Irina a murit de cancer la sân acum vreo 2 ani.
-Dacă mă întrebi pe mine, stresul a omorât-o. Lucra la direcția de recuperare impozite și taxe, ăștia sunt sub primărie. O distrugeau, teste, examene, teren. Peste tot este un stres monstruos. O mai știi pe Corina, colega noastră din liceu? A fost directorul șef la primărie. Mi-a zis că era să ajungă la pușcărie, a semnat tot felul de chestii, că o puneau ăștia să semneze, și noroc că a fost deșteaptă, de fiecare dată s-a asigurat că e acoperită, că semnătura aia a ei vine după ce există o cerere oficială din partea șefului. Și a scăpat. Razant. Dar a albit. Are 3 copii acasă, și Irina avea 2.
Ăștia te bagă-n mormânt cu tot cu familie. Știi că toate colegele mele de la administrația financiară care ies la pensie se curăță în 2-3 ani de un cancer? Stres. Nu mai rezist.
Monica ia o gură de must. Suntem la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății, secția de contabilitate și informatică de gestiune, nu am ajuns decât 13 din peste 20 câți eram în `92, când am intrat. Avem o moartă, vreo 10 directori economici pe la diverse întreprinderi de stat și particulare, experți contabili și consultanți, un băiat la minister-acum la muncă, la doamna Olgu, după ce înainte fusese la mediu și și mai înainte la finanțe. Și io, omu care trage cu urechea și se chinuie să-și îndese poveștile ăstea în sutien, ca pe niște șervețele care să îmi umfle cupa de la A la D.
-Nu sunt niciodată bani. Mi se blochează computerul când vorbesc cu contribuabilul, ce fac? Îi spun: mi s-a blocat calculatorul 40 de minute, reveniți? Un scaun costă 100 de lei, mă chinui luni de zile să obțin aprobarea să îmi schimbe scaunul că mă rupe spatele. IT-ul a zis clar că serverele sunt vechi și o să crape. Și atunci să te ții.
Monica lucrează de 20 de ani la administrația financiară. Oferă consultanță agenților economici. Îi place ce face. Mult. Evită politica, Mircea, director de la o firmă care produce acumulatori, zice: Feher, fără politică, te rog. Nu pot să mă abțin și zic Sooooroooooșșșș în timp ce facem poza de grup.
Ei râd, Feher, cine dracului te-a pus să dai la contabilitate?
Păi altfel nu vă cunoșteam pe voi.
Mira zice că deși a fost mai nasol pe vremea lui Boc când le-au tăiat salariile bugetarilor și ei mergeau acasă cu 900 de lei, frică atât de mare ca acum nu a fost niciodată. Oamenii se uită dreapta, stânga, spate, față, sus, jos înainte să semneze o hârtie. Își fac trei cruci, pupă trei moaște, aprind 3 lumânări până să decidă în favoarea unui furnizor.
Ești de capul tău. Instituția aia care îți ia bani pentru asigurări sociale, șomaj, sănătate, dracu să te ia, face pasul la ofsaid și te lasă singur în careu.
Tot Monica spune că știe de la colegele de la inspectoratul financiar, că sunt date în judecată de agentul economic pe care l-au “călcat” și că instituția care le-a trimis în control le lasă în acest Vietnam juridic fără apărător sau bani care să le acopere cheltuielile de judecată.
Cum mă, că și pe noi când ne dădeau baronii în judecată în anii `90, ziarul se constituia parte civilmente responsabilă. Că doar eu nu am deturnat redacția amenințând-o cu unghiera că dacă nu publică articolul, le dau panarițiu la toți.
Ehh, alte vremuri, alți oameni.
Contabilul. Cine ar fi crezut că este una dintre meseriile cele mai periculoase din România? Ținuți în țarcuri birocratice de către elita politică din administrația centrală sau locală, prinși între etajele sociale ca o Ană a lui Manole, sacrificându-se pentru binele comun, contabilii și-au scos capetele din bugete și și-au dat seama că zăbrelele din jur nu sunt puse ca să nu lase hoții să intre cât să nu îi lase pe ei să iasă.
Beau un rachiu de gutui și mă gândesc la Shawshank redemption. Monica și Mira și Corina, toți colegii mei de la Contabilitate și Informatică de Gestiune care nu sunt în mormânt sau în ministere, ar trebui să învețe ceva de la bancherul Andy. Că ei sunt stăpâni pe caiete, că ei știu unde au toți baroneții banii, că ei au deschis conturile din paradisurile fiscale și tot ei le pot goli, că evadarea lor din pârnaia pe care au construit-o politicienii în jurul nostru înseamnă totodată eliberarea noastră.
Aș face proiecții cu Shawshank Redemption la administrația financiară, la direcția de recuperare impozite și taxe, la inspecția financiară, la gardă și la ANAF, oriunde niște contabili mici, îngropați în cifre nu înțeleg că pe spatele lor, pe frica sau nepăsarea lor s-au ridicat munți de abuzuri, hoții și ticăloșii.
Și atunci când s-or simți copleșiți de furie că directorul x a mai adus o verișoară sau nepoată sexi să plimbe niște foi pe 5000 de lei la vreun serviciu financiar din primărie, aș respira adânc de 3 ori, mi-aș aduce aminte vorbele lui Andy și aș arunca dosărelele cu toate abuzurile șeficilor în presă.
I guess it comes down a simple choice: Get busy living, or get busy dying.

