Bogdan spune că s-au schimbat multe în România.
Încet. Pas cu pas. Mersul piticului. Dar s-au schimbat.
Dă-mi un exemplu, întreb scoasă din minți după dezbaterea de la Frontline despre Târgu-Mureș, martie 1990. Deschid paranteză: bătrânețea e tare urâtă. Părul și dinții cad și în locul lor cresc deliruri crețe, paranoi vânjoase, accese de Tourette buruienoase, divagări kilometrice, trimiteri mistice la istorii tenebroase. Un subiect important tăvălit în mălaiul conversației de bufet și prăjit puturos, la foc mic, în tigaia comploturilor prezentate de oameni bătrâni care au pierdut contactul cu realitatea. Desigur, asta este o generalizare, există și oameni în vârstă coerenți și prezenți. Nu că aș cunoaște mulți. Închid paranteza.
Deci ce s-a schimbat Bogdan?
E mai curat. Uită-te în jur, e mai curat decât era înainte.
Îi spun de pădurea de stejari de lângă Deva, înecată în gunoaie. Am văzut la Digi reportaj. Cârpe, zăpadă artificială, materiale de construcții, saltele, mormane așezate ca într-un ovoo mongol la baza copacilor, putrezind nerușinat, ca o târfă mâncată de sifilis de vie.
Deci curățenia nu se pune.
Ba da, ba da, uite aici, la București, e mai curat. Nu mai sunt câini vagabonzi, nu mai e jegul ăla de pe străzi, care-ți înegrește călcâiele vara și-ți urcă pe pantaloni până la noadă, iarna.
Am terminat în ianuarie de citit două cărți. Cafe Europa: Life After Communism a Slavenkai Drakulic și The Revenge of Geography a lui Kaplan. În ambele, cei doi jurnaliști vorbesc despre șocul Bucureștiului înainte și în primii 3-4 ani după 1989.
Un oraș murdar și sărac. Atât de sărac încât nu exista hârtie igienică la restaurante sau cafenele, în cinematografe, trenuri, benzinării sau muzee.
Uimirea lor în fața nepăsării populației-da dragă, nu e hârtie igienică, mare rahat-îmi strânge stomacul de rușine. Nepăsarea vine din obișnuință și obediență. Doar nu o să faci scandal pentru niște hârtie igienică. Doar nu o să pornești o răscoală pentru că nu ai cu ce să te ștergi la fund.
Plăteam cuminte 1 leu sau 2 sau 5 la toaleta de la Cerbul deși tinerii ăia care au murit la Revoluție, chiar dacă nu s-au gândit la wc-uri, au răsturnat sistemul tocmai pentru că s-au săturat să fie umiliți.
Păi vezi că s-a schimbat ceva? Că acum găsești peste tot, chiar și în tren, în unele trenuri na, hârtie igienică la toaletă? insistă Bogdan.
E adevărat. Acum există hârtie igienică. De ieri nu se mai fumează în cârciumă.
Umilința însă a mutat. E mult mai perfidă. E în nesimțirea parlamentarilor, în tupeul politicienilor, în egoismul concetățenilor care acoperă cu gunoi stejarul, pășunea, muntele, orașul, în aroganța șoferilor care strivesc pe trecerea de pietoni vieți tinere, în indolența autorităților care țin plătitorul de impozite blocat în cozi de 7-8 ore, în autismul președintelui, în constiparea funcționarilor publici, în otrava care curge de la televiziuni.
Umilința de a fi român, culegând de pe jos monezile aruncate de suporterii olandezi ai unei echipe de fotbal.
Nu s-a schimbat nimic. Suntem noi mai bătrâni și mai puțin hormonali, într-o pre-menopauză și pre-andropauză combinată cu astenia de primăvară care ne strică la stomac.
Noroc că avem hârtie igienică din belșug.

Pe dreapta sunt ziariștii de la Radio România, pe stânga sunt cei de la TVR. În spate este frigiderul cu Staropramen, lângă frigider e masa pe care e o sticlă de M1, feteasca neagra, Arezan de la Murfatlar
Gabi Giurgiu, Cornel Mihalache, Cătă Gomboș, Marian Voicu, Horia Grușcă nu pot să-și țină ideile așezate. Sunt în picioare. Giurgiu e cel mai vocal. Are voce tunătoare. Intervine, punctează, întrerupe, completează, lămurește, ironizează.
