S-a spus despre noi că suntem două Românii. Săraci versus bogați, plecați versus rămași, pesediști versus …, stai puțin că asta este o aberație, e ca și cum ai zice că este Dumnezeu versus Adam, Dumnezeu e numai unul și el este creatorul haitei care ne conduce de 30 de ani. 99% din politicienii români sunt scăpați din laboratoarele wuhanului fesenist al lui decembrie 1989. Ciobălăi sau cu ștaif, țațe sau prințese, au acoperit toată gama de personaje cu care ne hrănise Dallas-ul în anii lui Piticu.
Nu. Nu suntem două Românii. Suntem una singură, a telespectatorilor mereu chercheliți, absenți și resemnați, ai propriei lor ratări.
Oameni stupefiați încă, la 30 de ani de la Revoluție, de bunăvoința funcționarului de la ghișeu primăriei, de profesionalismul inspectorului ANAF, de refuzul asistentei de a lua șpagă. Oameni incapabili să creadă că merită mai mult sau că pot mai mult.
Hai să fim serioși, de la opincă la vlădică, toți am fost fost educați să nu atragem atenția, să nu ne riscăm joburile pentru principii, să zicem ca ei și să facem ca noi, să ne folosim de pile, să apăsăm butoane, că doar n-o să fim proști să nu facem ca ceilalți, să căutăm scurtături, să încălcăm legea și să scăpăm de consecințe printr-o șpagă.
Toți suntem la fel.
Cu cât ajungem mai sus, devenim mai cinici, mai abili, mai amorali și toate întrebările dispar. Răspunsul fiind mereu: pentru că pot.
55 de primari pesediști au migrat la PNL. Liberalii nu sunt un partid, ci acest Lesbos unde refugiații socialiști se bulucesc așteptând ca osul să rămână la ei.
USL, o încărcătură de 3000 de tone de nitrat de amoniu, plantată în 2012 și așteptând să explodeze și să ne pulverizeze.
Iar noi, România asta singură, a durerii-n cur, privește cu detașare propria moarte, întrebându-se dacă Nicușor Dan merită să fie primar acum că a fost dat în fapt că este homosexual. Dar hei, nu suntem toți?

Am scris asta după mitingul din 2018 al cămășilor albe dragniste. Pe vremea aia credeam că sunt 9 Românii. M-am înșelat.
Haideți vă rog să le luăm pe rând.
Au fost cheltuite jde milioane de euro pentru ca oamenii aceia să fie aduși la București. Nu a fost un miting ci Cântarea României.
Întregul aparat de partid, al celui mai mare partid al țării, a fost pus la treabă: liste, autocare, apă, toalete publice, scenă, difuzoare, stegulețe, pancarte.
Nu avem de-a face cu o victorie a PSD-ului și o înfrângere a ineptei opoziții, incapabile să ajungă la sufletul oamenilor simpli prezenți în piață.
La sufletul oamenilor simpli care au fost ieri în piață nu ajunge decât popa, rachiul ieftin și Simona Halep. Și cum popa face politica PSD-ului, rachiul ieftin îl dă PSD-ul și Simona Halep nu zice: domnule Dragnea, aș dori să nu mă mai folosiți pe post de butaforie la circul dumneavoastră electoral, sufletul oamenilor din piață este cu PSD-ul.
Opoziția știe acest lucru. Opoziția nu poate să-și risipească resursele puține, infim mai puține decât ale PSD-ului, încercând să câștige bătălia cu Biserica sau generozitatea aducătoare de ciroză a partidului lui Ion Iliescu.
Și prin opoziție nu spun nicio clipă PNL care, poate unii dintre voi au uitat, este formațiunea care a creat oximoronica mutație numită USL. PNL nu este opoziție, PNL este partidul care ni l-a dat pe domnul Tăriceanu, cel care, împreună cu Dinu Patriciu, a tras covorul de sub picioarele PNL-ului lui Câmpeanu. Tot PNL (cu tot cu nea Călin, întors la sânul mamei) a spart Convenția Democrată în 2000, aruncându-ne în brațele domnului Iiescu pentru a treia oară.
Opoziția adevărată, USR, Cioloș și cine Dumnezeu o mai fi pe aici, dacă au niște strategi buni, poate au norocul să fie sfătuiți că nu are rost să-și tragă cizmele de cauciuc și să meargă la cârciuma din Dăbulenii din Deal să afle care-i necazul lui nea Dorel, ci mai degrabă la Glastonbury, la festival. Căci acolo sunt băieții ăia care au zis: mă piș pe el de vot, acolo sunt procentele celor care au pus egal între ananași și porci spinoși spunînd că ambii sunt fructele dragostei.
Opoziția adevărată trebuie să se gândească numai și numai la oamenii ăștia, care au stat acasă cu mâna pe ouă, să-i facă să și-o mute pe ștampilă căci altfel, după cum a zis Dragnea aseară: vom veni mai mulți și nu vom mai pleca.
Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l facă opoziția.
Să continue să joace șah, chiar dacă moașele de net spun că trebuie s-o dea pe table. Să continue să se spele pe dinți, nu să ia o gură de țuică anti-tartru. Să înceteze cu ipocritele autocritici: vaaaaai, suntem prea elitiști, ne-am îndepărtat de popor și d-aia au ajuns ăștia în poala PSD-ului.
Zice un domn al cărui articol l-am citit azi pe facebook:  Omul vrea să simtă că are putere și alternative, chiar dacă în realitate nu are. Poate că ar vrea să fie ajutat și poate că de aceea se aruncă la brațul întins al primului baron local dispus să nu-l ignore cinci minute. Nu știu, zic și eu. Este intoleranță, este dispreț… omul de rând simte chestiile asta.

Omul de rând nu simte nimic. Altfel și-ar da seama că PSD este partidul care-l disprețuiește cel mai tare. Partidul care îl tratează ca pe-o vită, care îl umilește când îi aruncă 7 lei în trocuță, care îl înghesuie ca pe o oaie în TIR-uri și îl aduce la București, care îl desparte de copiii lui, siliți să plece la muncă în străinătate.
Dar omul de rând nu înțelege nimic.
Și, de aceea, opoziția nu trebuie să-și bată capul cu omul de rând, nu trebuie să replice, ipocrit, atenția pe care i-o acordă PSD-ul omului de rând. Nu trebuie să își smulgă părul din cap urlând: vaaaaai nouă, sunt două Românii!!!
Și știți de ce?
Pentru că sunt nu două ci nouă Românii. Și șapte dintre ele nu au ieșit la vot. Ignorând aceste șapte nepăsătoare Românii, aruncându-ne să cucerim mulțimea văzută ieri în piață, nu facem decât să ne încăpățânăm să mâncăm supă cu bețișoare.
Abia acesta-i elitism.

