Acest post va fi unul foarte scurt. Nu am chef să scriu, m-am culcat la ora 2 și m-am trezit la ora 8 în bocănelile animalelor care construiesc ilegal blocul de care vă ziceam aici. https://feher.wordpress.com/2014/05/09/cum-sa-dai-jos-un-primar-spagar/

Nu au fost oprite lucrările. Blocul nu a crescut ca Pipăruș Petru, că nu suntem în Dubai să ai o armată de pakistanezi care să trebăluiască zi lumină. Avem vreo 20 de țigani care își trimit catapulte cu penisuri prin aer, începând cu ora 8 dimineața, chiar și sâmbăta, că la ei nu există weekend scurt. Se urlă, se bocăne și, din când în când, apare o betonieră care huruie ca tripozii din War of the Worlds, huruie și-și învârtește burta și țiganii nu se mai aud așa că înjură și mai tare, sparg bariera fonică, buuuuuum, termopanele sunt pline de zoaiele limbii stâlcite și violate cu ură de mica dar inimoasa echipă de constructori rromi.

O să fie un bloc de birouri, așa înțeleg. S-a zis că e șpăguit Onțanu, că sunt oamenii lui Udrea, că PDL, a venit chiar și Antena să filmeze, undeva prin vară. Nimic nu îi poate opri, adevăratul mannschaft, în meciul ”blocul de birouri în construcție”-”blocurile pline de locatari obosiți”, primii conduc cu 7-0.

Azi o să scriu scurt despre un alt biznis de căcat, la propriu. Se întâmplă în Bali, la faimosul templu Tanah Lot, fericit plasat la malul mării unde trebuie, ”dar fată, chiar trebuie”, să vezi apusul. Apusul se produce în mare, soarele alunecă roșu în apă și, când face asta, trece prin spatele templului hindu, construit pe o stâncă din care a mușcat marea și a tot mușcat, până a găurit-o.

Norodul se înghesuie, mii de oameni cu telefoane și aparate foto, pozând, zâmbind și crăcănându-și degețelele într-un semn al victoriei pe care îl plasezi lângă obrazul drept. Japonezii fac ”ooooooh” când soarele bagă piciorușul în apă. În Țara Soarelui Răsare nu a văzut nimeni cum e cu soarele care apune. ”Ooooooooooh” strigă turistul asiatic și se cacă pe el de cât de frumos e. Ca să nu-și murdărească nădragii, dă fuga la una din cele 30 de latrine organizate printre tarabele care vând de la mâncărică și tablouri cu Buddha, la fulare cu AC Milan.

2000 de rupee sau 3000 de rupee, atât costă un pipi. Iar cozile sunt enorme. Nu stai la prima gheretă, că sunt 12 persoane cu 24 de copii, hai la a doua, acolo sunt 30. Toaleta mai scumpă, unde biletul costă 3000 de rupee, e mai depopulată. Coada e mai mică dar doamna care vinde hârtie e dură, vrea banii înainte, ca să nu te răzgândești cumva după 6 minute de așteptat și să pleci la altă latrină. Înăuntru, apa băltește și țânțarii roiesc. Fix lângă bude sunt bucătăriile unde se prăjesc mie goreng și pui, iar afară cresc mormanele de gunoi. Miroase a urină, a ulei încins și a legume putrezite. Ar fi frumos dacă nu ar fi urât. Biznis cu fecale. La propriu.

Îmi amintesc de toaleta de la Cerbu, berăria imensă din Piața Sfatului din Brașov care a fost înlocuită cu un mall stupid, falimentar. La ușa toaletei, îmbrăcată într-un halat bleu-murdar, era tanti care vindea hârtie igienică tip coajă de brad, gen blană de veveriță congelată, d-aia de-ți zgâria știți voi ce. Nu mai știu prețul din `92-`93 al unui pipi, să fi fost 500 de lei? Posibil. WC-urile erau mai tot timpul înfundate, apa băltea, pe vârfuri și cu brațele întinse într-o echilibristică chinuită, lebede care își iau zborul de pe lac, fetele intrau și decartau, 500 cu 500 cu 500, la două beri băute mai plăteai una eliminată la toaletă. Biznis, nu glumă.

Primul semn al civilizării cârciumilor a fost acela când postul lui tanti cu hârtia igienică a fost restructurat. Acum, din ce știu eu, în România nu mai avem biznisuri cu fecale. Doar biznisuri de fecale. Mă duc să închid fereastra că s-a dat drumu la concertu de flexuri. Week-end frumos.

Maică-mea spune despre bunicu, tata lu tata, că era un nemernic. ”La el, ce-i în gușă era și-n căpușă”-așa zice maică-mea și apoi, trasă de mânecă de semnele imense de întrebare care-ți ies prin ochi și urechi, explică: ”Îi spunea chiorului, chiorule și șchiopului, șchiopule.” Păi și de când e asta o greșeală, un coș pe pielea imaculată a caracterului unui om? ”Cum să nu fie? De ce să-i spui bietului om că e chior, el nu știe? Îl jignești. Trebuie să fii delicat.”

