Felice e doctor în economie, are 75 de ani, nevastă, 2 fete, 4 nepoate și un serviciu de consultanță care nu îi permite creierului să se așeze într-un cot și să picotească până dă în apnee și se sufocă în dulcele somn. Nu. Felice e treaz, atent, curios. Știe să se uite la lume și știe să descifreze semne. Cum ar fi acela că România e plină de oameni care nu plătesc taxe. Așa spune turistul Felice privind poporul cochet de la terase, mașinile lor de 30.000-40.000 și chiar 80.000 de euro.
”Sunt mulți oameni bogați în România”, își zice Felice surprins. Căci România văzută de la Torino poartă hăinuțe cu 8 numere mai mici decât asta reală și bătrânul italian se simte ca un unchi care i-a adus nepoatei pe care nu a văzut-o de 20 de ani, o rochie de copilă, când ea este o femeie cărnoasă, grasă și frumoasă, la rândul ei cu 4 copii.
Mașini scumpe, bani grămadă, terase, restaurante pline, toate sunt semne care spun răspicat nepăsare civică.
Felice era în Brașov când mitingul împotriva despăduririlor s-a scurs printre mesele de pe Republicii, spre Modarom. A văzut majoritatea inertă, zăcând în mlaștini de dezinteres.
”Au bani și cât timp banii lor nu sunt în pericol, niciodată nu vor ieși. Pentru că nu sunt educați. Sunteți exact ca noi. Popoare care invită corupția. Care nasc dictatori. Voi l-ați avut pe Conducător noi pe Il Duce. Duce vine de la Con-Duce, te duc, îți arăt drumul. Noi și voi avem nevoie de așa ceva, pentru că suntem orbi, nu suntem educați și nici activi civic. Un popor cum sunt englezii niciodată nu o să nască un dictator. Au cultura noțiunii de cetățean. Știu că au drepturi, nu sunt o masă amorfă ca noi și voi. La Stalingrad voi erați desculți și noi aveam încălțăminte de carton. Și noi și voi am întors armele, ne-am trădat aliații. Suntem curve. Curvele nu au onoare ci doar supraviețuiesc.”
Felice nu e amar. E calm și clar și crede că viitorul este luminos.
2 milioane de români vii a căror atenție să poată să iasă din buricul propriu, doar de atât este nevoie și lucrurile s-ar schimba pentru România, spune Felice plin de optimism.
Hahahahahahaha.
2 milioane zici? Asta înseamnă că ne mai trebuie doar 1 milion 980.000 de români care să lase aroganța carteziană, resemnarea mioritică, plictisul filozofic, să își suflece mânecile și să purceadă la redecorat bordeiul împopoțonat cu kitschoșenii al conștiinței naționale românești.
În 250 de ani cred că îi producem.

