mailul de la agentia de turism care organizeaza excursii la zona demilitarizata de la granita dintre cele doua corei ma baga-n sperieti vestimentari: nu ai voie sa te prezinti in tur imbracat in maieu, nici in tricou cu gulerul rotund, nu in sandale sau flipflopsi, nu in trening, nu in mini sau pantaloni scurti. sa nu carecumva sa alegi din vasta-ti garderoba de vacanta taman pantalonii de piele sau blugii cu gauri in ei sau prespalati, n-ai voie in hainute “military style” sau de culoare bleumarin. de ce, de ce, de ce, de ce, intrebi si raspunsul vine scurt si aspru ca o caramida-n parbriz: pentru ca asta e dress codu tovarasa, nu-ti convine, nu pupi panmunjom si nici vizita la joint security area.

ok.

scot cardul, fac turul mallurilor, imi iau camasuta cu guler corect, imi curat pantofii, trag sosetele pina la genunchi si imi tai unghiile, la 7 dimineata, rupta si sparta, ma prezint in fatza biroul agentului de turism care a semnat corespondenta dintre noi cu “tourdmz” (demilitarized zone) ca sa ma trezesc fruntasa grupului format din 6 canadieni ponositi care au venit cu rucsacul la ei, in caz ca nu-s corect intoliti sa mai puna pe ei o carpa, un domn chel dar cu o barba imensa, pe care frate-miu ar fi putut sa-si scoata la vanzare intreaga sa colectie de martisoare, un cuplu de irlandezi sleampeti, desigur in sandale si maieu si un englez in camasa dar in blugi spalaciti, unde nu-s picioare vai de bust. ce ne facem fetelor, ii trimiteti acasa? nici vorba, oamenii se inghesuie in autobuzul cu ferestre incondeiate cu perdelute de dantela, domnul cu barba cat pleata mariei dragomiroiu, si-o asterne pe burtica si apoi adoarme ametit de ploaia molcoma de cuvinte ale ghidei care vorbeste engleza pe sarite dar compenseaza cu “iu nou” si zambete cu subinteles. i don’t know dar ciulesc urechea pina simt ca prind cuvinte cu toata suprafata pielii, cu obrazu, cu palma, chiar si cu bucata de gamba care iese de sub soseta. ghida isi cere scuze ca am plecat cu 3 minute intarziere in tur, desigur exista si o scuza, 3 cetateni care au rezervat excursia la granita cu coreea de nord, nu au reusit sa ajunga la punctul de plecare, “but they are alive, you know?”,

seulul e la 40 de kilometri de granita cu nordul. orasul se varsa, imens, intr-un rau lat care, zice mamzela cu microfonul-este chiar granita cu zona demilitarizata. un rau malos alergand pe linga autocar, un rau de 430 de metri latime cand e reflux, un fluviu de noroi in care, in urma cu doar 2 zile, s-a aruncat un cetatean din sud, incercand sa ajunga la granita de nord. a inotat vitejeste pina ce a fost prins din urma de un glont si gata, spionul fugar a decedat, caci-desigur-era spion. sudul e un svaiter infiltrat de elemente rauvoitoare din nord.

ghida povesteste ca atunci cind era la scoala, sa tot fie vreo 15-20 de ani, nordul trimitea baloane-d-alea de jules vernes-cu manifeste, daca nu predai fluturasu politiei erai considerat spion si te-nghitea parnaia, you know? da soro, paranoia are o casa si la paralela 45 nu numai la 38.

domnul cu barba pin la bracinari imi paseaza un set de formulare, sa le dau mai departe dar sa-mi pastrez si eu unul si sa il completez, sa il semnez “that you don’t mind if something bad happens”, ce ar putea sa se intample nasol? sa fie tentative de rapire, sa fiti impuscati de lunetisti, sa..you know..die.

d-aia nu te lasa organizatorii turului sa vii in slapi sau sandale, ai aderenta mai mica, iti fuge piciorul cand trebuie sa o rupi la fuga din calea unui detasament de ostasi nordici. dar in fusta sau pantalon scurt sau maieu sau trening sau blugi prespalati sau in haine de culoare bleumarin sau military style de ce nu am avut voie sa vin?

