Archive

dutevino

Beau coniac Favraud, 4 stele, 3 medalii de aur obținute la concursul de poezii spuse de coniace post-sovietice. Cântă CC Catch de Rusia dintr-un laptop așezat pe tejghea. Miroase a chifteluțe, adică fix a călătorie și aventură, cum mirosea în 1977 când plecam cu noaptea în cap din Brașov spre acea altă țară numită Teleorman. Maică-mea făcea chiftele calde, ne trezea la 3 dimineață și ne așeza în mîini mie și lui frate-miu un sandviș cât un bebeluș din pâine cu cartofi umplută cu chiftele decupate în două și tăvălite în mult muștar.
Pe geam, afară, cât vezi cu ochii e verde sub un cer roșiatic, viteza trenului leagă trunchiurile mestecenilor într-o ulucă continuă, înaltă de 4-5 metri. Dimitri își drege vocea și povestește despre Russneft, unde e contabil. Se vede treaba că e important, a fost trimis în călătorie de afaceri, îi plătește firma biletul. Are pantofi albi, cu găurele, cu vârful ascuțit, sacou gri deschis și cămașă galbenă. E un om important, lucrează la o companie importantă care rafinează petrol.
A cui e? Abramovici?
Zâmbește și nu zice nimic. Se uită pe geam, îndemnându-mă și pe mine să mă uit pe geam. Dar am țignal, așa că mă uit pe net și văd că Russneft este a lui Mikhail Gutseriyev
-Deci mai aveți oligarhi? Nu au plecat toți la Londra?
Zâmbește din nou și apoi zice: Khodorkovsky e la Londra. Russneft a preluat Yukoil.
-Și i-ați lăsat să își ia cu ei averile, pe ăștia care au plecat din țară?
-Eee, au luat și ei cu ei cât să trăiască bine.
Râde șiret, ai înțeles, da?
Deci nea Dănuț și ingenioasa lui tupilare de avere este inspirată de băieți cu adevărat dibaci.
Cine e totuși Gutseriyev? Pe pagina lui de wikipedia zice că este antreprenor, biznisman și poet. E-eee-miii-neeee-eees-cuuuu!!! Suflet sensibil, de poet, lui Gutseriyev îi place rima dramatică, împerecheată, încrucișată, condamnat-arestată. Biografia dumisale e plină de curbe ac de păr. Căci:

In 2007, Gutseriyev fell into a conflict with Murat Zyazikov, the president of Ingushetia. At the end of July 2007, Mikhail Gutseriev publicly revealed that unprecedented pressure was being put on him by the Russian government, and announced the sale of Russneft to Bazovy Element (Basic Element), a holding company owned by Oleg Deripaska, a businessman loyal to the Kremlin. Gutseriev quit his post as president of Russneft and announced his retirement from business activities (aside from Russneft, he held a 50% stake in a company named Russian Coal, etc.), and his entry into science.

According to some sources, the pressure brought to bear on Mikhail Gutseriev by the Russian power structure was a result of his financial opposition to the current president of Ingushetia, Murat Zyazikov.

On 18 October 2008, Gutseriev was believed to be living in Great Britain and Russia had requested his extradition.

On 28 August 2007 the Tver Court in Moscow issued a warrant for the arrest in absentia of Gutseriyev in response to a petition from the investigative committee of the Ministry of Internal Affairs of the Russian Federation.

The arrest warrant was cancelled by the court on 27 October 2009. The charge of tax evasion was dropped, and that led to his warrant being cancelled, but he apparently still faces the charge of “illegal entrepreneurship” (the top punishment on that charge is below 5 years, house arrest is the usual measure for “less serious” crimes like that and arrest warrants are not issued.) In 2010, after all charges were dropped against him, Gutseriyev returned to Russia. He subsequently bought back his old oil company Russneft. Other oil companies he owns include Neftisa. He has bought a number of hotels in central Moscow.

Ce poveste strașnică și mai e și cu happy-end. Poetul își regăsește iubirea pierdută și trăiesc fericiți până la adânci bătrânețe, investind masiv în media, că e bine să ai posturi de radio care să pună muzică bună când tu construiești imperii financiare.
Dimitri coboară. Îmi urează mult noroc și apoi dispare pe culoar, ținând jacheta dezinvolt pe umăr. Rusia e mai bine anul ăsta decât anul trecut, sancțiunile nu se simt, chinezii cumpără tot și a găsit și o ofertă bună de mers în Turcia. Căci Soci e scump și nu sunt chartere până la Marea Neagră.
Viața e frumoasă când lucrezi la oligarhi.

 