Nu mi-a plăcut niciodată delicatețea asta care pute a minciună. Din același motiv nu mi-au plăcut fabulele. Adică, ceea ce ai fi putut să spui folosindu-te de exemplul vecinului și al doamnei brutar dar ți-e târșă pentru că, cine știe, poate-ți iei niște flegme pe chiflă, o faci folosindu-te de vulpe și corb, greiere și furnică, racul, broasca și cu știuca și tot spectrul biologic. Doar ca să-ți acoperi fundul tău de fabulist laș.

Ok, o să spuneți, viclenia unei vulpi dăinuiește milenar pe când toată lumea a uitat cârciumărița de pe vremea lui Esop, aia vanitoasă, care era gata să deschidă pliscul și să lase să scape cașcavalul oricui îi lăuda feminitatea fragilă. Dar tocmai, imortalizând-o într-un poem moralist, caracterul generos-promiscuu al cârciumăriței ar fi mirosit și azi a proaspăt, fără să fie nevoie să împăiem un corb și-o vulpe în locul ei.

Însăăăă, însă..deși știam șopârlițele lui Toma Caragiu, până deunăzi mi-a scăpat complet posibilitatea ca, într-un regim politic opresiv, fabulele să ofere camuflajul perfect pentru mesajele anti-establișment. Chemări la revoltă, ironii care mâzgălesc gros și, astfel, ridiculizează și distrug personalitatea demonică a tiranului, toate sunt acoperite de fabule.

În muzeul de artă din Bali am găsit manifeste ale mișcărilor anticomuniste din România, ale luptei antifasciste spaniole, am descoperit caricaturizări ale lui Ceaușescu și reprezentări amuzante ale unui Ponta sau Sarkozy.

Avem tabloul care arată povestea egretei șirete care a convins credulii pești dintr-un iaz că trebuie urgent să-l părăsească (pentru că seacă) și s-a oferit să îi mute, în cioc, într-un lac învecinat. Desigur, egreta halește peștii dar, urmărind de la distanță desfășurarea evenimentelor, crabul înțelege mișcarea, intervine și ucide egreta. Ce avem aici? ISIS avem, Putin și referendumul din Crimeea avem, Victor Orban și oferirea cetățeniei maghiare ungurilor din țările vecine avem.

Următorul tablou: un elefant care arată ca un șvaițer, găurit grozav. Este fabula care tratează subiectul celui mare și prost care pare imposibil de înfrânt dar, iaca, o vrăbiuță mică și isteață îi scoate ochii și apoi un nor de muște îl atacă, îl ciupesc și depun ouă în pielea lui și astfel elefantul, mâncat de larve și orb, se prăbușește și moare. Ce avem aici? O chemare ascunsă la revoltă, nu contează că suntem mici, suntem mulți, haideți să-l trântim pe monstru la pământ. Vezi URSS, vezi Ceaușescu-discutabil, desigur, fără intervenție externă, vezi Pinochet și shahul Iranului, din nou discutabil fără direcționare externă, vezi Ghandi.

Urmează povestea idiotului care a devenit rege, acest Forrest Gump balinez și nenumăratele sale reîncarnări, de la Mussolini la Ceaușescu. Și apoi, favorita mea, fabula maimuței care vrea să devină fată. Zeului Indra i se face milă de ea și îi spune: spală-te cu apa din acest lac și dorința ți se va îndeplini. Maimuța ascultă și iese din lac o fată frumoasă dar, cum stătea ea și se admira în oglinda iazului, nemulțumirea a început să crească. Parcă ochii nu sunt atât de frumoși și nici sânii sau picioarele. Ambițioasă, maimuța a intrat încă o dată în apa lacului, sperând să iasă și mai frumoasă dar, Indra, mâniat, a dat cancel la vrajă și maimuța s-a întors la starea dumneaei de maimuță. Ohoho, ce frumusețe. Aici avem un coșuleț de lideri politici români care au fost ajutați de divinitate să scape de blana de pitecantropi, pentru scurt timp și care nu s-au mulțumit cu atâta lucru. Avem Crini și Petrici și Emili, avem Lenuțe și Adrieani și, mai presus de toți, avem un Victor Viorel.

În mod ciudat însă, orbiți de clovneriile dumnealui, poporul nu pare să vadă că este doar o maimuță ambițioasă. Încă.