E foarte cald. Soarele te bate în cap, picamăr. Te bagă până la gleznișoare, până la pulpișoare, în piatra cubică a străzii. Intru la DM să cumpăr Mr. Musculo căci astăzi, după un Termopile sângeros în bucătărie cu o invazie copleșitoare de musculițe, a trebuit să rezist și disperării care m-a pălit când cada a dat p-afară. În DM dau bună ziua bătrânului paznic care stă geană pe tine, să nu ciordești marfa. Îmi răspunde cu o figură suspicioasă, oare de ce îi dau bună ziua? Ce nouă drăcărie e politețea asta, poate o metodă vicleană de a-i adormi vigilența.
Hotărăsc că e momentul să îi înmuiez o leacă încordarea umerilor așa că arunc pe masa conversației istoria luptei de 2 ore cu miliardele de musculițe. Declar că este o invazie.
Umerii paznicului coboară. Și odată cu ei, colțurile gurii urcă, buzele se deschid și dinăuntru curge următoarea frază:
-D-apăi cine să ne mai invadeze și pe noi, musculițe, ruși, chinezi, dracu să îi ia pe toți că vă zic doamnă, nu ne mai rabdă pământul, suntem prea mulți și războaiele ăstea de se pregătesc o să fie convenționale la început apoi, după vreo 2-3 luni de murit cum se făcea pe front pe vremuri, o să ne trântească câteva bombe atomice în cap, să ne mai rărească, prea suntem mulți.
Îl ascult acolo, între rafturile cu bombe atomice pentru musculițe și gândaci de bucătărie, legănând un bidon de Mr. Musculo, altă bombă nucleară care o să nimicească ditamai civilizația de bacterii care a zăgăzuit țeava de sub cadă.
Afară soarele bate necruțător, e ora 4.30 și manifestanții împotriva defrișărilor se reîntorc pe bulevard după o avortată încercare de a intra printre terasele care blochează-cam ca bacteriile mele-strada Republicii. Brașov, regele orașelor din România zic umbrelele sub care stau cefoși și transpirați, imuni la îndemnurile unui tinerel care împarte fluturași anunțând temele mitingului și asigurându-i că o să fie interesant.
Coloana de demonstranți să tot aibă vreo 200, hai 300 de oameni. Doar ăia din față par mai pregătiți, au coli A4 pe care sunt scrise cu font sifilitic niște reproșuri adresate guvernului. Se strigă mult ”veniți cu noi” dar turistul râde, face poze și rămâne neclintit din hotărârea lui de a se simți bine, pe băncuță. Carla are nici 4 ani.
A venit cu părinții ei la miting. Întreabă unde sunt oamenii răi care taie păduri.
Sunt ascunși.
Deci nu sunt aici, cu noi?
Nu
Și noi de ce strigăm la ei dacă nu-s aici?
Ca să ne audă de acolo de unde sunt ei ascunși.
Carlei i se pare inutil și puțin probabil să fim auziți. Deși a bătut-o pantoful, continuă eroic să mărșăluiască și cedează abia când intrăm pe Mureșenilor. Coloana pare mai mare, hai că am reușit să ne strângem 300. Nu mai mult.
În piața Sfatului suntem risipiți. Oameni se pierd printre tarabe. Străinii apleacă urechea la câte o domniță ghidă care le explică grăbit-monosilabic care e treaba cu bicicliștii, fluierăturile și megafoanele din care se aude ”Uniți salvăm, pădurea României” sau ”uniți, salvăm, pădurea apărăm”
Nu prea se strigă mult. Se fluieră, se cântă ”aleee, aleeee”, dar nu mai aud urmarea și bănuiesc că nu au reluat ”pcr și psd aceeași mizerie”, deși ăsta e un evergreen.
Coloana pornește în slalom, ca apa din țeava mea printre insulele de bacterii, printre mesele de pe Republicii. Bărbați imenși în tricouri și treninguri se uită siderați la demonstranți. Ăștia le strigă ”veniți cu noi”. Cu noi vin doar zâmbetele bărbaților imenși, zâmbete lipite de spatele nostru. Iote-i bă și pe săracii ăștia. Asta par să zică.
Singura care ne aplaudă și chiar adaugă, că-i happy hour, un ”bravo”, e o țigancă borțoasă, cu doi copii mucoși înveliți într-un strat protector de jeg care ține loc de cremă antisolară și de hăinuțe.
Ieșite în prag să vadă ce-i cu tărăboiul ăsta, trei chelnerițe de la o pizzerie se uită chiorâș și-și strâmbă gura într-un ”pleacă domle de aici, ești idiot?”, când sunt invitate de un domn blond să se alăture coloanei.
La capătul lui Republicii cred că mai ajungem 100, hai 150 de oameni.
În spatele nostru așa, la o estimare lejeră, prăvăliți pe terase, scotocind magazinele, târându-și fără țintă pașii, sunt vreo mie de persoane.
Multe persoane, puțini oameni.
Prea multe persoane, prea puțini oameni. Las că ne dau ăștia o bombă atomică, prea ne-am înmulțit.
Domnu paznic știe ce știe, nu angajează ăștia pe oricine la DM.