P.S. Am adăugat aici răspunsul dat unei prietene bune care spune că nicio șansă să aduci tinerii la vot cu un discurs anticorupție.
Aseară în piață nu au fost doar bătrâni ci și tineri, ambele categorii de vârstă fiind descrise de același cuvânt: needucați. Sub cuvântul ăsta intră și sărăcia, și nesimțirea, și cocălăreala, și marginalizarea, și credulitatea, și prostia, și dorința de a arde etape, și tupeul.
Eu nu aș împărți electoratul deci pe criterii de vârstă sau pe venituri, pe urban sau rural. În cartea lui Oliver Jens Schmitt despre Corneliu Zelea Codreanu, este descrisă tracțiunea populară generală pe care o avea acesta. De la machidoni, la ardeleni, de la muncitori, la popi, țărani, politicieni cu ștaif și elite culturale, toți au fost aduși împreună de gravitația Căpitanului. Același lucru este valabil pentru Opoziția pe care sper să o avem. Să reușească să găsească un om, așa cum este Vlad Voiculescu , care să fie capabil să vorbească pentru toate urechile, nu numai pentru cele ale hipsterilor cu 2 facultăți, 3 masterate, vegetarieni. Nu că asta ar face acum.
Ce m-a deranjat la textul scris de colegul blogăr citat mai sus erau acuzele aduse opoziției, oricare ar fi ea, că nu merge la sat să îi spună țăranului ce e cu UE și CCR și alte concepte care îi sunt necunoscute omului simplu.
Asta mi se pare o tâmpenie. Țăranul știe ce e aia HOȚIE și cu toate astea votează un hoț, că vorba aia, și el, țăranul, a furat și nu e nimic rău să furi.
Aici e blocajul. Că avem țăranul ăsta căruia nu îi pasă de mesajul anticorupție, de ce i-ar păsa, este complet amoral. Cum îl câștigi pe țăranul amoral? Fiind mai hoț decât el.
Vrei să intri într-o competiție de ciordeală cu PSD? Și să zicem că vrei, tot nu ai nicio șansă. O să pierzi. 
Deci mai bine încerci să-ți trezești sictiriții din sictireală, să-i pui să se caute prin buzunare să vadă dacă nu cumva le-a furat PSD-ul niște bani ca să plătească un miting la București și să speri că, odată câștigată puterea, nu ești la fel de inept și neajutorat ca CDR-ul lui Constantinescu.

Trump a spus despre explozia din Beirut că este un Atac, generalii lui l-au informat că a fost o bombă.
Cine ar avea nevoie de un nou război în Orientul Apropiat?
Cine nu ar avea nevoie?
Siria nu mai are oxigen ca să ardă conflictul, se stinge chircit în văi și sate, milioanele de refugiați cărându-l pe talpă în Liban, spălătoria de bani favorită a lumii arabo-semite-persane.
Trump vrea război cu Iran.
Iran a bătut palma cu China în iunie pe un pact strategic între cele două țări, axa Teheran-Beijing încercând să opună rezistență influenței americane în regiune.
Ambasadorul chinez în Israel a murit tam-nesam, taman când chinezii au pus mâna pe portul Haifa (unde îi plăcea marinei americane să tragă la mal) și construiesc lângă o bază aeriană cea mai mare fabrică de desalinizare a apei din lume.
Americanii o să spună că Hezbollah a pus bombă ca să pară că e Israel, care Israel vrea și el război, să îl spele pe Bibi de bubele corupției și să poată ocupa tihnit teritoriile palestiniene.
Am scris povestea de mai jos în 29 mai 2017 întrebându-mă când va începe războiul din nou. Nu mă așteptam, ce-i drept, că atât de repede.

Când aude că sunt din România, patronu zice: ce faci scumpo?
A avut Golden Falconu în București. A plecat acu mulți ani, nu a mai suportat. Corupție, alergătură. Acum când vede cum a crescut România, îi pare rău că s-a pripit.
Dar nici aici nu e rău. Dar e loc de mai bine. Dacă ar vinde droguri sau ar avea un cazino, ar fi minunat.
Își linge buzele în timp ce vorbește despre acordul dintre Trump și regele Salman.
După asasinarea lui Hariri, saudiții nu au mai pompat bani, nu atât de mulți cât ar fi putut să-nghită micuța republică stâlcită între Siria, Mediterana și Palestina Ocupată. Liban nu recunoaște existența legitimă a Israelului deși este un soi de bătătură în care numai atunci când nu vrea armata israeliană nu intră să joace ursu cu Hezbollah sau cu palestinienii.
Beirutul de acum 70 de ani nu are nicio legătură cu Beirutul de azi. Clădiri cu 30-40 de etaje, Norman Foster și Zaha Hadid și Herzog și de Meuron, au crescut pe malul Mediteranei. BANI-BANI-BANI, totul urlă bani atât de tare încât nu mai auzi claxoanele mașinilor care gonesc turbate, numai Mertzuri și BMW-uri. Da` de unde au băieții ăștia atâția bani?
Probabil cazinouri și droguri, că babaganujul nu poate fi atât de spornic.
Între unghiurile avântate și siluetele elegante ale imobilelor care au erupt din craterele războiului, sparge perspectiva ruina greoaie a hotelului Holiday Inn.
Are ceva din prezența unui tată alcoolic care vine la birou să-ți ceară bani, nelăsându-te să uiți că gena șprițului poate ți-a fost transmisă și ție.
Și dacă tot glantzul ăsta, toate filipinezele în uniforme plimbând basseti, toți portarii cu livrea o să dispară puf, așa cum a dispărut și Hariri?
Nimeni nu s-a atins de Holiday Inn, nimeni nu s-a atins nici de hotelul St. George. Pe ăsta, ultimul, e pus un banner pe care scrie Stop Solidere.
Solidere este o societate pe care Hariri a fondat-o după război. Ea a reconstruit centrul distrus al Beirutului pe banii investitorilor saudiți, qatarezi, sirieni, iranieni, irakieni. Proprietarii clădirilor ciuruite, bombardate, hăcuite, puteau să vină cu terenul și clădirea la Solidere și primeau în schimb acțiuni.
Rafik Hariri, prințul construcțiilor și al imobiliarelor, controla tot. A făcut miliarde și miliarde și proprietarii au început să câr, să mâr, pentru că acțiunile primite erau maxim 15% din valoarea terenului pe care se aflau clădirile respective. Așa spune un taximetrist și spusele lui sunt confirmate de o vânzătoare de la o librărie.
Toată lumea știe că Hariri a făcut o cârcă de bani pe spatele crizei imobiliare libaneze, cum toată lumea știe că era prieten cu sirienii, cum toată lumea știe că nu ei l-au omorât.
Dar cine?
Eu am trăit războiul spune Fadi, șef de sală, căpitan îi scrie pe ecuson.
Am văzut explozii de mașini capcană. Nu avea cum să fie o mașină capcană, chiar și cu 1800 de kile de TNT, așa cum zic ei.
Și atunci ce?
A făcut crater, deci e clar că era o rachetă. Probabil venită din Israel. Israel vrea să creeze panică aici, atunci când noi ne certăm între noi, ei câștigă.
Israel, pardon, Palestina Ocupată. Sunt sigură că au vrut să intre și ei cu bani în cel mai mare șantier din lume și Hariri nu a vrut. Poate fiu-său e om de înțeles.
Dacă nu …
600.000 de palestinieni trăiesc în Liban. Și 2 milioane de refugiați sirieni. Unii sunt în corturi în valea Bekaa, alții vând șervețele în intersecții. Unii sunt medici și s-au angajat pe juma din salariul unui libanez, alții sunt profesori și s-au angajat pe un sfert din salariul unui libanez. Libanezii sunt îngrijorați, dar viața merge înainte. Nu simți că un război e acote, peste munte, la 100 de kilometri distanță. Cu calul ai ajunge în Damasc în 8 ore, asta spune Magdalena care e profesoară de franceză.
Blocurile lui Hariri par goale. Dar se vor umple. După deal-ul cu Trump, saudiții vin cu banii. Și palestinienilor poate o să le fie mai bine, acum că Trump le-a întors fundul shiiților. Poate că, pentru ălea 380 de miliarde de dolari, Trump o să strângă mâna lui Bibi Netanyahu mai zdravăn, o să-i dea o lacrimă în colțul ochiului lui Bibi și o să cedeze: bine, lăsăm 200.000 de palestinieni să vină în West Bank.
Așa speră patronul barului cu narghilele. Își amintește când palestinienii aveau check-pointuri în Beirut și milițiile PLO patrulau orașul. Nu îi plac defel palestinienii.
Nu e războiul nostru, nu a fost războiul nostru. 15 ani de murit degeaba.

Porumbei se strâng în Place d`Etoile, sunt mulți, mulți, 70-80 și doar 2 copii le împart firmituri. Arată ca un grup de refugiați, porumbeii, bulucindu-se la mâna saudiților sau la mâna iranienilor.
Oare când începe iar?

