Din peste 350 de răspunsuri la întrebarea mea: știți pe cineva bolnav de gripa lui Covid, în România?, undeva pe la o cincime zic că nu. Nu știu, nu au auzit, au întrebat prieteni și nimeni nu știe, o asistentă mi-a zis că nu a văzut picior de covidean la ea în spital și un domn antreprenor a spus că are o fabrică unde muncesc 1000 de oameni, toți sănătoși tun.
Ceilalți 80% au câte-o mamă sau bunic mort, soți, verișori sau prietene intubați, au vecini sau prieteni care s-au întors de la ski din Austria cu pachețelul cu Covid sau au fost infectați de milițianul mincinos, plecat cu amanta în Israel, cel căruia e neconstituțional să i se taie pensia specială.
Am întrebat despre România și mi s-a spus despre bolnavi în Italia, Germania, Elveția, Spania, UK, SUA, Suedia și chiar Indonezia.
Am insistat pe România căci m-am gândit că multă lume nu spune că-i bolnavă, de groază că-și pierde serviciul sau e dată afară din bloc, vezi povestea medicului rezident gonit, de teama virusului, de proprietara apartamentului în care stătea cu chirie.
Statul Național Unitar Român este un goblen făcut din 19 milioane de state naționale unitare și indivizibile, unde sub drapelul propriei frici, stăm cu tigaia pitiți după ușă, gata să-i ardem una-n frunte oricui îndrăznește să ne treacă pragul.
Marea Maioneză din 1918 s-a tăiat atât de adânc încât 300 de ani de frecat cu lămâie și apă caldă nu are cum să o repare.
Îngrămădiți în Projects, în buzunarele anarhiei pe coasta de Est a Americii, locatarii nu aruncă unul pe altul cu clor, celule sociale neatacând absurd pe unul de-al lor doar pentru că pare un transplant, parte dintr-un sistem oprimant, ci înțelegând că trebuie să atace sistemul.
În România, avem noile hibakusha, supraviețuitori Covid care sunt discriminați de angajatori, domle, eu nu vreau să mă-mbolnăvească, că am citit eu că te poți îmbolnăvi de nenumărate ori într-o lună, ca fotbalistul ăla italian care a fost de 4 ori găsit pozitiv. Și nici testele nu sunt sigure, dacă iau virusu și crăp, că uite, eu am certificat de handicap care arată că aveam astm când eram mic, e drept că l-am folosit ca să primesc loc de parcare pentru sandilăi, să intru moca la film și să merg gratis cu trenul. Dar să nu vă prind eu cu infectați la mine.
Ori poate ești gravidă și te pune dracu să tușești, fug doctorii de tine ca de seara de poezie patriotică, n-au echipamente, du-te domle să naști pe câmp dar mare grijă la iepurași, că iau și ei Covidul și-l pot da mai departe lu Alba ca Zăpada și piticilor și prințului frumos. O să cadă secerată de molime lumea basmelor.
Mai bine mergi pe burtă, mă rog, complicat când ești gravidă, nu zici nimănui nimic și spui că ai luat buba din maternitate. Dacă e să te testeze. Dar probabil nu o vor face, că testele trebuie ținute pentru popi, secretari de partid și consilieri județeni.
Și cum nimeni în jurul nostru nu spune că este bolnav, credem că suntem sănătoși.

Uite-l pe vicepreședintele Crucii Roșii România, Viorel Cataramă, tâlharul SAFI, implicat într-un catralion de ticăloșii financiare, aruncându-se demonstrativ să salveze economia în mijlocul unui grup de cetățeni dintr-un sat-focar de infecție.
Vrea să se îmbolnăvească, a spus el, ca să demonstreze poporului că e prostit pe față, că  oamenii trebuie să se întoarcă la muncă, la fel ca înainte. Cine crapă, crapă, așa a vrut Ăl de Sus să crape, ar fi crăpat oricum, de accident de mașină de spălat sau striviți de un meteorit, dar economia trebuie să meargă mai departe și Viorel trebuie să facă bani, nu să piardă, așa cum o face acum.
Așa că, știind că exact ca lu moș Pimen, băieții îi țin pungile cu plasmă d-oparte și elicopterele și ventilatoarele suflate cu aur, Cataramă și-a suflecat axiomatic mânecile ca să ne arate evidența: virusul nu există.
Normal. Zeii nu fac pneumonie.

