suntem in plin sezon al nuntilor indiene, perioada care influenteaza mondial pretul aurului, 2000 de rosii montane si nu sting setea de aur a micutilor indieni care trebuie sa-si jure iubire avand pe cap o plasa de aur, in frunte o bijuterie de aur, in nas inel de aur, eventual legat cu un lantisor de cerceii grei din ureche, colier de aur, bratari de brat, bratari de antebrat si de incheietura, inele de aur, nu verighete, inele multe si grase, aur in buric, aur in centura care strange mijlocul miresei, aur in bratarile zornaitoare de la glezne si, adevaratele verighete indiene, inelele de pe degetele de la picioare, pe care ti le pune soacra si pe care trebuie sa le porti mereu, in pantoful de sport sau in prada, de esti de la curul vacii sau starleta la bollywood. amita stramba din nas, ea si le-a dat jos pe ale ei, a renuntat si la bratari desi, daca ar vedea-o maica-sa ar trebui sa intervina repede cu o canuta cu apa, caci lipsa bratarii de pe mana stanga semnalizeaza faptul ca esti vaduva, adica o femeie care i-a adus ghinion sotului care a crapat inaintea ta. daca esti in sud sau in bengal, pentru vina de a supravietui sotului, esti alungata din sat si invesmantata in rosu, sa te vada lumea de la o posta ca esti o cremenala. daca nu duci presiunea sociala, poti sa te refugiezi la un ashram de vaduve. nandan spune ca nu-s multe si oricum s-au umplute cu amarate din bengal, 98% din ele regretand amarnic ca nu s-au facut servitoare si s-au izolat de lume, alelalte 2% fiind multumite sa ispaseasca crima comisa.

in loc de ashram, acum 200 de ani, vaduvele erau scoase la produs, mai precis erau transformate in tarfe. noroc cu englezii care au abolit practica. pe asta si pe cea care cerea ca nevestica sa arda pe rug cu decedatu, sa alerge impreuna, de mana, pe pistele de biciclete ale nirvanei.

inainte-acum 20 de ani si la orase, la sate si in prezent-trebuie sa semnalizezi ca esti maritata. ai un far rosu-n frunte care anunta barbatusul ca esti data, se cheama bindi. pe linga punctul rosu, de multe ori femeile au trasata o dunga rosie pe cararea care desparte echitabil parul, si pe stanga si pe dreapta, iaca-iaca asa, luate impreuna, dunga si punctul, formand o exclamatie violenta care zice: uite mama, sunt nevasta. in alte zone, pe langa bindi, arati ca esti maritata vopsindu-ti talpile si palmele cu henna.

sariul e si el facut nemteste, trebuie sa aiba o lungime intre 5 metri jumate si 6 metri, nu mai mult, nu mai putin, e foarte incomod si greu de purtat dar nu scapi de el si te duci in blugi la popa, de fapt nu-i vreun popa prin preajma. e doar brahmanul, un cetatean care prin nastere, este destinat vietii spirituale, sacrificiului financiar, oferind in temple si pe langa invataturi si sfaturi nefericitilor din alte caste mai putin educate. dar si asta cu brahmanul fuse si se duse, un vestigiu al vechii indii. e drept ca la tara-adica 80% din india, televizorul si scuterul nu au schimbat mare lucru, dar in megapolisuri, lumea nu mai tine cont de caste si uite asa ai brahman un domn din casta razboinicilor si un negutator din casta servitorilor. insa, in continuare, e indicat sa iti mariti copiii in aceeasi casta, sa nu incerci sa sari parleazul si sa te insotesti cu un brahman cand tu esti un negustor. mai exista deci casatorii aranjate?

ohohoho, pai si normal-sustine nandan. 70% din mariaje sunt discutate la un masala tea intre parintii victimelor, parerea lor nu prea conteaza insa horoscopul are ultimul cuvant. daca astrele vedice spun ca nu e cu noroc, ca destinele mirelui din balanta si al miresei din rac nu se impletesc elegant, s-a zis cu nunta si se fac din nou cartile.

in jurul focului din rezervatia de tigri sunt 5 femei maritate, toate in jur de 40 de ani, toate cu copii de 8-12 ani, una singura cu o casatorie aranjata. kalush e multumita, spune ca ii merge bine si isi aminteste de bunica-sa care-pe vremea aia-nu avea voie nici sa ia numele sotului, adica dupa maritis din ionescu sa ajunga popescu, nici sa il rosteasca asa ca atunci cind satenii o intrebau-a cui esti dumneata? (caci femeile erau ca vacile, ale omului), atunci bunica arata tatuajul de pe mana unde scria a cui nevasta este. o varianta mai actuala exista in continuare in india, de data asta, ca sa nu-ti scrii numele consortului pe piele, ca stanta de la auschwitz, poti sa il gravezi pe verigheta.

amita nu e convinsa, lucrurile s-au schimbat. acum, la televizor, exista my big indian fat wedding, unde vezi cum isi pun pirostriile multimilionarii indiei, jeturi care duc sute de persoane in insule exotice, mariah carrey sau jennifer lopez cantand la urechea nasului mare, o luna de zile de petreceri si sariuri ultra-giga-scumpe, facute de designeri renumiti de sariuri, cu fir de aur si pietre pretioase, “ca vorba aia, suntem al doilea producator mondial de diamante”. dar astea sunt exceptii, adica de ordinul miilor de cupluri dar totusi exceptii pentru o tara de 1,2 miliarde de cetateni. kalush zice ca nici macar ea, cu nunta ei aranjata de parinti, nu a putut sa tina cont de zecile de ceremonii care se intind pe o luna, uneori mai mult. “trebuia sa gatesc pentru cateva zeci de persoane din familia sotului, peste si legume pe care mi le dadea mama. dar lucrez la banca, nu am timp de povestea asta. asa ca am angajat o firma de catering, au gatit ei tot din proviziile pe care le-am furnizat si eu am servit doar masa. dar si aia a fost o corvoada, cu aproape o suta de oameni de hranit”.

nu-i de mirare ca, in continuare, in india femeile mor inaintea sotiorilor, muncite, ciufulite, obosite si speriate. dar mor fericite, cu bratari de aur la maini si inele pe degetele de la picioare, topindu-se in valvataia rugului, vegheate de barbatul care mai arunca un lemn pe foc: tztztztztz, chiar si in moarte ma costi o gramada de bani femeie. mai bine imi luam o capra.