Taica-miu nu a batut-o pe maica-mea. Fratele lui taica-miu, unchiul Victor, nu a batut-o pe nevasta-sa, alt mototol. Femeia trebuie batuta din cind in cind, ca sa stie cine e seful-zice un unchi, nu dau nume, ca se supara vericul plamadit din pantecele doamnei facaluite de sot, intru rearanjarea cuvincioasa a hormonilor care o luau razna periodic. Trebuie atinsa femeia, ca altfel si-o ia in cap. “Saaariti, ma omoaaaaraaa!” se auzea in piata Iancului intr-o seara de noiembrie 2003. Femeia striga din mijlocul sufrageriei, eu mi-am luat avant si am sarit, pe loc, am mai sarit de cateva ori, cat de sus am putut eu, dar nu am oprit urletele.
Monique are un hotel in Labuan Bajo, Flores, Indonezia. Monique e canadianca, are 50 de ani, 4 copii, fata a mai mare a lucrat la Google de la 17 ani si la 20 baga deja traininguri in new media prin Singapore, Dubai sau Tokio. Deasemenea, Monique are un ochi umflat. Ai fost boxata de o caracatita cind faceai diving? Esti in echipa de hockey a Indoneziei si ti-ai furat un puc in ochi? Esti un panda vrajit de Muma Padurii si transformat intr-o canadianca hoteliera in Flores? Nu, nu si nu.
Monique a fost batuta de sponsorul ei. I-a prins un pumn in gavan, zdravan, cu sete, de a trimis-o cu ceafa in perete. Ce sponsor fratioare, despre ce este vorba?
In Indonezia strainul nu are voie sa detina proprietati. Nu ne vindem tara, o lasam urmasilor, urmasilor. Dar totusi nu ne-ar prinde rau niste banuti, asa ca noi astia rupti in cur, alde Mogli, crescuti pe podeaua de lemn asternuta pe 4 pari, intr-o camera 12 persoane, ne transformam in paravane. Ne punem sarongu de duminica, luni, marti, miercuri, joi, vineri si sambata si mergem la notar sa cumparam terenul ala pe care scobesc gainile printre slapi chinezesti rupti, pungi si sticle de plastic. Cu ce bani? Cu cei ai lui Monique sau Patrick, care nu sunt trecuti in acte si care, ca sa pastreze bunavointa paravanului, il platesc cu sute de dolari pe luna si alte servicii. Hilar cum un parazit, o persoana care nu are nicio calitate decat acea de a fi cetatean indonezian, primeste titlul de sponsor si o renta pe viata, daca nu vrei sa-ti traga terenul de sub picioare, eventual dupa ce matale ai bagat suta de mii de dolari.
Monique plateste 300 de dolari pe luna plus cheltuielile cu studiile, sponsorului care urmeaza facultatea. Acolo, viitorul alumni a aflat ca ar putea sa primeasca mai mult, ca uite colegutul cutare capata 400 de dolari si chiar si blugi. Pai ce io-s mai prost, vreau si eu tot atat! Monique a scos contractul: uite ce zic hartiile, imi pare ra..La “u”, lobul temporar a fost smucit de pumnul universitar.
Ai chemat politia? Nu, ca aici sa bati femeia este un hobby, practicat cu masura, in intimitate. De obicei bati femeia ta, o framanti acasa, fara spectatori. Ea nu urla, nu-i vreo extroverta ca doamna din Iancului care ne punea sa sarim. Sa bati insa o canadianca, o investitoare, o femeie care ar putea sa fie mamicuta ta, dublandu-ti lejer varsta, e un gest usor necugetat. Chiar si asa, nu risti sa mergi la politie care prefera, merkelian, sa inchida ochii, sa nu bage paratul la zdup, pentru ca, vezi bine ca e tanar si pentru ca nu e normal sa vina veneticii la noi in tara sa ne suga sangele, ca sigur femeia era vinovata, nenorocita si chiar asa, de ce nu-i dadea 400 de para, ca avea de unde.
E o cultura a frustrarii, unde intreg sistemul educational se bazeaza pe pilirea reliefului caracterului individual, pe uniformizare. Luam la rindea bucatica asta care te face pe tine sa fii tu si iaca, lipsit de umor, nervozitate si ironie, vei ajunge sa semeni perfect cu duduia din banca a patra careia, la randul ei, i-au fost taiate excrescentele feminismului si voluntariatului si este o apa si-un pamant cu balbaitul din banca trei care..Pus la fiert in uriasa supa miso a sistemului de invatamant indonezian, cartoful se descompune devenit una cu bucata de carne de vita, cu pestele si cu ciuperca, atomi de materie chinuita care, recompusi si tiplati in formele noi, izbucnesc violenti cind adulmeca normalitatea.
Pe maica-mea nu a batut-o sotul si nici pe mine iubitul. Dar mi-am luat bataie, un sut in dos, de la unul dintre patronii televiziunii unde am lucrat in 1994. Fusese sculer-matriter sau sudor-forjeor si brusc, eliberat din salopeta soioasa a schimbului III la Steagu, a fost pus paravan, patron-paravan la o televiziune umila din cartierul brasovean unde acum coboara ursii la cosul de gunoi. Mic si ridat, ca un testicol murat, mereu imbracat in camasi cu maneci scurte si dunga de la calcat, omul asta mic cu nume trist, nu a suportat gandul ca doi angajati ii pleaca la alta televiziune. Asa ca, in urma anuntului, ne-a insfacat de brat, cameramanul in fata, eu dupa el, ne-a impins injurandu-ne pe hol si, in poarta mi-a infipt un picior in sale, nu prea tare, ca a luftat un pic, m-a sters cu talpa si a vrut sa-mi care si-un pumn dar cind l-a ridicat, a ramas atarnat cu el in aer, ca si cum pumnul era de fier si un magnet il sugea, nelasandu-l sa cada.
Bataia e rupta din rai-zice romanul si-si bate nevasta si angajata, copiii si mama beteaga, ca acum poate sa-i intoarca caftelile de cand era mic. Dar oare s-a facut vreodata mare?