E secondat de Mihalache.
Berile au dispărut.
Frantisek, mai avem vin?
Marian Voicu râde. Ne amintim de dezbaterea despre semnarea acordului nuclear cu Iran și la sticlele de vin stinghere pe masă, de care doar 3 cutezători s-au atins.
-Azi au venit profesioniștii.
Ziariștii amușină masa pe care Frantisek așează 3 sticle de M1. Ultimele. Giurgiu își pune un pahar după care se întoarce pe cețosul câmp de bătălie, la adversarul intangibil, invizibil, difuz, pitit după legi, tradiții și comodități generale pe care nu-l poți lua de gât, ți se strecoară printre degete ca un gaz puturos.
Pumnii țintiți spre nimic, croșeele în gol, produc sete.
Sticlele se golesc cât ai clipi și vorbele se așează în sală, ca o zăpadă groasă. E glaciațiune în media românească, suntem îngropați sub un strat de 7 metri de corupție, prostie, nesimțire, incompetență.
Ce e de făcut?

Nu știm. Să depolitizăm mass-media de stat. Să scăpăm de securiști, putori, căpușe. Să învățăm să ne revoltăm. Să nu mai înghițim supița de ciorapi ai umflaților aflați la putere. Să vorbim despre ce se întâmplă la noi, uite, ca Pătraru care a comentat pe post despre situația TVR.
Pătraru bea apă plată. Pare subțire și grumazul nu sparge brutal copca gulerului cămășii, așa cum se vede la televizor. Vorbește puțin, dar clar. Giurgiu nu îl întrerupe. Pătraru are audiență, e respectat ca statuia Fecioarei Maria care plânge cu lacrimi de sânge pe peretele unei biserici din Ecuador.
Partea dreaptă, ocupată de ziariștii de la radio, înhață microfonul. Tolontan, Avădani, Obae și mai cu seamă Pătraru, nu-și cred urechilor.
Nu se auzea zgomot de la Radio România, părea să fie o căsnicie calmă și plină de dragoste. Și acum aflăm că ea e bătută de el la tălpi, legată de calorifer și că ăștia micii sunt terorizați de un tată alcoolic și violent. E nasol ce se întâmplă la Radio România. Foarte nasol.
Ia mai dă măi niște vin.
Dezbaterea se încheie după două ore jumate, continuă printre scaune, pe hol și în fața Centrului Ceh, la o țigară. Ne trebuie o lună, poate două, să descâlcim tot.
Și nici nu mai avem M1. Daniel? Ești pe recepție?

În mașină e cald și urlă muzica. Absent, șoferul se uită pe geam, iote bre, s-au închis păcănelele de …poc. Mașina lovește sec ceva, e mai mult un frison, muzica urlă și acoperă zgomotul înfundat al corpului care cade pe asfalt. Mi-o fi explodat un cauciuc, zice șoferul și trage pe marginea bulevardului, în spate aleargă oameni urlând: ce-ai făcut nenorocitule! Criminalule!
Ce-am făcut?
Corpul zvâcnește sub palton, e sânge și picioarele sunt aruncate nefiresc, ca o mână de bețișoare Maroco.
Chemați salvarea!!! Oprește domle să o ducem la spital!!! Nu o mișcați, că poate mai mult rău faceți! Îi rupeți coloana! Fir-ai al dracului de criminal!
Din mașină urlă muzica, Rihanna. Îi place Rihanna șoferului care se uită prostit la paltonul sub care cineva moare și peste drum la păcănelele care au dispărut, cum dracu să dea faliment păcănelele, când toată lumea iubește să joace la noroc?
Lui i s-a cam terminat norocul. Și ei, fata de pe jos. Ei i s-a terminat de tot norocul. Poate la următorul ciclu al Samsarei o să primească destinul unui proprietar de BMW care gonește cu 90 la oră în oraș și o să-l ucidă pe el, care în viitoarea viață o să fie o fată de 16 ani în drum spre școală.
Rihanna cântă Shut Up and Drive.
Însă drumul lui s-a terminat aici.