pentru ca politia modei sta de paza in cladirea nordului, te filmeaza, pozeaza si te da la televizor: uite ce rupti in cur sunt astia de viziteaza sudul, niste golani, niste terchea-berchea. propaganda face din pantalonii tai de piele o prastie cu care arunca rahat in imaginea coreei de sud si noi nu putem sa le permitem asta, you know?

acum cateva luni un turist ajuns pe granita cu un tur din coreea de sud.. da’ ce, coreea de nord face si ea tururi?. “pai si normal, mai rar, anul asta am vazut foarte putini vizitatori in nord dar am avut un italian care a fost anul trecut sau acum doi ani in coreea de nord la dmz si apoi a venit si a vizitat si din sud dmz si ne-a aratat pozele din nord, e extraordinar sa vezi granita dinspre ei. noi vedem doar bucata asta, you know?”. revenind, acum cateva luni, un turist coreean venit din sud, a dansat gangnamstyle in fata cladirii nordului, imediat a fost saltat de soldatii sudisti si a stat 24 de ore la arest, pedeapsa ca a furnizat fenianului munitie pentru propaganda.

deja nu mai e amuzant, ghida se plimba prin autocar si ne face instructajul ridicand nivelul paranoiei la cod rosu aprins: nu aveti voie sa faceti cu mana inspre nord, nu trebuie sa aratati cu mana catre nimic, nu trebuie sa faceti gesturi bruste, nu trebuie sa fugiti, sa nu intrati in vorba cu soldatii coreei de nord, o sa incerce sa va incite, doamne dumnezeule-patimile sfantului anton, dar voi sa nu raspundeti, ati semnat declaratia, you know?

autocarul se opreste la baza bonifas unde suntem preluati de sergentul american benedetto. mai are cateva luni de stat in coreea si apoi o taie, ca s-a cam saturat.

va urma

maine va povestesc partea a doua a distractiei.

fiecare capitala europeana respectabila are un oras chinezesc. fiecare metropola asiatica are un cartier vestic, ghetoul albilor, unde se gasesc paine si pantofi marimea 46, lame de ras si prezervative mai generoase. sunt 28.500 de soldati americani stationati in coreea, negri si albino, latino si wasp, seulul e safe, coreea de nord nu o sa atace cat sunt baietasii aici si oricum sunt pregatiti-adaposturi la statiile de metrou, cu casti si masti si saci de nisip dar mai cu seama adaposturi in itaewon, cu alcool in care sa ineci o balena albastra.

cartierul duduie, soldatul are un prieten contabil si el are o prietena profesoara si ea are inca o prietena barmanita si uite asa, tara-tara vrem ostasi, s-a umplut itaewon de expati. aici toata lumea vorbeste engleza si seulul se cocoseaza si nu-si mai trimite zgarie-norii catre cer, ci tine cladirile la un nivel modest, de strada de portland.

carciumile se-nsira pe-o parte si pe alta: americane, italienesti, un pub englezesc cu 4 nivele, chircit sub asaltul betivilor, un castel cehesc, restaurante mexicane si spaniole, o pivnita ruseasca si uite la berlin servesc mancare thailandeza, babilonie. scotienii si alte neamuri cu arici in buzunar beau pe scaune de plastic in fata magazinului cu beri belgiene, privirile umede agatandu-se de dorsala coreencelor care se avanta troncanind nesigure, peste placile de pfl-cred, arata a carton vopsit si intarit- care acopera strada, ascunzand gaurile unde o sa intre conductele de canalizare noi. cele vechi au pocnit si itaewon miroase a matze de soldat hranit cu varza, duhoarea vine si pleaca, rataceste ca o tiganca cersetoare, rupandu-ti nasul pe la terase. populatia pare sa aiba astm sau sa nu-i pese.