Străzile sunt goale, terasele sunt goale, cerșetorii picotesc, doar visele le-au mai rămas, în ele este răcoare, trecători sunt generoși și berea e la 20 de cenți doza. Barcelona, cea care le cerea turiștilor să plece dracului acasă, e goală. Brașovul, cel care nu cerea decât un aeroport și o autostradă, e gol și el. Ghizii mor de foame. Cârciumarii mor de foame. Șoferii, femeile de serviciu, chelnerii, uberiști, taximetriști, cosmeticienele, instructorii de yoga, bucătăresele, muzeografii, vânzătoarele din mall, frizerii mor de foame.
De data asta e groasă. Nu ai unde să mai fugi. Economiile se prăbușesc ca un obez cu atac de cord, cad în genunchi și praful se ridică la 12 centimetri deasupra pământului.
Atunci stai.
Și asculți.
Pentru prima oară ești atent la ce se întâmplă în jur.
Ce vezi, ce auzi?
Cum băieții se pregătesc să ne facă din nou.
Campania electorală e în toi. Primarul actual, George Scripcaru, vrea să fie reales. Al cincilea mandat. Și mafia ar vrea să fie reales, taman acum când vin ajutoarele de Covid să piardă ar fi curat ghinion. Mafia e transpartinică.
Brașovul e condus din 2004  de omul lui Traian, care a bătut palma cu PSD și, uite așa, niciodată social-democrații nu au avut un contracandidat serios la Brașov. De ce, când o duc atât de bine sub Scripcaru?
16 ani de dulce somn, vegheat de panseluțe din rondurile clădite de mafia asfaltului în intersecțiile strâmte din cartiere ridicate ciac-pac de mafia imobiliarelor, blocuri care se sufocă în duhoarea gunoiului ars de mafia deșeurilor.
S-a furat strașnic.
Campioni.
Atât de buni au fost încât noi le-am și mulțumit că ne-au furat.
Am fi putut să fim ca ăia la București. Lăsați desculți pe marginea drumului.
Dar Scripcaru e un domn. E drept că și el ne ia mașina de sub fund, dar uite, ne-a dus până la stația de autobuz, nu ne-a părăsit în câmp.
A furat, dar a și făcut.
Mulțumim George.
Barcelona o are pe Ada Colau, descrisă ca cel mai radical primar din lume. https://www.theguardian.com/world/2016/may/26/ada-colau-barcelona-most-radical-mayor-in-the-world
Cu cel mai radical primar din lume, Barcelona suferă lovită de prăbușirea economiei.
Ce credeți că o să pățească Brașovul, alegând pentru a 5 a oară omul Ndranghetei de Țara Bârsei?
Am scris asta acum 3 ani.

Acum câțiva ani, un om înțelept mi-a zis așa: te bucuri ca proasta tu cu Brașovul tău, că e ordine, că e curățenie, că se face și se drege. Spre deosebire de București, unde e halimai și harababură, la Brașov e Germania, așa crezi tu? Proasto! La București e haos deci se fură alandala, mai ai o șansă să oprești ciordeala. Mai există o verigă slabă. Pe când la voi, la Brașov, e haită organizată. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, e treabă de ceasornicar.
Electra Ghiza, mama jurnalismului din Brașov, a dat peste povestea de mai jos care, încă o dată, arată ca noi ăștia la Brașov, avem un brand de întreținut. La Brașov e mafie organizată, croșetată precis, nu scapă un ochi. Noi știm a fura profesionist. Curat. Nu ca ageamii ăia de la capitală care se bâlbâie, driblează excesiv și se îneacă la mal.
Nț.
Noi înscriem prin șuturi de la 46 de metri de poartă. Nu om avea echipă în Divizia Națională, dar de ce am avea, mingea e mereu la noi și porțile oricum le-am furat de mult.

Electra Ghiza și povestea din spatele poveștii:
“Luam un interviu După ziduri iar colegul meu Robert Lazar a vazut miscare. Asa am aflat ca grotele “urmaza sa intre in circuitul turistic”. Wow, super, ne-am zis si, după câteva zile ne-am întors la grote ca sa dam lumii vestea bună…

In grote, am ramas muti: incaperi uriase, labirint de culoare, tuneluri mai largi si mai inguste, fascinante suisuri si coborâșuri… curățenie lună, totul iluminat perfect, curent tras inginereste din reteaua publică, grilaje si porti de fier…. un muncitor matura de zor, altul sapa cu pickamerul stânca, sa facă trepte…

Cine sunteti? Un ONG. Cum se numeste?… Cine e seful?….Pentru cine lucrati? Pentru primarie…

Alo, primaria? Ale voastre sunt grotele? Nu, ale CJ. Alo, CJ, ale voastre sunt gotele? Nu, ale ISU. Alo, ISU, ale voastre sunt grotele? Nu, ale primariei…

Aha, zic, bunul nimanui, isi fac golanii de cap in el. Am fost convinsa de asta iar naiva convingere mi-a fost intarita cand am facut cunostinta cu seful de santier: condanmat 7 ani pentru complicitate la santaj, stat 4 ani in inchisoare, eliberat conditionat in martie. Amabil, respectuios, mi-a explicat cu lux de amanunte ce fapta buna face el, cu toata echipa, voluntar. Vai, doamna, dar stiti ce era aici? stiti cat am muncit? trebuie sa apreciati, uite ce frumos e acum…

Hai inapoi la primarie sa le dam de veste ca golanii isi fac de cap in grote. Aaaa, de grote vorbiti? Pai stati, ca verbal le-am dat voie la niste unii, nu stim cine sunt, care sa faca acolo curatenie. Bine, dar au facut muuult mai mult… S-au instalat acolo de-a binelea. Au pus usa cu lacat. A, n-aveau voie. Pai bine, si? Haideti cu noi acolo, sa vedeti ci ochii vostri! Aaaaa, nu!

Asadar, i-am chemat Dupa ziduri pe: primarul Scripcaru (ca e seful), administratorul orasului Gantz (ca e mana dreapta a sefului), Cristian Macedonschi (despre care stiam ca are un plan cu locul ala), Pepene Nicolae (care s-a scuzat amabil, ne-a explicat ca locul nu e monument istoric si, pe de alta parte, tocmai lanseaza o expo, l-am inteles perfect, n-are nicio treaba). Dintre toti, a venit Mace. Asta ca sa lamurim de ce apare DOAR Macedonschi reportajul de mai jos…

Infractorul coordonator de lucrari mi-a zambit complice: aha, doamna ziarist, esti pe felie cu macedonschi! vreti sa faceti voi doi aici un ghiseft… Recunosc, am scapat boii! Am zbierat la el cat m-au tinut plamanii…

Deci, ceilalti “invitati” n-au vrut sa vina Dupa ziduri. Dar au avut grija sa afle tot ce a facut proteveul acolo. Au spionat, au inregistrat si chiar au facut o vizionare comuna in primarie. Haideti, fratilor, scoateti inregistrarea… Aia in care o isterica de ziarista zbiara ca apucata la un om care a muncit pe branci in subteran. Curaj! Indrazniti! Unul dintre ai vostri mi-a trimis si mie o inregistrare. Aia in care voi vorbiti la per tu cu infractorul si il alintati “Rică”!

…Rică, de la Arisanu Marian AUREL…

Măi, Rică! Cam cat costa o vizita in catacombele Romei sau ale Parisului? Cam de la 30, la 100 de euro pe persoana, nu?!

http://stirileprotv.ro/stiri/social/vechile-catacombe-din-brac-ov-folosite-abuziv-de-un-fost-politician-recent-eliberat-din-inchisoare.html

Traian e Jeana. Și Jeana se transformă.
Jeana nu e moartă dar nu-i lasă pe alții să trăiască.
Mi-a spus o prietenă că Traian candidează la primărie. Prietena spune că nu are șanse. Eu cred că noi nu avem nicio șansă să nu ajungem cu Traian.
Într-o țară în care majoritatea cetățenilor, conform unui sondaj din 2018, au o părere foarte bună despre Ceaușescu, candidații nu se bat cu problemele capitalei ci cu nostalgia.
La 20 de ani de când a zis Vin la Primărie!, zâmbind ghiduș din postere cu fundal portocaliu, călărind târnul discursului politic eficient, bunicu Traian, pomenit de o grămadă de lume ca singurul om politic lucid în circul ultimelor luni în ciuda faimoasei lui propensități pentru consumul de tărie, iaca vrea să vie iar la primărie.