Undeva, într-un birou, un politician îl începe pe-al lui. Morții, uciși pe trecerea de pietoni, 5 doar anul ăsta, sunt covorul roșu pe care va păși distins, sobru și implicat, în primăria Brașovului.
Va lumina trecerea de pietoni, va pune de strajă polițiști la zebră, va rezolva criza. Și va readuce la locul lui magazinul de păcănele. Căpșună, căpșună, căpșună, cui nu-i place să joace la noroc?

Deși e veche, casa nu-i monument istoric și e lăsată să se prăpădească. Avocatul care a cumpărat drepturile litigioase are 94 de ani. 17 ani s-a chinuit să dea lovitura, să o vândă cu 1 milion de euro acolo, poate 2. N-a fost să fie, trenul cu bani nu a oprit în gara lui cea mică. Nu-i nimic, las că vine altul. A stat, a așteptat, și-a aprins o țigară, se știe că, atunci când aprinzi o țigară, trenul vine ca un făcut. Nu a venit.
De plictiseală a deschis geamurile, a invitat penării să se culcușească pe scară, a lăsat ciorile să cuibărească în sufragerie, a poftit gerul să ronțăie țevile. Cumpărătorii au venit, au văzut, au plecat. Ei vor terenul, că e în buricul târgului, pe Pitar Moș. Ei nu vor casa asta, că vine Nicușor Dan sau mai știm noi cine și se leagă cu lanțuri de calorifere și zice că distrug patrimoniul și nu îi lasă să o dărâme, să facă un rodnic P+19 pe care să-l vândă la domnii din Israel sau Italia care doresc să investească în România.
Casa trebuie să dispară.
O explozie la gaze ar fi bine venită.
Pe avocat nu l-a lăsat inima să pună bombă, să cheme Hamasu, Hezbollahu, un teleormănean cu butelie. A așteptat și și-a mai aprins o țigară. Într-o bună dimineață a înțeles: mai repede cade el decât cade casa asta făcută la 1902.
Nicio clipă în cei 17 ani de când s-a legat la cap cu vilocu ăsta păcătos nu a fost vizitat de gândul de a o renova.
Să zicem că ar fi costat pe la 10.000 euro, cu tot cu instalația electrică. 10.000 și ar fi avut 2 apartamente de 2 camere de închiriat, la 350 de euro fiecare, asta înseamnă 142.800 de euro în 17 ani. Dar nu erau euro acum 17 ani. Și poate nici nu ar fi putut să le țină închiriate non-stop. Deci hai să înmulțim cu 15 ani. Atunci ar fi câștigat 126.000 de euro din care scădem 10.000 de euro cheltuielile cu renovarea și avem 116.000. Hai 100.000 de euro, că poate trebuia să repare și acoperișul și ăla costă ceva, e mai ieftin dacă aduci țigani dar apoi ăia nu îți mai ies din casă, sunt ca fumu care nu poate fi scos din ceaun.
Avem deci 100.000 de euro după 17 ani de așteptare. Versus nimic.
Suntem din nou în anul 1999. Avocatul are 77 de ani, viața în față și o decizie de luat.
Ce alegi între 100.000 de euro (e o monedă europenă, o să vezi, e de bine) primiți câte 700 pe lună timp de 17 ani saaaaauuuu….nimic, primit și el la fel, 700 de nimic în fiecare lună timp de 17 ani?
Avocatul de 94 de ani se gândește 7 secunde, își aprinde o țigară:
Adică să strâng ca boul din dinți 17 ani pentru 100.000 de euro? Asta înseamnă cu 1.500.000 de euro mai puțin decât aș lua doar pe teren. Mai bine îi dau foc la casă, futu-i mama ei de casă și cine m-a pus să o cumpăr.
Suntem pe front, un Stalingrad arhitectural care ne arată din nou lumii așa cum suntem: desculți, înfometați, speriați, ăia pe la care au ieșit rușii din asediu, cei mai slabi. Casele pică pentru că noi am picat pe dinăuntru. Sub dărâmăturile noastre zace un oraș.
Salvați Bucureștiul, ca să ne salvăm pe noi.

Mama își iubește băiatul.
Băiatul ei este lumina ochilor ei.
Este bucuria mușchilor ei faciali.
Este șlagărul care îi gâdilă urechile.