toata lumea sta cu fundul la taj mahal, zambind prosteste aparatului de fotografiat. nu se pierde nicio clipa, din secunda in care ai trecut de poarta, de est, de vest, de sud, oricare din ele, si cetzos-incert  se decupeaza, alb deschis pe alb murdar, uriasul mausoleu, simti cum magnetismul pamantului se schimba si cum esti intors la 180 de grade, cu dosu la a 7-a minune a lumii pentru un selfie taman bun de catarat pe facebook. tineri si batrani, ranjesc incantati in timp ce trag aerul de motz, in poza aratand cum au apucat de ciucurel ce-a mai inalta cupola a tajului. pe treptele care coboara in gradina se inghesuie juma de indie, ele dichisite in sariuri, ei superiori in hainite europene, sugari mai machiati ca bianca dragusanu, aruncand priviri intunecate din ochii rimelati. de ce ii dati cu negru la ochi? sa nu se deoache? nici vorba, creionul dermatograf te face sa vezi mai bine, trebuie sa pui vartos, sa vopsesti micutul ca pe un urs panda si el nu va purta ochelari niciodata.

trei valuri succesive de pustani cu aparate de fotografiat stravechi, te intreaba daca nu vrei sa faci fotografii. nu, nu si nu.in fantanile arteziene plutesc deja peturi goale si peluza e plina de ciupici zburataciti, aia de ii primesti in pretul biletului scump, de 750 de rupee, cei pe care-te roaga toate tablitele-sa ii arunci numai la cosul de gunoi.

sunt doua tipuri de intrari-cea rapida, pentru cei care au dat 750 de rupee si cea pentru localnici care au dat 70 de rupee. te descalti la piciorul monumentului si descult sau in sosete te apropi de domnul de la circulatie care fluiera de-si scuipa bojocii, pieptanand multimea de vizitatori. avand bilet scump, am intaietate, eu si alti 50 de straini, urcam treptele lustruite si ajungem pe platforma de unde, un alt gardian, tot cu fluier, ne mana spre intrarea in cladire. ne pupam-noi astia, veneticii, cu o coada groasa de localnici, care tocmai trec pragul, imbulzindu-se, urland, rapaind blitzuri in seminintunericul dantelat al mausoleului. incepe vizita.

suntem invartiti in centrifuga unei uriase masini de spalat. lumea alearga, pe cuvant, alearga, in jurul mormintelor celor doi-sultanul shah jahan si iubita sa sotie mumtaz mahal. se fac poze, blitzuri scot peretii din intuneric, curajosi se catara pe barile care te tin la distanta de gardul dantelat, in spatele caruia, sunt cele doua morminte, tzipa incantati, un tata cu sugarul in brate se napusteste in pogoul universal si apoi e tarat de curent pe usa. watch your feet, watch your feet-striga o englezoaica impinsa de puhoi cu gleznele in pragurile inalte de marmura, cupolele tajului alearga pe deasupra noastra, nu exista mal pe care sa te refugiezi in asteptarea trecerii urgiei. multimea te scuipa afara, ud de sudoare si stors, ca o soseta dupa un ciclu rapid de spalare.

coada de la “low value” incinge de doua ori tajul, o data la baza platformei, o data la piciorul cladirii, oamenii asteapta desculti si rabdatori, isi fac poze, se imping, urla.

epitomul arhitecturii mughale este o butaforie de buftea pentru ei. ar da dovada de mai mult respect daca in spate ar fi mickey si donald, tzopaind pe ritm de rockanroll. nu exista nimic sacru si frumos, doar bifatul: am fost, am pozat, uite dovada.

un mos se desprinde din coada si vine hotarat catre mine. din engleza stalcita cresc stramb intrebarile: de unde sunt si cat a costat biletul de avion. ii spun ca in jur de 73.000 de rupee, calculeaza incruntat, da din cap apreciativ si apoi se arata interesat de cat de mult apreciez indian culture. foarte mult prietene, enorm-mint senina facand un om fericit. se indeparteaza incantat, revenind in coada unde il asteapta 2 femei cu talpile vopsite rosii, cu henna.

inapoi in gradini: un ghid explica pretios povestea de dragoste dintre shah jahan si mumtaz care a expirat in timpul nasterii celui de-al 14-lea copil din lipsa facilitatilor medicale, pentru ca da, nu o sa va vina sa credeti dar la mijlocul secolului XVII nu existau maternitati. a nascut o fata-spune cu obida ghidul. dupa ce ca e complet aiurea sa faci fete, mai te si omoara la nastere. un alt ghid anunta proiectul taj mahalului negru, pe care sultanul se pregatea sa il ridice acote de taj mahalul alb. canci. de la wiki la orice carte decenta despre taj, toate spun ca acesta este un mit, ca si cel ca shah jahan i-a mierlit pe arhitecti si muncitori ca sa fie sigur ca nimeni, niciodata, nu o sa poata sa ridice o constructie la fel de fabuloasa ca tajul. un alt ghid lanseaza teoria sindicatelor razboinicilor care nu se bat in weekend. aparent sultanul isi lua mereu sotia preaiubita cu el, nu si de data asta, ca era mult prea bortoasa, insa, se batea in cursul saptamanii cu dusmanul apoi sambata si duminica venea acasa, sa o vada. chiar si asa, mumtaz nu a murit in weekend, cand era sotul de fatza, ci poate ca intr-o marti-miercuri, fara ca el sa fie la capataiul ei.

ma simt fix ca in slumdog millionaire. poate ca sunt extra intr-un film prost. care o fi camera sa fac cu mana, poate ma vede mama?

la taj mahal nu ai voie sa intri cu computeru. nici cu tableta. nici cu kindleul. nici cu mancare, guma, tutun. esti pipait de 3 ori, femeile de 3 randuri de gardieni-femei, barbatii de 3 randuri de gardieni-barbati, detectoru de metale se plimba peste tine, esti rasticnit in poarta de metal care tiuie, o fi de la masele, o fi de la fierul din organism, o fi de la tija din mana, ca mi-am rupt-o la schi acum 3 ani? o moasa isi sufleca mainile si extrage din rucsac computerul, sarcina ascunsa ma arunca in strada: marsh inapoi, du-l undeva si depune-l, noi nu avem cum sa-l tinem aici. noi astia cu securitatea. nu au lockere ei, insa toate magazinele de maruntisuri din jur au, de fapt nu traiesc din vanzarea de sariuri si plastice chinezesti ci din inchiriatul de lockere pentru turistul care nu a avut cap sa-si lase electronicele la hotel sau nu a avut hotel din start. ies cu privirea ratacita, gramada de rugby se formeaza instant: lasa bagajul la mine, ba la mine. despic multimea si ma duc intins la un hotel de 0,04 stele aflat la 20 de metri distanta. in curte, supraveghiind niste pete proaspete de asfalt, proprietarii isi sug dintii si stau, desigur pe ciuci, pe o bordurica. nu pot sa primeasca niciun computer, intoarce-te fetito pana la casa de bilete, aia de la un kilometru juma distanta. ies val-vartej si pun ochii pe un magazin de unde pot sa-mi cumpar placi de marmura, pentru mormantel, asta daca ma face cineva ghem, caci marmura e taiata rotund, capac de canal. proprietarul da din cap ca o cobra cand imi aude doleanta: sigur, el imi tine rucsacul, chiar si fara bani, de fapt platesc doar daca doresc. la panda, dupa 4 placi stropite cu piatra colorata, doi ajutori imi ling dosul cu privirea. ceva pare putred.