Acum 6 ani, în noiembrie, când jurnaliștii anunțau sfârșitul erei serviciilor și fulminante arestări în tabăra lui Traian, nimeni nu îi mai dădea vreo șansă.
Ce am uitat cu toții atunci este că lumea e condusă de legile lui Murphy și că, absolut întotdeauna, răul mai mic e urmat de răul mai mare și tot așa, până când binele dispare ca pasărea Dodo. Oricum era absurd binele, așa o pasăre mare și nătângă nu merită să trăiască.
Am scris în noiembrie 2014 textul ăsta pentru catchy.ro.
Este despre un bărbat care știe că vremea lui nu a trecut și că mișcările de revoluție înseamnă să te întorci mereu de unde ai plecat.

Când se va termina totul, va băga divorț. Poate atunci ea va vrea să i se întoarcă în pat.

Mai sunt două luni și gata.

Se căută în oglinda de deasupra chiuvetei. Privirea îi căzu în hăurile cearcănelor care ar fi avut nevoie de semnalizare: atenție, ocoliți, gropi. Se adună și-și pieptănă cu degetele firele de păr puține, le trase ca pe un ceolofan peste borcanul capului. Înăuntru, magiun. Magiun de Elena. Ce-o face acum? Cu cine este? Sigur are pe cineva, reușește cumva să scape de filaj și sigur se întâlnește cu cineva, altfel de ce nu îl mai lasă să o atingă?

Mai sunt două luni.

La televizor sună înfundat pumnii trimiși în stomacuri de candidați. Se scutură. Îl enervează neamțul, e prea moale, caca moale de pisică stricată la burtă. Dacă era el îi rupea capul nevăstuicii ăsteia cu ochelari. Dacă era el, îi făcea fundă limba aia mincinoasă. Iote, iar zice de el, că îl susține pe neamț, că a tăiat pensiile, că Elena…

Unii oameni fug în muncă, alții în alcool și iarbă, alții în trecut și cărți sau colecții de ceasuri, unii în grădinărit sau pe bursă sau la curve. Mie îmi plăcea să fug în călătorii. Te sui în avion și identitatea ta se schimbă, ești altcineva tocmai pentru că nu te știe nimeni. În 2017 am mers în Rusia și am luat Transsiberianul.
Acum 3 ani pe vremea asta eram în Krasnoyarsk, trecând tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm, fluvii enorme peste poduri făcute de extratereștri, doar că erau niște extratereștri ghinioniști care ocupaseră trupurile unor deținuți politici trimiși de Stalin în Siberia să construiască poduri și să moară pe planeta asta care nu este acasă.
Au furat, dar au și făcut.
Asta e mantra lumii post comuniste care se înclină în fața sarcofagelor tehnologiilor moarte: ce vremuri, universul era o vietnameză chircită să-ți facă pedichiura, o tu, Mamă Rusia!
Nostalgia e toxică. Și e gratis. Și a doua zi nu te doare capul. Te doare după 20 de ani. Când e prea târziu să iei un algocalmin.
Nostalgia e cea mai mare creatoare de statui. Cioplește ca nebuna în piatră chipuri ale unor oameni despre care nu știm nimic decât ceea ce vrea nostalgia actualului regim să ne spună.
Trec pe faleză și văd, deasupra unui bust, un liliac și creierul meu bolnav se sperie. Doamne, au făcut deja statuia Covid-19, cât de demenți pot să fie?
Nu sunt. E Facundo Bacardi, creatorul imperiului romului. Liliacul e logoul Bacardi.
Creierul, săracul, e supraîncălzit de tensiune și, în același timp, plictiseală. Vrea să găsească legături, să facă salturi, să descopere butoane ascunse.
Dacă nu mai poți să călătorești, te refugiezi în conspirații.
Pe vremuri totul era mai simplu. Lumea era condusă de evrei, lumea era condusă de bogați, lumea era condusă de ocultă.
Oculta era albă.
Acum totul e gri, bogații umblă-n teniși și tricouri de la H&M și nimeni nu mai face poduri peste fluvii decât pe hârtie.

Din iulie 2017, am scos postul ăsta

Kuzma are artrită, binoclu și șapcă de lup de mare.
Degetul mijlociu de la mâna stângă este întors spre palmă și înțepenit într-un “sol” prins pe o chitară nevăzută. Sau poate un “la”.

E singur pe băncuța de beton din fața parcului din Divnogorsk. Prin fața lui trece Eniseiul tăcut, ca o asistentă pricepută care nu știe să nu facă zgomot, să deranjeze bolnavii.
Kuzma e surd, nu ar auzi dacă Eniseiul ar tropăi. Dar are încă ochii buni. Zice că, prin binoclu, vede vara urși pe malul celălalt al fluviului. Și iarna vede vulpi.
Vede și vremurile bune, ălea care sunt undeva la 50 de ani în spate?
Dacă închide ochii, le vede.
A fost și el unul dintre pionierii care au ridicat-pe atunci-cel mai mare dig din lume. Krasnoyarsk. Acum nu mai e cel mai mare. Au făcut chinezii și nu mai știu cine, alte diguri mai mari și chiar și rușii au făcut un dig mai mare, mai jos, tot pe Enisei.

Construcția a început în 1956 și s-a terminat în 1972.

A fost făcută cu prizonieri?
Hm, foarte bună întrebare spune Larisa. Oamenii care au construit digul de la Krasnoyarsk erau pionieri, tineri înviorați de adrenalina eroică a câștigării marelui război patriotic, 20 de milioane de morți căzuți pentru ca ei să aibă o țară liberă, o țară prosperă, cu uzine de aluminiu și fabrici de armament și câmpii petroliefere din care sonde să aducă la suprafață petrolul care să propulseze economia de sub steagul cu seceră și ciocan.
Pionierii ăștia au venit cu corturi și conserve de pate, cu pită și bricege. Și mai întâi au pus dinamită să spargă muntele ca să facă șosea până la locul unde urma să fie digul. Apoi au pus cortul, ceaunul pe foc, au scos acordeonul, au cântat un pic, au dormit puțintel și au trecut la treabă. 16 ani și au făcut cel mai mare dig din lume. Și numai după aceea, după ce au terminat megalitica întreprindere, și-au construit blocuri din prefabricate pe malul Eniseiului, la Divnogorsk. S-au așezat pe băncuță, s-au uitat la râul curgând molcom, la vulpile de peste apă și și-au zis: am făcut-o și pe asta.
-Tu crezi că pionierii ăștia erau oameni liberi?
Larisa așteaptă să-i răspund.
Ridic din umeri. Câți dintre noi suntem liberi? Aș zice că niciunul.
Înainte să fim prizonierii unui sistem totalitar extern, suntem prizonierii  ideologiilor, religiilor, genelor, familiei sau educației.

Totuși, prizonierii nu au muncit chiar degeaba. Statul a plătit ceva, niște bănuți. Dar adevărata recompensă a venit din mulțumirea de a fi contribuit la propășirea cauzei..

Orașul e mort.
Mort dar curat.
În parcul din spatele băncuței de pe care Kuzma urmărește urși, crește iarba verde cu spice galbene, până la genunchi. Sunt flori de trifoi vișinii, gigantice, ca sufletul rusului care moare măreț, în zeci de milioane, care trăiește grandios în căi ferate uriașe alergând peste mii de poduri și kilometri, din Baltica în Pacific.

Ce-i asta?