Pumnii unui prizonier invizibil îndoaie gratiile albe ale unui cod de bare care îi sunt temniță. “The economic exploitation of palestinian political prison” este titlul raportului făcut de Addameer, prisoner Support and Human Rights Association. E făcut în 2016, eu l-am primit în mai 2017 și, deși m-am ținut atunci să scriu despre el, m-am luat cu altele și l-am uitat. Dar acum când americanii s-au retras din Unesco invocând poziția anti-Israel a instituției Națiunilor Unite, hop, raportul mi-a revenit în mână.
Căci, nu-i așa, știm de la un alt președinte american că întotdeauna trebuie să te uiți după bănuți. Cine pierde, cine câștigă. It`s the economy, stupid.
Totul este despre bani atât în reacția Israelului la acțiunea UNESCO din iulie 2017 de a recunoaște centrul istoric al Hebronului ca parte a patrimoniului mondial cât și în decizia SUA de a nu a mai da cei 550 de milioane de dolari pe care îi datora UNESCO.
Se vorbește de câțiva ani de zile de presiunile imense pe care le fac țările membre asupra   Organizației Națiunilor Unite pentru Știință, Educație și Cultură. Ecuador, plângând pe umărul Braziliei, a reușit să scoată insulele Galapagos de pe lista locurilor în primejdie, iar China, gigantul din Tico, și-a strecurat o serie de teritorii pe listă, știind că aceasta înseamnă atrageri de fonduri și impunerea unor politici excepționale în regiunile respective.
Nici americanii nu se retrag prima oară din UNESCO, în `84 Regan și-a luat jucăriile și a plecat acuzând miros de vodcă și blinii la conducerea organizației+aceeași atitudine prea critică față de Israel ca și cea pe care o invocă acum Trump.
În 2002, Bush a vrut înapoi, folosind întoarcerea la UNESCO pe post de cârpă-n băț care să demonstreze dorința de a colabora internațional cu toți cei care doreau să contribuie la răsturnarea lui Saddam.
Și acum asta.
“For President Trump and for Mr. Netanyahu, the recognition of World Heritage sites in the Palestinian territories, like Hebron and the Church of the Nativity in Bethlehem, and the 2015 resolution and another in 2016, showed an anti-Israel bias.”
Hebronul este murdar, nervos, cu spatele lipit de propria istorie privind în ochi un grup de câteva sute de conquistadori israelini care, aidoma lui Cortez acum 500 de ani, au ocupat centrul, luând ostatec orașul.
200.000 de palestinieni ținuți prizonieri nu cu ziduri pe afară ci din turnul de control al armatei israeliene, ridicat în propriul buric. La sfârșitul lui iulie 2017, un grup de coloniști a ocupat o casă deținută de o familie de palestinieni. În ciuda investigației autorității civile israeliene care a arătat că respectiva clădire a fost cumpărată ilegal și deci coloniștii evrei trebuie să o părăsească imediat, acum curtea spune că totuși este nevoie de timp să fie descoperit adevărul și că evreii sunt lăsați să stea până când acesta va fi construit moleculă cu moleculă în laboratoarele justiției israeliene.
Între timp, pentru prima oară în 15 ani, Israel dă autorizații pentru noi construcții de case de coloniști în Hebron.
Ce înseamnă toate astea?
Bani.
E foame de bani băeți.
Companiile de construcții israeliene și aparatul militar au nevoie de bani. Ei nu pot să stea la mâna lui UNESCO, ce vor domne birocrații ăștia, să pierdem controlul orașului pentru cinci pietre?
Israel trebuie să facă bani. It is not personal, it is business.
Israel face bani din sistemul-privat-de pușcării pe care îl deține. Zeci de milioane de dolari din banii pe care prizonierii palestinieni îi plătesc, dadada, pentru că sunt nevoiți să își cumpere mâncare și produse de igienă la prețuri uneori cu 700% mai mari decât cele din teritoriile palestiniene. Mâncarea este puțină, pachete de acasă nu pot să primească, singura sursă sunt cantinele închisorilor. Iar acestea vând doar anumite branduri. De pildă, zice raportul Addameer, poți să îți iei doar cutii cu linte Maya, produse în Mishor Edumim, parte a coloniei ilegale Ma`ale Edumim.
Deci tu UNESCO, îmi interzici (mă rog, îmi spui că nu ar fi frumos să faci asta) să construiesc colonii din motive de conservare a patrimoniului într-un oraș palestinian, populația se revoltă, eu o bag la pușcărie unde trebuie să cumpere produse nu numai mai scumpe dar și produse în coloniile ilegal ridicate. Asta da formulă economică de succes. Asta ar trebui să înscrie UNESCO în lista patrimoniului cultural intangibil.
Dar știu, e clar că sunt anti-semită. Eu și toți oamenii ăia din UNESCO, și cei de la Haaretz care scriu despre absurditatea agresivității coloniștilor.
Doar Trump are dreptate. Și Netanyahu.
Despite de constant negative press covfefe.

http://www.alternativenews.org/index.php/headlines/346-the-economic-exploitation-of-palestinian-political-prisoners

Salvările nu salvează pe nimeni.
Străbat noaptea urlându-și neputința, orașul pare ridicat de sirene în aer și apoi lăsat să cadă, trezește-te orașule, nu e nimeni să te salveze.
Oamenii se scoală obosiți, își pun bărbiile în piept și străbat ceața de rãgete și claxoane împungând cu fruntea aerul. Nimeni nu râde, nimeni nu zâmbește.
S-a scumpit benzina, se va scumpi gazul, gigacaloria, electricitatea, se scumpește mâncarea, nu se găsesc medicamente, a crescut ROBORU, crește euro, cresc prețurile la casă, cresc dobânzile la bănci, ai sufrageria plină de panici, sunt peste tot, pe canapea, pe televizor, sub pat și una face duș urlând: de data asta te-a luat mama dracului prietene, de data asta nu mai scapi.
Statul te ține în pumni ca un mardeiaș care te-a prins, pensionar plecând cu banii scoși de la ATM. Ba nu, este ca un viol multiplu într-un autobuz indian, nu se mai termină, e coadă de mii de oameni care stau să ți-o tragă, toți securiștii, copiii lor, verișorii lor, băieții de la ANAF și de la poliția locală, duduile de la ghișeul poștei sau de la administrația financiară.
Noi românii doar reacționăm.
Nu anticipăm.
Nu avem timp să anticipăm, să facem un plan, să ne gândim să facem lucruri mai bune.
Noi nu evoluăm pentru că suntem mereu în apărare.
Cum să fii un bun arhitect, un bun medic, un bun economist când tu nu ai timp decât pentru cârpeli, când biblioteca ai mutat-o la ușă, ca să blocheze asaltul zombiilor, când cărțile nu le citești, ci le folosești pe post de proiectile, când muzica a fost oprită ca să nu te dea de gol că ești în casă.
Reactivitatea românească se vede în toată apetența noastră pentru nou. Întrebarea care ne bântuie este: s-a mai făcut în altă parte?
Dacă nu, păi atunci ce, ne mănâncă pe noi în cur să fim noi mai cu moț, să schimbăm lucruri care funcționează? Dacă nu s-a făcut în altă parte înseamnă că nu este o idee bună.
Nu ne place să fim în față. Ne speriem dacă suntem primii.
Hait, și acum unde mă duc?
Nu mai bine mă întorc unde sunt restul, aștept să-mi zică Tătuca ce să fac?
Suntem o societate patriarhală, paralizată în urma fracturii de coloană suferite în 1946.
Ne facem că muncim, ne prefacem că trăim, mimăm perfect că gândim.
Salvările urlă și pe noi nu ne salvează nimeni.
Suntem instituționalizați, închiși în uriașa pârnaie numită România.
La început, acum 70 de ani, am urât zidurile din jurul nostru, apoi ne-am obișnuit cu ele și am ajuns să ne bazăm pe ele.
Știați că animalele trăiesc în captivitate mai mult decât în habitatul natural?