Gara e imensă, are candelabre uriașe care pot strivi 5 familii dacă ar vrea. Dar candelabrele nu vor, vor să stea sus, să trimită lumini galbene peste foiala în șlapi, picioare umflate, tricouri întinse de burți coapte și scâncete de sugari iritați de zgomot și de mișcările bruște ale mamelor cu păr împletit în frizuri complexe. Când mai au timp și de copil când trebuie să stea 6 ore să-și împletească zecile de cosițe?
Nu știu.
Misha continuă drumul. A ascultat în buclă Voaaaa-iaaaaj, vooooa-iaaaaj a lui Milene Farmer în intrepretarea unei rusoaice. Merge la Irkutsk.
Eu am coborât la Novosibirsk, undeva în nimicul siberian unde calea ferată, minereul de fier, războiul cel mare și relocarea industriilor militare către interiorul țării a făcut să apară într-o sută de ani cel de-al treilea oraș ca mărime al Rusiei, după Moscova și Sankt Petersburg.
Novosibirsk este copilul lui Mare și al lui Uriaș. S-a născut cu 8 kile și a continuat să fie ținut pe hormoni de creștere de mămică-sa, are celulită și pe degete de cât de gras e. Are grația unui obez care nu mai poate să-și părăsească de 12 ani camera. E ținut captiv de bulevardele imense și de opera mătăhăloasă, cea mai mare sau probabil cea mai mare din lume.
Între blocuri sauronice, cu balcoane atârnând precar, orci în fuste cară plase cu mâncare. Deși aici nu au fost cartele decât în al doilea război mondial și apoi pe timpul Perestroikăi, foamea a rămas cu ei așa cum a rămas cu noi și cu toți cei care au avut parte de dieta comunistă. Trăim și noi și ei în familii unde cea mai importantă întrebare a unei mame este: ai mâncat? sau vrei să mănânci ceva? Ar trebui să trecem la întreținere foamea, că e și ea un suflet, consumă apă, căldură, energie.
Pe trotuare, pe cartoane și pungi, pe funduri de găleți întoarse sau pe lădițe, se vând ciuperci, fructe de pădure, buchete șleampete de flori, ridichi. În intersecții sunt tarabe cu fructe și zarvazavaturi și fiecare dintre ele este secondată de o tarabă cu ochelari de vedere. Numai așa funcționează, binomul legume-rame, peste ambele se apleacă cercetător femei cochete și matrioșci cu barbă, pensionare cârcotașe și funcționare înțepate. Cumpără galoși de cauciuc și șosete de nylon, treninguri de polistiren și blugi țepeni, tip scoarță de copac. Printre noi, tacticos, își fac loc trei fete cu trei bufnițe.
Vii.
Bufnițele își rotesc capetele după rochițe, după șlapi, după bețivii care croncăne la marginea drumului. Fetele cer bani, probabil pentru cercul de biologie.
De unde ați luat bufnițele? Se dau la kil? La pachet cu ramele de ochelari?
Nu înțeleg ce le întreb, râd, își dau coate și pleacă.
3 minute mai târziu, un tânăr impetuos încearcă să treacă strada călare. Calul e alb, are șa roșie și băiatul e în blugi și cămașă bleu și soarele îi bate în față, el e încruntat și privește atent cele 5 benzi de circulație peste care trebuie să galopeze cândva când mașinile se vor opri. Așa trec 3 minute tensionate, nu s-a clintit de pe linia de tramvai, mașinile continuă să vină claxonînd și calului îi tremură picioarele de încordare și uite cum călcâiele voinicului se înfig în burtă și după ultima Hondă, calul ajunge pe partea cealaltă a pieței Lenin unde este desigur chiar Lenin, din fontă. Are 3 metri Lenin și paltonul îi flutură în spate, înspre Opera gigant, aproape cea mai mare din lume. În stânga e un nene cu o torță și o doamnă cu un spic de grâu, tot din fontă, încremeniți în semanlizarea circulației. Ei nu i-ar fi permis tânărului pe cal alb să traverseze așa piața.
-Când s-a întors Lenin pe soclu? Nu l-ați dat jos și voi în 1991?
Dima zice că Stalin era ăla cu probleme, că Lenin e idealul comunismului, de ce ai avea ceva cu Lenin?
Tot el zice că nici Stalin nu e atât de rău, în definitiv a câștigat marele război.
Dar a omorât și niște zeci de milioane de oameni.
Dar a câștigat marele război pentru libertate.
Pobeda. Pobeda.
Rusia nu e lăsată să uite de război.
Marele război continuă din 1940 încoace.
Statui, basoreliefuri, tunuri, tancuri, avioane, rachete, morminte, cruci, biserici, bancnote, insigne, medalii sunt închinate renașterii naționale, țărișoara întoarsă ca Isus din bezna înfrângerii, credeați că am murit păcătoșilor? Au murit niște zeci de milioane de oameni, dar nu eu.
În gara din Novosibirsk sunt fotografii cu soldați reparând șinele, refugiați cu căruțele pe vagoane, un tren deraiat, vârât în el însuși ca într-o carapace de lemn rupt.
Stalin a omorât zeci de milioane de oameni dar Rusia dăinuiește azi datorită lui, pe tricouri, magneți de frigider și pe bluze de trening.
Pe lângă pozele cu marele, continuul război, trag valize pe rotile și împing cărucioare cu sugari roșii de urlete, urmași ai rușilor care au înfipt drapelul pe Reichstag.
Americanschi? întreabă curioși în timp ce își așează grijulii valijioarele pe raft.
Niet. Rumânschi.
Rumânschiii? Aveți păduri în România?
Avem.
Aveți urși în România?
Avem. Uneori ucid turiști. Americanschi.
Rușii râd. Pe ei nu îi atacă urșii. Nici măcar nu au curaj să se uite la ei. Se jură că ursul trece mai departe dacă vede un rus.
Știe ursul ce știe.

Rita se foiește. Nu știu că o cheamă Rita încă, dar voi afla în următoarele 26 de minute de chin. Un torent de vorbe curge în compartiment, abia îmi mai pot ține capul la suprafață, nu înțeleg nimic dar intervine salvator, când trecem prin poienițe și revine semnalul rețelei, google translate.

Rita se apleacă grațioasă asupra telefonului și povestește cu voce gravă ceva, cuvintele întârzie să apară, mă simt ca Gandalf după ce l-a rugat pe Frodo să arunce în foc suspectul inel al lui Bilbo. Dacă e țignal, dezlânat și adesea absurd apar considerații despre Caucazul de Nord unde Rita a fost la băi termale. E tare frumos și chiar și Cecenia, și Groznâi sunt frumoase. Eu merg la Irkutsk, voi unde mergeți?

Yekateringburg.

Frumos și acolo. Țignalul pleacă, îi ofer Ritei șampanie dulce. Am primit-o de la restaurantul numărul 2 pe tripadvisor din Perm.  Bucătărie rusească. Am mâncat soleanka, o ciorbă superbă cu pește care vine la pachet cu un pahar de vodcă și m-am delectat cu un soi de pernuțe de foietaj cu icre de somon care arătau ca niște bibelouri pe care maică-mea le-ar pune în vitrină. Și limbă de vită umplută cu pastă de hrean și un soi de turnuleț de hering, cartofi și sfeclă roșie acoperit cu maioneză am mâncat. Și peste toate am luat o sticlă de șampanie sovietică, așa scria pe meniu, a costat o sticlă întreagă cam 7 euro. Restaurantul este în beciul unui bloc infect cam ca toate blocurile din Perm, construit din cărămizi inegale, ei le zic chirpici la cărămizi, dar sunt cărămizi sfărâmicioase gri-palid puse una peste alta, întrerupte de ferestre cu termopan. Este atât de urât afară încât bieții oameni trebuie să depună eforturi sporite să nu moară uciși de oroare așa că se căznesc să pună cele mai frumoase haine pe ei, tocuri și pălăriuțe, rochii cochete, broșe și cercei, bărbați în cămăși și uneori cravată. Așa sunt toți de dichisiți în restaurantu numărul 2 de pe tripadvisor care este o splendoare, pereți tapetați, lumini discrete de sub abajururi cu franjuri, tablouașe cu familii înghețate într-o sepie de dinainte de revoluție, mileuri bunicești și scaune tapițate cu modele cu flori. Chelnerițele au șorțuri dantelate și la final, pentru că expirase și pentru că era păcat să o țină, ne așează pe masă, cadou, o sticlă de șampanie dulce din care bea acum Rita.