bobby-se prezinta patronul magazinului, zice ca “no problem” dar trebuie sa facem un inventar: computer, ipad, kindle, banana, 2 portocale si cablurile de la electronice-out. toate raman la el, ca nu o sa putem intra. pai hai sa scriem pe hartie-zice iulian. bobby da din colt in colt, ca el e om respectabil, il stie toata agra, de ce sa scriem pe hartie? atunci hai sa plecam-ma trage iulian de mana. bobby isi aduna respectabilitatea de prin varful degetelor de la picioare si spune: fac parte din comisia electorala a agrei si, in plus am si lockere, va dau cheie si nu o sa fie nicio problema. cei doi gusteri tasnesc de dupa placi si insfaca bunurile, iulian alearga cu ei la lockere in timp ce bobby ma urecheaza pentru ca am facut pacatul generalizarii: asa cum ai 5 degete la o mana si fiecare e diferit, asa nu sunt 5 oameni identici, de ce esti paranoica? voi ati venit la mine nu am alergat eu la v.. iulian rupe usa, cu computerul in brate si trena de agarici dupa el. plecam val vartej, urmariti de privirea trista a lui bobby. ce s-a intamplat? in spate existau 2 lockere, unul cu incuietoare, altul fara, unul din baietasi a bagat bagajul in lockerul fara incuietoare iar celalalt, intr-un numar de prestidigitatie satiric, a incuiat celalalt locker-gol apoi a incercat hotarat usa. hahahahahaahahahhahahhahaha. deci asa. sa mergem la casa de bilete unde sunt lockerele oficiale.

un chibrit ars tragand o ricsa puturoasa ne comunica norocul de a fi primii lui clienti, pret special: 100 de rupee, ne aruncam grabiti sub coviltirul zdrentuit, chibritul da la pedale gafaind pe delusor, se plange de munca grea, viata aspra de biciclist. jelaniile lui ma obosesc mai tare decat il rupe pe el pedalatul la deal. la lockere, mustata primeste demna computerele si apoi cere gratios spaga, ca sa isi concentreze al treilea ochi mai dihai pe seifutul nostru, ia prietene 20 de rupee si fii pe faza. fac pipi-la intrare un domnisor supravegheat de o comisie de rude care trebuie sa invete cum se face bani din ciupeala clientului, pune stop si zice: “you pay”, intreb de ce, stiu ca e gratis intrarea la toaleta. omul da inapoi: “you pay as you like it”. i don’t like it. smulg hartia si intru demna la baie. aici se termina victoriile in lupta cu sistemul.

un bilet pentru un indian e 70 de rupee, pentru un strain 750. in pret ar trebui sa intre o sticla de apa si o pereche de papuci de plastic, d-aia de laborator de fizica, sa ii tragi peste sosetele cand calci pe marmura palatului. nu-ti spune nimeni asta, trebuie sa fii citit inainte sau sa ai un ghid cu tine. chiar asa, de ce nu ai niciun ghid cu tine ca sunt mai desi ca farmaciile pe stefan cel mare, toti ciungii-surzii-orbii sunt ghizi la taj mahal. ne intoarcem la poarta, din nou cele trei randuri de filtre, pipaieli, bipaieli, diving in rucsac. ho-paaaaaa. duduia care imi mermeleste bagajul scoate de urechi un pachet de guma si un biscuite ramas de 200 de ani intr-un buzunar. astea raman aici imi comunica. apoi isi da ochii peste cap: carti, aveti carti, nu poti sa intri la taj decat cu ghiduri de calatorie despre taj. sa mori tu? terorismul intelectual. ce as putea sa fac cu volumasele mele? uite, mi-am adus cu mine siddhartha a lui hesse, e despre india. si mai am india secreta unde domnu paul scrie despre yoghinii din anii 30, pentru numele lui dumnezeu, terminati cu tigania asta. urlu. femeia imi face semn sa trec. teorie: sistemul de paza este pe tamja cu comerciantii locali. iti opresc diverse lucruri, ca sa te faca sa le lasi la lockerele astora si, astfel, toata lumea face un ban.

am intrat. maine va zic ce am gasit inauntru.

grupul de pensionari francezi se buluceste la usa vagonului cu jumatate de ora inainte sa oprim in agra, manati de ghidul care a pierdut notiunea timpului in ceata care inconjoara caile ferate si ceasul de la mana impiegatului. agitatia e sparta de ragaitul unui calator care boncaluieste singur, pe bancheta, in cautarea unei femele care sa ii devina partenera. garnitura franeaza, sarim in borcanul cu viermi frematanzi care este gara si suntem purtati de turma de turisti straini, toti speriati, toti cautand cu privirea ceva, un sprijin, un stalp, sa aruncam privirea ca pe-un lasou si sa ne agatam de el si sa lasam sa treaca mareea umana. nu ai de ce sa te prinzi. suvoiul de turisti e strans intre malurile taximetristilor, e bine indiguit, nu ai cum sa scapi, ne varsam cu totii afara in poala soferilor care ne preiau cu bataie, ca la cricket. 150 de rupee pana la taj mahal-anunta un sofer la a 6 a tinerete aratand un carnet pe care scrie cu litere de tipar mercurialul preturilor pana si de la taj si restul de atractii din agra. e insotit de un batran demn, cu turban si barba alba. e unchiul, care arata a nonagenar dar, ca intr-un banc de-al lui taica-miu, are doar 63 de ani, 40 din ei petrecuti facand pe ghidul si soferul pentru turistii care viziteaza taj mahalul. dovada ca turistii i-au mancat zilele dar el nu e suparat pe ei, uite acum vrea sa ne ajute, sa ne tina el rucsacul in portbagaj si sa facem impreuna un tur de 8 ore, doar 850 de rupee, “veli gud prais”.