Noi suntem buni și calzi, inimoși și generoși și mai cu seamă suntem creativi și inteligenți, suntem cel mai inteligent popor de pe planetă. Și pentru că toate acestea nu erau îndeajuns am făcut cel mai mare steag din lume, mă rog, recordul nu a durat mult, că uite Tunisia, o țară săracă dar totuși bogată în gherghefuri și războaie de țesut, a ouat ditamai drapelul, cât 19 terenuri de fotbal. Niște complexați. Nu ca noi, care, chiar dacă nu mai deținem recordul mondial la cel mai mare steag, le avem totuși pe cele la cea mai mare salată, cea mai mare instalație de brad, cea mai mare lingură de lemn din lume, cea mai mare ciorbă de burtă, cel mai mare coș de nuiele, cel mai mare balmoș din lume și chiar și cea mai mare cunună de cepe din lume.
Avem cel mai lung șir de prezervative și cea mai mare omletă țărănească și, am aflat ieri, mâine-poimâine, la zilele Clujului, se pregătește cel mai mare cheesecake din lume.
Iritați de sărăcia reperelor reale, scriitori, filozofi, strategi militari, pictori, compozitori, arhitecți, ne-am aruncat, noi ăștia, urmașii dacilor, descălecătorii Europei, nepoții reptilienilor și cumetrii șerpilienilor, să umplem dosarul cu eroice întreprinderi ale omenirii, de la rujat la căsătorit în masă.
Nu ne-am descurcat rău. Dar parcă simțeam nevoia unui Neil Armstrong, unui Gagarin, unei epopeice creații care să ne scoată din anonimatul nostru balcanic. Și am reușit.
Am reușit!!!
Căci stimați concetățeni și dragi concetățence, frați români deștepți, frumoși și onești, mica dar viguroasa noastră națiune a născut, fără epidurală, cel mai nesimțit om din lume. Am intrat în cartea recordurilor cu monumentul nesimțirii și al tupeului.
Nicolae Breban.
81 de ani care nu au reușit să îi sclerozeze buhăita obrăznicie dospită la ospețele comuniste.
Om care și-a turnat colegii. http://www.romanialibera.ro/aldine/delasarea-secului/nicolae-breban–de-la-cc-al-pcr-la-cc-al-icr–si-cum-ii-turna-scriitorul–direct-la-plesita–pe-paul-goma–monica-lovinescu-si-dumitru-tepeneag-377408
Om care, înarmat cu dreapta nonșalanță a strâmbei conștiințe, a terfelit tot ce înseamnă cultură modernă în România. http://m.adevarul.ro/cultura/arte/breban-despre-patapievici–i-s-a-parut-e-fel-guru-culturii-injurat-haimana-ordinara-istoria-acestui-popor-1_5548c90bcfbe376e35df8e4d/index.html

Să ne bucurăm. România a intrat din nou în cartea recordurilor. Ne vedem la cel mai mare cheesecake.

”Tu lucrezi în publicitate, sigur ai acces la finanțări, sponsorizări, d-ăstea.”
Așa îmi spun pretenii și cunoștințele și rubedeniile, crezând că le ascund bucățica aia de prăjitură din care, dacă ar mușca, ar putea să penetreze prin gaura cheii direct în portofoliul corporațiilor sau afaceriștilor care, iaca, au bani să dea pe un spot 50.000 de euro, de ce nu ar da pentru campionatul de citit viteză sau aplicația de împrăștiat ghinionul sau…
Geaba le zic: frățiorilor, în 15 ani nu am pupat vreun ban de la corporații. Uite ăștia cărora le-am pus pe policioară o plasă cu premii, ăstora deci când le-am zis că scot o carte și dacă pot să anunțe și ei intern amploaiatul că fata aia de face reclame a ouat de data asta o carte, au zis că nu se poate, că ”dezgolit” și ”sutien” sunt cuvinte care nu cadrează cu imaginea lor imaculată și mi-au trântit geamlâcul ghișeului peste degete.
Și asta a fost.
Apoi, aceeași domni, când le-am cerut bani pentru Frontline- ia priviți ce organizație superbă, cu public activ, scos din casă, onest și inteligent- au strâns din umeri și au zis că nu au ei bani de așa ceva, că în ciuda faptului că sunt ditamai corporația, nu sunt totuși atât de bogați. Lacrimi și sfinți, vorba lui Dinescu.
Cred că și pe el l-au refuzat multe corporații și a creat cârciuma Lacrimi și Sfinți taman ca pe-un monument al fățărniciei pioase a afaceriștilor din România care…
Dar să nu mă avânt.
Poate că nu am avut eu o cauză demnă de biznismenii ăștia. Poate că nu înțeleg eu cum e cu imaginea care trebuie păstrată, spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți spun cine ești.
Poate.
Acum câteva zile îmi trimite doamna doctor Cristina Goanță un mesaj. Îl las mai jos:

”In prezent, sunt medic specialist ORL in cadrul Spitalului de Urgenta „Sf. Pantelimon” si in cadrul retelei Regina Maria, asistent universitar la Facultatea de Medicina din cadrul UMF Carol Davila.
De asemenea, sunt intr-un program post-doctoral ce studiaza efectele factorilor dietetici si ale imbatranirii asupra tractului respirator superior.
Din 2013, sunt doctor in stiinte medicale cu teza de cercetare numita „Adenozina si stresul sonor”, sub indrumarea profesorului Leon Zagrean.

Dupa absolvirea Facultatii de Medicina in anul 2007, mi-am efectuat rezidentiatul in cadrul Institutului de Fonologie si Chirurgie Functionala ORL „Profesor Dr. Hociota” din Bucuresti.

Am participat la numeroase congrese de specialitate, am publicat lucrari in reviste medicale indexate in baze de date internationale si am castigat, in 2012 si 2013, diploma de excelenta pentru doctoranzi.

In practica medicala, am lucrat si lucrez atat cu adulti, cat si cu copii, efectuand proceduri medicale complexe, care acopera gama afectiunilor ORL, de la diagnosticare, plan de tratament pana la rezolvarea chirugicala a afectiunilor.

Consider ca, in procesul medical, atentia, implicarea si empatia medicului sunt esentiale.  De aceea, pe parcursul tratamentului, mentin intotdeauna un contact apropiat cu pacientul, urmarindu-i progresele si asigurandu-ma permanent de eficacitatea procedurilor efectuate sau a medicamentelor recomandate.

In ceea ce priveste activitatea in spital am avea nevoie de o aparatura de baza pt a putea desfasura consultatiile in conditii bune.
Necesarul imediat ar fi un fibroscop ( sau un sistem de endoscopie rigida cu care sa putem vizualiza spatele nasului si laringele) si niste ochelari Frentzel cu care sa putem investiga pacientii ametiti si cei ce au suferit traumatisme.
Pe locul doi ar fi un impedansmetru pt investigarea urechii si ne-ar mai trebui si niste echipamente pt sala de operatii (care ar costa vreo 5000-6000 de euro dar nici nu indraznesc sa cer atat de mult :). ”

Înșfac mailul și-l trimit corporației. Uite domle ce iepuroi frumos am prins. Ce minune de sponsorizare, ce ocazie strălucită să fandați salvator, să vă aruncați cu pieptul în fața sărăciei și să păliți după ceafă cu latul carnetului de cecuri balaurul nesimțirii medievale care trăiește în unitățile medicale românești.
O asigur pe doamna Goanță că va primi banii, nu are cum să nu primească. Doar nu sunt pentru rufe și pantofi, ci pentru bolnavi, impedansmetru și fibroscop.
Dar canci.
Corporația bate în retragere. Nu mai face d-ăstea. Donații. E slăbită corporația. Are alte probleme pe cap.
Așa că doamna Goanță și cele câteva miare pe care le cere, o fracțiune dintr-un buget de media modest, să se ducă domne la alții, că noi avem săracii noștri. Săracu de director general, săracu de acționar, săracu de director comercial. Săracii, munciții, dezamăgiții de tăierile de bugete și de profituri. Cum să arunce ei pe geam 1000-2000 de euro, cam cât cheltuiesc voios la un retreat cu firma? Dacă doamna Goanță asta îi cheltuiește aiurea? Dacă vine ANAFu, Garda, Interpolu și intră în bucluc?
Dă tu Feher, că tu câștigi mult, lucrezi în publicitate.
Așa că oameni buni, ca să nu o mai lungesc, nu mai mergeți cu căciula în mână la corporații. Săracele abia își trag sufletul.
Și dacă nu le promiteți și desigur, livrați un spectacol piaristic din care să le iasă like-uri, shareruri, blablabla, nu o să vă dea niciodată niciun capăt de ață.
PS. Am totuși un client care e inversul corporației descrise mai sus. A înființat o cantină a săracilor, le-a făcut dușuri homleșilor și acum le construiește un azil. Dă bani copiilor superinteligenți care colaborează cu NASA și nu a vrut să se sufle o vorbă despre asta, ca să nu pară că își face reclamă pe spatele muncii lor. Și multe altele.
Oameni ca el sunt atât de rari-la noi cel puțin-încât trebuie să-l înregistrăm monument al naturii și să îl protejăm prin lege.