E dulce, zice. Dar continuă să bea și îi mai pun că nici mie nu îmi place dulce dar ce să fac, e cadou de la poporul rus așa cum am primit în 2011 în Sankt Petersburg când m-am așezat la coada de 169 de oameni de la intrarea metroului și un cetățean a venit la mine când eram undeva la jumatea cozii, deci la 84,5 oameni distanță de casierie și mi-a dat o moneduță, cartela lor cum ar veni și mi-a zis ceremonial: din partea poporului rus.

Rita bea șampania dulce și expirată cu înghițituri mici. Acum se prezintă și zice: Rita. Apoi îmi arată cartea pe care o citește, nu avem țignal, așa că silabisesc greoi și reușesc să citesc că este despre biznisul lui Donald Trump.

Da, ar vrea să știe mai mult despre el Rita. Are vreo 50 de ani, pare contabilă sau profesoară, cum să nu știi nimic despre biznisul lui Donald Trump până la vârsta asta? Și mai are și o carte a lui Pelevin. Mă încânt peste măsură când o văd. Pelevin, știu, Generation P.

Habar nu are, a luat o carte pentru că merge 4 zile cu trenul până în Irkutsk.

Cobor.

E vineri seara și s-a dat cep la sezonul de nunți. Sunt 7 mirese pe poduri, închizând lăcățele de fiarele balustradelor. Mă tot gândesc la viitorii arheologi, ăia de își vor freca tâmplele peste 3000 de ani întrebându-se ce porți zăvorau lăcățelele ăstea de pe care după 2 ani s-a șters deja numele amorașilor.

De la toaleta restaurantului Paștet, numărul 1 pe tripadvisor în Yekaterinburg, vine direct către mine un bătrân crucișător torpilat în prova. Zâmbește șăgalnic, ca unei amintiri din liceu, îmi aruncă un gsfkljjghfga, râde și trece mai departe, maiestuos cu pantalonii uzi de pipi, complet ignorat de chelnerii care aleargă prin interiorul aproape identic cu cel al restaurantului numărul 2 din Perm, aceeași mobilă burghezo-moșierească, tablouri impresioniste cu pădurici și lebede, abajururi și tapet înflorat. Cine să se mire că în casa bunicii pricopsite umblă un bețiv pișat pe el? La mese sunt familii de nomenclaturiști aplaudând vesel corul de chelneri care cântă la fiecare 7 minute un laaaa muuuulți aaaaaani!!!, dar unul rusesc, fără influențe de happy birthday to you.

Toată lumea bea vin italian, că e mai bun decât ăla gruzin. Prosecco nu mai e, sunt 6 nunți în cele 6 separeuri de 15-30 de persoane. Se ciocnesc paharele și din când în când se mai sparg pahare când socru mic sau cumnatu pierde războiul cu gravitatea.

-La voi între ce ore se poate vinde alcool? mă întreabă inginerul Dima, 36 de ani, numărul 693 în topul jucătorilor profeșioniști ruși de șah.

-La noi se vinde non-stop.

-Ooooooo, țipă admirativ mai întâi el și apoi prietenul Serioja din Kazakstan.

-Și cu femeile cum e?

-Femeile nu sunt nici pe jumate atât de frumoase ca femeile din Rusia, îi spun și el traduce și omul din Kazakstan zice că nu, ălea din Ucraina sunt mai frumoase dar stai să le vezi pe ălea din Bielorusia.
Nu le-am văzut. Nu știu.

Se îmbie unul pe altul să vină în România, că uite, e liber la alcool, apoi mă momesc la țigară. Nu mulțumesc, m-am lăsat de 16 ani.

Așa că Dima îmi face cadou o cicolată Alenka. Din partea lui și a poporului rus.

E dulce.

Biserica are ceva de sediu de bancă, o încropeală de plăci de marmură maro lucioase lipite în grabă cu ciment, proporții greșite, ca într-un desen de copil care face veverița cât copacul și capul vânătorului de 8 ori mai mic decât cizmele.
Cepele aurii de pe cupolă, cinci, strălucesc optimist-absurd de la depărtare. Întregul peisaj are ceva de Brobdingnag. Clădirile sunt prea mari ca să pară cochete, delicatețea detaliilor dispare în dimensiunile XXL ale acestui oraș generos cu lățimea, înălțimea și lungimea.
Ușile Bisericii clădite pe sânge (așa aș traduce Church on Blood) sunt închise. De undeva de jos o voce de bărbat urmată de un cor de femei înalță un imn ca pe-un balon meteorologic, cântecul trece printre femeile cu broboade care împletesc coroane, pe lângă statuia țarinei cu mâna ridicată, încremenită într-o veșnică și imposibilă încercare de a se feri de gloanțe, mă ia de braț și mă duce în subsolul bisericii unde este capela în care sunt desenați toți, Nicolae al II lea, țarina Alexandra, copiii Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, toți cu fețe prelungi, ochi mari și aura galbenă în jurul capetelor, ca și cum le-ar fi așezat pe niște perne în formă de farfurie.
Aici au fost omorâți, în beciul casei Ipatiev dărâmată în 1977 de Boris Eltsîn, șeriful de atunci al partidului comunist din Yekaterinburg care, apropo, s-a chemat Sverdlovsk după numele unui lider bolșevic despre care se spune că a ordonat uciderea familiei Romanov. De ce a dărâmat casa? De teama pelerinilor care își făceau drum an de an, din ce în ce mai mulți ca să aprindă o lumânare în locul în care neamul țarului a fost stins. Ar fi trebuit să demoleze întreaga stradă, să construiască o unitate militară, un reactor nuclear, un puț care să te scoată pe partea ailaltă a pământului, taman în Kentucky.
Pelerinii au continuat să vină și, după 1991, autoritățile libere și independente au decis să construiască urâțenia asta de biserică și să îi canonizeze pe Nicolae, Alexandra și copiii lor, să le pună farfuriile aurii sub cap de parcă asta ar șterge asasinatul.
O femeie dă cu T-ul pe hol, e un ușor miros de clor amestecat cu tămâia care iese din beci însoțită de vocea preotului și mormăielile enoriașilor.
Azi, pe 16 iulie, se fac 99 de ani de când Romanovii au fost ciuruiți și ecaterinburghezii, foști sverdlovskezi mănâncă înghețată și vată de zahăr și se dau cu șalupe nervoase pe apa Isetului. Șalupele accelerează, fac opturi, fetele țipăăă, aaaaaa, cum au țipat și Olga și Tatiana în fața plutonului de execuție, a lui Yurovsky și Nikulin și Ermakov, dar strigătele nu trec de samba care urlă din boxe pe terasa centrului Eltsîn, clădirea care conține muzeul dedicat lui Boris, primul președinte ales de ruși în peste 1000 de ani de existență.
E făcut din banii statului muzeul, inaugurat în 2015, a venit Putin și Medvedeev să zică două vorbe și să se bucure de opera lui Ralph Applebaum Associates, probabil cei mai buni designeri de muzee din lume.
Și aici, în răcoarea unui veșnic început, Boris Eltsîn ne este arătat pe rând dizident, înfruntând partidul, ca un Constantin Pârvulescu epuizat de apăsarea propagandei gorbacioviste. Apoi Făt Frumos, așezându-se curajos în fața balaurului pucist din august 1991, băgându-l pân la țâțișoare în pământ în cele 3 zile de epică bătălie de stradă, apărând Casa Albă și firavele mlădițe ale democrației. Apoi e președinte, reformator, privatizator, fiu îndurerat de moartea mamei, tată înduioșat de soarta poporului care încă nu înțelege că înainte de zori trebuie să treacă lunga noapte a tranziției.
Și apoi vine un nou octombrie, luna revoluțiilor rusești. E 1993 și Boris cel gras și alb, un munte în viscol iernatic, trebuie din nou să lupte, tancurile sunt iar pe stradă, baricadele împart poporul în cei care se uită înapoi și cei care privesc înainte. Binele învinge și de această dată dar nu e ușor să fii erou, nu e ușor cu oamenii ăștia să nu îți crape inima.
În ultima cameră e biroul lui Boris, original, adus de la Kremlin, cu telefoane și busturi de bronz, așa cum era decorat în 31 decembrie 1999 când l-a rugat pe Vladimir Putin să aibă grijă de Rusia apoi s-a suit pe balustrada istoriei și a sărit karenian, într-un elegant echer, în apă.
Bravo Ralph Applebaum. Este probabil cea mai spectaculoasă expoziție din lume, o operă de artă, o rescriere copioasă a istoriei, un machiaj impecabil și un montaj strălucit care reușesc să facă pepenele să pară șurubelniță și ursul să fie identic cu o cutie de cremă de ghete.
Totuși, e imperfect. Lipsește ceva.
Capul pe farfuria aurie.
Canonizarea lui Boris, primul președinte al rușilor într-o mie de ani.
Bag seama că pentru asta trebuie să fii dus într-un beci, așa cum puciștii din octombrie 1993 își propuseseră. A câștigat atunci 6 ani de președinție dar a pierdut veșnicia.
Niciodată Eltsîn nu a avut viziune.
Niciodată.