”Casa mea e-o casă cu acorduri ampleee”-zicea Angela Similea. Sau așa îmi amintesc eu. Asta și an-tan-tiri-mogodan-caracara-si-principala-moringo-tango. Și Mobutusesesecocucunzbengduvazabanga. Ăsta nu e un cântecel de copilaș ci chiar numele președintelui Zairului, un hoț care l-ar umili pe Andrian Năstase, dar, la rândul lui, ar fi umilit de generalul Suharto, fostul președinte al Indoneziei, tatăl vitreg al națiunii moderne indoneziene. Îmi amintesc de Suharto din discuțiile de când eram mică. Generalul dictator Suharto, un soi de Ceaușescu mutant, mai mult Leana decât Nicolae, degrabă vărsătoriu de sânge. Călărețul care și-a vârât, preț de 31 de ani, pintenii în burta bietei Indonezii, un căluț prea mic pentru gabaritul mărețului conducător. Când a văzut că-i moare gloaba sub el, a făcut un flic-flac și a aterizat glorios într-un număr demn de Cirque du Soleil. Ta-daaaaaam, a zis Suharto și s-a retras cu, atenție aicișa, aproximativ 15 miliarde de dolari, 15.000.000.000 dolari. Brava șeficule, te descurcași.

”Cum era pe vremea lui Suharto?” Întrebarea asta am pus-o cam de 659 de ori, plus-minus 3, iar răspunsul a fost de 659 de ori următorul: ”era bine, că nu era terorism.” Dar acum e? ”Ce?”, terorism, ”Eeee, a fost bomba din Kuta, din 2002, când au murit vreo 200 de oameni și au mai fost bombe, pe la hoteluri mari în Jakarta și ..”, deci vă simțiți amenințați?, ”nuuuu. E corupție, poliția fură. Pe vremea lui Suharto era liniște.”

Mă uluiește nevoia de liniște a popoarelor subdezvoltate. Ieșiți din comunism, românii au avut nevoie de liniște, d-aia de care a oferit tătucul Iliescu, d-asta visată acum, când Băsescu, lua-l-ar dracu de damblagiu bețiv, rostogolește butoaie cu rom prin cameră și nu ne lasă să dormim. Similitudinea e perfectă. Suharto a furat de a stins, 15 miliarde de dolari, poate mai puțin, nu se știe clar. Dar lumea era mulțumită, că era liniște sub el și se fura în liniște, fără stres. Sub Iliescu, România a fost desfăcută, ca un pian, luată coardă cu coardă, clapă cu clapă, pedală cu pedală și băgată în buzunar de tâlhari mici și mari, dar n-are a face, era liniște și nu se certau ăștia ca chiorii, era liniște și lumea avea serviciu și se făcea carte nu ca acum, futu-ți Băsecu mă-tii de nenorocit care ai distrus o țară întreagă.

Dar totuși este ceva în neregulă la Suharto și nu, nu-i vorba despre faptul că este mort, nefuncțional, oale și ulcele, moroi. Nu. Este vorba de fiul său. Tommy. Poporul are o problemă cu el pentru că babardește cântărețe și actrițe, bagaboande care umblă cu el pentru bani și că, de câte ori a intrat la pârnaie, a ieșit rapid pentru că unge judecătorii. Curat Nicu Ceaușescu, urât de popor pentru că s-a iubit cu Nadia și cu Daniela, de neiertat că era fustangiu și șprițar. ”R-ar al dracului, nu putea să-și țină sula-n pantaloni, doamne iartă-mă că uite ce mă face să zic.”

Hmmm. Mă tot gândesc la ușurința cu care iertăm crimele lui Nicolae Ceaușescu sau Suharto (invadarea și ocuparea Timorului de Est i-au pus în plasa Billa cu care s-a prezentat la control în iad peste 100.000 de morți). Tragem persanul tocit peste morții din pușcăriile comuniste, morții de la canal, morții din orfelinate-copii părăsiți pentru că nu au putut fi avortați sau mamele moarte, septicemie, încercând să scape de copiii nedoriți, morții de foame, morții de inimă atunci când le-au luat pământul, când le-a venit miliția la ușă amenințându-i că-i bagă la pușcărie pentru că un coleg de serviciu i-a dat în gât că …. Morții ăia, câți or fi. Dar mai dăi și dracului de morți, Ceaușescu era bun, pe vremea lui aveam joburi, Suharto era om bun, pe vremea lui nu era terorism.

Tommy, Nicușor, Băsescu, ăștia sunt niște nasoli. Ăștia sunt talpa iadului, le place băutura, femeile. Depravarea e mai nasoală decât crima. Și știți de ce? Pentru că depravarea este mică, o găinărie, un căcâț căzut pe reverul hainei unui criminal adevărat. P-ăla îl respecți, că nu oricine poate să creeze ambuteiaj la poarta raiului, trimițând sute de mii de oameni la moarte. Dar să arză o blondă, o gimnastă și să topească câteva milioane de dolari, asta poate oricine. Huuuuo băi dictatori nevolnici cu suflete de șefi de bloc. Ne-am săturat de voi. Nu avem norocul să se mai coacă un Stalin, să avem și noi un tiran cu care putem să ne mândrim. Mă duc să aprind o lumânare la biserică, poate o da domnu.

Pe marginea drumului copii cu farfuriuțe din tablă strâng bani pentru Palestina. Save Gaza-scrie pe un banner și apoi niște vorbe în bahasa. E Ramadan și șoferii sunt nervoși că nu mănâncă toată ziua; de la 3 dimineața și până la 6-7 seara, stomacele înghit doar sudălmi și aer greu de praf și fum. Allah, din ceruri, vede lumea multicolor, reflectată în particulele de benzină scuipate de miile de scutere și motociclete.