E mândră de el, că seamănă cu ea, isteț, descurcăreț, frumos, curtenitor. Toată lumea o felicită pentru cât de bine l-a crescut, pentru manierele lui extraordinare, pentru bunul lui simț.
Mama ar face orice pentru băiatul ei. Și ar vrea ca și noi, ceilalți, să facem orice pentru băiatul ei. De exemplu, tu ar trebui să ai grijă ca el să își ia pastilele, că știi că el e bărbat și știi cum sunt bărbații, uită să-și ia doctoriile. Și tu ar trebui să îi ții banii, că știi cum e, el e bărbat, nu se descurcă cu banii. Și tu ar trebui să ai grijă să mănânce, că știi cum sunt bărbații, dacă nu le dai să mănânce, ei nu mănâncă.
Niște handicapați.
Niște retarzi.
Niște pierde-vară.
Icoana băiatului mamei s-a crăpat pe mijloc.
Nu are serviciu băiatul și dacă totuși are unul, nu are serviciul pe care l-ar vrea mama. Nu are casă băiatul și dacă totuși are, nu stă în locul în care mama ar vrea să stea. Nu are gusturi la femei băiatul. Și dacă totuși găsește o femeie de treabă, atunci e doar norocos și norocul lui va dispărea mâine-poimâine.
Bietul băiat. Niciodată expulzat total din burta mamei, o sarcină extrauterină care continuă să se bălăngăne între picioare, încurcând părintele la mers.
-Dar doamnă, fiul dumneavoastră știe să-și ia pastilele, e isteț.
-E isteț pe dracu, ascultă-mă pe mine, nu se descurcă deloc. Îți zic, nu am încredere să îl las să facă nimic. Nu seamănă cu mine. Cu taică-su e leit. Împiedicat, capul în nori. Dacă nu aș fi eu, i-ar fi mâncat pe amândoi șobolanii.
Cândva un brav spermatozoid a reușit să fecundeze un dârz ovul. Să dea Dumnezeu să fie sănătos, atât îmi doresc, și-a spus tânăra mamă. Apoi, încet-încet, pe lista de rugăminți adresate lu Ăl de Sus au intrat: să fie cuminte, frumos, deștept, calm, ascultător, descurcăreț, să aducă note bune, să facă bani mulți, să fie mereu disponibil, să nu bea, să nu se drogheze, să nu aducă femei acasă, să găsească una cu bani, să nu semene cu tac`su, să nu voteze cu Nicușor Dan, să nu dea banii pe prostii.
Dezamăgirile se divizează ca o celulă isterică de cancer și mama spune: cine m-a blestemat pe mine să am un copil ca tine?
Mama.
Își iubește băiatul, e lumina ochilor ei, bucuria mușchilor ei faciali, șlagărul care îi gâdilă urechile. Doar că nu îl respectă.
Și nu crede că poate să facă nimic. Nici măcar să își ia pastilele.
Cu picioarele rupte de tiranica iubire maternă, băiatul își ia locul pe trotuar, alături de ceilalți mutilați care așteaptă cu mâna întinsă să primească niscaiva iubire.
-Suntem șapte frați acasă și niciunul dintre noi nu semănăm cu mama. Dați-ne și nouă un picuț de lăv!

Pe bunică-mea din partea lu tata o cheamă Blazinovitch. Familia i-a venit din Slovacia la începutul secolului XX. Bunicu-meu este Feher, străbunică-mea Kelner. Amândoi se trag din Dumbrăveni, județul Sibiu.
Taică-miu însă m-a întrebat azi, cu reproș, dacă mă simt unguroaică și a declarat că bozgorii sunt cei mai ai dracului dușmani ai nației. De ce? Verestoy Attila a tăiat pădurile și el, Micky Feher, l-a auzit cu urechile lui pe Verestoy spunând că românii ar trebui să învețe ungurește pentru că mănâncă pâine ungurească.
Politică, îi spun. Fiecare încearcă să care glastra cu crini în baia unde pute a rahat. Să acoperi mirosul se cheamă că faci politică.
Ce ți-au făcut ție rău ungurii? îl întreb.