muzica urla, cetatenii urla, haitele se clatina pe platforma de carton de pe strazile desfundate, vama veche in ureche, acum e momentul sa treaca vidanja picurand rahat. dar nu, acum vin curvele, stoluri, pe tocuri. frumoase si urate, slabe si grase, toate au niste glezne perfecte. cele grase au mai mult succes, strangand la brat gi joeshi ferchesi. cele slabe se tin una pe alta, rupte in gura de alcool. sau de mirosul de canal.

cu cat te indepartezi de focarul ragetelor, cu atat preturile se dilata, explodeaza ca floricelele de porumb in tigaie. cladirile sunt din ce in ce mai tzitzirite, design-design-design, fuste de 300 de dolari si pantofi la 1000, uite o coada groasa cat una de vulpe, e chioscul lui ben, americanul care a rupt seulul cu prajiturile lui, 3000 de woni una, adica 3 para, sa mori tu ben ca ceri 3 para pe un fursec si mai e si bataie pe ele? ce sa mai zic fratelo, respect.

se-nmultesc scrisurile inteligibile, cu caractere latine, peste tot sunt anunturi de “valet parking”, parcagii ar putea oricand sa lucreze la bank of america. sunt impachetati fara cusur in camasi albe si pantaloni de stofa, turnati pe soldurile inguste si fundurile mici. de unde si constipatia. aprofundarea limbii engleze si vecinatatea cu norodul american a venit la pachet cu morcovul in cur si aerul superior.

duduile care rup bilete la leemi samsung museum-al mai tare muzeu de arta din seul-au o catatura rece si o retinere de secretara romanca. nimeni nu zambeste, suntem aici, in cel mai smecher muzeu din corea, ca sa ne bucuram de vasele de caledon din secolul IX si de pagode de aur, nu sa stam de vorba cu gardienii artei inarmati cu statii si buze subtiri, stranse punga.

colectia muzeului se-nvarte pe cladirea mosor, alba si gratioasa, cu coaste oblic taiate in piatra. e muzeul cu cel mai spectaculos sistem de iluminat, nu matuieste panza, nu se reflecta aiurea in sticla, poti sa te bucuri de national treasure 127 nestingherit de fascicule care-ti rup ochiul. si totul ar fi perfect daca paznicele salilor nu ar sta la 30 de centimetri de tine, atente sa nu scoti cumva telefonul si sa pozezi masterpieceul. si daca familiile cu copii ar fi obligate sa plateasca in plus-in niciun caz sa primeasca reducere-pentru odraslele care le insotesc-ca sa se gandeasca de doua ori inainte sa-si ia copilul cu ei la muzeu unde ala mic se va plictisi, nu va intelege nimic, va alerga, se va baga in fatza ta, va tzipa dupa mama, va bazai telefonul, batandu-si joc de nervii tai.

uite inca un motiv sa fiu multumita ca sunt in romania: aici nimeni nu merge la muzeu. deci nici vorba de copii scandalagii.

la palatul gyeongbokgung e schimbare de garda. pietrisul e calcat de cizmulitele cu varfu repezit in sus-de agatat carnatii, cum ar zice pila-ale ostenilor imbracati in uniforma medievala, cu mustati si barbi lipite cu aracet, hirsuti de iarmaroc. soldatii strang in maini sabiute de plastic si tepuse de cauciuc, se aliniaza in fatza portii si suporta bland asaltul turistelor care ii potopesc cu rasete magaresti, incurcate. flashurile sunt parate cu borul palariei, urmeaza 6 ore de sani striviti de bratele lor, oare ce scoala trebuie sa faci ca sa ajungi gardian la gyeongbokgung?