În iarba parcului este un triunghi de beton ca o poartă stelară făcută de niște designeri din Mizil. Pare o bucată de construcție orfană, uitată aici de pionierii grăbiți.

Este monumentul dedicat muncitorilor care au stat 18 ani în corturi, terminând mai întâi digul și abia apoi făcându-și lor case.

Larisa zice că dacă îți pui o dorință și treci pe sub cortu de beton, cu ochii închiși, ți se va îndeplini.

Materialism-dialectic-științific-superstițios.

Orașele rusești sunt presărate cu statui din bronz: îndrăgostiții, fotograful, bancherul, câinele-cel mai bun prieten, turistul rătăcit. În Ekaterinburg e chiar și statuia omului invizibil. Desigur, doar pe hartă, fiind invizibil nu o vezi la locul indicat.
În urâțenia atemporală în care a fost aruncat, între blocuri slute, chioșcuri strâmbe și un patriotism anchilozat în statui ale lui Lenin privind încruntat peste piețe, rusul își regăsește umanitatea caldă lângă bețivul de bronz lățit vesel pe banca de pe strada pietonală.
Trec pe sub cortul de beton și îmi doresc să fiu tânără iar. Ne întoarcem spre oraș pe șoseaua întortocheată. Rușii îi spun limba soacrei.
Ne oprim undeva pe un dâmb de unde Eniseiul pare că stă într-un ștau cât vezi cu ochii. Aici, pe dâmb, e statuia sturionului, regele peștilor, titlul cărții scrise de autorul x care a locuit aici, în satul de la poalele dâmbului.
Statuia e din aluminiu și fier.
E urâtă. Cartea sper să fie mai bună.

Oare cine a făcut statuia asta a fost un om liber?

Cocoșați sub prosoape și cearceafuri de plajă, trec negri svelți și pakistanezi cu ochii-nfundați în orbite, tălpile șlapilor aruncă-n urmă nisip și pietricele, ca invitații la nuntă în filmele americane pumni de orez peste miri.
Încep la 9 jumate și termină seara la 7. Picioarele croșetează kilometri. Uneori se așează, rupți, la marginea falezei, beau un gât de apă, privind în zare. Nu fac baie. Marea nu e pentru ei ceea ce este pentru mine sau pentru John din Londra sau pentru Jordi din Barcelona, distracție, relaxare, răcorire, sport, bucurie, confirmare a succesului.
Pentru Jalal și pentru Oladele, marea este un zid care îi ține departe de familii. Și care îi protejează de sistemele politice din țările în care au avut ghinionul să se nască și din care au fugit.
Marea e o paranteză care îi salvează și îi frustrează, ca atenția excesivă a unui părinte în fața prietenilor atunci când ai 15 ani.
Englezii trebuie să intre în izolare pentru 2 săptămâni după ce au fost în vacanță în Spania. Sunt mii de oameni în situația asta, prinși cu chiloții jos de decizia guvernului britanic, bieții oameni, vor trebui să se înțeleagă cu șefii, poate unii nu vor putea să muncească de acasă, poate vor fi concediați, poate vor fi penalizați.
Vaiere. Îngrijorare. Retorică plină de empatie. Se vorbește despre victime.
Se vorbesște despre lipsă de organizare.
Se vorbește despre măsuri absurde.
Se vorbește, pe de altă parte, despre planuri de a distruge omenirea. Despre intrigi sofisticate și organizații coerent structurate care crează haos.
Ori suntem golani, ori nu suntem?
Ori suntem organizați, ori suntem descreierați?
Ori suntem idioți, ori suntem geniali?

În 28 iunie 1914, un băiat cu un revolver punea în mișcare transformarea planetei. Noi superputeri, noi industrii, noi ideologii, noi tehnologii, noi moduri de a muri, noi moduri de a ne ține în viață.

Nu știu cum a fost vremea pe 28 iunie 1914 când Gavrilo Princip l-a împușcat pe Franz Ferdinand și nici cum era pe 28 iulie 1914 când imperiul Austro-Ungar a trimis o telegramă Serbiei, declarându-i război. Dar sunt sigură că pe coasta Mediteranei, undeva trebuie să fi fost soare și câțiva turiști care au fost nevoiți să-mpacheteze umbreluța și șezlongul și să arunce la pescăruși sandvișurile cu viețile lor vechi. Unii au plecat pe front, alții au murit de gripă spaniolă, alții și-au pierdut un ochi sau o mână sau mințile, alții au ajuns președinți și generali.
Dar nimic nu a mai fost ca înainte.
Hărți, nume de țări, nume de monarhi sau președinți, alianțe.

Spre deosebire de acum când totul, dar absolut totul, a rămas neschimbat.
Nu avem revoluții, nici războaie, nici măcar episoade noi din Curb your enthusiasm pe HBO.
Prețurile sunt neschimbate, berea e rece și 2 săptămâni de carantină trec într-o clipită. Singurele victime sunt Jalal și Oladele care vând mai puține prosoape și colace tip flamingo. Marea e mare și nu-i niciun Moise să o despice pentru ei.

Nimeni nu vrea să se bată cu Negoiță de la sectorul 3. Doar o fată de la USR care și-a pus mănușile de box și cum stătea ea cu fața către actualul primar, jaaaap, a fost sucker punched de chiar șefu ei de partid, omul care crede că a îți da demisia din partid după o categorică înfrângere la președinție este semn de lașitate.
Ana a fost zidită de Barna în peretele alianței PNL-USR, hahahahaha, uluitor monument de ipocrizie, de fapt curajosul domn Dan din fruntea partidului ar vrea și el un partid ca nea Traian sau nea Marian, fără aripa X și piciorușul Y, un partid târâtor și degrabă ascultător.
Și mă gândeam eu când citeam de domnu Dan care nu o lasă pe doamna Ana să candideze pentru că nu vrea el, că de fapt e o chestiune de bani. A scris în februarie ziare.com că:

“In ceea ce priveste sumele referitoare la alegerile locale din anul 2020, se estimeaza ca acestea vor fi de patru ori mai mari comparativ cu sumele din 2016, tinand cont de faptul ca se estimeaza un numar aproape dublu al partidelor politice care vor participa la alegerile locale din 2020 si de faptul ca salariul minim pe economie de la 1 ianuarie 2020 a fost majorat cu 212% comparativ cu 1 ianuarie 2016 (…)

Tinand cont ca in anul 2016 au fost rambursate 92% din sumele solicitate prin cererea de rambursare, respectiv 46.000.000 lei, pentru alegerile locale din 2020 se estimeaza ca suma ce urmeaza a fi rambursata va fi in cuantum de 190.000.000 lei“, prevede raportul.

https://ziare.com/alegeri/alegeri-locale-2020/cati-bani-vor-lua-partidele-de-la-stat-pentru-campaniile-electorale-din-2020-aep-estimeaza-costuri-colosale-1596505

40.000.000 de euro, nu e mă Ano despre tine, ci despre banii lor care sunt, de fapt, banii noștri, cum mama dracului să crezi că are vreo legătură cu tine.

Anul trecut, după turul 1 am scris despre bani și am pus postul în capul unui alt post din februarie 2017. Recitind mi-am dat seama că 3 ani de zile au ucis complet orice speranță și că România stă pe cele mai mari zăcăminte din lume de cinism.
Dacă am putea să îl exportăm, am fi bogați.