Taică-miu se pregătește să spună povestea cu restaurantu unde primești lingură când ceri sare. Ok. Dar ce ți-a făcut ție Verestoy, unguru Verestoy, nu parlamentarul Verestoy, mai rău decât parlamentarul Cristiana Anghel sau parlamentarul Tăriceanu sau parlamentarul Mădălin Voicu?
Eee, păi dacă pui problema așa, Verestoy e mai de soi decât învățătoarea buhăită de nesimțire.
Dar Tokes defăimează țara.

Ai suferit tu Micky Feher când ai mers în Franța sau Spania sau Austria pentru că defăimătorul Tokes a țintit bine cu praștia cu rahat, ventilatorul?
Nu. Nu a suferit.
Păi normal că nu am suferit, că Tokes e un păcălici și nimeni nu îl bagă în seamă, lămurește misterul maică-mea.
O fi. Dar dacă ești ignorabil, ar trebui să fi ignorat, simbol al  insignifianței sociale. Nici Alexandru cel Mare nu a mai fost după o vreme aceeași lumină; nici Petru cel Mare sau Napoleon cel Mic. După o bună bucată de timp, oricărui erou care nu alege misterul sau moartea, viața îi smulge de pe frunte cununa de lauri.
Viața.
Nu Iohannis.
Pentru mine și pentru taică-miu și pentru maică-mea, pastorul Tokes e portița către apa caldă, salamul de Sibiu, vacanțele în Austria și centrala Vaillant. Fără pastorul Tokes, plătit sau nu de servicii, nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru că plăieșii noștri erau amorțiți, pentru că războinicii noștri erau cufuriți de frică.
A fost nevoie de un ungur să dea drumu la treabă. Un ungur care apoi a zis că Transilvania, că România, că Ungaria…
Eu zic așa: vine un cutremur, d-ăla de `77. Singurul salvator care intră după noi, să ne scoată de sub dărâmături, se întâmplă să fie un ungur. Ne târăște afară, ne face respirație gură la gură, ne dă pumni în piept să ne repornească inima. Trăim. După ani și ani ne aricim când ungurul zice că ne puțea gura a usturoi și carii sparte și îi retragem decorația de salvator pentru că ne-a lovit atât de tare în piept la resuscitare încât ne-a făcut o echimoză grozavă. Trei luni nu ne-a mai trecut vânătaia deși ne-am dat gros cu unsoare de coada șoricelului.

Popoarele mici sunt condamnate să crape în hilare accidente de vânătoare. Încercând să puște dușmanul, tigaia va fi mereu pe-aproape, gata să ricoșeze glonțul.
Lui Tokes i s-a retras Steaua României. Ecaterinei Andronescu, nu. Gabrielei Firea, nu.
Stelele României. Românii au talent să dea cu bâta-n baltă.

Am început să scriu alaltăieri seară la postul ăsta, când așteptam la Ark să dăm drumul la dezbaterea despre bombardamentele cu drone. De afară, pe sub fașele de cârpă neagră care legau geamurile, țâșnea intermitent o lumină galbenă și se auzeau fluierăturile ascuțite ale poliției. Țigănci pe ciuci țeseau coșulețe, blestemând viața, 1 Martie, femeile, mărțișoarele, primăvara și gentilețea masculină, polițiștii de la circulație își roteau brațele, împărțind comenzi iuți pe care nu le respecta nimeni, parcările dospeau grabnic, ca mușchiul lui Popeye după aspirarea conservei cu spanac. Ce se întâmplă frățiorilor? ANAF-ul se întâmplă. ANAF a simțit că acum este momentul, a venit să rupă piața de flori, să îi oblige pe vânzători să dea bon fiscal.
CE SĂ FACE MĂĂĂĂ?????
Urletele țiganilor asomați conform normelor europene au străpuns cei 70 de centimetri de cărămidă ai zidurilor The Ark. Au trecut prin perete urletele și s-au lipit de pelicula cinematografică în care drone americane bombardau Waziristanul. Nu urlau a moarte triburile pakistaneze din film, ci pakistanezii noștri de afară. Dacă ar fi știut că europenii sunt așa gomoși, că cer bonuri și case de marcat, mai plecau ei din India acum 1000 de ani?
Nu mai plecau.
R-ați ai dracului cu zambilele voastre.