1. E vineri, 7 juma seara, întuneric, luminile fug din oraș să bea o bere. Oprit în dreptul soclului pe care scrie cu vopsea Monumentul Corupției, un bărbat cu bască, îmbrăcat în fâș, gesticulează violent înspre Guvern.
   -Futu-vă Dumnezeii mamilor voastre de nenorociți, fir-ați-ai dracului cu neamul vostru, cum vă bateți voi joc de noi.
   Furia lui cu salivă strânsă în colțul gurii e tot ce ne-a rămas nouă, cei care suntem prea leneși sau prea copleșiți de lehamite să mai înjurăm pe cineva.
   Dozatorul de furie. Asta ar trebui să fie funcția omului ăsta cu bască. Ar trebui să mă duc la el, să îi iau mâna în mâna mea și să mă încarc de acel ceva ce are el, ceva care îl face mai om de 82 de ori decât mine.
   Lui îi pasă.
2. Vagonul e plin, trenul merge la Baia Mare, e ultimul înaintea weekendului. Un om cu capul roșu, Spiderman, își așază valiza gigantică pe micul prici de bagaje, trei sferturi din bagaj atârnînd îngrijorător afară.
   -Nu vă supărați, sunt locuri speciale pentru bagaje mari în capetele vagoanelor.
   -Nu vă faceți doamnă griji, am mai mers așa cu el, nu cade.
   Are ochi albaștri, sleiți și se uită pe mobil la interviuri și montaje cu Van Damme bătându-se cu răufăcătorii. Van Damme îl convinge să dea totuși jos Leviatanul de pe policioară și pentru o clipă cred că îl va duce în capăt. Canci. Îl reazemă de scaun, gâtuind culoarul prin care ceilalți călători se strecoară acum ca printr-o arteră de fumător, luându-și propriile bagaje în brațe, lovindu-i pe cei care stau pe scaune cu câte-un mâner. Scuze, scuze, scuze, scuze.
   Omul cu capul roșu se face că nu vede ce a creat, stă cu o figură de câine care ți-a halit telecomanda, privind înainte, CFR-ul e vinovat că nu are priciuri mai late pentru bagaje. El e mic, nu știe nimic, doar că Van Damme belește oaia.
   Nașul, un bătrân care pare să fi înghițit un uriaș cub de zahăr, se mișcă greoi printre scaune. El reprezintă autoritatea, este statul, și pentru că el este autoritatea este abordat de o doamnă în vârstă așa:
   -Domnule, dar nu vă e rușine, abia îmi trecuse răceala și acum, de la aerul ăsta condiționat o să mi se întoarcă boală. Opriți imediat aerul condiționat, uite că m-a luat și temperatura.
   Am plecat abia de 7 minute, nu avea cum să răcească în 7 minute și apoi dacă oprește aerul, la cât de plin e vagonul o să murim asfixiați, încearcă nașul să explice. Dar apoi, deasupra cubului cel mare de zahăr din care îi ies mâini și picioare scurte, bărbatul primește acum un polonic de scandal.
   -Dar vă bateți joc de noi? Faceți mai cald, ne îmbolnăvim aici, în trenul ăsta. Ăstea nu sunt condiții civilizate și mai costă biletul o grămadă de bani. Om bătrân, nu vă pasă, așa se duce dracului țara asta.
   Nașul trece mai departe, capsînd bilete și pensionara se ventilează greu, repetînd la fiecare 5 secunde că a răcit iar, uite și gâtul a început să o doară, nasul îi curge, spatele o junghie. Copilul de pe scaunul din spatele ei începe să urle, maică-sa țipă la el să tacă, bărbatul de lângă omul cu cap roșu vorbește tare la telefon și când nu vorbește mănâncă plescăind covrigei. Și pe culoar, împingându-și în podul palmelor trunchiul, printre valiza fanului Van Damme și scaunul meu trece un țigan știrb cu o cătătură de mierlă veselă:
   -Te știu prietene, ai picioarele funcționale, te-am văzut alergând cu niște bănuți în mână, cobori mereu la Ploiești. Fugeai pe culoar, sprinten.
   Țiganul clipește, evaluînd situația.
   -Apăi doamnă, ăsta e vagon, nu culoar.
3. Sâmbătă, ora 15.20. Sunt 3 mese ocupate, afară plouă, înăuntru e vară. Primim din partea casei ouzo și măsline și suntem asigurați de chelner că toate fructele de mare sunt aduse de la Muntele Athos, mă gândesc că de la marea de lângă Muntele Athos, nu or crește călugării o cireadă de caracatițe și o turmă de creveți deși, mare e grădina Domnului, nu poți ști niciodată ce miracole se pot întâmpla. Sunt gata să comand și îi zic chelnerului care trece în viteză:
   -Aș putea să vă spun dumneavoastră?
   Omul se oprește și răspunde așa:
   -Spuneți-mi Costică, dacă vreți Costas, am lucrat 7 ani în Grecia, așa îmi spuneau acolo, Costas. Făceam totul, după ce am plecat, grecii m-au sunat luni de zile, nu știau nici unde sunt prizele. Dar să știți că îi respect pe greci, că pot să facă bani și din piatră seacă.
   -De fapt, eu aș vrea să comand.
   -Daaa, vă recomand caracatița în sos de ceapă, e invenția bucătarului Vali, grecii credeau că e a lor atât de tare le plăcea, ziceau că sigur e grecească rețeta dar nu, e a bucătarului Vali. Vine multă să știți, nu o codiță așa cum pun grecii, că le și ziceam, măi oameni buni, cum să ceri 20 de euro pe bucățica asta, dar ei nu ascultau, că ei fac bani și din piatră seacă. La noi, vă zic, pleci cu burta plină, știi pe ce ai dat banii.
   Colega Cristina aduce paharele. Are o față îngrijorat-entuziastă, bipolaritatea asta îi sacadează mișcările, îi dă un aer nătâng, ca Bambi pe gheață. Ar vrea să facă mai mult dar e înfricoșată de propria lipsă de experiență. Are vreo 50 de ani, e programator, dar câștiga puțin așa că a făcut un curs de chelner și acum e pe tură cu bărbatu-său care e barman.
   -Știați că ospătăria e a doua cea mai grea meserie din lume după cea de cosmonaut?
   Nu știam.
   Ani de zile petrecuți orbitând bucătăria, de fiecare dată când te duci la o masă înfrângând gravitația barului unde tocmai aveai o discuție interesantă cu soțul.
   Afară plouă, icrele sunt roz, vinul e roz și cafeaua e din partea casei.
   Undeva, la o mie de kilometri mai la sud, grecii fac bani din piatră seacă. Iar la noi ospătarii, răpuși de greutatea meseriei, se fac miniștrii.
   Seara, un om în fâș îi înjură dar ei nu-l bagă în seamă, că doar nu s-or speria de unul care comentează că berea e caldă, ciorba rece și caracatița e pui.
   Dacă nu-i convine, să plece domle la altă cârciumă, doar nu ne-a obligat nimeni să rămânem aici.