Este iarna anului 2000.
Suntem 12, cred, în drum spre Leningrad. Plecăm după Crăciun, ajungem înainte de Revelion, facem 3 zile pe drum, în vagoane cu perdeluțe dantelate la geam. În fiecare gară unde oprește trenul sunt bătrâne înfășurate în șaluri ca niște sarmale încălțate în cizme de vânătoare. Vând pelmeni și tocănițe în crăticioare de metal, fac concurență vagonului restaurant în care nu călcăm decât ca să cumpărăm băutură.
Sankt Petersburg strălucește de sub zăpadă ca un bec de sub un abajur auriu, o lumină interioară amplificată de cristalele fulgilor.
Hotelul nostru e undeva pe malul Nevei, ferestrele au pervaz lat unde poți să scoți pisica din tine, să o lași să se întindă, să caște și să privească ninsoarea.
Unul din doi ruși are în mână o bere Baltika, la sticlă sau cutie, beau bere în troleibus și pe scările metroului, în vagoane și în mall. Beau bere la frizer și la conferințe pentru pace și în zăpadă, căzute sub gravitație și alcool și greutatea blănurilor de vizon, două femei își cară pumni cu mâna dreaptă în timp ce cu stânga se țin de reverele hainelor. Arată ca un pendul, bătând la fiecare secundă obrazul uneia dintre ele și aruncându-le către dreapta apoi întorcându-le în stânga, nimeni nu învinge în acest mecanism de orologiu medieval. Vor continua să se bată pe vecie, bere să fie.
De Revelion se iese în stradă. E Revelionul Mileniului, 2000 se face 2001, poporul a venit cu băutura, nu ai, nu-i bai, lumea înțelege setea și nu te lasă să intri treaz în noul an. Sașa dansează blues cu o femeie din Murmansk fără un ochi, de 4 ori etatea lui, picioarele se târșâie în zăpada plină de cioburi, unde blănurile sunt aruncate ca să lase trupurile să se apropie mai tare. E mult erotism în aer la perechile care se îmbrățișează în frigul nordului iar soțul chioarei din Murmansk devine gelos-agresiv. Plecăm. Kișbac este încins, și-a scos șloncul și dorește să facă un pipi, dacă se poate pe un rus la fel de amorțit de alcool care, totuși, se ferește de jet. Kișbac strigă: faaac Rașaaa!!! și imediat e luat pe sus de o tripletă de jandarmi prometeici, uriași cu păr blond și picioare mai groase decât ale lui Toldo. Îl bagă într-o dubă. Unde l-au dus, unde? Sașa lasă chioara, ne alertează. Mursa sare să ajute, vorbește engleză cu accent de Oxford, sigur jandarmii se vor înclina sub suflul lui academic. Mursa, acest jandarm whisperer, ridică mâinile și se apropie de dubă ca un negociator experimentat. E lăsat să intre și apoi mașina pleacă în timp ce Ioana își frânge mâinile că i-au luat prietenul, unde îl duc?
Suntem 6 oameni pe bulevardul Nevsky Prospect. E plin de scene de lemn pe care, îmbrăcați în costume de pluș, vulpi, urși, iepuri și ciuperci, telefoane mobile și brăduți, globuri, steluțe și acadele, cerbi și ceburaște cântă, dansează și când își termină numărul beau sticle de șampanie și vodcă, bere, rom, uiski și vin, îngrămădind însetați alcoolul în ei. Căutăm secția de poliție în tânguielile lui Sașa care se teme că fratele lui e mort, într-un beci caghebist. Uite-o, am ajuns, milițianul e iritat de bâlbele cu halenă ale lui Sașa, îi spune părintește-amenințător: Sașa, Sașa, Sașa, Sașa!!!
Sună a urs dezamăgit că trebuie să-ți frângă spinarea. Nu ar fi vrut, tu l-ai obligat. Duba a plecat, românii sunt la hotel, probabil. Grăbiți-vă și nu mă mai obosiți cu bocetele voastre.
1 ianuarie 2001. E 5 dimineața. Holul hotelului e presărat cu cadavrele petrecăreților. Primul cade Sașa. Doctorul dă să se oprească la el dar e chemat urgent la Mursa în cameră. Îi sângerează pometele unde pielea s-a crăpat de la pălmuța luată de la jandarmi. Ce le-ai zis frate?
Le-am spus să-i dea drumu lui Kișbac. Că sunt om serios, câștig într-o lună cât ei într-un an. Mi-au luat toți banii. De fapt ne-au luat la amândoi toți banii.
Kișbac nu apare decât a doua zi.
E vânăt pe jumătate de față, ca o lună pălită de un meteorit gigant. Mestecă pe o parte și începe să culeagă într-o pungă pliculețe de zahăr și miere, lingurițe de plastic, șervețele și scobitori.
E 1 ianuarie 2001 și străzile sunt curățate, nimic din desfârul bahic al nopții dintre milenii nu a mai rămas. Cenzură totală, dacă nici rușii nu se pricep la asta, cine? Ai crede că ești într-un sătuc elvețian unde petrecăreții au băut un ceai la 12 și două minute, s-au bătut pe spate, am făcut-o și pe asta, și au plecat acasă că a doua zi trebuie să dea zăpada din fața casei și să reînceapă să-și numere banii.