Nu mai suport zambilele-se plângea aseară în metrou o tânără unui grup de alte 3 coleguțe care clătinau capetele, pline de compasiune și înțelegere. Țțțțțț, Țțțțțț!
Cum ai mai putea să suporți zambilele care put groaznic, umplu EFECTIV casa cu miros, nu mai scapi de el, EFECTIV.
Teroarea zambilelor. Otrăvurile casei Borgia. Ce drone, surioarele mele, ce F-16, ce atacuri cu arme chimice, ce virusuri mutante? Zambilele, mărțișorul, ziua femeii sunt un coșmar.
EFECTIV.
Și când să scriu de ANAF și zambile, despre drone și dragobete-mărțișor și alte cacastâcuri d-ăstea vândute la tarabă, zdrang, oprește-te și rescrie. Iaca pocinog.
Regele se retrage. E bolnav și taman acum, când zambilele ne ucid și ANAF-ul ne împresoară, taman acum ne dă pe mâna lui Duda.
Nu dragă, succesoare e Principesa Margareta.
Păi și asta nu înseamnă Duda? Adică băieții de l-au pus la masă pe Regele Mihai cu Voiculescu și cu Ion Iliescu, punțile între crima organizată și statul dezorganizat?
Chiar ei.
Pe Realitatea, se zbate într-o agonie necauzată de zambile însuși Rareș Bogdan. Maiestate, nu pleca-sau cam așa ceva-zice titlul și suntem anunțați că, în 1992 când Iliescu a permis în sfârșit intrarea Regelui în țară, au venit să îl vadă peste 1 milion de oameni.
Să îl vadă.
Nu să îl susțină. Nu să îl pună în fruntea statului.
Să îl vadă.
L-ai văzut bre?
Nț. Da` îmi zise unu că e clăpăug cum zicea și Vadim. Și l-am auzit. E bâlbâit, cum zicea Păunescu. N-am prea înțeles ce spunea, că nici nu mai vorbea bine românește. Nu ne trebuie nouă așa ceva. Ia zi, bei o bere?
Azi e ziua lui Ion Iliescu. Nu are nimic să-și reproșeze. Ce tot atâta rege în sus și în jos, dacă lumea îl vroia, de ce nu l-au pus atunci când erau 1 milion de oameni în stradă? Și oricum nu au fost atâți, erau multe oglinzi, vitrine, mulțimea a fost multiplicată. Și ce tot atâta dosarul Revoluției, conturile lui Ceaușescu, Mineriade? De ce dezgropăm morții?
Pute dacă dezgropi morții. Rău. Îți trebuie cam 1296 de camioane cu zambile ca să astupi duhoarea de hoit.
Îți dai seama câte bonuri fiscale trebuie să taie bieții țigani la piața de flori?

Ra-ți ai dracu cu Revoluția voastră!

E coloană și abia reușești să intri în comună, d-apăi să găsești un loc de parcare. Fiecare uliță arată ca o crenguță țepoasă de brad, cu mașini prinse ca acele, cu zecile, de-o parte și de alta. În piață este un soi de coloană a infinitului făcută din cotoare de mere din beton vânăt. E un monument dedicat ostașilor morți în primul război mondial. Cred. Nu mă apropii să citesc ce scrie pe marmura neagră de la baza stâlpului de cotoare de frica iepuroiului gigantic care le-a ros. Sigur e pe undeva pe aproape. Lăsând însărcinată vreo fermă zootehnică sau violând un grup vocal-instrumental de bavarezi veniți la Fasching.
Căci e Fasching în Prejmer. Și totodată sărbătoarea clătitelor.
Mii de oameni au venit să mănânce clătite reîncălzite, fierbinți comparativ cu șlagărele lălăite bilingv de o doamnă cu pălărie roșie și accent iohannesian și trupa ei de morți vii care au ocupat scena de lângă cetate. Basistul a murit tânăr. Îmi pare rău de el și îmi imaginez viața pe care ar fi putut să o aibă dacă nu ar fi fost îngropat de viu în programul muzical al mamei lui. Sigur doamna cu pălărie roșie e mă-sa. Îi aruncă priviri calde și e clar că ea e cea care i-a ales copilașului plovărul gri pe care, dacă l-ar avea, Petre Roman ar mai face o revoluție.