E soare și cald și mi-e lene să mă ridic de pe bancă să merg înapoi, la birou. Gândurile s-au cuibărit ca niște pisici în pliurile creierului, stau acolo în lumina serotoninei și eu nu vreau să mă ridic de pe bancă, să nu le trezesc. Peste drum de mine un bărbat își frânge mâinile, mă uit la gimnastica degetelor lui, cum se luptă palmele în arena poalei ca doi giudocani. Apoi una din mâini dispare sub haină și bărbatul se ridică hotărât în picioare, vine spre mine, probabil vrea un foc. O să-i spun că m-am lăsat de fumat, deși, ce-i drept, mai fur de la colegi câte o țigară, două. Îmi spun că fumatul nu o să mă omoare.
Dar probabil asta da.
Am un cuțit înfipt în stomac. Bărbatul se opintește în el, îl vâră bine și gândurile mele ca niște pisici speriate de un tunet aleargă acum în copacul care îmi țâșnește din vârful capului și crește peste parc, bănci, un copac cu mulți ochi care vede cum sângele îmi îmbibă tricoul și cum bărbatul se reazemă în cuțitul înfipt în mine.
Îl întreb: o să mor?
Dar bărbatul cu mâini ca niște giudocani agili nu îmi răspunde, își smulge cuțitul din burta mea și pleacă în timp ce eu cad spunându-mi că nu am apucat să gust zacusca de anul ăsta și nici să probez rochia verde pe care mi-am luat-o de la H&M, nu am apucat nici să trimit mailuri și nici să-mi iau la revedere de la Marius.
Apuc doar să văd, prin coroana copacului cu frunze-ochi care a căzut și el peste piață, strivind băncile și copiii pe triciclete, cum bărbatul cu cuțit îl scoate acum dintr-o altă femeie, mai blondă ca mine, mai tânără ca mine, dar cu aceeași uimire care îi albește fața și îi umple bluza de sânge.
De ce?-apuc să strig după bărbatul care acum fuge, se aud sirenele poliției și eu mor deși la horoscop îmi spusese că o să fie o zi minunată și doar minuscule probleme în carieră o să întâmpin azi.

Două femei au fost ucise ieri în Marsilia de către un bărbat înarmat cu un cuțit lung. Martorii spun că după ce a omorât-o pe prima, criminalul a plecat și apoi, pe drum, a părut că se răzgândește, s-a întors și a tăiat-o și pe a doua.
Mă obsedează absurditatea întâmplării, inutilitatea oricărui plan cu care ne legăm de viitor, lipsa de sens a nenumăratelor îngrijorări și frici pe care le trăim gândindu-ne la ipotetice zboruri transatlantice, examene de admitere, interviuri cu boardul, zădărnicia nopților pierdute călcând pe cărbunii încinși ai nesiguranței: ce o să fac, dacă nu mă descurc, dacă nu mă vrea, dacă o să cadă avionul, dacă sunt prea bătrân pentru asta, dacă nu mă angajează?
O iluzorie linearitate ne traversează viața pentru că așa am fost educați, să gândim în termeni de cauză și efect, să ignorăm aleatorul și absurdul, să credem că tot răul e spre bine și că alinierea planetelor lucrează pentru noi. Dacă eu arunc o minge și alerg îndeajuns de iute, o voi prinde înainte să atingă pământul. Nu există buturugi, capcane, urși, vânători, bărbați cu cuțite lungi.

Două femei au plecat dis de dimineață de acasă, gândindu-se la boala bunicii, la testul la matematică, la hummusul care a ieșit un pic acru, la pantofii ăia care sunt cam scumpi, la iubire s-au gândit și la revelion. Nici prin cap nu le trecea că un bărbat cu un cuțit lung e pus la căsuța 5 a jocului lor de Piticot și că zarul le-a dus taman în calea lui.
Și nici celor 50 de oameni morți la Vegas și celor peste 200 răniți, veniți la un concert de muzică country, nu le-a trecut prin cap nicio clipă că o să crape, nu de veselie, nu de nostalgie, nu de la atâta dansat. Că o să moară pe bune, o să moară de tot, nu mai sunt 8 vieți pe care le pot accesa ca să-și termine de pus murăturile, curățenia de toamnă sau să poată să meargă la nunta nepotului.
S-a terminat și niciunuia dintre ei nu le-a spus ghicitoarea, cărțile, cafeaua, stelele că așa o să se termine așa că toți și-au trăit viața într-un viitor care nu a mai fost să fie, care a crăpat împreună cu toate ideile lor geniale nerostite și cu toți copiii lor nenăscuți.
Și atunci ce ne facem?
Trăim într-un Acum care se oprește mereu la intersecția cu Mai Încolo, îngroziți de ce ne așteaptă după colț? Dar dacă strada Acum e murdară, plină de rahat de rotweiler și chioșcuri care vând Fornetti? Dacă nu e o terasă pe strada asta și nici soare? Nu încercăm să vedem ce este Mai Încolo, nu încercăm să o zbughim cu mintea pe toboganul unui plan care ne va duce pe Mai Încolo, unde e lumină și stăpâni care strâng rahatul de pechinez în pungulițe de hârtie?
Ba da, dar trebuie să nu ne pierdem prea mult în acest univers imaginar al lui Mâine.
Mâine nu există. Mâine e ceva ce ne împiedică să ne concentrăm la acum.
Singurul terorism e ăla pe care îl practicăm noi cu prezentul. Îl ucidem sistematic, urlând Allahu akbar în timp ce îl fierbem, îl înjunghiem, îl mitraliem, visând să ajungem într-un mâine unde 1000 de fecioare o să ne spele picioarele cu apă de trandafiri.
Suntem proști. Trăim pe datorie.