În fiecare seară la 6, înainte de cina care nu mai vine, vine ploaia care nu mai pleacă. Zilnic la 6, cerul e negru ca sufletul lui Hrebenciuc și după un buchețel de fulgere aruncate din încheietură, ca de un bucătar care sărează o știucă, începe ploaia. Apa mă-mpinge în Istiklal Majid, moscheea gigant ridicată peste drum de biserica catolică.

Descălțarea, pantofii în mână, lipăitul pașilor pe marmura albă, sute de pași deciși, străbătând uriașele coridoare unde covoarele zac rulate, intestine de uriași strânse în ghemuri imense. Recitesc ce am scris: imens, gigantic, uriaș, enorm. Moscheea ar putea înghiți de 8 ori gara de Nord, e Kalarau, monstrul care a halit luna, lăsând cerul pustiu.

”Musulman sau non-musulman?”, ”Non-musulman” răspund ochilor întrebători ai unui ghid-bodyguard-dirijor de circulație care mă oprește când dau să intru în sala mare, deasupra căreia două tabele electronice, ca în aeroport sau la bursă, anunță cifrele credincioșilor sosiți la rugăciune. Sau zilele până la judecata de apoi. Au și ei judecata de apoi? Și apoi? Sau poate anunță câte victime sunt în Palestina. Cine poate știi?”Second floor”, degetul înțeapă aerul, indicând scările, în dreapta. Picioarele plescăie pe marmură până la balconul care se cască peste cele 8 gări prinse sub cupola lui Istiklal Majid. În dreapta intră bărbații, în stânga femeile. Agitație de gură de metrou la Unirii, la ora 5 după-masa, înainte cu 3 zile de Crăciun. Podeaua e acoperită cu un covor cu dungi de ghidare, fiecare credincios se așează cu vârful picioarelor la dungă, alinierea.

Credincioșii se grăbesc ca întârziații la poarta fabricii. Nu se așează anapoda, ca în biserică, unul hăis, altul cea, pătrunjel aruncat în ciorbă. Nu. Aici se înșiră pe primul rând, apoi pe al doilea rând, apoi pe al treilea rând, mergeți în dreapta-comanda unul din ghizii-bodyguarzi care îi ajută să se orienteze în panica întârzierii. Sunt atrași de vocea imamului ca pilitura de fier trasă de un magnet. Hop, sunt în genunchi, cu fruntea pe linia mochetei, cu fundul ajungând fix până la linia din spate.

Peste gărduțul care desparte stadionul lui Allah în femei și bărbați, e microhaos. Căci femeile-spre deosebire de bărbați care nu au decât o ciupilică albă-trebuie să se costumeze de rugăciune. Intră pisoiași de mall, blugii țipă pe ele, paiete și pietricele și apoi scot din săculeț echipamentul credinciosului: covorașul, unele au chiar ceva care arată a Louis Vuitton iar fetițele au burcă și covoraș cu Hello Kitty. Peste pantalonii țipirig trag o fustă dintr-un atlas lucios, alb sau bej, pasteluri romantice. Fetițele clar sunt în roz, toate. După fustă, ne ocupăm de segmentul superior al trupului. Peste cap vine un soi de voal care coboară până la brâu și este țintuit de tâmple cu un elastic, ca un borcan de gogonele pus în septembrie. De sus, înveșmântate astfel, arată ca un câmp de popice care așteaptă să fie trântite la pământ de puterea credinței. Jap, toată lumea flexează genunchii și acum este cu fundul în sus, apoi iar în picioare, iar pe jos, singurul sport de performanță practicat asiduu în Jakarta.

Poșetele domnițelor și sacii care au vărsat costumul de rugăciune, sunt grupate în grămezi la baza stâlpilor de metali care susțin moscheea. Pe stâlpi sunt prinse plasme. Cum nu se prinde Antena 3, sunt stinse. Negre. După rugăciune, femeile își strâng covorașele și rup formația. Cad pe mochetă, se lățesc pierzându-și marginile ca o pată de umezeală pe tavan, de la inundația vecinului; se lasă să scape din ele însele și își oferă momentul ăla al zilei când nu sunt nimic decât apă pe mochetă. Multe dintre ele adorm și nu clintesc când, printre bălțile umane, copiii aleargă scoși din minți.

Pe culoare, pe ciuci, bărbați și femei mănâncă puținul adus cu ei în pungi de plastic. Trei copii mă atacă: ișter, ișter. Asta aud eu dar ei de fapt zic ”mister, mister”. Mâini întinse mă urmăresc 10 metri, ca un călător a cărui geantă a fost prinsă de uși în troleibuz și acum fuge pe lângă mașină, captiv. O voce bubuie, copiii se întorc la bază. Dacă mister e mic la suflet și nu le-a dat nimic, ei știu că Allah e mare și-o să îi aștepte cu Hello Kitty și Haribo în rai.

PS. Ramadamul  s-a terminat pe 29. Am scris acest post în lumina bătăliilor religioase ale candidaților la preșidinție din România. Pericolul broboadei e după colț.