Mama știe să facă atmosferă. Acum combină publicul la niște iodlăre. Cum dracu să cânți iodlăre cu gura plină de clătite? Lângă mine un ghepard cu cizme cu zdrăngănele metalice și sprâncene desenate cu un creion mov se-nfige într-un carton cu 7 clătite dar ține ritmul iodlărelor lovind cu călcâiul în pământ.
Lumea tip-top, ieșită cu hainele bune, e atinsă de pe la 12 de aripa cirotică a consumului de pălincuță. Domnu ăsta cu ochiul umed dă cu 5 lei suta de mililitri. Nu se mai poate concentra, cred că a machit de dimineață și până acum niscaiva terebentină d-asta galbenă, de Buzău. Toarnă în neștire în pahare și când noi, trei muieri, ne declarăm oripilate de cantitate și renunțăm la unul din pahare, îngheață stupefiat de imbecilitatea noastră. Adică pe cine a omorât 100 de mililitri de pălincă de Buzău, voi să-mi spuneți!
Îi ține isonul un cetățean în pantaloni cu pense care strânge în pumnul drept o rudă de salam sau poate un cârnaț și ne îndeamnă să fim bărbate.
E bună fetelor, păi ce, vă spui că e bună. Luați de beți că așa e la fasching!
Doamna cu pălărie roșie de pe scenă renunță la celebritate și ne anunță că am face chiar acum bine să încetăm orice activitate și să ne îndreptăm spre șosea pe care trec carele alegorice. Mă bulucesc, deja încetinită în mișcări de pălinca buzoiană. Apuc să văd prima căruță, căruță trasă de cal, nimic alegoric, pe care țopăie frenetic un individ cu masca lui Beast din X-Men (cred) și alți trei care nu au avut bani de cauciucuri și și-au meșterit ceva incert din pânză și hârtie. Nu știi cine vor să fie și de ce. Dar după căruță urmează o mașină pe a cărei capotă este un bărbătuș în salopetă care strânge la piept o mitralieră învelită în hârtie. Mă gândesc că faschingu ăsta este despre geopolitică și ISIS, refugiați și islamizare. Și da, cred că asta vrea să spună autorul pentru că, în urletul sirenei antiaeriene instalată pe un stâlp fix deasupra tarabei Regelui Ciolanului, trece un tractor din care iese fum gros. Nu de la eșapament. Nu. În remorca plină-de data asta avem un soi de Chewbacca și un Anonymus printre mascați-se prăjesc clătite. Este o clătitărie mobilă. Mascații urlă și sar ca o galerie după gol intonând mantra: nu dați banii pe prostii, luați clătite la copii!
Poporul aplaudă. Hohotește. Se înghesuie să cumpere clătite de la Al-Qaeda-XMen-VforVendetta. Televiziunea bagă microfonul, împreună cu o clătită cu mure în gura unei doamne care lasă plescăitul să vorbească pentru ea. În spatele remorcii pe care scrie “fasching” și “clătite” și dracu mai știe ce, e un turn înfășurat într-un banner care anunță vecinătatea lui “Taj Mahal Club. Noi știm să ne distrăm.” Sau cam așa ceva.
Omenirea continuă să se depună, strat după strat, cenușă vulcanică după o erupție epică.
Găsesc în ziarul Adevărul de anul trecut:
„Caravana Clătitelor “ de la Prejmer a devenit deja o tradiţie, fiind la a opta ediţie. Carnavalul săsesc organizat înainte de intrarea în Postul Paştelui, potrivit calendarului Bisericii evanghelice, este un bun prilej de bucurie, dans şi voie bună, dar mai ales de a reuni comunitatea, fiind un ritual ce are rădăcini adânci în istorie. Festivalul simbolizează triumful luminii asupra întunericului, prevestirea soarelui primăverii şi alungarea iernii. Mii de turişti vin să asiste în fiecare an la ineditul carnaval şi să guste delicioasele clătite, vedetele evenimentului. Doar la Prejmer vă puteţi delecta cu clătite cu umplutură de sarmale, clătite cu zacuscă, clătite cu spanac şi ciuperci. Pentru turiştii mai consevatori vor fi pregătite şi tradiţionalele clătite cu gemuri de casă.