Nu lăsa pe mâine ce poți face azi e mai valabil ca niciodată. Mă duc să-mi pun un pahar de vin rose și să citesc o carte. Insallah.

Taman ce m-am întors de la film.
Și am găsit pe blog o altă poveste cu un film văzut în vara lui 2012.
5 ani mai târziu, întunericul din sală s-a lăsat pe întreaga țară.

Șopotopo-șopotipi, cu voci mici perechea din față meșterește o conversație, mai în față, pe rândul cu bilete scumpe și scaune negre, de piele, 6 cetățeni slurpăie cole și aruncă pe gât floricele. Reclamele nu au început încă, lumina e aprinsă și în sala de cinema intră cu chiote un echipaj de vreo 10 țigani.
Unul gras strânge-n mână un clondir cu ceva verde, fiere, trage din el cu sete și rage: “care-s fă locurile noastre?”
“Ajută-mă fă că nu știu să citesc” zice altul, un voinic cu tricoul plesnind pe pieptuț. Intelectualii șopotitori întorc capetele speriați, invazia barbară, cei 6 din rândul cu scaune VIP privesc nedumeriți peste umăr. Singura alfabetizată din grupul gepizilor ia biletele și îi înșiră de la 6 încolo, haideți, haideți de la numărul 6 încolo sunt ale noastre.
Dar grasu n-are stare. “Ce-s cu scaunele ălea negre?”
E mai scumpe, îi zice o femelușă cu prețiosul cap așezat pe un soclu de țâțe.
“Păi vrei să vezi că mă duc și eu acolo?”, grasu își face vânt, nimeni nu-l urmează. Se așează pe locul din capăt, trage din verdeața din recipientul dubios și, simțindu-se singur, își strigă perechea: “iubitaaaa!!!”
Nicio reacție.
“Făăăăăăăăăă!!!!”
Ceata explodează în râs, chiar și perechea de la ICR din fața mea își permite un zâmbet. Intimidat, grasu se refugiază în mijlocul colectivului și reîncepe distracția.

“La ce film am venit fă?”,
“Ca-va-le-rul ne-gru” îi răspune sacadat țiganu-n tricou strâmt,  de parcă îl ține diafragma. “Păi n-ați zis că Batman?”
Uuuuuohoho, se urlă de râs și pe acest fundal vesel fetele decid că e cazul să meargă la pipi, că au auzit ele că filmu-i lung.
Hai că-ncepe. Lumina se stinge.
“Fratelo, v-am zis că se stinge lumina?”, ua-ha-ha-ha-ha, comisarul Gordon bagă-un spici, Batman e praf cu sănătatea și nu se bate, servitorul bătrân îl părăsește și, după 20 de minute, de pe rândul din spate se aude un horcăit-sforăit și femeile încep să râdă isteric.
Sforăitul reîncepe la discuțiile despre energia sustenabilă și la poveștile comisarului despre legile care devin cătușe. Țiganii s-au plictisit grozav. Se entuziasmează o leacă atunci când se prind că cimentul turnat de Bane conține explozibil.
“Avem și gresie și vindem și faianță” adaugă iute grasu. Mare comedie cavaleru ăsta negru, ce tot atâta action-drama-thriller că noi murim de râs.

În rândul 6, pe mine mă îneacă plânsul. Zice un personaj în film: I learned here that there can be no true despair without hope. Asta am avut în ultimii douăzeci de ani, speranță că vom scăpa de Iliescu, de hoție, de cocălărie, de nespălați parfumați, de caterincile vulgare din rândul 7 la cinema, de răutate, fățărnicie și meltenism cu legitimație de parlamentar.
Douăzeci de ani am sperat, acum adevărata disperare s-a instalat. Rimă involuntară, spre deosebire de râgâitul voluntar-satisfăcut al grasului la ieșirea din sală.
Happy end la Florenza, Batman bea un fernet cu doamna Catwoman.
Ei se țin de șprițuri. Poate d-aia nu găsim niciun supererou să ne salveze și pe noi.