Scena I: Varanul aleargă strâmb prin păduricea uscată. Căprioarele tresar, codițele înțeapă aerul, alerte, mandibulele însă continuă să toace iarba la fel de uscată ca păduricea uscată prin care aleargă varanul care a prins mirosul unei femele de varan, aflată în rut. Nu este începutul unei povești cu Voiculescu. În iulie și august varanii din Komodo fac dragoste nebunește, dacă el reușește să o prindă pe ea, căci ea e mai agilă și el e un soi de cocalar cu burtă și picioare umflate, ca un bețiv cu gută. Turiștii se înghesuie lângă clădirea arsă a fostului..bar, hotel, birou al rangerilor. De acoperișul schițat din bârne arse, atârnă, și acum, dând cu tifla gravitației, un ventilator de metal și faianța continuă să alinieze băile al căror tavan a fost smuls, ca un capac de conservă, de o mână uriașă. La 6 metri de ruina arsă, muntele de gunoaie, sticle, conserve și pungi de plastic, pahare de plastic, șlapi de plastic, sticle de plastic, farfurii de plastic, cordeluțe de păr, o carte, arsă și ea, în spaniolă, muntele de gunoi, ziceam, este treierat cu buzele de un cârd de căprioare reciclatoare. Probabil mănâncă patru pahare de plastic și elimină o frumusețe de set de tacâmuri sau poate chiar un glob pământesc. Rangerii sunt agitați, fiecare e înarmat cu un băț de 2 metri care se termină într-o furcă. Dacă se apropie dragonul nervos, arunci bățul, el ți-l aduce, calin, înapoi. Pentru ce e furca? o să întrebați. Ei bine, ca să-l scarpini pe dragon între omoplați, căci acolo îl mănâncă rău pielea de la o eczemă pe care a căpătat-o în armată.

Dragonii stau întinși lângă clădirea fostului bar, hotel, birou al rangerilor. Un mascul, cu tălpica piciorului drept din spate sucită în sus și piciorul stâng din spate întors, ca într-o svastică, în cealaltă direcție. Clipește negru, nu are chef să alerge după femele. Dacă ar vrea una, ar trebui să meargă 2 metri mai în spate, unde este o doamnă tăvălită pe pietre. Rangerii agită bețele: nu vă apropiați la mai mult de 3 metri, urcați treptele dar nu stați pe margine pentru că dragonița sare. E dată dracului, vă trage de picioare și vă halește. Dragonița nu sare. E la fel de plictisită de flashurile și click-clickurile turiștilor, ca Ponta de Băsescu la discuția despre buget.

În spatele dragonului mascul aranjat în svastică, 2 indonezience cu baticele strânse pe cap și înfășurate în jurul gâtului, care le face să semene cu două dulii de becuri Phillips, își fac poze, cu degetele crăcănate în semnul victoriei. Sunt la mai puțin de 30 de centimetri de vârful cozii reptilei. Rangeru le face poza. Nu este îngrijorat. La alți 6 metri în spate, nemișcat, sub clădirea barului-hotelului-birou al rangerilor, un alt mascul face digestia. Nu îl văd, nici eu și nici alți 12 oameni nu-l vedem, deși e la 6 metri, cum ziceam, lung cât o zi de post, dar nu am cum să știu cât de lungă este o zi de post, lung cât o coadă la făină în 87 sau poate lung cât una la moaștele sfintei Paraschieva.

Ce vremuri trăim. Unii se înghesuie să vadă moaște ortodoxe, alții moaște  zoologice. Varanul e străvechi, uitat pe raftul evoluției ca o pungă de creveți vietnamezi. În afară de ochi, nimic nu mișcă. Pare că își ține respirația. Limba nu îi aleargă despicată peste buze, așa cum îi fuge varanului închis la Rahova.

Sunt 2842 de varani în insula Komodo. 4 zac în fața mea, 2 i-am văzut în scurta, prăfoasa și fructoasa plimbare de o oră prin parcul uscat, din ale cărui tufișuri rânjesc obraznice pungi de plastic, sticle de plastic, plastic în toate formele. Copiii vând mici statuete de dragoni. Nu sunt de plastic. Cum știu asta? Pentru că Martin, un olandez cu timpanul infectat și o plăcuță de titan în cap, le trece prin testul brichetei. ”They don`t burn, they fine.”

Scena 2: Varanul se foiește pe patul lui de pârnaie. Nu o să stea închis decât câțiva ani, puțin peste 3. Dacă nu va fi grațiat de viitorul președinte, pe motiv de boală. Sau, cine știe, va scrie mai multe cărți decât Adrian și va ieși din pușcărie în 3 luni, pentru că nu va mai avea loc de maculatură în celulă. Dar să ne bucurăm de prezent. Varanul este în pușcărie și cuibul lui otrăvit a fost confiscat. Poftiți la poze, dar nu mai aproape de 30 de centimetri de el. Chiar dacă pretinde că e anchilozat, mușcătura lui băloasă e la fel de toxică.