50 de metri mai la dreapta, aparatele foto mitraliaza alaiul nuntasilor stransi in fatza predicatorului-popa, femei in rochii adunate sub sani si sani impinsi la subtioare si subtioare ridicate la urechi, barbati cu barbute false de tapi, kimonouri rosii si maini stranse in jurul unei sabiute de piatra care arata ca o inghetata napolact pe care te pregatesti sa o infigi in anusul dusmanului. ce sa fie asta? e reconstituirea casatoriei dintre printesa hfdgfjjdsakjcjvcb si regele gognjo, nu stii cine au fost si de ce nunta lor a fost vreo smecherie atunci dar sigur e un eveniment monden acum. sunt calcata pe bombeu de 23 de ori de coreeni care fugaresc isterizati lectica in care intra mireasa, desi frizura colosala ii ramane pe afara. vad un viitor luminos cu evenimente de tipul: reconstituirea nuntilor dintre irinel si moni, nadia si bart, poate trecem si la inmormantarea lui sergiu-de data asta fara incinerare, ca e crestin, ce mama dracului si chiar si procesul elenei si lui nicolae ceausescu si uciderea lor, fiecare spectator care reuseste sa le nimereasca trupurile, primind un leutz de plus de la ing. ma intreb cat castiga figuratia din nunta regala coreana si cum iti treci la cv modul in care iti castigi existenta. daca ai pensie si asigurare de sanatate si cine plateste medicul daca faci o urticarie urata de la aracetul cu care iti lipesti barba.

mai departe, la granita cea mai militarizata din lume, trei baraci stau pe dunga care desparte coreea de nord de coreea de sud. baraca din mijloc e zona de intalniri intre cele doua tari. are doua usi, noi, turistii, intram prin usa dinspre sud, usa dinspre nord e inchisa. in mijloc este o masa si langa masa, intr-o pozitie alerta, cu pumnii stransi si ochii ascunsi dupa ochelari de soare, este un gardian sud corean care ne pazeste pe noi si pravalia. sergentul american care ne insoteste zice ca soldatul sta in pozitie tae kwon do si sa nu-l confundam cu un baietas de la palatul gyeongbokgung, cu barba falsa. nu aveam cum, asta nu are fir de par pe fatza. sergentul spune ca la o simpla atingere, starea de concentrare extrema se rupe si bratul incordat al garzii ne va gauri plexul. da’ de ce e atat de nervos soldatul? trebuie, daca nu e vigilent, putem cu totii sa patim buba. nu cu foarte mult timp in urma, un soldat sud corean care a deschis usa dinspre nord in momentul predarii salii (nordul si sudul o ocupa pe rand, daca nu o folosesc la intalniri bilaterale), a fost insfacat de maini si smuls afara pe usa de cei din nord, noroc ca mai era un coleg sudist care l-a prins de mijloc, l-a tras inapoi, a inchis usa si astfel primul nu a fost rapit si dus la fenian sa devina jucaria propagandei. sergentul spune ca daca nu aveau centura neagra in tae kwon do, coreenii din nord-fiind mai multi-reuseau sa ii rapeasca pe cei doi sudisti din sala de conferinte. muaica mia. ma uit la usa, clanta nu e atinsa. americanul ne asigura ca nimic nu se poate intampla, acum procedura deschiderii usii presupune ca soldatul din sud care face operatiunea trebuie sa fie inlantuit de mijloc de bratul unui alt soldat, ca sa nu poata fi smuls de pe picioare de o zmucitura venita din cealalta parte a usii.

razboiul rece s-a terminat dar nimeni n-a aflat de asta aici, pe paralela 38.

desi par ca vin din viitor, coreenii mai mult ca orice natie pe care am vazut-o, traiesc in trecut. 

ps. la muzeul national, holograma regelui gongju discuta cu sotia sa. anul e 1000, regele o anunta ca batalia e pierduta, cotropitorii nu mai pot fi respinsi, sotia-in genunchi il roaga sa ii ucida-pe ea si pe copiii lor-ca sa nu ii lase prada barbarilor. regele ezita, insa politetea il face sa cedeze si, rostind un placid “if you insist”, spala palosul in consoarta. regele vaduv castiga totusi batalia dar pierde, pana la urma, razboiul. 

nu-i niciun inteles ascuns. m-am tot gandit la “if you insist..” si amuzandu-ma enorm evenimentul istoric, am tinut sa vi-l povestesc. cause i insist. 