Acum niste luni de zile am fost invitatā sā scriu un text pentru o carte care se cheamā “Cum e sā fii fatā”. Cum sunt grafomanā si complexatā, deci usor de flatat, m-am simtit magulitā de cererea Dianei asa cā am zis îndatā da. Am predat textul si mi-am vāzut de ale mele pânā când am fost chematã la lansare. Am întârziat, am ajuns transpirată, cu părul vraiște, vă rog să mă scuzați. Diana mi-a prezentat fetele, ea e Miruna, ea e Adriana, ea Ioana. Ea e Dana. O femeie în roz, zi de unde te știu, de unde îi știu domle figura? Păi e Dana Săvuică. S-a așezat la masă lângă mine, avea niște pungi în față cu bijuterii de la Meli Melo, am crezut că e sponsor.
Și apoi, cum bineînțeles că eu trebuia să plec în altă parte, am vorbit eu prima și am zis că e nasol să fii fată într-o țară machistă, unde femeile sunt plătite prost, unde există oameni și femei, unde femeile e curve și nebune dacă umblă cu bărbați mai tineri, unde femeile sunt cumințite cu bătaia pentru vina de a deschide gura în fața bărbatului și Dana Săvuică nu prea era de acord cu mine, se foia pe scaun și țâțâia așa, cum s-ar spune, exagerezi dragă. Și apoi am fost întrebată dacă eu cred că o să avem vreodată președinte femeie și, ca proasta, în prima fază am zis că nu, că nu suntem pregătiți dar apoi mi-am adus aminte de sondajele care o dau pe madam Firea câștigătoare a prezidențialelor din 2019. Și am zis trist și s-a râs. Și Dana Săvuica a spus atunci: dar să ne bucurăm că avem în fruntea orașului o primăriță, e o victorie a femeilor. Și nimeni nu a mai râs, de fapt am cam înghețat așa cu toții și eu m-am simțit stânjenită că am adus, ca o pisică, un șobolan mort și l-am așezat pe covor atunci când Dana Săvuică a spus: văd că nimeni nu aplaudă, hai să lăsăm politica.
Și apoi s-a ridicat în picioarele ei lungi de sub rochia roz, a băgat o voinicească până în mijlocul terasei și a povestit cum e cu  …dar cine o asculta căci eu mă uitam numai la mâinile mele cu care aș fi vrut să sap o groapă și să mă bag în ea, să stau acolo până termină Dana Săvuică live-ul, să reapar cândva când o să ieșim din negarea asta în care trăim: mie nu mi se întâmplă nimic, eu sunt bine mersi, o femeie de succes pentru că sunt blondă și am sucit capul lu dom primar care numai din șpăgi face 87.000 de euro pe lună. Am o viață mișto, scriu în cartea Cum e să fii fată că e mișto să fii fată, că beau șampanie toată ziua și îmi operez gușa și îmi pun țâțe când vreau eu, din banii lui iubi care îmi ia și mașină și mă duce la Milano. Dar uit să spun că îmi mai întoarce un dos de labă când se îmbată, că mă amenință că îmi ia mașina și casa atunci când mi-o da un șut în fund pentru o blondă cu țâțe mai noi, care au leduri în sfârcuri.
Și m-am gândit la ce se întâmplă în India și la povestea asta pe care am scris-o în februarie 2014 pentru că mi-am dat seama acolo că la noi e mai bine dar mâine, poimâine, dacă domnii din coaliții se încoardă, nu o să mai fie atât de bine, mâine, poimâine, o să mă caute în chiloți un domn de la serviciul de sănătate ortodox și o să spună: măi, tu de ce nu faci copii? ai făcut vreun avort? 70 de bice pe spinare.
Și după interzicerea avortului ce-o să mai vină? Poate interzicerea educației, ia stați voi acasă și creșteți copii, nu mai umblați brambura la corporație.
Dar Dana Săvuică nu o să aibă probleme, că o să aibă 67 de ani și na, nimeni nu pune o femeie de 67 de ani să facă vreun copil. Dar gardian ar putea să fie la un centru de re-educare. Se știe doar că răspopiții sunt cei mai răi.
Oricum, eu asta am vrut să spun.
Acum vă las cu povestea din 2014, de când coaliția era mică și încrederea în noi era mare.

Aproape toate poveștile despre măritiș pe care le-am auzit din gurile fericiților însurăței indieni merg pe paternul acesta: cei doi se iubesc, nici nu le trece prin cap să le spună părinților ceva căci s-ar opune din principiu, ea fuge de acasă cu el, se căsătoresc în taină în timp ce o armată cu pușcoace și cuțite îl urmărește pe ginerică, la comanda socrului mic. Fata încearcă să-i demonstreze lu tac’su că e prea târziu, răul s-a întamplat, tatîl o amenință că o ucide și pe ea, aici intervine mama fetei care se pune pavăză și-și apară progenitura fugară. tăticu cedează și, într-o juma de piruetă sare cu o zestre spectaculoasă. Happy end.
Seep l-a cunoscut pe Prateek la facultate, a lăsat baltă cursurile, nu și-a dat examenele și când taică-su a chemat-o acasă, că doar era timpul să prezinte diploma, fata și-a pus degrabă pirostriile și s-a făcut nevăzută. Iar tatăl, ca orice părinte care nu crede în diplomație, a trimis cuțitarii să-i facă buzunare neisprăvitului care i-a luat fecioara neprihănită din ogradă.
Până la urmă farmecul personal al lui ginerică și amenințările cu sinuciderea ale lui Seep l-au făcut pe tati să se liniștească și chiar să dea drumu la o ploaie de bani-tipic indiană-asupra familiei cuscrilor. Le-a cumpărat mașină, haine, bijuterii și mobilă.
-Așa, că a vrut el?, întreb uimită de generozitatea domnului Seep Senior.
-Nu dragă, pentru că așa se cade. Părinții fetei trebuie să aibă grijă de nevoile familiei soțului. Oricare ar fi ele. Chiar și mâncare.
Înțeleg acum de ce nu-i o veste prea bună că ai născut o fată în India.
-Nu înțelegi nimic, îmi spune Nandan.
Prietenul lui s-a dus de la maternitate direct la asigurări în momentul în care a văzut că nevastă-sa a adus pe lume o chifteluță de sex feminin.
De ce? Să o trimită la studii când crește mare?
Nici vorbă.
Asigurarea a fost încheiată pentru tăicuțu care trebuie să se aranjeze pe viitor, în cazul în care nu e în stare să îi facă fiică’si o zestre cum se cade.
De ce?
Păi dacă nu primește destul, soțul poate să îi rupă gâtul miresicii. Crac. La propriu. Deci e bine să ai o asigurare pe capul fetei, să te scoată la bătrânețe când, în mod evident, nu mai ai pe nimeni să-ți aducă o ulcică de apă.
-Asta se întâmplă numai la țară, sunt sigură, mă arunc disperată, sperînd, într-o încuvințare din bărbie.
-Noo, de curând a fost la televizor cazul unei doctorițe căsătorită cu un funcționar din armată ai cărui părinți erau profesori universitari, adică oameni educați. Doctorița a născut 2 gemene, fiind torturată luni de zile de către socrii, atât ea cât și bebelușele, până când a decis să plece. A chemat taxiul dar, având bagaje și copiii care îi umpleau brațele, a cerut ajutor de la soacră și i-a dat sugarii pentru câteva secunde. Soacra a luat fetițele și a dat cu ele de pământ, în țărâna de lângă taxi. Doctorița plângea și povestea la televizor coșmarul.