Scena 3: 3 ani și 462 de volume mai târziu, Voiculescu e eliberat. Realizăm cu toții, între timp, că am pus botul la mize mici. El, ca orice varan puturos căruia îi e lene să dea cu spatele 2 metri să prindă femela, ca orice varan leneș care așteaptă să fie hrănit de ranger cu pufuleți, agreând tacit să joace rolul de sperietoare, el deci, varanul-motanul e doar un pet, un animal de casă al tătăițului care ne-a ars la buci de 25 de ani. Ion Iliescu, acest Palpatine fără glugă dar cu doamna Nina pe post de paratrăznet. Jos Ion Iliescu.

Azi se împlinesc 69 de ani de când Little Boy a trimis câteva zeci de mii de oameni la doamne-doamne. Little Boy, Băiețelul, a sărit pe un capăt al trambulinei și, ca o trupă de circ bine antrenată, cei 60.000 de cetățeni ai Hiroshimei care stăteau la celălalt capăt, au executat o voltă în aer. Iuhuu, ușori, duși de vânt, praf și pulbere vânturată de tornada atomică.

Little Boy e bomba de 4400 de kilograme, 3 metri lungime și 71 de centimetri în diametru, care a explodat la ora 8.15, ora Japoniei, deasupra Hiroshimei. Ca să fim preciși, a explodat la 580 de metri deasupra Hiroshimei, după ce a căzut și a căzut și a tot căzut preț de 44.4 secunde din trapa deschisă în burta Boeingului Enola Gay. Pe o rază de 1,6 kilometri de epicentru, totul a fost strivit de unda de șoc, poc, așa cum strivești o muscă pe fereastră. 5 psi, atât a fost presiunea. Un om, un japonez sau o japoneză, nu știm sexul, vârsta, cariera, averea, un om deci, stând pe treptele unei clădiri aflate la 260 de metri de explozie, a absorbit ca un prosop aruncat în apă, suuuurrppp, ba nu, ca un fumător căruia i-a plâns toată noaptea buza după o țigară, dar era închis la chioșc, deci cum ziceam, omul din Hiroshima care stătea pe treptele de piatră ale clădirii vecine cu epicentrul exploziei, a înghițit, prin toți porii, căldura mingii de foc (atât de poetic numele științific). Și ce se întâmplă când 70% apă se întâlnește cu o căldură de peste 6000 de grade? Omul s-a evaporat, el, cu tot cu sexul, averea, experiențele lui, dar nu a dispărut de tot. Pentru că trupul lui, sprijinit de piatra treptelor, a fost un scut care a lăsat pe roca albă umbra, în negativ, a celui dispărut. Nu am făcut degeaba umbră pământului-și-a zis vaporul de materie cenușie numărul 1 când s-a întâlnit cu vaporul de materie cenușie numărul 11876, jucând amândoi, ei și cu alți vapori ai lui Mitzuko și Sony și Ikike, în curenții produși de furtuna de foc apărută în program după ciuperca de abur.

6 august 2014. Pârâiașe de transpirație mi se grăbesc pe burtă. Beau bere Bintang-stea în indoneziană-pe terasă la Dolce Vita, numărul 1 pe Tripadvisor între restaurantele din Gili Trawangan. Pe ulița din fața mea se îngrămădesc gunoaie. Pe ulița din fața mea se grăbesc picioare arse, rozul bolnăvicios al rănii căreia îi tot rupi coaja și nu o lași să se vindece, curios, poate că dacă acum îi rup coaja o să găsesc dedesubt scris: felicitări, ați câștigat o Dacia Duster.

Insula e turtită sub ciocanul unui Thor mânios, același 5 psi, exact ca-n Hiroshima. Nimic nu încearcă să contrazică gravitația: pisicile zac aplatizate pe marginea drumului și pe scaune sau mese, turiștii zac aplatizați pe plajă, casele nu reușesc să se ridice în genunchi, sunt niște coșmelii în care trebuie să intri târându-te gulliverian, pe coate. Little Boy pare să fi trecut pe aici, nu ieri, alaltăieri. De data asta, a explodat la 800 de metri și a lăsat mai mulți supraviețuitori.

Arși, confuzi, în ce an suntem?, se bulucesc estival pe poteca care dă târcoale insulei. Manhattan Project.

Pe peretele negru de jeg de la Dolce Vita e o urmă albă. O umbră a celui evaporat dintre noi. Fie-i condensul ușor. Amin.

Recepționerul încearcă să mimeze regretul, cuvântul acela care începe cu ”r” și continuă cu ”egretul”, soțul egretei, pasăre albă care rămâne paradoxal curată deși trăiește în smârcuri. Recepționerul din poveste e un soi de egret. Deși a făcut un caca mare și s-a tăvălit în el, pozează în inocent: ”Am uitat să vă trezesc să prindeți avionul. Da, e notat aici dar am uitat. Sori”

Noroc cu buna și bătrâna paranoie, udată și crescută în comunism. Ea mi-a mânat degețelele, le-a condus pe tastele telefonului și a activat alarma. Ptiii-Ptiiii-Ptiiii, a făcut telefonul dimineață la 5.45. ”Să vezi că imbecilii ăștia de la recepție nu o să ne dea wake-up call-ul” îi zic lui Iulian. N-are cum-se opune el. El nu are o bună și bătrână paranoie altoită pe creierul reptilian, el nu a trăit atât de mult cât am trăit eu în comunism.