visez un masaj la oberoi, al mai burghezo-mosier hotel din agra, diseara am alt tren, n-am chef sa stau toata ziua cu curu-n masina unchiuletului, ii spun ca nu multumesc, ca nu pot sa las bagajul, spune ca e batran si nu are ce sa fure din rucsacul meu, ca nu avem aceasi marime si nici aceleasi gusturi la haine, ii spun ca vreau la oberoi. si abia atunci, dupa ce isi da ochii peste cap, dubleaza pretul taxiului, ii spun ca nu ii dau banii astia, ca nu asa ne-am inteles, am convenit sa ne lase la poarta estica, el incearca sa ne convinga sa nu aruncam banii aiurea la oberoi, ne duce el la un hotel pentru cateva ore, veli cip si asta. ma tin tare ca piatra si tot ca o piatra sunt aruncata din masina taman la poarta de vest, nu aia la care vroiam sa ajung, ci poarta unde te asteapta un alt grup de piranhia dotati cu trasuri trase de cai sau de camile, biciclete, masinute electrice, ricse. poate vrem sa schimbam valuta, poate vrem cazare ieftina dar curata si de renume mondial? nu, nu si iar nu. caut lockerele sa las rucsacul, le gasesc si fac stanga imprejur in fatza peretelui de usite amarate pe care cu un scuipat le trantesti la pamant.

pe langa mine trece o camila tunata, tunsa ca un rapper, tragand o caruta cu perdelute cu lion king. in tufe se caftesc pe niste mere un grup de maimute cu curul rosu iar in intersectie un motociclist batran a intrat in viteza intr-o ricsa trasa de un biciclist si acum multimea scandalizata ii da bobarnace si ii planteaza sudalmi in pamantul afanat al karmei lui triste. soldatii de la bariere, nenumaratele bariere care hasureaza obrazul orasului, stau pe ciuci, fetze de valutisti, asteptand un client sa il tzapuiasca. orasul te impresoara jegos, purulent, duhnitor. uite si toaleta oraseneasca: trei pereti faiantati, cu dalele pline de rahat si urina curgand prin jgheaburi in paraul de jos, mai radioactiv ca fukushima.

imi aduc aminte ce spunea abhishek: agra e orasul pe care you’ll love to hate it. si nimic nu se va schimba. pentru ca politicienii din guvernul regional sunt pe tamja cu cei din conducerea locala, pentru ca fiecare veriga, de la omul cu camila, la cel cu ricsa, la proprietarul de hotel sau de magazin ridicat in buza taj mahalului, toti sunt legati intr-un urias lantz al spagii care nu poate fi rupt, pentru ca atunci, ajungem la haos. iar indienii, ca si romanii sub guvernul nastase si sub guvernul ponta, sunt iubitori de liniste. furati domnilor, furati cat puteti, dar faceti-o elegant. pe tacute.

ps. maine vine partea a doua din epopea agra-taj. tineti aproape, hehe

gara din umaria apare la capatul unui drum pietros-rosu, e 4.20 dimineata, bezna. infasurati in panze subtiri, dormind direct pe piatra peroanelor, intrati in criogenie, la numai 8 grade, indienii se vor trezi taman in 2078, intr-o tara unde salariul mediu e de 3000 de para si miroase a rahat ca o alternativa bine-venita la iasomia care iese din curul tuturor.

trenul de varanasi opreste in statie un singur minut dar trenurile indiene sunt lungi, au 15 vagoane, 20 chiar, cele de clasa a treia nu comunica defel cu alea mai rasarite, cum stiu unde sa ma duc, sa ma pozitionez in asteptarea vagonului meu HA1? politistul de gara, mustata de maharaja tip ghidon de semicursiera, dand sa ii intre in ochi, sare de pe peronul 1 pe liniile ferate, le trece tacticos, si se catara agil pe peronul 2, unde un mos serveste ceai dintr-un ceainic de pe vremea mughalilor. toarna in paharute de plastic masala tea unor mosulani legati in fulare, cu degetele de la picioare rasfirate, negre si groase, inflorind din slapi de plastic. maharaja da din cap, asta inseamna ca stie engleza, o sa ma ajute sa astept vagonul la locul potrivit de pe peron. vorbeste mult, ceva in hindi, ca engleza sigur nu e, apoi isi leaga capul, stanga-dreapta-stanga-dreapta, cu un zambet sagalnic, ca intr-un film de bollywood. are un batz in mana, cu care tine infractorii feroviari la distanta. ma conduce intr-o zona mai putin luminata a peronului 2 si zice sa astept, zice din palma, intoarsa decis in pozitia stop, nu zice din gura. trenul intarzie doar 15 minute, fantastic, punctualitate japoneza. nashul bifeza locurile pe o hartie si deschide calea pe un hol, printre perdele de sub care ies ciorapi bejulii sau talpi vopsite cu henna.

lumina zburataceste din cotet un cuplu de varsta mijlocie, ea zgribulita in patul de la etaj, el-mustacios-contabil-blajin, clipind des in patul de jos, isi cer scuze si isi strang rapid catrafusele in timp ce nashul trimite spiridusul, un mos cu vesta de lana, caciula si camasa cadrilata, sa imi aduca perna si patura si un plic in care sunt doua cearsafuri curate. pe celalalt pat de sus, clipeste un chitarist musulman, cu barba de pitic de gradina si par prins intr-un stramp de dama, negru. pe patul de jos doarme dusa o fetiscana de 9-10 ani. gaina din patul meu de sus coboara si se ghemuieste linga ea, in timp ce contabilul spune: pliz ischiuz, mai dotar. isi pazesc copilul ca pe butelie, speriati de violatori, infractori, luceferi nemuritori care se baga sub paturica si-o necinstesc pe aia mica.

e mai frig decat afara pentru ca istetii de la indian rails au dat drumu la aer conditionat. imi joaca dintii in gura, nu-mi mai simt varfurile degetelor, mamica se strange colac, in jurul fetei, isi trage un batic peste masele si boscorodeste stins gerul din vagon. in timp ce noi crapam de frig, fix in timp ce noua ni se intampla asta, intr-un alt tren care se taraste cu 40 la ora, undeva spre sud, 26 de oameni dau ortu popii intr-un incendiu pornit de la un scurt la instalatia de aer conditionat.

trenurile indiene sunt niste parnai pe sine, grilaje metalice zabrelesc ferestrele, unul dintre calatorii vagonului cuprins de flacari, a reusit cumva, nu stim cum, sa sparga fereastra de la wc si, astfel, sa ajute niste calatori sa iasa nevatamati afara. nevasta-sa, unchiuletu si un nepot au murit printre cei 26.