Nandan are un singur copil, un băiat, venit pe lume cu greutatea unui salam de vară de la Cristim, la 2,2 kile, născut prematur din cauza drumului plin de gropi care i-a dus, pe el și soțioara fugară, de la Varanasi la Mumbai. Părinții ei nu-l vroiau pe el, că nu-i aceiași castă, că e sărac, dar ce să te faci că Nandan, pișicherul, s-a strecurat pe gaura cheii și a lăsat-o gravidă. Acum belea, chiar dacă iubițica a reușit să ascundă sarcina de mami și tati, sub haine largi, un plod nu mai poți să-l tupilezi sub cârpe.
Așa că, borțoasă cum ești, în 7 luni, sari pârleazu și pleci în lume cu iubitu și, invariabil, prietenul cel mai bun al acestuia, care-din cauza politicii de ucidere a pruncilor de sex feminin-la maturitate nu-și mai găsește nevastă.
Prietenu e bun la condus mașina, dat bani și, în cazul lui Nandan, donat sânge pentru băiețelul născut cu o infecție păcătoasă.
În cazul lui Banaj, prietenul lui cel mai bun a fost cel care a avut grijă de soția lăuză, părăsită de Banaj în maternitate atunci când a văzut că a născut o fata. Mama soacră, statuie, nu a clintit un mușchi când proaspăta mamă a cerut o pilulă, să-și calmeze îngrozitoarele dureri și numai prietenul soțului a dat fuga până la farmacie, să-i aducă.
-Dar medicii, asistentele?
-Nimeni. În Rajastan uciderea bebelușilor fete încă e la ordinea zilei.
-Măi, nu înțeleg, nu e mai simplu cu avort? Se duc la ecograf, văd sexul copilului, e fetiță, la revedere.
Seep spune că aflarea sexului copilului este interzisă prin lege.
Incredibil.

La fel de incredibil ca cei 40.000 de dolari pe care tatăl lui Seep i-a dat pentru fiecare nuntă a fiicelor lui, 2 naturale și 2 adoptate de la un frate care a mierlit-o la timp, înainte să rămână sărac lipit pământului.
Indienii, cine să-i mai înțeleagă?

Dar pe noi? O ținem înainte dar cumva mergem înapoi, spre întunericul de la 3 dimineața, când noaptea e neagră și fricile flămânde.
Doar Dana e fericită. Oricum la ora aia nu dormea, își proba noua pereche de sâni cu led-uri.

Naționaliștii au câștigat 13% din voturi în Germania ceea ce pentru doamna Lili de la coafor nu înseamnă nimic dar pentru domnul Gelu care merge la muncă în Dortmund e semn că lucrurile deja o iau la vale, se mai țin într-un țichi gata să pocnească. Banii rușilor au izbucnit sub haștaguri-le AfD-ului, și ce ne pasă nouă, întreabă doamna Lili, ei se bat, ei se împacă.
Acum 2 zile umbla știrea despre monumentul închinat lui Kalashnikov care a trebuit să fie decupat pentru că sculptorul a tăiat în piatră o mitralieră de asalt germană, Sturmgewehr 44, pe care nemți o foloseau deja în 44, înainte ca sergentul Kalashnikov să se scarpine după ureche și să găsească acolo inspirație pentru arma care i-a făcut numele faimos.

Ca să fie mai clar ce vreau să insinuez: creatorul lui Sturmgewehr 44, neamțul Hugo Schmeisser, a fost luat prizonier de sovietici și, împreună cu un grup de ingineri a muncit în URSS după al doilea război mondial, taman când sergetul Kalashnikov a decis că e cazul să inventeze o mitralieră care să arate atât de tare ca Sturmgewehr 44 încât 70 de ani mai târziu un artist a sculptat-o pe ea în locul Kalashnikovului pe soclul statuii dedicate eroului rus Mikhail Kalashnikov.
Ei se ceartă, ei se împacă.
Totul e propagandă.
Olga ne-a spus că ei, în Ekaterinburg, habar nu aveau de frații Montgolfier sau Wright și că manualul fiică-sii te învață acum, în secolul XXI, anno domini 2017, că primul zbor a fost efectuat de un rus, Alexandr Mojaiski, în 1884.
Ce Vuia, Vlaicu, Santos-Dumont, avem Mojaiski, primul om pasăre.
Lumi paralele.
În universul locuit de președintele Turciei, marinarii arabi au descoperit America cu 314 ani înaintea lui Columb. Erdogan susținea că, în memoriile lui, Columb a scris că a văzut o moschee ridicată în vârful unui deal în Cuba.
Ajunsă aici, doamna Lili este probabil confuză.
Și dacii, ce fac dacii? De ce nu spune nimeni nimic despre ei?
Ei au inventat tancul, fisiunea nucleară și răzătoarea Werner. Ei i-au spus Fecioarei că home schoolingul e mai bun decât educația de la Templu, ei sunt cei care i-au pus pixul în mână Rovenei și au învățat-o, ca pe Moise, cum să despice apele și să altereze geografia.
Ce fac dacii acum când Germania iese șubrezită din alegeri, când Rusia face exerciții militare vânjoase peste gard, când Marea Britanie trage păturica de pe Uniunea Europeană și o lasă să îi înghețe picioarele, când fostul premier italian declară hotărât că există deja și funcționează o uniune cu 2 viteze, când turcii sunt pe cale să intre în Irak, când Japonia rămâne fără parlament și face anticipate, când Coreea de Nord se joacă de-a cutremurul și Rusia trăiește în fiecare computer, telefon și releu, gata să ne blocheze infrastructura și să ne stingă lumina?
Dacii pun gogonele, fac zacuscă și se pregătesc de iarnă.
Ce lumina să ne stingă rușii, am stins-o noi de mult.
Doamna Lili surâde și-mi spune: ei se ceartă, ei se împacă.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ţine toate minte

Şi ar sta să le asculte?…

Tu aşează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deşarte

Vreme trece, vreme vine.

Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăşi

Între dânşii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăş:

Ce e val, ca valul trece.

De la București Nord la Ploiești Vest trenul face 35 de minute. Cu 5 minute mai puțin decât timpul în care un prieten s-a deplasat între Universitate și Piața Victoriei ieri în jurul orei 18. Astăzi taximetristul e îngropat în emisiunea lui Guran de la EuropaFM. Se vorbește de standardizarea limbajului avertizărilor în cazul situațiilor de urgență. Unii spun că Firea a făcut bine, alții zic că Firea a făcut rău.
La un moment dat se face un salt într-un trecut nu foarte îndepărtat, hai să zicem acum 10 ani, și jurnalistul își amintește de un cod roșu care a fost dat atunci doar ca să facă niște băieți niște bani groși. Înțeleg din ce spune domnul Guran că aceste coduri sunt pretexte pentru suspendarea normalității în zona contractelor dintre stat și diverși furnizori. Mai pe șleau, se trece la încredințare directă, dispar licitațiile, băieții își pasează palmat, pe sub furtunile imaginare, ninsori inexistente și tornade de panică absurdă, bani de care DNA, fiscul, Curtea de Conturi, DIICOT, dracu să-i ia, nu pot să se atingă pentru că sunt contracte făcute într-o situația excepțională.
Muaica mia, muaica mia.