Triumful luminii asupra întunericului și alungarea iernii, deci.
Așa îmi explic de ce era băiatul ăla cu mitraliera.
Daesh de Prejmer care a pus gând rău frigului iernii.
Doamna cu pălărie roșie a pus din nou oala cu șlagăre pe foc, câinii se tolănesc la soare, turiștii înfulecă cârnați de la Regele Ciolanului și albinele dau târcoale vânzătorilor de flori. Prejmer e pe harta turistic-culinară a țării, eu zic să bem pentru asta o pălincă cu 5 lei suta.
Sașii e români și fasching se citește fașing.
Ia mai mânați măi flăcăi și trozniți din mitraliereeee măăăăăăăăiiiiiii!!!

Gunoiul se lăfăie pe marginea drumului spart. E mult gunoi, dintr-acela pe care îl lasă în spate 5000 de refugiați în goana lor spre generosul cârnat bavarez. Mă uit la gunoiul mănos, mă uit cum huzurește printre brazdele ogoarelor părăsite. E nesimțit gunoiul, nesimțit ca oamenii care l-au lăsat în urmă, memento al urii față de orice nu este al lor. Câmpul? Nu e al meu. E al lu vecinu. E al lu primaru. E al lu statu.
În sate, în fața bodegilor fără nume, pe mese acoperite cu mușama înflorată, tac sticle de bere goale. Altele se sting acum între buzele oamenilor. Îmi amintesc de un cătun din Transilvania, nu îi mai știu numele, unde țăranii strânși la birt dădeau peste cap halba de bere și apoi, fără să se întoarcă, o trimiteau peste creștet, în spate. Jap, zdrang, zbang.
Pe jos crescuse un covoraș de sticlă.
Ecologic. Nu plastic d-ăsta de nu moare niciodată ci grăunțe de nisip primordial topit și împreunat într-o îmbrățișare nucleară.
Într-un sat, Pietrișu, gunoiul nu e din plastic ci din piatră și are forma unui hibrid turbat de castel butaforic și biserică reformată. Acoperișul trimite un șpiț unui nor c-un vârf ascuțit la 23 de grade. Mai sunt alte două turle mai mici, în V-uri înguste, iar pe schele robotesc niște muncitori care sunt orbi la urâțenia pe care o construiesc.
Oroarea e a unui cămătar care are depozit de materiale de construcții, mult cash și mulți clienți analfabeți sau miopi care nu au citit fine printul care spune că, de ți-oi lua 1600 de lei sau 6000 de lei cu împrumut de la el, de nu poți să plătești, îți ia casa.
Cum îl cheamă bre pe nenea ăsta, cămătaru?
Na că nu-mi amintesc, da-l știe tot Teleormanu..
Înfricoșat de blestemele amărâților păcăliți, cămătarul își face biserică.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare.
Plasma, canapeaua sau spitalizarea lu bunica golește casele și satele de oameni. Îi trimite pe câmp cu tot cu gunoiul lor sărman. Cu pungi, sticle, trențe și fiare. Apoi oamenii se risipesc.
Gunoiul lor însă rămâne, răvășit de câini hoinari, de bursuci coțcari și de vânturi rebele.
Luați pe sus de tornade insolite, refugiații ajung în Oz. Sunt desculți însă și geaba pocnesc din călcâie. Nimic nu îi mai poate întoarce acasă, la mușamaua înflorată pe care tac beri ieftine.
Mă rog să ningă 12 zile încontinuu. Mă rog să vină o alunecare de teren sau o inundație biblică. Mă rog să se crape pământurile și resturile vieților mărunte spulberate de dorința de a avea o canapea, plasmă sau proteză dentară nouă, să dispară.
Mă rog să crească porumbul mare, rapița, soia și vița și să acopere gunoiul.
Mă rog în zadar. Cine dracu să mai cultive pământul?
Și cât de mare să crească porumbul ca să acopere mutația creștină născocită de cămătar?
Mă rog să vină un cutremur care să dărâme biserica din Pietrișul.
Dar Dumnezeu nu mă aude. Dumnezeu stă la o bere cu sătenii care nu au poftit la plasme, ci doar la o bere.
Dumnezeu nu vrea bătăi de cap.