dar noi nu stim asta, afara ies zorii, ies aburi din pamant, ies sarmanii din corturile ridicate pe langa calea ferata, draperiile zboara de-o parte si incepe foiala. trece un cetatean care anunta meniul zilei: la 60 de rupii, adica 1 parai, primesti o tavita cu orez, chapati si doua sosuri groase, din care icebergurile legumelor ies coltoase, ca dintr-o borala de betiv. fata si mama stau in fund pe patul ingust, tatal trebaluieste la cele 5 pungi cu mancarici. sunt hobbiti, pregatiti pentru cele 4 calatorii cu trenul pe care si le-au propus in aceasta vacanta. 87% din timpul liber si-l petrec astfel in tren, tarandu-se din calcutta la jaipur si din jaipur la varanasi si din varanasi in darjeeling si apoi inapoi in calcutta. unde este cel mai mare muzeu din india, anunta victorios mustata taticeasca. noroc cu englezii ca altfel se topea totul intr-o masala mazga si nu mai stiati de unde veniti si pe ce lume sunteti. asa o fi-marturiseste omul din calcutta-e coruptie si murdarie dar este tara lui si nu poate sa o vorbeasca de rau. imi spun in gand: ipocrizie.

trebuie sa merg la toaleta. aia de clasa I e cu dus si tron european, aia de clasa a II-a este pe ciuci si talpici de astronaut pe care te asezi intr-un echilibru fragil, tinandu-te de pereti, caci trenul se zguduie nehotarat. un elefant inghesuit de moarte, cu picioarele stranse sub trupul enorm, putrezeste seren langa calea ferata.

aerul conditionat viscoleste in tren, mustata citeste ziarul si fiica’sa se joaca pe smartphone, in timp ce garniturile se tarasc prin atata mizerie cat poate mintea unui om sa stranga, sa multiplice cu 678.941 si apoi sa ridice rezultatul la cub. ma gandesc la campiile pline cu pungi din romania si-mi spun ca e mai bine decat aici si totusi, cat de mult mai rau decat italia este.

sa-ti iubesti tara nu inseamna sa fii orb la defectele ei.

abhishek trage din paharul de vin cu un aer demn, in ciuda caciulei de lana care ii ascunde fruntea si il face sa arate ca un sofer de tir, ingramadit deasupra motorului. in delhi o sticla de vin indian nu coboara de 1200 de rupee, adica 20 de dolari si unul frantuzesc, pe care il iei la megaimage cu 30 de lei, aici costa 40 de dolari, din start de 4 ori mai mult ca-n romania. de ce? pentru ca ..taxele.

drumurile sunt niste elastice de chiloti cu tzichiul iesit, prafuite, prapadite, subtiate intr-o banda de aparitia unui crater sau de erodarea asfaltului. te uita dumnezeu mergand pe ele, trei zile si trei nopti din delhi pina in bangalore, dar ce e mai grav, platesti o gramada de taxe pentru intretinerea lor. 33% din venituri, zice nevasta unui bancher din chennai, se duc pe taxe, printre care si taxa de drum.

pe drumul spre rezervatie, 4 ore printre sate rupte-n cur, crescute la buza unor gigantice fabrici de ciment, ca tuleiul pe barbia adolescentului, ne oprim de 10 ori la posturi de politie. bariera 1, bump, bariera 2, chiosc uneori, scaun de plastic, d-ala de terasa, de cele mai multe ori, pe care sta un om cu aspect de bisnitar, imbracat in kaki, cu un facaletz rezemat de picior, bastonul de politist. el doarme, dar la auzul masinii se trezeste si intinde mana in care intra invariabil 18 rupee. pentru ce? pentru intretinerea soselei. pai nu e intretinuta si de ce ar lua politia banii astia? ca sa se asigure ca nu mergi cu motocicleta cu 3 oameni pe sa, in loc de maxim 2. indiferent ce intrebi, indianul iti va da un raspuns, nu poti sa-l inchizi, este incarnarea lui hopa mitica. insist: de ce nu repara soseaua, uite ce gauroace sunt in ea?

raspunsul vine uimitor, ca a doua sosire a lui mesia pe pamant: pentru ca autoritatea nationala a padurilor a rugat autoritatea nationala a drumurilor sa nu mai repare drumurile. cand astea erau bune, in fiecare zi era cate un animal salbatic omorat. asa, de cand au lasat drumurile sa se ferfenitzeze, soferii sunt precauti, merg incet si nu terfelesc caprioara si mistretul. este o atitudine conservationista practicata de statul indian, cam cum era si ceausescu ecologist si intreaga romanie sarbatorea “earth day” in fiecare zi, cu cate o pana de 12 ore de curent.

unde se duc atunci banii din taxe? in educatie? in armatele de it-isti de lut care deservesc noapte de noapte, ostiri de americani retarzi, care nu stiu sa inchida calculatorul sau sa-si schimbe parola la facebook?

tztztztz. nu. banii nu se duc nici acolo. caci scolile guvernamentale sunt niste orori de unde copilasul iese lobotomizat, gata sa se faca politist la tara, pe un scaun de plastic si sa intepe cu facaletul biciclistii prea grabiti. nu exista scoli vocationale, cand termini nu ai o meserie si stai pe ciuci sa astepti ca statul sa aiba grija de tine. si el are, ca are nevoie de votul tau. dar cand o sa ajungeti 1,5 miliarde de indieni, poate statul nu o sa mai aiba de unde sa va dea la toti si ori o sa dea mai putina pomana, ori o sa o taie de tot. si atunci sa te tii, sa-ti faci adapost antiatomic, caci revolutia va veni si, in drumul ei, sigur va fi mai mult de un roadkill pe zi.

indienii pricopsiti sunt insa precauti. platesc scoala vlastarelor, scot banu gros, mai ceva ca baietii din pipera. 1000 de para e costul mediu dar in banii astia, scolerul primeste de la asistenta medicala in clinica proprie a scolii, cu analize, chirurgie si dinti reparati gratis, pana la piscina, ipad, cursuri de yoga, cricket si .., na ca am aruncat ziarul cu reclama. dupa scoala, copilul va pleca in australia, in state sau in anglia la facultate. tot pe bani grei. ca taticul are in curte un putz in care scufunda galetusa si scoate aur, lingouri cat scaunul si pepite cat o minge de fotbal.

abhishek a dat peste gat vinul. niciunuia dintre barosanii care se fatzaie cu paharul in jurul focului, nu-i trece prin cap sa plece din india. clar, e coruptie, e putregai, capitalism bubos, dar ce s-ar face ei daca nu ar fi asa? cum ar pradui atatia bani?

totul in india se invarte in jurul paradoxului. daca lucrurile s-ar face bine din prima, e ca problema soselelor, indienii vitezomani ar calca pedala democratiei pana la podea si ar face liniutze prin subcontinent, in timpul cursei mierlind-o atat ei cat si vietuitoarele din jur.

