brașov. De la ei am auzit ce s-a întâmplat în ziua alegerilor. Despre șunca și roțile de cașcaval care zburau pe geamurile CC-ului, despre ”Jos dictatorul”, ”Jos comunismul” și despre ”fir-ați ai dracului de nenorociți, copiii noștri mor de foame și voi vă îmbuibați. Huuuuuo!”

1988 și 1989 au fost ani negri pentru Brașov. Aveam curent maxim 2 ore pe zi, stăteam cu orele la coadă la cantonul CFR, singurul loc de unde puteam să luăm apă rece, căci și pe aceea o tăiaseră. Am făcut baie doi ani într-o apă de 7 centimetri, pe fundul căzii, încălzită în oale de maică-mea. Nu aveam deloc căldură și toate alimentele erau pe cartelă. Taică-miu mergea la Sfântu Gheorghe ca să ia mezeluri și, îmi amintesc stupoarea pe care am avut-o când, în octombrie 1989-venită la depunerea jurământului lui frate-miu, soldat la Bistrița Năsăud, am intrat într-o cofetărie și am văzut eclere. Era o altă țară, la noi nu exista așa ceva. Ne ștergeam la fund cu ziarul Drum Nou și purtam pantofii de la frate-miu, că, dacă nu aveai pile, nu aveai de unde să îți iei încălțăminte. Șușotelile de pe la colțuri vorbeau despre tați dispăruți și oameni care s-au curățat urgent de cancer. Toți fuseseră pe 15 noiembrie să dea cu pietre în CC. ”I-au radiat ticăloșii. I-a radiat securitatea și i-a omorât.” Asta vorbea toată lumea și maică-mea îmi spunea că soțul lui madam Cutărescu a făcut o leucemie galopantă și soțul lu madam Icsulescu a dat ortu popii după un cancer rebel la gât. Deci e adevărat, mi-am zis. E adevărat!

În Caietele CNSAS nr.2/2009 este un articol fabulos scris de Oana Ionel ”Am zis noi că întâi de la Brașov pornește!” Revolta din 15 noiembrie 1987 descrisa intr-o convorbire telefonica.

Dârdâi de nervi citind ce-a fost și privind indiferența celor din jur. Aș vrea să citească povesștile ăstea cât mai multă lume, aș vrea să văd caietele pe tarabă, în llibrării și biblioteci. ”Caietele CNSAS” nu sunt însă de vânzare. Există doar câteva exemplare din fiecare număr pe care le poți consulta la CNSAS. De ce? Pentru că nu sunt bani destui ca să tipărești 3000, ca la un bestseller al Mihaelei Rădulescu. De ce? Păi nu-i un biznis aici. Pe cine interesează de fapt trecutul, că mâncai parizer o dată la 3 luni și nu aveai curent și apă rece să arunci în toaletă? Ăsta a fost trecutul. Să privim înainte și să uităm totul.

 

 

cartea perfectă pentru marțea neagră, de fapt pentru tot restul săptămânii, până sâmbătă seară, înainte să plecați ușor abțiguiți să luați lumină, este ”maestrul și margareta” a lui mihail bulgakov. mie mi-a recomandat-o, dintre toți oamenii de pe lumea asta, un domn bețiv, cu antecedente grave de heroinoman și un sarcasm comparabil cu cel al lui behemoth. cine e behemoth?

e pisica imensă, slujitoarea diavolului. căci despre diavol și anturajul său, poposiți într-un urss stăpânit de oameni fără dumnezeu, este vorba în cartea lui bulgakov, scrisă cu greu, din 1928 până în 1940 și publicată abia în 1967, când comuniștii cu simțul umorului sau cataractă, au lăsat-o să intre la tipar. good things come to those who wait, cum zice guinness. dacă ar fi scris-o în 8 ore, cu ochiu pe cratița cu lapte, ca să nu dea în foc, poate că nici nea bulgakov nu ar fi reușit să scoată decât literatură de bucătărie, d-asta de împute raftul de la cărturăști cu maculatură înmuiată în tocăniță spiritualizată.

”maestrul și margareta” nu poate fi explicată, nu poate fi redusă, restrânsă, înghițită într-un volumaș tip biblia pentru copii. este o carte mare care te umple, o carte în care comunismul fără dumnezeu al sovieticilor se bate cu comunismul ideologic al lui isus, în timp ce satana îți arată că, indiferent cât de alb e albul, pe undeva se strecoară o particulă infinitezimală de negru.

Behemotindiferent cât de mult ți-ar pica rușii greu la stomac, indiferent cât de grotești, grobieni, cocalari, ciobăneți apar ei, coborând din autocare, încălțați cu adidași albi, ca niște bucăți imense de telemea, indiferent cât de pițipoance sunt zânele minore care însoțesc cefoși arțăgoși, trebuie să ne gândim că indivizii ăștia vin din aceeași  ciorbiță care l-a dat pe bulgakov și pe tolstoi, pe dostoievski și pe puskin, pe gogol, turgeniev și pasternak. și atunci, cumva, înghiți în sec și îi lași să treacă.