jjimjilbang-cu doi de “j”, j-j-i-m-j-i-l-b-a-n-g, gimgilbang cum s-ar zice la noi, este numele spa-urilor sau bailor coreene. deschise in general 24 din 24, sunt refugiile preferate ale betivilor la 2-3 dimineata, care vin aici sa-si transpire litrii de soju intr-o sauna sau sa traga un pui de somn pe un divan, satui sa-si fure un sac de reprosuri de la nevestele care-i cearta ca iar s-au rupt in gura si duhnesc a butoi. spa land centum city busan nu-i jjimjilbang de rand ci al mai smecher spa din busan, plasat in cel mai mare magazin universal din lume, pe numele sau  shinsegae. spa land e deschis doar pina la 10 seara, iti limiteaza vizita la 4 ore si nu te lasa sa-ti aduci copiii mai mici de 13 ani, chestie nemaivazuta la restul de jjimjilbanguri unde triburi coreene aliniaza armate de tzanci prin piscine si…atunci ce-i cu fetita asta care arata a 7 ani si o arde pe laptop in baia romana? si cu astia 3 puradei care baga pe ipad la camera de gheata, p-astia cine i-a lasat sa intre?

ori s-a dat spaga la intrare, ori s-a modificat sistemul de organizare al spa-ului, ori sunt refugiati din coreea de nord si datorita alimentatiei par mai nedezvoltati, desi ei au 43 de ani.

platesti cu card, primesti un bon cu numar, cu el intri, printre turnicheti, la vestiarul pantofilor, te descalti, gasesti cutiuta cu numarul de pe bon, lasi pantofii, iei bratara cu cheie, treci pe la receptionera care iti da doua batiste flausate pe post de prosoape si un echipament-pantaloni scurti si tricou, apoi barbatii o iau la dreapta, femeile la stanga.

vestiarul de femei te-ntampina cu o expozitie de beaveri care se alearga printre dulapuri. cauti din nou cutiuta ta, cu numarul de pe cheie, te dezbraci la pasarica goala, si trebuie sa alegi: fie te duci la baile exterioare si complexul de saune si atunci pui tricoul si nadragul pe tine. fie vrei sa te speli si sa atarni ca un hipopotam obosit in jacuzziurile cu apa de izvor termal adusa de la 100 de metri adancime si atunci ramai in inghinala nuda.

joc cartea curateniei, ascund echipamentul de fotbalist in dulap si ma arunc in marea de trupuri goale care intra, ca-n schindler list, la dus. pe stanga sunt valuri imense de lufe roz, iti rupi o bucata, iti faci catarea si incerci sa dibui dusul neocupat. avem dusuri in picioare si avem dusuri cu scaunel. toate femeile au insfacat de undeva un lighean, ba nu, doua lighenute de plastic, in care si-au pus samponul, creme, duchbadurile, sapunurile, perii, pietre, piaptane. imi iau lufa si ma arunc pe un scaunel de pe care tocmai s-a ridicat o doamna de 70 de ani care, din spate, arata de 35. pun batista-prosop pe tzambal, adica pe scaunel, si ma uit in jur sa vad cum se face baia. baboiul de linga mine isi razuieste sarguincios pielea de pe ea. e rosie-sangerie dar lufa continua sa frece, de parca ar sti ca, acolo dedesubt, o sa dea de dacia logan de pe lozul castigator.

fiecare centimetru de piele este cercetat, masat, curatat, frecat, tzatzele sunt framantate violent, ca-n ion al lui rebreanu, lufa coboara intre picioare si scarmana aprig sarmanul bursuc, apoi doua ligheane cu apa fiarta zboara peste cap si incepe operatiunea de spalare a parului. pe fiecare scaunel se sta cam 20-30 de minute. meticulos, cel mai mare organ uman este sapunit, intins, frecat, presat, maltratat. mai mult de 7 minute nu reusesc sa petrec aici si ma arunc in piscinutele unde temperatura apei creste de la 22 la 39 de grade. o pasare lata s-a pus closca pe un jacuzzi, bulbule scot capul de sub ea si-mi amintesc de faimoasa gluma de sento, baia comunala japoneza: atunci cand unul dintre cetatenii din piscina flatula viguros sub apa, ceilalti constatau sec ca astazi apa este extrem de carbonatata. hahahaha. umor asiatic desavarsit. am parte de el la sauna unde o foca batrana se deshidrateaza la 90 de grade, cu ochii-n televizorul (incastrat in peretele saunei insa protejat de peretii de plexi grosi de 6 centimetri) care transmite un concurs de deschis sticle de bere: concurentii folosesc role de scotch, paie de plastic, lopeti sau chiar degetu. incantata, gazda emisiunii aduce un aparat pe care-l posteaza linga degetul de fier al concurentului si-i masoara puterea cu care trage de capac. parasesc sauna exact cind se trece la faza de deschis bere viteza, fara sa te uiti la gatul sticlei.