1 mai 1998. Fordu de la Protv al lui Vlad. Neptun, ora 19.00. De-o parte și de alta a șoselei, aliniați într-un ”Țară, țară vrem ostași!” cu halenă de alcool, ei și ele, hoarde cu sticle în mâini, trântindu-le de asfalt, cu sete. Trântindu-le cu sete, deși abia le goliseră conținutu în gurile lor setoase. Și nimic nu putea să stingă setea aia. Alte sticle se grăbeau spre gură, gogâlț, gogâlț, alunecau pe gât berile, vodcile, vinurile și zdrang, fărâme se făceau pe șoseaua pe care Fordul lui Vlad înainta cu scrâșnet de dinți care găsesc bucăți de coajă de nucă atunci când mestecă felia de cozonac.
Geamurile erau închise și noi ne uitam cu ochi mari, în tăcere, la neoamenii care spărgeau sticle, creând astfel un culoar pentru un fachir, pentru mai mulți fachiri care, te așteptai acum-acum să iasă din camerele lor de hotel și să facă o demonstrație de control a trupurilor.
Dar niciun fachir nu ieșea din hotel.
De peste tot se auzeau răgete și cauciucurile mașinii șoptind ”r”-uri și ”ș”-uri în trecerea lor peste cioburile care îngropaseră strada.
Mi-e frică. Nu știu dacă am spus asta dar asta simțeam.
Am luat-o la stânga, tăcând toți, legați la gură de disconfortul celui care află cum e să dai peste Zombieland despre care credeai că există doar în filme.
Ce dracu facem aici?
Bummmmf.
De mașină se izbește o tânără cu buza umflată și sânge țâșnindu-i din nas. Nu a văzut Fordul. Fuge speriată și după ea țâșnește din hotel un bărbătuș negricios, în șosete, urlând: te omor futu-ți dumnezeii mă-tii de curvă! te omor când te prind!
Fata aleargă împleticindu-se și noi coborâm din mașină în fața hotelului pe a cărui peluză sunt împrăștiate piese de mobilier. În stânga noastră plesnește ca un pepene un scaun care a coborât fulgerător de la etajul 7. Sau poate 8.
Ușile hotelului atârnă zdrențuite, geamurile sunt sparte, colțuri ascuțite rânjind din chitul care nu le-a lăsat să cadă.
Cioburile nu au cum să aducă noroc.
Recepția duduie de muzică. Vine de la aparatul pe care îl ține în mână un nene în blugi. Pe canapelele de piele sunt tăvăliți niște destoinici revoluționari, păliți de somn. Sau culcați de vodcă. Un individ a spart geamul cutiuței cu ustensile necesare în caz de incendiu și învârte deasupea capului un topor de pompier.
Mi-e frică. Nu știu dacă am spus asta dar asta simțeam.
Cineva era totuși la recepție în hotelul ocupat și distrus de oastea iadului.
Nu-mi amintesc dacă era bărbat, femeie, bătrân, tânăr. Doar că era cineva care continua să funcționeze pe un culoar de normalitate într-o furtună de demență.
Poliția nu e aici. Nici urmă de polițist, de picior de polițist, poate un fir de păr de polițist. Nu e nici măcar o zecime dintr-o fulg de mătreață de politist.
Să plecăm. D-ăle dracului de camere.
Ne retragem.
Așa cum am intrat, băgând capul prin faldul lăsat deschis al acestei cortine care ne despărțea de un univers paralel agresiv și distructiv, așa l-am scos, ne-am vârât ochii înapoi în găvane și am căutat refugiul mașinii.
Am intrat în Ford fără decontaminare, fără să ne temem că am cărat pe talpă germenele vreunei molime violente care o să călătorească împreună cu noi spre următoarea destinație.
Am fugit, trecând prin aceeași boltă de sticlă sacrificată, am fugit zeci de kilometri și când ne-am oprit, ne-am întrebat din pupile, ne-am cercetat din vârful nasului, dacă suntem bine.
1 mai 1998.
Nu o să înțeleg niciodată ce poartă stelară se deschide pe ziua internațională a muncii lăsând să erupă Satana cu toată furia unui an în care a stat chircit într-un cufăr, pe fundul unui lac, presat de 300 de metri de apă.
Poate știți voi.