Nu am înțeles asta atunci, dar la ruși curățenia este sfântă. Mai sfântă chiar decât berea Baltika de 12 grade băută la -10.
Nu vezi o hârtiuță rătăcită în parc, nu vezi un pet plutind pe râurile vânjoase. Înfruntând bmw-urile gonind sălbatic, gunoieri în portocaliu, culoarea revoluției din Ucraina din 2004, adună chiștoace, dopuri și fluturași.
Deși îi blestemăm, deși urâm sedimentele târâte de ghețarul sovietic în alunecarea lui peste România în timpul războiului rece, deși le datorăm urâțenia blocurilor însăilate din betoane și fiare în herpesuri urbane crescute pe buza unor monstruoase fabrici scuipând fum și ucigând ape, comunismul nostru a născut un om nou diferit de omul nou sovietic.
Ultimul e curat. O curățenie care transcede ideologia. O curățenie țărănească, adusă din căsuța de lemn a mojicului din Urali în mijlocul impersonalității hidoase a orașelor sovietice.
O curățenie pe care am regăsit-o în 2011 și acum, în orașe îndepărtate de capitală, în locuri unde Lenin trăiește pe socluri de marmură în fața bibliotecilor regionale, secera și ciocanul nu au plecat niciodată de pe frontispiciul administrațiilor locale și nu ai voie să calci iarba în parc.
Este vara lui 2017. Doamna Veronika mi-a adus micul dejun pe tava pe care a așezat și un ghiveci de plastic cu 3 flori galbene, de cârpă.
Mi-a rupt inima.
Rusia face asta din când în când dar are grijă să șteargă urmele cu mopul pentru ca imaginea țării să nu aibă de suferit.

Volga curge plumb sub norii ciuciți ca un motan înainte să atace ciucurele fotoliului. E lată Volga și de aici, din Kremlinul lui Nizhny Novgorod, mă uit înspre pădurile care îi acoperă celălalt mal ca un general roman înaintea bătăliei pentru Germania. Mă simt la marginea sălbăticiei, peste apă sunt barbari în blănuri, încălzindu-se la focul care perpelește un mistreț la proțap.
E lată Volga dar râsetele triburilor pândind între copaci o traversează ușor, ca o ceată de copii pe patine.
Orașul pare strâns în el, cu teamă. Pe lângă gară, case de lemn se năruie uitate între blocuri de Fetești. Cum să nu urăști comunismul cu betoanele lui cariate, ferestre strâmbe, balcoane sparte și culori neverosimile rușinând pereții?
Hotelul Azimut pare legat cu lanțuri de patul dealului de un criminal sadic care vrea să îl pedepsească biblic. Se topește încet, pereți mâncați de ore, ploi și vânt.
În fața lui, un balon cu nacelă, din fontă, nu se va ridica niciodată deasupra râului. Statuia oximoron, o reprezentare a zborului imposibil.
Sunt multe statui din fontă în orașul vechi: o capră cu ochi bulbucați, un băiețel-lustrangiu, un chelner care te invită în restaurant, o pisică fugărind 2 pescăruși pe brâul unei clădiri. Sunt 5 cinematografe numai pentru copii, 8 teatre, 5 săli de concerte.
În Kremlin sunt 4 T-34 pe care se cațără băiețani pozați de familiile care le ovaționează agilitatea. Nizhny Novgorod s-a chemat pentru 60 de ani Gorki. A fost bombardat de nemți, fabrica de automobile a fost bombardată dar strașnicii locuitori ai orașului Gorki au refăcut-o de la zero în numai 100 de zile.
Mă gândesc la autostrăzile noastre și la programul lui Constantinescu. Mă gândesc la toate astea în timp ce mănânc icre de somon cu smântână, las să se topească pe limbă carne de pește prins pe undeva prin Baikal, nu înainte să o trec printr-un sos de hrean și afine, beau polugar cu aromă de usturoi și apoi mă reped asupra burgerului de mistreț și ren pe pat de ciuperci de pădure. E un rafinament neștiut în aromele care dansează în farfurie.
Și pâinea, să discutăm despre cea neagră cu semințe de chimen sau poate de cea cu nuci, de biscuiții cu salvie sau…
Trenul ajunge în Nizhny Novgorod. Din vagonul de dormit de clasa a 2-a coboară o stewardesă cu ochi blânzi și șapcă pusă într-o parte, eșarfă și batistă la buzunarul de la piept. Ia biletele, pașapoartele, poftiți vă rog. În compartiment mai sunt doi urși, sunt ghemuiți în paturile de sus. Primim ziar-Kommersant, primim mâncarea aleasă dintr-un meniu de 4 feluri. Primim apă, șervețele parfumate, prosoape și cearșafuri scârțâind de apret, primim papuci de casă și pastă de dinți și periuță. Toaleta e curată, glanț.
Trenul se smucește și pleacă, cel mai frumos cer din lume se desenează deasupra pădurilor de pe malul Volgăi unde barbarii stau pe spate acum, sătui după ce au înghițit mistrețul. Sunt nori roz și nori ciclam și lumina e mieroasă și ușoară, e ridicată de ceața care urcă din verdele crângurilor. Aici e începutul lumii, în Rusia asta care îți redefinește distanțele.
Totul e întins ca vocalizele făcute de un cor bisericesc înainte de a trimite un imn de recunoștință spre Dumnezeu.
E incredibil de frumos, îi spun unuia dintre urșii din paturile de sus. El zâmbește și zice spasiva și eu mă gândesc la papanași, la ceafa de porc, la mititeii opăriți și berea caldă din frigiderele nebăgate în priză, ca să nu consume, la nu se poate, n-avem, la nașul transpirat cu față de machitor, la putoarea din toaletele de tren, la gunoiul din deltă, la rahatul de câine de pe stradă, la maică-mea care m-a certat că merg la Putin, să-i dai bani lui Putin, mă gândesc la noi, românii, cum suntem noi cei mai frumoși, cum suntem noi cei mai deștepți, cum suntem noi cei mai ghinioniști căci dacă nu aveam ghinionul ăsta eram departe domnule.
Mă gândesc la capacitatea noastră de a ne găsi în oglindă grași, încercănați, palizi, chei, cu pete de la ficat și de a ne spune cu voci iubitoare, ca cele folosite de domnițe când vorbesc cu pisicile: cine e cel mai frumușel popor, cine e cel mai deștept și sexi, cald, ospitalier și talentat popor?
Noi suntem.
PS. I-am scris lui taică-miu, ca orice fiică de ceferist ce sunt, detaliile călătoriei cu trenul sovietic. Mi-a răspuns așa: o să fie și la noi așa în 2200. Ce să-i ceri, e ungur. Invidios.