ma racoresc in piscina de 16 grade unde-ti ingheata tzurloaiele apoi atac piscina exterioara unde avem apa cu bicarbonat de sodiu care face bine la piele, la numai 43 de grade. se zice ca asta e izvorul frumusetii. rand pe rand se cuibaresc in apa asiatice cu trupuri firave, sani mici si burti de greiere. indiferent de varsta, nu au celulita, insa isi ascund subtioarele si inghinalul, sub plovare de par dens, urcate pina la buric. nu le-o fi cald, ca eu ma perpelesc. si vorba aia nu-s atat de imbracata ca ele. poate e timpul sa incerc piscinele exterioare.

pun echipamentul de fotbalist, ajung la piscina de 10 centimetri adancime, presarata cu pietre, care este destinata masajului de talpi. pe margine, intr-un soi de cabine telefonice, cocosati peste smartphonuri, stau colonii intregi de coreeni, unii mancand oua fierte, altii inghetata rasa si stropita cu sirop, altii cu o berica, singura, ca mai mult de 500 de ml de alcool nu e voie ca sa nu te paleasca accidentul cerebral cand te lafai in sauna. afara, pe saltele de piele, dorm zeci de oameni, strangand samsungurile la piept. mobilul intra la baile romane, la sauna piramida cu unghiuri de 52 de grade, ca sa stranga taman bine, in poala, energiile universului. telefonul vine la sala de relaxare care foloseste cromoterapia, suna frenetic in sauna de carbuni sau clipoceste in cea cu pereti ocru-care te calmeaza. ciutani baga fotbal pe ipad la sala in care ar trebui sa faci terapie prin sunete si tableta insoteste domnitele chicotitoare la sala de gheata. in hammam se doarme pe rupte cu mobilul la cap, sa-ti prajeasca creierii negresit si neintrerupt, cit te odihnesti. singurul loc unde nu calca tehnologia e sala bulgoku unde fierbe inima-n tine, pe perna de lemn de linga mine isi aseaza capul un corean pe la 40 de ani care urla de fierbinteala. nevasta-sa transpira hotarat si ii arunca un zambet superior: ai vrut la jjimjilbang, jjimjilbang ai primit.

de pe plaja gwangan se vede podul-simbol al busanului, singurul oras in care nu a calcat picior de nord corean, nici opincuta de chinez maoist in ‘50-’51. aici s-a strans rezistenta si a facut ce a stiut ea mai bine, a rezistat pina au venit americanii, cazati acote, in japonia.

busanul de azi e un balaur care urla prin 17 capete in toate limbile pamanatului: engleza si germana, franceza si rusa, japoneza si thailandeza, spaniola, italiana, portugheza si ceha, se bea domain de la romanee aci, se da noroc cu paulaner si chimey si staropramen colea. artificiile se alearga prin aerul noptii, reculul pornirii din tuburile de carton aruncand in fund manuitorii. chiuitul se prelungeste dens in noapte, la 11 dimineata orasul doarme, betiv batut de soare in cap.

piata de peshte e inchisa, cativa speriati clipesc in flashurile fotografilor, dar 98% din tarabe sunt acoperite cu prelate. si spa-ul este inchis. atunci sa fie gamcheon-valparaisoul corean, orasul artistilor, o colectie de cocioabe din tabla ondulata, vopsite in albastru si verde, asezat in panta, in ciuda plamanului presat de ficatul mult prea umflat de soju. cat sa fie unghiul de urcare? 60 de grade? poate 70? se parcheaza insa lin-senin, fara dai-dai-dai, fara ia-o asa, fara zdrang si poc. poate doar in gibraltar sa mai vezi maiestrie de parcagiu ca in gamcheon. nu se claxoneaza, se asteapta ordonat, cuminte, sa se elibereze strada, 5-10-15 minute in cozi care infasoara dealurile. si pentru ce?