Unchiu Ioji m-a luat în brațe de pe olița unde mă chinuiam să fac treaba mare (cred că atunci m-am constipat pe viață) și împreună ne-am uitat la casa care se lăsa stânga, apoi se repezea în dreapta, mișcându-se grăbită ca o trambulină de pe care săritorul tocmai s-a desprins, împingând puternic în tălpi.
Icoana de pe perete s-a crăpat pe mijloc, împărțind fața sfântulețului afumat în două jumătăți.
Nimeni nu țipa, nu-mi amintesc panică. Doar extazul pe care îl simțeam în brațele unchiulețului, privind legănatul de bețiv al casei. 4 martie 1977, prima mea amintire.
Deși primul mi-a produs atâta fericire și următoarele două mai zdravene au fost doar surse de glumițe (maică-mea m-a dat jos din pat la ăla din `85 sau `86, nu mai știu, acuzându-mă că dau din picioare iar la cel din `90 am fost îndemnați de profesoara de chimie să ne tupilăm sub ușă, imagine care ne-a făcut pe toți hăndrălăii din clasă să o hărțuim cu glume proaste, de a uitat săraca de cutremur), în ciuda acestei statistici mulțumitoare, îmi este grozav de frică de cutremure.
Nu de puține ori mi-am imaginat certuri cu iubitul, acolo, la etajul 9, el pleacă, eu rămân, cutremurul pălește și eu mor sau amândoi murim. Murim supărați, fără să ne spunem: îmi pare rău, chiar nu contează absolut deloc că ai lăsat păr pe cadă și iar ți-ai lăsat cana de cafea nespălată și ai făcut firmituri și nici nu ai luat pastă de dinți.
Asta e spaima mea. Că pământul tace el ce tace, întors spre el, nederanjat o vreme de bâzâiala asta dementă de probleme penibile: Uniunea Europeană și Rusia care iată ce face în Crimea și uite Snowden și talibanii și Boko Haram și, la un moment dat pământul se trezește ca un moș care a ațipit la soare, cu bală în colțul gurii, se trezește din cauza hărmălaiei. Își înșfacă toiagul și șmac, îl trântește peste măsuța de cafea de-o rupe în două și ceștile alunecă și cad, se fac fărâmițe, ele și farfurioarele în care înotau suflețele ca al meu și al iubitului meu de la etajul 9.
Murim ca boii, fără să ne spunem lucruri importante, fără să gândim gânduri esențiale, fără să apucăm să înțelegem ceva, prea agitați, prea grăbiți să bifăm, reproșăm, curățăm, enervăm. Futu-i mama ei de viață cine se mai apleacă să mai adune o scamă și cine o să mai certe pe cineva că nu a cumpărat lapte și detergent.
Poate mâine bastonul lovește măsuța noastră de cafea.
Un 7,8 pe Richter care să-l satisfacă pe Mărmureanu.
Nu vreau să mă strivească plafonul, să mă preseze peste stomacul plin de mulțumiri nedigerate și fericiri nerostite.
În 1977 nu știam nimic, aveam 2 ani și șapte luni, dar am privit cutremurul cu o înțelepciune plină de mulțumire pe care abia, abia, cu mare greu, după 40 de ani de sortare asiduă, degețelele spaimelor mele au reușit să o regăsească în pubela de trăiri stupide cotidiene, gunoaie care obturează esențialul.
Iubiți-vă, vorbiți frumos unul cu altul, căci niciodată nu se știe când veți fi despărțiți.