Sunt 12 grade și plouă. Uneori hotărât, ca un grădinar eficient, stropește viguros străzile. Uneori ca un grădinar care trage cu ochiul la televizorul deschis la baba de la parter, neobservând că furtunul atârnă moale în mâinile lui.
Pe pod, linse de ploaie, sunt două portrete înrămate ale lui Nemtsov între găleți cu flori, crizanteme în această nesfârșită toamnă rusească, garoafe și trandafiri. Câteva lumânări electrice cu bateria epuizată înșiră trotuarul. Avem un text în rusă și unul în engleză care ne anunță că aici a fost asasinat opozantul lui Putin, Boris Nemtsov, în 27 februarie 2015. Desigur, autoritățile au descoperit că asasinul este un cecen.
Lângă pod, în poala bisericii sfântul Basil, camioanele se pregătesc să plece pe drumul mătăsii într-un rally de câteva mii de kilometri. Jurnaliștii s-au strâns lângă gardurile de sârmă în spatele cărora torc motoarele. Așteaptă semnalul plecării, mă gândesc că o fi un om cu un pistol-probabil un cecen-care va trage un foc în aer, glonțul nimerind ceafa unui lider al opoziției. Ce căuta domle acolo, în bătaia pistolului cecenului care tocmai dădea startul unui maraton, unui campionat, unei curse?
Nemtsov a scris mult despre corupția sistemului. Despre frauda de la Soci, despre trupele rusești din Ucraina. Acum e mai puțin interesant pentru presă decât camioanele care vor pleca pe drumul mătăsii.
Pânze imense se întind pe pereții galeriilor Tretyakov. Martiri, proscriși, ostași, regi. Culori intense, roșu și portocaliu, albastru și verde crud, galben optimist și roz viu. Acoperă o istorie neagră ca cerul rău al Moscovei într-o zi de iulie cu 12 grade.
Rusia nu contenește să-și înfigă mâinile în carnea propriilor coapse și să tragă, până dă sângele, până apar oasele, își smulge femurul și îi suge măduva și apoi, când dă să se ridice de pe divan, Rusia își dă seama că nu poate să meargă, căci nu are un picior. Cine a vătămat-o? Un cecen, un tătar din Crimea, un polonez, un lituanian.
Opricina, poliția secretă înființată la ordinul paranoic al lui Ivan cel Groaznic, a distrus nobilimea rusă, a lovit mânăstirile, a strâns averi imense și apoi s-a întors împotriva propriei conduceri într-un episod pilot al revoluției din octombrie 1917. Pas cu pas, opriciniki au urmat traseul redescoperit de roșii 500 de ani mai târziu. Omorâm nobilimea, le înșfăcăm pământurile, atacăm averile mânăstirești, tâlhărim negustorii, executăm opoziția, promovăm mojici needucați și ambițioși, distrugem elitele.
Scăpăm de oligarhi, o clasă de aristocrați autonomi, năbădăioși, cărora le-ar putea veni ideea să ceară puterea.
A pornit iar ploaia. Îmi vine să ling turlele colorate ale sfântului Basil, biserica de turtă dulce ridicată de același Ivan cel Groaznic. Se spune că i-a scos ochii arhitectului ca niciodată să nu mai poată să mai construiască nimic la fel de încântător.
Culoarea care ascunde întuneric, ca un triferment amar înfășat într-o peliculă de zahăr roșu. Rusia întreagă e o fată morgana, ghidându-ți pașii spre podul unde cecenul cu pistolul e gata să te trimită iute într-o cursă fără obstacole pân la poarta raiului.
În ploaia mânioasă, muncitori pe leagăne prinse cu sfori de urechile acoperișurilor vopsesc grăbiți pereții palatelor în roz putred. La anul pe vremea asta campionatul mondial de fotbal o să fie aici, trebuie să fie frumos, să mutăm cadavrele de pe poduri, scheletele din parcuri, să facem curățenie, să dăm bine, să fie lumea fericită.
Ivan cel Groaznic ar fi mândru de Rusia de azi.
Și asta spune multe despre amândoi.