nu mai bine atunci, lasi lucrurile sa se prabuseasca, sa se degradeze, sa incetineasca si astfel sa se produca atat de necesara selectie naturala? aia care au bani, isi pun un bump in fatza casei si suspensii bune la masina. aia fara bani..astia pot juca, contra subventiilor de la stat, rolul de bumper viu.

khajuraho este vestit pe plan mondial prin..cei 4 unguri din cluj ridica din umeri, ei nu au vrut sa ajunga aici, domnu de la agentia de turism le-a vandut khajuraho, ei vroiau taj mahal si varanasi dar omu de la agentia de turism a zis cum sa nu se opreasca tocmai ei la templele kamasutrei, maestrii mondiali ai pornografiei, nu ar vrea dansii sa invete noi pozitii de zis ioi?

templele din khajuraho sunt considerate una din cele 7 minuni ale indiei, sunt monument unesco si au fost ridicate pe la 900-1000 de catre dinastia chandela, creata de chandravarma, fiul unei printese care a fost luata la ochi si fertilizata de domnul luna, echivalentul luceafarului nostru. chandravarma a omorat la 16 ani primul tigru, cu manutele sale si, dupa a purces sa-si mareasca regatul. cand nu se cafteau, artistii chandela sculptau la temple si ce puteau ei sa sculpteze pe langa scene de batalie cu elefanti, cai si care de lupta?

au sculptat sex in grup, sex stand in cap, cu dansa venind in spagat deasupra si doua domnite care o tin pe langa, la randul lor mangaindu-se sau fiind mangaiate de cetateanul care sta in cap si al carui celalalt cap e-n norii pantecului domnitei, avem sex cu cai, atat oral cat si anal, avem trisome-uri si elefanti curiosi care privesc libidinos catre cuplurile angajate in contact fizic.

generalul alexander cunningham, cel care a pus pe harta “descoperirea” templelor despre care tot satul stia ca sunt icisa, in jungla, cunningham deci, victorian destoinic, care credea ca onania duce la orbire si sexul la pierderea memoriei, a fost oripilat de tematica abordata de artistii jain si hindu.

dar ce sa insemne figurinele si ce vrea sa zica autorul lor? unii istorici zic ca toata bucata erotica a fost sapata pe pereti ca sa imbune spiritele rele, poftiti niste pornosag, bucurati-va de el si lasati-ne pe noi in pace. altii spun ca este o manifestare a virilitatii, caci nu vedem acuplandu-se zei ci oameni si ca acele pozitii acrobatic-absurde, cu barbatul in cap si dinsa in spagat, in aer, tinuta de alte doua balerine rusoaice, sunt niste cifruri care ascund mantre care, practicate duceau la iluminare. caci, nu-i asa, cand cei doi faceau dragoste, sprijiniti ca bassetii sa se acupleze, ei deveneau unul, spiritul suprem, tantricii sustinand ca sexul este doar o alta forma de rugaciune. amin. a treia categorie spune ca este o forma de educare a baietilor in arta sexului, caci acestia traiau segregati, intr-un soi de manastiri si de unde sa stie saracutii cum si unde sa bage ce?  multe picioare, maini si coloane au fost rupte daca s-a incercat aplicarea stricta a schemelor de lucru prezentate pe peretii din khajuraho.

o cohorta de indieni batrani, molii uscate cu aripi scuturate tarandu-se pe coate pe treptele abrupte, intra de-a busilea in burtile templelor. nu rosesc la vederea altarelor falus, nici cand ating sanii grasi ai dansatoarelor sculptate-n piatra nisipoasa. se roaga la penis-spiritele necorporale ale zeitatilor, nu ranjesc ca occidentalii amuzato-jenati cu ochii-n pasaricile statuare, isi fac treaba si pleaca iar in patru labe, ceata portocalie-rosie-verde tipatoare, sa-si recupereze sandalele lasate la baza piramidei.

desi este incredibil de curat dupa standardele indiene, desi sunt garzi la usa, care se asigura ca nu ai intrat cu tutun de mestecat si nu stuchesti intre tzatze vreo odalisca, desi femei ciucite penseaza peluza, cu toate ca sunt gardieni care te pun sa o arzi in sosete in complex, tot nu poti sa pastrezi curatenia absoluta. mosulanii isi uita apa pe capul lui chandravarma, o plasa cu piscoturi la picioarele lui ganesha, o punga de pufuleti in coltii tigrului, inca un pet parasit la baza templului, ofranda catre domnii angajati in tantricul sex. cum spiritul neincarnat ramas in falusul ma’sii reusesc indienii sa renunte la posesiunile lor mereu in alta parte decat la tomberon, nu reusesc sa inteleg.

la terasa de vis-a-vis de gradina cu temple, cei 4 unguri rasufla usurati dupa un tur grabit de sex explicit, “astia sunt nebuni la cap” zice cel mai simpatic si apoi, toti 4, se arunca pe un pui shanghai si 37 de beri. exotic. ar fi putut sa aleaga pizza sau paste. in definitiv, khajuraho este nu numai locul templelor kamasutra ci si orasul tuctucurilor piaggio si al celor mai multe pizzeri din india. traiasca cicciolina.

e 5 si 15 dimineata. bezna, 9 grade, soferul gypsyului isi strange falcile in fular si ii da bice. masina zangane, calcand ca proasta prin gropile imense in care daca sari, ajungi direct in islanda, pe partea ailalta a pamantului. copiii familiei lui abhishek tremura pe banchete, sub paturicile inflorate, subtiri ca democratia bucuresteana. aryan declara ca ii este atat de frig incat doreste sa se sinucida. este fiul serifului lui EA Sports din india, are 8 ani si, in afara de frig, uraste sa vorbeasca hindi. bate campii in engleza in bezna rarita ca turul pantalonilor lui bunica-miu, de farurile gypsyurilor care aduc turisti de la poarta, unde au fost sa se inregistreze pentru vizita. gypsyurile sunt niste masinute produse de maruti, special pentru safariurile de tigri. complet descoperite, cu banchetele aranjate in trepte, astfel incat cei din spate sa vada de capetele celor din fatza, ca la meci. cumva vehiculele par total nesigure, daca vrea un tigru sa muste din cornetu cu turisti, nu ar avea nicio problema. o singura data a fost inregistrat un atac, mult spus. de fapt, un tigru urmarea o caprioara, masinile alergau in paralel cu traiectoria vanatorii, gazela a sarit brusc printre gypsyurile din coloana, tigrul a bagat unghi drept, s-a catarat pe capota, soferul s-a predat, mainile sus, urina in nadragi si, in saltul sau dupa caprita, tigrul i-a insfacat cu ghearele, o bucata din brat, piele, carne, lasandu-i totusi oasele intacte, dovada martiriului de a lucra in turism intr-un parc national.