Eu vreau să scriu despre bani.
Căci despre bani e vorba azi. Bugetul paralel făcut pentru statul paralel unde nu există moarte și întristare și nici DNA să vină să te ia. Câțu a vorbit azi de miliardele lui Vâlcov, puse deoparte pentru primari și prefecți, șefi de agenții și consilieri, consultanți și premianți, unde e Vâlcov acum? Procesul în care fusese condamnat la 8 ani pentru trafic de influență a fost suspendat pe 17 octombrie pe motiv de CCR și ilegalitatea completelor.
PSD a învins și asta cu tanti Viorica trecută la butoane, în timp ce Dragnea e la pușcărie și noi dormim liniștiți după ce am scos portofelul de sub pernă, cine să-l mai fure, doar Liviu e la pârnaie.
PSD e mai periculos decât a fost vreodată pentru că noi suntem mai neatenți decât am fost în ultimii ani. Și mai aroganți. Ca Barna, credem că suntem mai înalți și de aici de sus vedem mai bine.
Băieții ne-au ciordit șosetele din picioare, ne-au pus magiun în ghete și ne-au desenat mustăți cu markeru în timp ce noi visam că suntem treji și învingători.
De ce să ne trezim?
Să vedem că legea electorală permite candidaților la prezidențiale care au depășit 3% să își deconteze cheltuieli până în 10 milioane de dolari? Bani pe care o să-i dea autoritatea electorală, adică io. Și voi.
Pentru a primi banii înapoi de la stat, candidații trebuie să aibă acte doveditoare pentru cheltuielile efectuate în campanie, potrivit legii.
Hahahahahahahahaahhaaaaaaaaaaa!!!!
Avem deci 6 candidați care o să vină cu sacoșa de chitanțe să-și recupereze de la stat bănuții cheltuiți în campanie. Parandărături mii și stele făclii.
A scris europaliberă despre asta
aici
În timp ce noi așteptăm încremeniți pe marginea autostrăzii să se facă verde și să trecem dracului pe trotuarul civilizației, băieții ăștia ne-au dat găuri și ne-au scos 4 litri de sânge, lăsându-ne palizi și obosiți să murim în picioare. Și fără lumânare.
Am scris asta în februarie 2017, la câteva zile după OUG 13, născătoarea de Dăncile.

Ieri am văzut filmulețul ăsta, pus de GDS. https://www.youtube.com/watch?v=yz-oFZDDlgI. Imaginea e proastă, hipsterii o să geamă când o să vadă fonturile și o să se hlizească fetele care beau ceai când o să audă vocea de fontă a naratorului. Dar este un film important căci surprinde momentele și oamenii esențiali în geneza baronetului cu mustăți ferme, a cumințeniei pământului ascunsă în biroul Avocatului Poporului, a veșnicului ginerică de la conducerea Senatului. Filmul arată că nimic nu este la voia întâmplării, că grădina Maicii Domnului a fost semănată de un Prometheus sovieticus cu ani de zile înainte de sosirea revoluției. Scena din CC pune unul lângă altul cefe de generali, mâini tremurânde de strategi și talia fină a unui Iliescu iritat de încălcarea idealurilor socialiste, cu toții știu bine coregrafia, fiecare își face atent și precis numărul, nu improvizează ca neisprăviții ăia de la TVR care se făceau că lucrează.
Uitați-vă la film, are vreo juma de oră și, înainte să plecați la miting, gândiți-vă la oamenii care au fost în stradă în decembrie 1989, la oamenii care l-au aplaudat în ianuarie 1990 pe un Dumitru Mazilu care denunța deturnarea puterii, la oamenii care au fost spulberați în aprilie 1990 de trupele de la interne ale lui Chițac, apărat de paratruperul Gelu Voican în ședința CADA.
Gândiți-vă că întotdeauna, mereu, sunt cu un pas înaintea noastră pentru că ei primesc scriptul cu luni sau ani înaintea noastră. Gândiți-vă că suntem într-un Truman Show din care nu putem evada decât înfruntând valurile de 12 metri iscate de mașinăriile de partid, că trebuie să ajungem la zidul de carton care înconjoară platoul unde ei ne filmează dormind, muncind, crezând ca boii că suntem vii.
Priviți în jur, totul e fals. Televiziuni, ziare, guvern, parlament, partide.
Vreți politică, faceți-vă partid, au zis ei.
Trebuie să vă murdăriți, trebuie să învățați, trebuie să începeți de undeva.
Și noi i-am crezut, dar cât ai zice hemoroeasy, partidele au fost penetrate de oamenii lor. Cu bărbi ca ale noastre, cu ghete cu ținte ca ale noastre, cu fuste plisate ca ale noastre.  Dar oamenii lor. Căci lecția pe care trebuia să o învățăm este că nu putem părăsi scenariul scris de ei de luni sau poate chiar de ani.
Totul este fals. Și victoria e falsă.
Căci e o victorie pe care ei au pregătit-o și din care ei au de câștigat.
Și atunci ce e de făcut?
Să nu le dăm timp. Să punem mâna pe dramaturgul din umbră, să înțelegem ce urmăresc. Să hackerim sistemul, să obținem documentele partidelor.
Și să schimbăm scenariul. Nu cu noi securiști, nu cu servicii, că or fi ălea bune, nu ălea rele. Să ieșim din Matrix. Dar pentru asta ne trebuie un Neo.
Eu zic să-l căutăm. Și din piață să nu plecăm.

Am văzut la un prieten pe facebook această poveste: Piata de outdoor comercial e in jur de 50 milioane euro anual. Pe toata tara.
PMB face contract de 19 milioane euro cu firma controlata de viceprimarul PNL Popescu de la sectorul 2 in tovarasie cu penalul si fugarul Sebastian Ghita.
Adica cam cat costa sa faci 10 scoli. Sau sa dai dai o masa calda scolara in mod gratuit tuturor copiilor din sector. Pe patru ani. Sau sa amenajezi vreo patru baze sportive pentru ei de la zero.
Prima parte a contractului s-a platit deja.

Un alt cunoscut a scris asta: Medici din spital bucureştean (Elias) sunt autoizolaţi acasă şi aşteaptă rezultatul testelor după un caz in echipă – aşteaptă 4 zile! Deoarece laboratoarele sunt supra-aglomerate cu testele la cerere pentru vacanţă Grecia, inclusiv cele decontate de Gabriela Firea, pe voucherul electoral de ţaţiki. Aicea suntem, atâta putem noi coordona: o secţie din spital major şi suport Covid e scoasă din circuit deoarece medicii nu sunt o prioritate, pot să stea acasă. Concediile în Grecia, sunt.

Îmi doresc să nu ne mai prefacem că We, the People, însemnăm ceva pentru ăștia care ne conduc. Noi nu i-am ales. Noi am fost păliți newtonian nu de un măr ci de un container cu rahat desprins din copacul care în loc de fructe, coace containere cu rahat.
Ne-am scuturat, am ridicat din umeri și am continuat să mergem gândindu-ne că așa arată pesemne democrația, îți cade în cap din când în când un container cu rahat.
Noi nu avem voie să ne jucăm de-a alegerile libere.
Nu e nicio libertate în a pretinde că viitorul tău depinde de un nume sau altul. Dedesubtul fiecărei țațe blonde sau marinar machitor sunt sisteme care nu au nimic de-a face cu democrația și totul cu autocrația.

Am scris asta în decembrie.
Niciodată nu mi s-a părut Bucureștiul mai căzut.
Am intrat ieri într-o clădire pe Calea Victoriei gândindu-mă cu teamă să nu care cumva să dea Mniezău chiar atunci cu pumnu în masă, să vie cutremuru ăla pe care îl așteptăm fără să fim pregătiți să-l primim, ca Mircea Badea întâlnirea cu motociclistul.
Am ajuns la clădirea asta unde este sediul industriei de publicitate din România, jde miliarde pe an. Ei și ce, asta nu înseamnă că reabilităm clădirea.
Ducă-se.

Din Dorobanți până acolo sunt 2 kilometri. I-am făcut în 46 de minute. Am coborât pe un Magheru presărat cu oameni ai străzii dormind sub plăpumi puturoase, ca o partiturã cu fetițe cu chibrituri doborâte de frig. Niciodată nu am văzut atâția homeleși în București. Poate că înainte ningea mai mult și îi acoperea zăpada.
Am scris textul ăsta anul trecut și mă gândesc că ieri s-au făcut 3 ani de când PSD a câșltigat alegerile pentru că noi am fost lași în feluri mici cu justificări mari.
Totdeauna justificările sunt evidente.
Nu am făcut pentru că, ne gândim și la, avem responsabilități pentru.