Pe ecrane se plânge mut. Femei cu broboade, bărbați cu șepci, îngropați într-o durere fără trăsături, copii cu ochii mari privesc către noi dintr-un borcan de murături uitat în beci câteva zeci de ani.
E înmormântarea lui Stalin, 1953. Unii zic că a ucis 20 de milioane și că Mao a fost mai bun ca el, alții 60 de milioane și că Mao nici nu s-a apropiat de realizările marelui conducător.
În casete luminate sunt salvate așchii din viața căzută sub topoarele partidului comunist. Cineva a scris o scrisoare pe niște fâșii de cârpă, altcineva a mâzgălit vorbe pe lemne de foc, unul a făcut un ceainic din conserve, altul a meșterit cești de cafea din dinți de morsă. Fetele au croșetat fețe de pantofi și au decorat căciulițe, batiste și fețe de albume de fotografii cu fulgi de zăpadă, flori și brazi. Oameni. Săracii oameni.
Gesturi mici care încearcă să acopere oroarea ca un mileu pus pe o ghilotină. Atâta timp cât pot să rămân feminină, încălțată cu pantofi albi, din fir răsucit de croșetă într-o baracă din Chukotsky, viața e recognoscibilă și deci, cu putință, la fel cum ar fi iubirea cu un om care a trecut printr-un accident mutilant care i-a distrus trei sferturi din față.
O femeie pe la 80 de ani cu dinți țâșnind din mandibulă ca ruinele romane dintr-o pădurice de mesteceni, povestește cum a fost luată de pe stradă, vino să stăm de vorbă puțin, dar mama o să fie îngrijorată, stai liniștită că nu lipsești mult. A fost condamnată la 20 de ani de pușcărie nici acum nu știe pentru ce. Un bărbat în fotoliu își amintește cum de la lipsa somnului și bătăile din arest începuse să audă muzică.
Le-am spus să îi oprească. Pe cine? Pe cei 3 acordeoniști. Atunci au chemat medicul.
Bărbatul din fotoliu râde încurcat. Eroii, chiar și în situații limită, aud muzică clasică.  Valkiriile lui Wagner ar fi fost o alegere bună.
De ce plâng oamenii, știau de marea epurare, eclipsa cum îi spuneau rușii, perioada dintre 1937 și 1938 când au fost uciși 3 milioane de dușmani ai poporului și trimiși în gulag alte câteva milioane?
Știau.
Vis-a-vis de ecranul mut este cel vorbitor. Nepoți și adolescenți pe vremea morții lui Stalin traduc tristețea participanților la monolitica durere.
Lacrimile nu sunt întotdeauna de tristețe.
Unele sunt lacrimi de îngrijorare, așa cum povestește femeia asta. Cine o să urmeze, ce alt diavol o să fie propulsat la putere?
Altele sunt de bucurie ca ale acestei doamne care povestește cum bunica a dus-o într-o pădurice la marginea orașului, a așezat pe un ștergar cel mai bun tort din lume și i-a spus plângând: știi cine a mers în rai azi?
Fetița a început să spună numele dar a fost oprită.
Nu, nu ăsta. Ăsta se perpelește chiar acum în marele foc al Iadului. Nimeni nu a mers azi în Rai. Mănâncă și bucură-te copile, ce-i mai rău a trecut.
Lacrimile pot fi de mânie. Cum sunt ale acestui bărbat care își amintește furia bunicului: ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu, uite ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu!!!
Lustrangiul și cizmarul.
Suntem încălecați de ambiții crescute între perii, ceară, piele tăbăcită și clei, de oameni ciuciți pe scăunele, cocoșați în fața picioarelor altora, visând ca într-o zi să le reteze capetele.
În muzeul Gulagului sunt 4 turiști.
Afară, Moscova claxonează, captivă în chihlimbarul ștaurilor fără sfârșit. E o lumină mieroasă care curge pe sendvișul bulevardelor cu 5 benzi pe sens și se agață în gardurile șantierelor care le aliniază. Se schimbă conducte, cred că refac rețeaua de apă.
Îmi amintesc de fostul prizonier, un bărbat frumos și la 80 de ani, povestind momentul când a coborât din tren, la Kolîma. Tot ce a văzut a fost un gard de sârmă ghimpată alergând spre infinit. Ce e asta? a întrebat gardianul.
Este țara noastră.
Țara noastră e un lung șir de garduri din sârmă ghimpată întinzându-se spre infinit. Cum să nu-ți imaginezi 3 acordeoniști cântând a jale?

Săpam pe blog căutând ceva povești din Indonezia și brusc m-am gândit că scriu tare bine și că următoarea carte va fi despre Indonezia, Islanda și …aici am de ales între Mexic, Vietnam, Canada, State, Australia, Maroc și Finlanda. Dați o mână de ajutor și alegeți o destinație dar până atunci, să ne întoarcem în vara lui 2014.

Bali. La Bali a fost și Botezatu, știu, mi-a zis maică-mea. De când vroia ea să ajung și eu pe urmele lui Botezatu, acest Marco Polo al chiloților cu elastic lat, care-ți pun pelvisul în valoare. Na că am ajuns. Adulmec urmele espadrilelor lui pastelate care au călcat, sunt sigură, exact pe unde îmi târșâi eu acuși șlapii decolorați. Pe un tabel e afișat mercurialul tarifelor de taxi. Până în Sanur zice că e 125.000 de rupee. N-are a face, taximetristul plasat la circa 27 de centimetri de tabelaș se aruncă la 200.000. Păi cum vericule? Nu-ți dau! ”Eee, doar nu te-ai supărat, am încercat și eu.”

Pun vesta anti-țeapă și mă arunc în marea de cămăși albastre, înflorate. Șoferul nu are școală, de unde dracu să știe să citească? Pentru el 125.000 e egal cu 150.000. Cine sunt eu să-l contrazic? Măcar de eram Botezatu și aveam și eu la activ o colecție de budigăi prinși cu țichi mov.

Pun botul la 150.000. 2 parai nu mă fac pe mine. Taximetristul știe ceva engleză, strânge la un loc cam tot atâta vocabular cât cele 20 de milioane de cetățeni cât numără Jakarta și Yogyakarta, luate la un loc. Desenează rapid situația: a lucrat în Kuta, până când teroriștii musulmani au dat cu bombă și au pulverizat euforia turistică. Atunci s-a mutat la Denpassar, la aeroport, unde a început ca spălător de parbrize dar, prin abnegație și ambiție, a ajuns taximetrist.

Nu se mai construiește ca pe vremuri, tradițional, pentru că acum sfânta treime a gresiei-faianței-termopanului a cucerit inimile balinezilor. Bașca, localnicii au fost contropiți de javanezi cu bani și chiar de către chinezi care lucrează prin intermediari (pe față proprietarii sunt localnici, afară-i vospit gardul, înăuntru leopardul. adică chinezu).

bali

Sanur e un loc bun, liniștit. Kuta nu e bine. E plin de aussies, australieni care nu știu decât să benchetuiască, party-party-party și drink-drink și apoi fight-fight. Cu cine? Între ei. ”Cleizi, bleah”. Șoferul își flutură mâinile, două degete de la dreapta se-nfig în gât, e întors către bancheta din spate și rămân singura persoană care se uită la drum. Măi băiatule, ce ne faci măi băiatule, ne ucizi!