din 2012 au fost interzise safariurile cu elefanti, alea care te lasau sa o iei prin jungla si sa te sui pe tigrul atipit in iarba, s-a zis cu pozele de national geographic, roaga-te sa treaca tigru strada, sa nu il apuce lehamitea de atatea tipete si motoare ambalate si sa stea la el in copacel, departe de lumea dezlantuita. tot din 2012, a fost redus numarul de turisti acceptati in parc cu 50%. pe hartie. la poarta, soferul cu fatza de saddam si apucaturi de colonel de securitate, al unui gypsy de designer, care arata ca un bob pe roti, pune in mana portarului niste rupee mototolite si baga in parc 6 mumii, doua decorate cu caciulite de mos craciun, alte doua impodobite cu 8 kile de aur si alte doua, adormite sau moarte a doua oara, pe scaunele din spate. pe scaunul din fatza urca “grase”, ghidul care pare sa aiba ca tehnica de atragere a tigrilor, flendurirea propriilor carni puhave. nu prea vorbeste engleza asa ca ne traduce apu, unchiuletul trimis de familia abhishekului sa aiba grija de cei 3 copii, infrigurati si nelinistiti de expeditia care incepe.

intram in parc pe langa doi melci de tabla-cos de gunoi si grase porneste sa ne ghideze aratandu-ne-pentru ca desigur nu aveam cum sa-l vedem acolo, in mijlocul drumului-un elefant care defecheaza tacticos o punga billa de balega.intram pe teritoriul tigresei cu 4 pui, grase ne arata urmele animalului, clare, pe nisip. comenzile ies scurte, soferu cu maselele in fular accelereaza sarbatic, mi-e atat de frig incat simt ca devin frig si ca daca ating apa din sticla, o sa inghete. ne oprim in dreptul unui copac unde maimutele agitate tipa isteric. “dau alarma ca e tigru in preajma” zice grase. asteptam juma de ora, se strang alte 4 gypsyuri si stam, stam, aryan declara ca isus si vishnu sunt amandoi mituri si nici mos craciun nu exista. unul din copii adoarme si sforaie incet, “tigrul” striga emotionat apu, nerealizand ca e fi-su care maraie in somn. schimbam locatia caci, de data asta “caprioarele spun tigru, tigru, auziti auuu, auuu, asta anunta ca e tigrul in zona”.

un marait grozav din tufe, grase urla sa dam cu spatele, din tufe iese tigroaica, incet, calculat, trece poteca si se pierde in clicurile isterice ale aparatelor, copiii rag scosi din minti. gata, au bifat, acum vor sa vada un leu, de ce ar mai vrea sa vada inca un tigru, de ce ne mai chinuim pe potecute, sa ciulim urechea la maimuta, la caprita?

grase e in delir-mos craciun exista, se asigura ca suntem multumiti ca am vazut tigrul. bineinteles brother, fii sigur.

mainile ghidului din fatza se ridica disperate, degete raschirate, stop-cinci-bate cuba. ne apropiem incet, tragem langa celelalte jeepuri ale caror ocupanti se desfata de minute in sir cu pameera. cel mai mare tigru din intreg bandhavgarh zace pe-o parte, “rare sighting” sopteste suierat-infiorat grase, “very rare sighting”. tigrul zace langa poteca, ochi deschisi, clipind lenes, burta colosala, acum doua zile a omorat o vaca de 200 de kile si hap, a inghitit-o. se invarte pe spate, casca si se intinde ca un parlamentar dupa o sedinta de buget, in timp ce aparetele foto pocnesc si grase isi descarca legaturica plina de povesti despre pameera: l-a omorat acum 3 ani pe tac-su, b2, asa il chema pe tac-su si apoi a devenit el alpha male dar nu o sa mai dureze mult pentru ca deja un alt tigru trage aproape si face incursiuni in teritoriu. la 15 ani se cam termina dominatia unui tigru si alt alpha isi face loc. 3 ani de glorie, atat au tigrii, poate chiar mai putin daca au ghinionul sa intalneasca sateni nevrotici care au pierdut o vaca.

ramanem 15 minute cu ochii-n blana trantita in iarba. putere odihnindu-se. maretie somnolenta. mai sunt doar 65 in toata rezervatia. din care am vazut doi. grase are dreptate, mos craciun exista.

nalin zice ca bautura in india a inceput sa fie un drog social de maxim 20 de ani. indianul obisnuit nu bea, ala de la oras din 2 beri mici e praf, sarind vesel de pe un picior pe altul, cu un ranjet alb intins peste maroniul de vanataie veche de 2 saptamani, dupa ce ai luat o tranta la snowboard. desi toata lumea iti ofera “veli cip, gud cualiti” iarba sau hasis, nu pare ca vreunul din ele sa fie drog recreational pentru poporul subcontinentului.

si atunci, ultima explicatie care-mi ramane pentru atitudinea visator-durere-n-anus-optimista a acestuia, vine din iuteala mancarii. animatia matzelor alearga la cap si transmite creierului: prietene, iote cat de rapizi suntem, cat de iute ardem, cat de tare ne grabim, hai sa ne asezam acum pe ciuci si sa vedem cat de departe am ajuns, eventual sa meditam la ierarhia urgentelor si sa ne descotorosim de simpla lor definitie, caci si-n definitiv, ce dracu e aia o urgenta? krishna iarta-ma, ca uite ce urat am inceput sa vorbesc.

in india, viata insasi este-tautologic, iata, dovada vie a optimismului hazliu nascut din drogarea populatiei cu condimente. avem optimismul feroviar: trenuri care anunta ca o sa ajunga la 12.53, fix si ajung la 19.47. tot fix. optimismul rutier: si ce daca strada are 7 metri latime, si 13 gropi in asfaltul lovit de scarlatina? o sa incapem cu totii, bagati-va nu va temeti, o sa ne trecem, cot la cot, automobil care depaseste camion care depaseste tuc-tuc care depaseste biciclist care depaseste negustoru care impinge carutul cu ceapa care depaseste boul tavalit la marginea drumului. iar pe partea cealalta vine intinsa catre tine, o escadrila cu dispunere identica. nimeni nu franeza si nu trage stanga. toata lumea aluneca lin, claxonand dement, anuntandu-si optimist victoria asupra mortii.