artistii nu-s acasa. orasul artistilor e acum orasul turistilor care se pozeaza veseli pe cararile de beton, intre putineiele cu kimchi. cele mai interesante cladiri, o cana si un far, sunt toaletele publice, cea de barbati si cea de femei, magazinele deschise de sarbatoarea recoltei iti ofera ceaiuri si bombonele delicate, cercei de hipsteri si portofele. am vazut, am bifat, am transpirat, am injurat, m-am usurat si am plecat. cu microbuzul care-si taie drum prin stradutele late cat baia mea, escortat de o trena falfaitoare de scutere si motoare trancanitoare care ne scuipa taman vis-a-vis de piata de peste care, 3 ore mai tarziu, e vie ca alba-ca-zapada dupa ce a fost tzucata de printz.

nu am vazut in viata mea atatea restaurante, catarate isteric unul peste altul, intrepatrunse, infasurate, se mananca pe strada, pe jos, pe sus, pe acoperisuri, in ganguri, pe balcoane, in holuri. set de blade-runner si total recall, neoane apucandu-te de ochi si mirosuri tragandu-te de nas, se prajesc caracatite, sepii, creveti si cizme de cauciuc, se taie varza, se strang lastari de fasole si soia, o doamna striveste gheatza cu un soi de masina de cusut, peste toarna sirop iar muntele alb primeste o cireasa in varf. se plescaie, se striga, se da noroc, o babutza vinde niste gogosi umplute cu legume, cred, le mananci in pahare de hartie, sa nu se verse pe jos, o coada imensa e la taraba ei, aici o alta batranica invarte carnati, celebrii carnati coreeni, sfaraind sexi, aratandu-si nurii unor betivi care-i privesc cu ochi umezi. desi sunt sute de restaurante, in fatza lor sunt cozi. ma intreb daca cineva maninca vreodata acasa, poate nu au bucatarii, poate nu isi permit sa cumpere hote si gratare pentru bulgogi si e mult mai ieftin sa faci matzul parizer in strada. e ieftin, foarte ieftin, ar trebui sa fie mai multi oameni grasi dar toti sunt zvelti si fini si carnatul ala nu se aseaza romaneste pe burta si ceafa.

la gara din busan ziua recoltei se sarbatoreste cu lasere si mozart, bach si beethoven, un soi de horia-closca si crisanul muzicii clasice, coordonat cu luminile care imbraca si dezbraca statuile si jeturile de apa, ooooooooooo-se incanta coreanul de busan si aaaaaaaaaa, jumatate de ora de verde si turcoazuri, de volte si flicflacuri in fatza garii care, surpriza, nu are pacanele si nici nu pute a pisat acru de betiv. pentru maine nu mai sunt bilete la seul, doar in picioare, anunta demna doamna de la ghiseu. poftim?

desi sarbatoarea a avut trei zile: miercuri, joi si vineri, coreanul nu stie miscarea cu puntea peste uichend asa ca se intoarce grabit in seul, sa nu intarzie la serviciu. se munceste sambata? unii da, desigur, unii da.

ma-ntorc la hotelul meu din haeundae, raiul expatilor. vanuri cu boxe cat frigiderul, taie strada si timpanul urlandu-si reclamele la cluburi si trupe pop si discoteci, pe plaja canta unul langa altul, prinsi in chihlimbarul propriei voci si amplificari, o gramada de violonisti, rapperi, chitaristi, rockeri. zidul sonic are vreo 30 de metri si in fata lui, aliniati corect, turistii se hranesc cu decibeli. cazuti pe plaja, printre copii care aprind artificii, betivii dorm, mici balti de alcool, neinghitite de nisip.

e 12 noaptea si sarbatoarea recoltei s-a incheiat. de maine, la munca.