Mi-e siluță. Și nu, nu sunt gravidă. Speranța moare ultima, ziceam eu la finalul articolului. Eeee, de data asta a crăpat. RIP, deși nu e pace și nici rest pe care să ți-l dea cineva după ce ai plătit cu viața.

Televiziunile care au fost acuzate de promovarea unui discurs al urii, propagandă și difuzarea de știri mincinoase, își continuă triumfător marșul. Campania Frontline Club Bucharest care a cerut marilor companii să renunțe la publicitatea făcută pe aceste stații a funcționat doar câteva luni. Consiliul Național al Audiovizualului a făcut pe mortul, a dat câteva amenzi, de ochii lumii, și apoi s-a culcat la loc.

Boicotul brandurilor care continuă să își facă reclamă pe televiziunile mincinoase a fost la rândul lui boicotat de cei care au considerat că nu e cazul să condiționezi publicitatea de conținutul editorial al televiziunilor și că există instituții care se vor ocupa de amendarea derapajelor media (există CNA, să își facă treaba, nu e treaba noastră să punem presiune pe advertizeri).

Reclamele curg pe posturile care continuă să calomnieze, înjure, mintă. Csf, ncsf.

După ce am văzut filmul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri mi-am dat seama că outdoorul este mediul de comunicare de care avem nevoie. Unul, două sau trei panouri bine plasate în locuri foarte circulate, cu mesaje simple și clare care arată poporului cine sunt conducătorii lor.

Sub motto-ul: aici sunt banii dumneavoastră am avea o serie de panouri care prezintă CV-ul infracțional al personajelor care ne conduc.

Dragnea, trei dosare penale, avere acumulată de xxxxxxxxxxxx euro, constituire de grup infracțional organizat, abuz în serviciu, fraudare fonduri europene.
Sebastian Ghiță, 5 dosare penale,  avere acumulată de xxxxxxxxxxxx euro, fugit din țară în decembrie 2016.
Și tot așa cu Dan Voiculescu, Tăriceanu, Șova, baroni locali, moguli, oameni de afaceri.

Televiziunea trimite un potop de informație dirijat de moderatori către urechile audienței. La final rămâi cu concluziile trase de aceștia din urmă, iar televiziunile care s-au remarcat prin discurs mincinos au o agendă clară de spălat cadavre și spălat creiere.

Panourile nu pleacă nicăieri. Stau acolo niște săptămâni enunțând adevăruri.
Așa m-am gândit eu și am purces în a căuta să cumpăr un panou.
Nu mică mi-a fost uimirea să constat că nu am nici cea mai mică șansă să cumpăr unul.
De ce?

Agențiile de media au spus că proprietarul panoului trebuie să își manifeste acordul cu conținutul acestuia, chiar dacă acest conținut nu este injurios, calomnios, nu incită la ură sau la distrugerea statului de drept.
Și proprietarii de panouri nu vor să vândă un panou pe care să scriu ce avere are Dragnea și câte dosare penale are și că OLAF însuși zice că a făcut șmecherii cu bani europeni.

De ce nu vrea proprietarul de panou să îmi dea un panou?
Citez din mesajul trimis de unul din posesorii de panouri din București:

Dacă vrei să vedem live cum îmi dă primăria amenda aia de 40,000 ron și pe urmă îl demolează tot ei, sigur, putem face și asta:).
Da’ parcă nu m-aș băga acum, cât primăria e tot la ei.

Dar de ce ai primi amenda de 40.000 de lei?

Din cauza legii outdoorului, aia nouă, fostă a lui Udrea care voia să se asigure că nu mișcă nimeni în front, și după Udrea, trecută de PSD. Practic, cum e scrisă legea, orice faci e potențial greșit și poți fi amendat baban+demolat on-spot. Nu mai contează nici autorizații, nici nimic. Direct amendă la os și demolare.

Și ce se poate face? E adevărat că pot interveni pe conținutul panoului?

Da. Dar dar stai liniștită că nu pe conținut vin ei. Bagă comisia aia de reaprobare în față. 

Sursa mea spune că 70% din outdoor este deținut pe mână politică.
Cenzura și autocenzura și-a făcut loc aici odată cu legea 185/2013 modificată prin 157/2017.

A mișcat cineva în front când s-a întâmplat asta?
Nu.

Violul s-a produs în fața noastră și noi nu am intervenit, bucuroși că a crăpat capra nemernicilor care urâțesc orașul cu mashuri și panouri.

1 an mai târziu, suntem înapoi la căsuța zero. Și mai obosiți.
Statul paralel este slab, apatic și neputincios.
Nu putem să ne organizăm nici măcar cât să facem rost pe bani, PE BANI, un panou pe care să scriem adevărul.

Ebbing, Missouri este foarte departe, într-un univers în care un om simplu își poate totuși purta războiul cu incompetența și ticăloșia sistemului care l-a neîndreptățit.

Nu și în România.

Accesul la televiziuni nu ne este permis, accesul la outdoor nu ne este permis. Puterea a blocat orice mijloc de exprimare.
Trăim pe facebook, închiși în bulele noastre, orbi dar optimiști.
Sau?

Poate există totuși cineva care vrea și poate să se ia la trântă cu sistemul (nu că nu înțeleg rezervele celor care au credite, copii și nu vor să își asume riscuri).
P.S. Industria de publicitate își dă premii de excelență în fiecare an.
Pentru responsabilitate, curaj, blablablabla.

Oamenii cu bani, care stau pe bugete de sute de milioane de euro, își pasează statuete și țin spiciuri înălțătoare despre cât de buni sunt ei și cum s-au raliat unor cauze nobile pentru că ei înșiși sunt nobili.
Poate că acum este momentul să vedem cât adevăr și câtă ipocrizie este în discursul lor.

Există oare între voi, domnilor CEO și CFO, CD și MD, cineva care să vrea să ofere un panou, hai trei, pe care să scriem adevărul despre cine ne conduce țara?

Există între voi, oameni care vă petreceți concediile cu potentații României, unul care să riște amenda de 40.000 de lei și demolarea unui panou de către Primăria Generală pentru că ați scris pe el care sunt averile lui Dragnea, Tăriceanu sau Voiculescu și cât ar pierde ei dacă legile justiției și legile penale nu ar fi modificate?

Eu sper că da, pentru că, nu-i așa, speranța moare ultima.