carlos are vreo 6-7 ani. ma ia de mana in timp ce ma uit la iazul din khajuraho si imi povesteste despre familia lui, 4 frati, unul politist la varanasi, altul a murit muscat de cobra si o sora a murit calcata de masina. zambeste inveselit de istorie. plusez cu cunostintele mele moarte: vecinu de la 4 a crapat strivit de un tir, mai stiu niste baieti care si-au rupt capul cu motorul, cutarica are un frate care s-a prapadit de cancer. carlos rade hotarat acum, cu hahaha si hohoho, “we are the same, we are the same” spune el manat de multumirea redescoperirii speciei. stabileste pe chestia asta un mic dejun la el acasa, pentru a doua zi la 8.30. “vin sa te iau de la hotel”, draga carlos, nici vorba, oi fi eu cel mai contipat cetatean din india, dar asta nu inseamna ca vreau sa am urma de colac pe cur, ca cristina, regina r&b-ului in pozele date de pretenu ei pe internet. carlos isi pastreaza optimismul. stie ca voi fi la 8.30 la el, la chapati.

“schimb valuta”-anunta incantat un indian, cazat confortabil cu bucile pe calcaie, “domnita, schimb valuta”, ii zic: nu multumesc. omul e derutat, “why not?”. chiar asa, de ce nu ai schimba niste valuta, nu simti cumva ca acum ar fi momentul ideal sa schimbi valuta, nu simti aroma valutei transformandu-se in mainile omului pe ciuci, in rupee calde?

nu schimb azi, poate maine. “ok, ok, tomorrow. come here morning, i change money”. omul se reinstaleaza in culcusul pufos de optimism, narcotizat de condimentele din mancare, de praful gros care ii tencuieste simturile, de linistea pe care ti-o da siguranta ca vishnu vegheaza, tu n-ai nicio treaba. daca o sfeclesti in viata asta, oricum mai ai vreo 700 de alte vieti in care poti sa-ti iei revansa.

abhishek are o mana de bungalowuri in jungla, in bandhavgarh, rezervatia unde se spune ca dai peste tigrii cam cum dai peste hahalere in usl. in curtea lui abhishek nu exista net si nici telefonia mobila nu a fost poftita inauntru, a intrat cumva pe furis si o gasesti doar la 1,2 metri de sol, sub un copac timid crescut printre buruieni. la usa domeniul abhishekului, masiva, din zabrele, poarta de parnaie, picoteste un mustacios ars ca un chibrit. la bar servesc trei sateni impiedicati, grabiti si binevoitor infricosati, caci, chiar daca stapanul nu este aici, daca nu-si fac binele temele, o sa afle si o sa le arda o bataita la popou. sunt baieti din parati, satul de langa, traiesc in cocioabe, nu au mers la scoala, nu stiu o boaba de engleza si abhishek e zeul care a pogorat din chennai si le-a dat o paine sa manance, angajandu-i la el pe plantatie.

nicaieri in india nu o sa vezi femei chelnerite, barmanite, ospatarite, cameriste. nu se face. femeile stau acasa, puiesc, cresc puii, nu sterg rahatul de strain, il sterg pe cel al sotului si balele copiilor, unu, trei, doisprezece. nici macar studentele nu lucreaza in baruri si restaurate ca sa-si rotunjeaza bugetul. e rusinos. parintii trebuie sa finanteze scoala progeniturilor, nu exista in cultura indiana notiunea de student care baga munca si studii. si atunci cine sa ramana sa faca paturile turistilor si sa le aduca ceaiul masala? barbatii disperati, care nu au gasit o munca barbateasca si acum strang tampoanele americancelor si trag apa dupa scaunul moale al nemtilor.

unde e abhishek? omul ashok, liderul servitorilor de la ecoluxresort, zice ca e plecat la safari cu familia sa de 19 persoane. apar la 7, valuri de copii care rag, alergandu-se prin miristea de unde se ridica speriati pasaroi grasi cu ciocuri rosii. un coiot alearga spre bucatarie si slugile o pun de un foc. nimeni nu vorbeste cu ei, nimeni nu le multumeste, se latra ordine scurte, satenii alearga cocosati la bucatarie, aduc sticlele de rom, toarna, spala pahare, strang farfurii, mereu cu fetze de caini batuti, permanent in blockstarturi, gata sa sara atunci cind abshishek ridica degetul mic.

famillia lui abhishek este de fapt un grup de prieteni, cfo la hsbc, ceo la EA sports, alt serif la cea mai mare companie de asigurari din india, inca un senior viceprez la hsbc, o domnita care poarta bluethootul in ureche chiar si aici, desi nu e retea, obisnuita sa comande peste servitoare si peste bucatareasa. india rupta in doua: taranii papuasi, miscandu-se stangaci in blugii cu care nu sunt obisnuiti, mestecand stramb cuvintele in engleza si casta brahmi, intelectualii, astia de stau in rezervatii de bogatasi, crescuti la scoli americane, vorbind fluent engleza, invatandu-si copiii sa vorbeasca engleza, scarbiti de intunericul mistic al celorlalti 1,1 miliarde de conationali. noroc ca sunt castele sa ii tina deoparta, sa nu ii lase sa isi mixeze sangele lor infectat cu inferioritate, cu hematiile lor scolite la londra.

serios? mai exista caste in india? hahahaha, nu draguta, nici vorba. se spune ca sunt 4 caste: intelectualii, razboinicii, negustorii si muncitorii. in principiu nu e permis sa sari parleazu si sa te imperechezi cu o persoana care nu apartine castei tale. si chiar si in casta ta, exista impartiri pe secte, pe familii, religie, unii sunt cu vishnu, altii sunt cu shiva. dar india acum se schimba, in curand toate aceste garduri electrificate sociale se vor narui.

la urmatoarea furtuna solara, poate. pana atunci, monica si surya stau linistite, fetele lor sunt la adapost, se vor marita cu vreun copilas de bancher sau inginer, vor mosteni servitori care se vor arata multumiti sa castige 5000 de rupee pe luna, in timp ce o cutie de cereale costa 500 si se duce pe soseaua gatului intr-o saptamana. “sa stii ca incep sa invete sa citeasca si sa ceara mariri de salariu. femeia care imi face curat, mi-a cerut sa-i mai pun 1000 de rupee la salariu si chiar si un avans de sarbatori. i-am dat 500 si i-am spus ca e norocoasa”.

e 2014 dar 1789 frantuzesc este la 200 de ani in fatza. poate atunci ashok, in loc sa umple umil paharul cu rom, il va zdrobi de fruntea lui abshisek. dar pentru asta trebuie sa fii din casta razboinicilor si el este doar un amarat de muncitor. de la tara.