Sanur e liniștit și frumos că e plin de francezi care doar ”luchi-luchi-luchi”, degetele ălea două care mai devreme căutau în gât omulețul, acum se transformă în furci, se așează în dreptul ochilor și mimează lasărele care aleargă din ochii francezilor veniți să se uite, să absoarbă, să se culturalize-regale-fraternite, cu accent pe ultimul e. Și japonezii e la fel ca francezii, tot d-ăștia cu ”luchi-luchi”, nu ar sta nici d-ai dracului pe plajă, la ultraviolete, așa cum fac rușii care par de treabă. Mai ales pentru că au foarte mulți bani, ”veli lici”. Bogați, da, așa sunt ei. Bogați și blonzi și bețivi. 3B sau B3.

barcuta

Bine că nu se droghează, că aici, în Bali, drogații prinși sunt uciși. Așa zice legea, pedeapsa capitală. Dar nu pentru orice drog. Poți să te tripezi, ca Bruno și Pascale, cu ceai de ciuperci halucinogene și să dormi în vârful unghiilor, visând că ești ars cu țigara de patru mafioți portoricani în timp ce dai examen la rezistența materialelor. Poți să iei pastile cu pumnul, să nu dormi 5 zile și să belești ochii crăpați la răsăritul care ți se pare că iese din conserva de porumb mexican pe care ți-ai cumpărat-o de la alimentară. Dar nu poți să fumezi marijuana. Nu. Dacă ești prins cu marijuana, domnii ăștia din Bali promit să te execute. Șoferul zice că depinde cine ești, că uite acum o duduie australiancă a fost extrădată și a scăpat de buba prin moarte. Și că gangsterii balinezi sunt foarte puternici și poliția nu prea poate să îi pună la skanderbeg.

DSC04363

Mașina continuă să se târască pe șoseaua care taie o uriașă Piperă, o nesfârșită Piperă. Scheletele hotelurilor viitoare răsar dintre cofraje de beton, gunoaiele se-nșurubează-n briză în micro-tornade de plastic. În Bali, populația e hindu, am ieșit din jurisdicția lui Allah și aici burcile, imamii, moscheile dispar și în locul lor răsar temple păzite de maimuțe și tigrii, pechinezi și broaște țestoase, toate animalele de piatră afișând, stomatologic, colți rânjit-ascuțiți. Luchi-luchi-luchi, am ajuns la hotelul de pe strada tăvălită ca o pisică grasă, la umbra unor palmieri.

La recepție, un domn cu un acvariu în loc de cap, privirile fugindu-i, peștișori negrii vânați de o murenă, de la mine la ușă, înapoi, la Iulian, iar la mine iar, la geam, mă anunță că îmi oferă doar un prosop pentru două persoane. Pardon? Dar suntem doi. Și ce dacă, este un prosop mare. Decid că toată populația e pe droguri și merg să fac o baie. Cool, la fel de cool ca Botezatu. Să nu-mi fac țara de rușine.

 

E soare, cafeaua costă 3 lire și mister John Cleese e încălțat în papuci de casă negri cu blăniță albă. Stă de vorbă cu Peter, unul dintre organizatorii Byline, primul festival de jurnalism din lume. Se vorbește despre atacurile asupra presei, cât de independentă e mass-media, nu sunt soluții la lipsa de bani, la lăcomia patronilor, la atacurile rușilor, la imbecilizarea mondială.
Sunt jurnaliști germani, francezi, olandezi, sunt profesori bulgari și americani, câteva sute de oameni care credeau despre ei că nimic și nimeni nu le poate lua cârma din mână, că drumul nu poate fi decât acela pe care îl stabilesc ei și hap, Spânul a pus un cuțit lângă busolă și restul piraților au atacat pe la 4, când era somnul mai lin și acum sunt închiși în burta corabiei, cu lanțuri la picioare.
Ce e de făcut? Intelighenția e captivă ca un gând în mintea unui copil autist.
Nu reușește să se exprime coerent, se sparge în mii de gesturi complexe pe care restul lumii nu le înțelege.
Ce înseamnă Brexit, de ce e important să câștige Labour, de ce May este diavolul care va distruge țara, ce se va întâmpla în 2 ani, cine negociază ce. Lucrurile ăstea nu se discută. Se vorbește despre islam și Manchester, despre imami și ISIS, despre covfefe și…
Mâine, 8 iunie, se votează în Marea Britanie.
Salariile au început să scadă. Băncile au valizele făcute. Cameron, această Olguța englezească,  este invitat de onoare la conferințe corporate de unde pleacă mai bogat cu jde mii de euro.
Din burta vasului unde este închisă, intelighenția face planuri.
Votează tactic, gândește strategii.
Anthony Barnett explică, se aplaudă. Ian Dunt adaugă, se aplaudă din nou. Entuziasm. Victoria nu pare imposibilă. Privindu-i îmi amintesc cuvintele lui Yuval Noah Harari:
puterea supremă a omului este fantezia.
Cu toții suntem magicieni care creăm iluzii.
Aici, în cortul de la Byline, o congregație măruntă pune la cale răsturnarea unui imperiu. Nimic neobișnuit. Decât prin optimismul cumva naiv pe care îl exhibă vorbitorii.
De unde ești?
România.
Ohhh, am fost în 1987 pe vremea lui Ceaucescu. Acolo și nicăieri altundeva am simțit mirosul fricii. În Ungaria nu era așa, nici în Polonia sau Cehoslovacia.
Anthony Barnett este fondatorul lui OpenDemocracy. Scrie cărți, e om deștept dar vine dintr-o altă eră în care laptele venea dintr-o țâță, nu muls în laborator dintr-o plantă de soia.
Deși știe cum miroase frica, a uitat.
La 17 kilometri depărtare, în timp ce aici se fac planuri, 3 băieți cu un van și cuțite bagă spaima într-un oraș de 9 milioane de oameni.
Primul ministru cere întărirea controlului asupra internetului. Se pune la cale masacrul libertăților civile în numele protecției populației de inamicul care vrea să îngenuncheze Marea Britanie.
Pe prima pagină a ziarului gratuit pe care poți să îl culegi în orice stație de metrou este poza românului Florin care a lovit cu o lădiță un terorist. Pentru curajul lui, sute de britanici au propus pe rețelele de socializare ca Florin să primească pe loc cetățenia pentru că a arătat True Brit Spirit.
Cum adică?
Dacă e român, nu are cetățenie, cum a arătat el ceva ce nu putea să aibă decât dacă …și mă rog, de ce vorbim noi despre naționalism, de când brandăm cu Union Jack aruncatul unei lădițe în capul unui individ cu cuțit?

Mâine, 8 iunie se votează în Marea Britanie.
Nu există învingători, doar niște băieți care fac mai mulți bani decât alții. Iar Anthony ar face bine să își aducă aminte cum miroase frica. Sunt sigură că e dată cu parfum, dar asta nu îi poate acoperi duhoarea sulfuroasă.

Design a site like this with WordPress.com
Get started