Taximetristul e bătrân și plin de întrebări încuietoare: să pornesc aparatul? Tu ce zici maestre? Să-l pornești sau să mă lași pe mine să-ți dau cât vreau. Sunt țâfnoasă, m-am trezit cu fundul în sus, de la Ptiii-Ptiiii. Aeroportul arată ca autogara din Alexandria, aia de Teleorman, nu aia din Egipt. E la o zvârlitură de băț de mașina noastră care se pregătește să…când, abrupt, ca o palmă lipită de catedră, bariera se lasă pentru că trenul vine fuga-fuga și..bariera se smucește în sus, ca o sprânceană de secretară deranjată de la manichiură, pentru că trenul care venea fuga, se oprește la fel de grăbit, cu scârț, la 4 metri de trecerea peste linie ferată. E stație? Nu? A uitat mecanicu cheile în ușă? Nu știm.

Toate tejghelele de la checkin sunt dispuse într-un pătrat, funcționarii stau unul cu spatele la altul, 6 minute, ciac-pac, dă biletul, dă bagajul, ia biletul ștampilat și ai trecut. Țțțțț, nu. N-ai trecut, pentru că nu ai plătit taxa de aeroport, 35.000 de rupee, 3 parai. Gata. Intri în unicul aeroport din lume unde avem librărie mare, grasă, luminoasă, limba engleză bine reprezentată, reviste, Time-ul și Economist și nu doar 3 exemplare ca pe Otopeni. Și niciun bar. Băi, ăștia-s ori mai cititori ori le place să cumpere cărți și să-și înșurubeze cornete.

Ce vorbești Franz, uite barul, ascuns între magazine care vând bijuterii. Înăuntru, un pește mustăcios înoată în pâcla celor 56 de țigări aprinse deodată. Mă uit în acvariul unde homari abătuți fumează cu 8 mâini și 11 plămâni. Se trage vânjos din țigară, se scrumează pe tabureți. Intru.

”Can I join you?” Un melc cu accent franțuzesc, pe la 50 de ani, poate 55, dar nu se vede de fum, se așează vis a vis. La televizorul de deasupra noastră vorbește Mishka, ursulețul sovietic. Melcul soarbe din nesul cu lapte, mai artificial decât buzele Biancăi Drăgușanu. Nu mai poate și dă cărțile pe față: este belgian, trei copii, divorțat de mama pușlamalelor, are iubită din Cambogia, cam de vârsta odraslelor. Achiziționată în Phnom Penh, unde stă de 3 ani căci se ocupă de negoțul cu orez. E scumpă Cambogia, mai scumpă decât Indonezia, mâncarea și transportul te rup la buzunar și d-aia s-ar muta aici unde se fac și bani mai buni, nu ca în Phnom Penh unde 700 de dolari câștigă doar zeii. ”România, am fost în România fix în decembrie 89, făceam comerț cu orez și atunci. Stăteam la Intercontinental. Nu am știut cum să fug mai repede.”

Își aprinde a treia țigară în 73 de secunde, trage adânc, ultima respirație înainte de plonjonul în discuția despre Occident și iminentul său faliment: ”Europenii se plâng că nu primesc al 13 lea și al 14 lea salariu, că nu sunt asigurați și para asigurați, că transportu e scump. Se pierd în detalii și uită să trăiască. Iar UE, vai-vai. Am fost în Yemen, țară extremistă musulmană unde nu găsești, în toată țara, o picătură de bere. Știi ce au zis? Voi europenii sunteți proști, le dați magrebienilor prea multe drepturi, e ca și cum hrăniți cancerul care o să vă omoare. Așa au zis și au dreptate. Știai că în Belgia sunt plătite alocații pentru copii care nici măcar nu stau în Belgia? Da, da, sunt în Maroc sau Algeria și nimeni nu verifică. Arabul vine și spune că are 6 copii, nimeni nu se duce să îi numere, omul ia 3600 de euro pe lună. Trăiește din alocații plătite din taxele mele. Cum să funcționeze EU? Când un document trebuie tradus în 23 de limbi? Îl dai neamțului, îl traduce instant. Îl dai spaniolului, îl traduce peste 1 săptămână, iar grecii angajează pe cineva să îl traducă în locul lor. Și îl plătesc la negru. Am un prieten care ia ajutor de șomaj 1000 de euro și mai ia 6000 de euro muncind la negru.”

Aproape a ras juma de pachet. Ceața ne aduce împreună, ne strânge peste masă, complici, discutând din ce în ce mai șoptit, să n-audă cine nu trebuie, dușmanul ascuns într-un fald de fum. Mishka, ursulețul sovietic, sporovăiește rusește într-un cumulonimbus de tutun prost. ”Și ce, chestia asta cu avionul Malaysian Airlines nu e clară? Mâna rușilor. Am un prieten care mi-a spus și că 11 septembrie e dubios rău pentru că nu poți să pilotezi avionul într-o clădire, la liber, nu fără super calcule telemetrice.”

Buna și bătrâna paranoia. Merge perfect cu nesul optzecist și țigara puturoasă, din tutun nevolnic, de Asia. Ar merge și-o Rapsodia Română, taaaa-nanana-nananaaaa-actualitatea românească. Afară e fierbinte dar suntem în plin război rece. Noroc cu bundița mea de paranoia, care îmi ține de cald.