În Pardaillan și Fausta, cred, era o scenă în care cavaleru și cu tătică-su erau băgați într-o cameră cu pereți mobili de fier care se strângeau în jurul lor, implacabil, urmând să-i strivească și cred că asta simte poporul român, că e Pardaillan (și tac-su) și e de partea binelui și d-aia fuge, se zbate, nu poartă mască și vrea libertate pentru nas.
Mă uit la știrile din România și mă gândesc că Sisif nu împingea ca fraieru un bolovan la deal. Ar fi fost prea ușor. Sisif trebuia să facă zilnic un dulăpior de baie IKEA din care lipsesc 8 șuruburi și patru piulițe. Nimic nu stă și nici nu poți alege opțiunea Manole, să zidești o Ană mică în peretele dulăpiorului de baie. E din carton presat.
Poporul vrea să se distreze.
Poporul a suferit 2 luni jumate de carantină, de Deșteaptă-te române în boxele miliției, de amenzi pe care nu le-a plătit.
De ce au murit tinerii la Revoluție? Ca să meargă ei în Grecia, la all-inclusive. D-aia au murit. Poate nu au murit de la bătăi și de la gloanțe ci pentru că oricum ar fi murit că aveau diabet și sufereau de boli de inimă și unii din morții de la Revoluție aveau și cancer când au murit. Deci să li se retragă certrificatele de revoluționar. Totul e o făcătură, știm cu toții că nici măcar nu au fost atâția, că au fost și unii declarați împușcați ca familiile să ia bani, că doctorii au fost mituiți să scrie în certificate că au fost uciși de glonț când, de fapt, ei au murit de pneumonie, i-a tras curentu prin gaura făcută de pistol în plămân, dar pneumonie a fost, vă zic.
Poporul vrea dreptate.
În 89 a stat în casă, înfricoșat și apoi a spus că ăia de au ieșit în stradă erau oamenii securității, și unii erau, și că erau plătiți de ruși, și unii erau, și că erau plătiți de unguri, și unii erau, și că erau plătiți de americani, și unii erau. Dar cum ei nu erau plătiți de nimeni, au stat în casă și au chibițat pe la ferestre.
Și apoi când a avut de ales între Ion Iliescu și Ion Iliescu și Ion Iliescu și un pic de Ion Iliescu, cu voia dumneavoastră ultimul pe lista de Ion Iliescu, poporul l-a ales pe Ion Iliescu, cel care le-a spus că nu trebuie să-și vândă țara. Normal, trebuie să i-o dea lui gratis. Și nimeni nu a văzut nicio conspirație, totul era atât de clar, primești o mărgea colorată, o dai pe fii-ta aia mare de soție lu domnu conchistador.
Logic.
S-a furat tot.
S-a băut tot.
S-a stricat tot.
S-a este impersonal, este an act of God. Noi nu avem nimic de-a face cu S-a.
S-a dat drumul la carantină.
Mi-am adus aminte de prietenul meu Yuval care mi-a povestit de missile partiurile de pe acoperișurile blocurilor din Tel Aviv de la începutul lui 2003, când se spunea că Irakul o să le trimită niște bombițe peste gard.
În loc să intre în bunkere, petrecăreții urcau pe clădiri, sperând să se facă praf până când vor fi pulverizați de Saddam.
România a intrat în zodia missile party.
Face bomba în bazine, leagă hore în vămi, protestează cu Garcea în fața unui guvern de Garcea și urlă pe facebook că dosarul 10 august a fost clasat.
S-a clasat.
Ei și ce? Unde e surpriza?
Sisif de România își suflecă mânecile și se reapucă de construit dulăpiorul de baie IKEA.
Tu-vă-n gură cu modelul vostru suedez.

Știți cât de sătul ești după trei ore de mâncat supă cu bețișoare?
Exact atât cât ești când citești răspunsul DIICOT la dosarul  10 august.
Sătul cu burta goală.
Conceptul românesc care va revoluționa dietele cu Justiție, Nu Corupție!!! pe care le-am înghițit cu un pic de apă cu sare, cât să nu ne gheorțăie mațele prea zgomotos, să deranjeze vecinul care dă gaură cu bormașina în viitorul nostru.
Un prieten mi-a spus așa ieri: ești extraordinar de proastă, tot fluturi condamnarea comunismului pe care a făcut-o Băsescu. Dar securiștii și bătrânii politruci își iau în continuare pensiile de mii de euro.
Fenta este viața mea.
Mai serviți, ne întreabă chelnerul uitându-se milos la bețișoarele din mâna noastră.
Nu mulțumim. Ne-am săturat.
Scriam în decembrie asta.

Azi sunt 16 luni de la 10 august. De pe site-ul Jandarmeriei punct eu ne zâmbește frontal ospitaliera față a colonelului Sebastian Cucoș, director general al Jandarmeriei punct eu și mai jos, ușor întors în profil, ne încălzește surâsul maiorului Laurențiu Cazan, adjunct al directorului general pentru ordine publică din cadrul Jandarmeriei București punct eu, omul care a dirijat în cămășuță albă gazarea a 100.000 de cetățeni.
Cât or câștiga pe lună colonelul și maiorul? Tocmai citeam ieri că un director de penitenciar de pe vremea lui Piticu ia 15.000 de euro în mână. Mă gândesc că dacă la pensie o să facă banii ăia, acum Cazan și Cucoș trebe că bagă în buzunar cu sporuri și scutiri cât, vreo 16? Sau 20.000 de euro?
Dar jandarmerița Ștefania, cea a cărei coloană a fost ruptă de manifestanți, ea ce mai face? Oare ce salariu are jandarmerița Ștefania?
Hopaaa, acum 3 zile a apărut această știre pe wowbiz: Ștefania Nistor, jandarmerița rănită la protestele din 10 august 2018, a deschis un proces împotriva Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București. Tânăra s-a alăturat altor peste 200 de colegi care își cer drepturile bănești pentru o perioadă în care, spun ei, nu au primit salariul cuvenit.

Bun. Deci știm cum o cheamă și mai știm din Cancan că până le va crește salariul plătit de noi, oamenii pe care i-a bătut și gazat în piață, Ștefania și colegul ei Cristian solicită despăgubiri de 200.000 euro (100.000 euro fiecare) de la cei care i-au lovit. „Având în vedere duritatea cu care am fost lovită, intensitatea loviturilor primite, modalitatea de îndreptare a loviturilor către zona capului (ulterior deposedării mele de casca de protecție), precum și sustragerea armei din dosare, mi-am dat seama că viața mea este în pericol. Ferocitatea, cruzimea și numărul mare al persoanelor ce mă loveau, mi-au creat sentimentul că scopul acestora îl reprezenta suprimarea vieții mele și, probabil, și a colegului meu. Consider că rezultatul suprimării vieții sau a producerii de vătămari grave și permanente nu s-a produs prin diligența unor persoane din rândul manifestanților care au dat dovadă de umanitate și au depus eforturi pentru a mă conduce către alți colegi jandarmi care m-au preluat și m-au îndepartat de pericol”, se arată în chemarea în judecată semnată de jandarmerița Ștefania.

Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei, cel care a lansat povestea paraliziei Ștefaniei, a fost mătrășit. Probabil va scoate capul în câteva luni printr-un post călduț, plătit cu câteva mii de euro. Sau poate deja a scos capul dar e atât de sus încât noi de aici de jos, de la piciorul patului, nu vedem cine stă în vârful piramidei de perne.

Citesc textul scris de avocatul Ștefaniei Nistor și mă gândesc la buzele botoxate ale fostului ministru de interne Carmen Dan. Aș vrea să le lipească de o bară metalică înghețată la -27 de grade. Să pupe fierul ăla rece care îi frige gura, să nu poată să se desprindă așa cum nu a făcut-o de scaunul puterii pe care a instalat-o mustața cojudețeanului ei.

“Incidentul suferit mi-a subrezit increderea in semenii mei si m-a facut constienta de usurinta cu care unele persoane pot aplica lovituri ce au potentialul de a fi cauzatoare de moarte. Consider ca manifestari de o asemenea violenta, savarsite impotriva si in dispretul unui reprezentant al autoritatii publice, trebuie descurajate si printr-o sanctionare ferma.” explica Stefania Nistor (http://www.ziare.com/stiri/jandarmi/cei-doi-jandarmi-batuti-de-huligani-la-protestul-din-10-august-cer-daune-morale-de-200-000-de-euro-1567311)

Au trecut 16 luni de la jandarmeriadă. Și 30 de ani de la iliesciadă.
În ultimii ani încrederea în trezirea semenilor mei a crescut iar lipsa de încredere în structurile statului s-a consolidat. Nu am depășit feudalismul, doar PR-ul statului a devenit mai bun. Minciunile sunt mai elaborate, glazura de ciocolată e mai dulce.
S-au băgat portocale și bere la chioșc.
Faceți mațul parizer și don`t mind us, culcați-vă, că oți fi și voi obosiți de împins bolovanul ăsta la deal. La 30 de ani de la căderea comunismului încă trag cu urechea așteptând ca ecoul să-mi trimită înapoi bufnitura ideologiei când atinge fundul prăpastiei.
Geaba ciulesc urechea.
Nu se aude nimic, decât claxonul coloanei oficiale care o duce pe Carmen la Videle, între prieteni.