Păi nu-i zi de la Mniezău să nu fie un cod galben de inundații, un cod portocaliu de caniculă, taman la țanc să faci contract direct cu vericu pentru motorină, cu nașu mare pentru ambulanțe, cu băiatu lu vecinu pentru materiale de construcții.
CU-ME-TRI-E.

Așa trebuie să te simți când ai trecut de paznici, ai intrat în camera unde e Monalisa, cobori pe nas ochelarii cu infraroșii și vezi fantastica țesătură de lasere care te desparte de tablou. Toți sunt conectați cu toți, o mână spală pe alta, banii pentru partid trecuți printr-un contract cu un furnizor plătiți din banii statului, adică ai mei și ai tăi. Ai lui Fenechiu, Voiculescu, Ridzi nu. Că lor ANAF-ul nu le ia banii, că nu are de unde, că e săraci sau au uitat unde i-au pus.
Râdem ca boii bucurându-ne că edilul blond cu taioraș mov a dat-o-n bară, a isterizat aiurea poporul, ce proastă, pentru o ploicică și niște fulgere, s-a speriat de Timișoara, a vrut să o ardă profesionistă, vigilentă, ce proastă, dracu o mai ascultă p-asta când o mai veni cu un cod portocaliu de ninsori sau cu unul roșu de bombardamente cu neutrino.
Dar noi suntem ăia proști băieți și fete.
Căci dacă domnul Guran are dreptate, uraganul invocat printr-un cod galben chiar dacă nu smulge acoperișuri și nu trântește copaci peste liniile de înaltă tensiune, smulge niște jde mii de euro din conturile primăriilor și le trântește în conturile firmelor cumetrilor lor.
Perfect legal și natural.
Noaptea ca hoții este atât de depășit.
Pe furtună ca hoții. Pe inundații ca hoții. Pe caniculă ca hoții. Pe incendiu ca hoții.
Pe cod galben ca hoții.
Scufundați în nămolul cumetriilor românești, nici nu știm că am murit înecați de mult, într-o cataclismică alunecare de teren care ne-a îngropat viitorul.

E cod negru la ciordeală.

Luminile se înșiră cuminți, unele în spatele altora, ochi privind fix, tâmp, dosul mașinii din față, un convoi încremenit în fuga asta peste munți care nu se grăbește nicăieri. De mai bine de 10 ani, de dinainte de criză, Predeal-Sinaia-Comarnic sunt capcane cleioase în care șoferii se lipesc și rămân prinși cu orele. 50 de kilometri care îți halesc viața, 50 de kilometri din care atunci când reușești să te desprinzi, nervos, isteric, blestemându-ți țara și idioțenia de a te fi suit în mașină, bagi piciorul în accelerație, îl treci prin tablă, tragi de volan sperând ca mașina să zboare, să recupereze orele pierdute pentru că …Iliescu, pentru că Hrebenciuc și Năstase, Cocoș, Ghiță și Ponta, Ridzi, Fenechiu și Dragnea, pentru că Tăriceanu și Patriciu, pentru că Băsescu și Mitrea și toți baronii, conții, principii și voievozii care ți-au înghițit tinerețea, au înfipt 2 scobitori în ea, au tăvălit-o prin muștar și au mușcat cu poftă din tinerețea ta zemoasă, le-a curs zeama tinereții tale pe bărbie.
Acum ești bătrân, cu ficatu mărit, ai draci pe tine, urli la nevastă, urli la copilul care urlă că s-a plictisit în cele 4 ore de când sunteți în mașină. Și bagi mare, calci accelerația, ai vreun 130, nicio șansă să recuperezi cei 27 de ani de nemișcare.
Pe lângă tine trec trenurile goale. Murdare și goale, dar măcar nu sunt blocate în ocluziile ăstea rutiere, așa îți zici și te uiți cu groază cum peste munți trăznește și bubuie furtuna și ți-e frică de panourile care tremură la marginea drumului. În ce țară din lume locuitorilor le este frică de panouri?
În ce țară din lume un panou a cărui recondiționare a costat 56.000 de euro cade și te strivește, ca un plici uriaș care să ne reamintească tuturor ăstora care ne spunem că în România e ok, nu vin Isis să pună bombe, nu intră mujahedinul cu van-ul în tine urlând Allahu akbar!!, că trăim într-o țară cu terorism de stat care ne ucide cu birocrație, incompetemță și corupție. Ne ucide prin ridicări de umeri și șpăgi pitite în buzunarele halatelor albe, ne ucide prin sărăcie, analfabetism și mai cu seamă prin sufocantele cumetrii care usucă orice urmă de eficiență, inteligență, diligență a societății.
Țara lui genunche și a lui apud, condusă de șprițari aroganți însoțiți de hoți în sutane care ne promit cu elan medieval că ne va fi mai bine pe lumea cealaltă, spre care ne trimit cu ajutorul unui panou recondiționat cu 56.000 de euro de către o firmă care a primit contractul prin încredințare directă.

În ianuarie și februarie le-a fost un picuț fricuță, au dat înapoi, au părut că ascultă de noi.
De atunci au trecut 7 luni în care, încet dar sigur, restaurația s-a petrecut. Dacă i-am fi dat jos atunci, poate că băiatul strivit de panou în Timișoara ar mai fi trăit azi. Dacă nu am fi plecat mulțumiți acasă, copleșiți de mândria de a fi apărut în presa internațională- uite băi românii cum aprind ei beculețe la telefon și fac tricolor din cartoane, dacă am fi scobit cancerul ăsta al pesedeului, nu am fi fost vinovați de moartea băiatului ucis de un panou la Timișoara.
Dar noi am lăsat instituțiile să-și facă treaba că așa ne-au spus înțelepții și liderii de opinie și oamenii d-ăștia așezați, care știu cum e cu politica. Am cumpărat platouașul servit de puterea sfătuită de consultanții israelieni și uită-ne unde am ajuns.
Ne vor ucide pe rând, prin nepăsare, prostie și hoție.
Deja suntem cu fiecare zi ce trece mai morți. Mai apatici. Mai întorși către noi înșine.
Eu sper ca băiatul ăla omorât de un panou greu cât nepăsarea noastră în fața terorismului de stat, să ne aducă la viață.
Și să ne scoată în stradă.
Să le arătăm că ce ne omoară, ne întărește.