E doar o conspirație de pe urma căreia Streinu și Arafat au făcut bani, companiile farma au făcut bani, aud că ăștia cu hotelurile, cele ale prietenilor sistemului, trecute ca centre de carantină și plătite cu dublul prețului taxat în mod normal pe zi, au făcut bani.
Și Cataramă nu a apucat să facă bani. Sau nu atât de mulți.
Așa că ne va arăta că virusul nu există.
Vrea modelul Bolsonaro.
România, Brazilia Europei.
Cataramă e vicepreședintele Crucii Roșii, am scris mai sus. Oare cum a ajuns Cataramă să aibă funcția asta?
Alături de el, vicepreședinte mai este Dorin Ionescu. Despre el citim:
Ancheta epidemiologică declanșată la Spitalul Universitar de Urgență București (SUUB) arată cum s-a răspândit ca fulgerul virusul Covid-19 de la o secție la alta, din cauza neglijenței crase a echipei manageriale Adriana Nica – Dorin Ionescu

Tot vicepreședinte la Crucea Roșie este și Axinte Aurel Dănuț.
Cv-ul domniei sale este voluptos legat de unități militare, șefii la inspectoratul de urgență din Iași, legături cu prăvăliile lui Seby Ghiță și, mai nou, contracte extrem de bănoase cu statul https://bunadimineataiasi.ro/o-firma-de-confectii-primeste-cateva-milioane-de-euro-ca-sa-traga-cu-tunul-antigrindina/

și

O firmă de confecții primește câteva milioane de euro ca să tragă cu tunul antigrindină

Tot vicepreședinți sunt Gheorghe Ștef, de la Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă Mureș, Mitru Crișan, un baron local de Ialomița, fost consilier județean din partea PDSR, fost director al combinatului de porci Combil Slobozia pe vremea lu Piticu, fermier de succes prin programe SAPARD (se știe cât de aprig e să ți se aprobe finanțarea fără susținere politică) șiiiii…cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Raed Arafat cel care vrea amnistiere pe giumbușlucăriile cu echipamente, măști, ventilatoare făcute în luna martie.

Metastază.
Peste care dăm cu șpray de casă regală, miroase a Margareta.
Atât de infantili suntem, de la vlădică, la opincă, încât nu e nevoie de conspirații elaborate ca să ne convingi.
Totul e pe față.

Virusul nu există.
Crucea Roșie e condusă de îngeri respectabili.
Cataramă nu a furat de la copii.

Am găsit textul ăsta într-un post de anul trecut. Simt că se pupă aici.
Azi am vorbit cu prietenul meu spaniol despre Ana lui Manole.
Fiu de curvă, a zis Pablo despre Manole.
Cum e posibil ca sacrificiul să fie impus unei alte persoane?
Cum e posibil să te cațeri cu o catedrală pe moartea unui om?
Cum e posibil să fim atât de orbi și să confundăm călăul cu eroul?
Societatea noastră are o linguriță din inox cu care ne scoate ochii și ne lasă să rătăcim orbi, să ne lovim de mobilă.
Busolă morală.
Așa se cheamă.
Ea nu funcționează atunci când o bucată de fier e pusă lângă.
Și noi trăim pe un munte de fier.
Îmi e frică să mai deschid siteurile de știri.
În 89 am căzut prin gaura aia din steag și, ca o telecomandă pierdută, nu ne-am mai regăsit niciodată.
Impostura, tupeul, ticăloșia, toate sunt recunoscute ca merite.
Sunt premiate.
Cei zidiți în zidurile sistemului nostru democratic sunt uitați.
Minimizați.
O nație de Ane ale lui Manole care sunt scoase din rugăciunile noastre, uitate, așa cum uiți mortarul.
Cum uiți dark matterul.
Până ne va înghiți.
Și atunci pe cine o să sacrificăm să facem lumină?

Cum a evoluat mortalitatea în luna aprilie: cifrele care demontează teoria „ar fi murit oricum”

Deci îi avem pe Cristi, Dan, Simona, Irina, Andrei, Elena, Andreea, Nadia, Ionuț, Eliza, fiica Elizei care au fost bolnavi, clar Covid, toți cu dureri de oase, miros rătăcit, tuse, febră, unii zăcut o săptămână, alții două, în apartamentele lor din Stockholm, Bruxelles, Londra, Barcelona sau Amsterdam, niciunul ajuns la spital, umflați cu paracetamol și aspirină, ceai și vitamine.
În România știu doar trei cazuri, părinții unei prietene, mama nu a supraviețuit, și am mai auzit de un voluntar de 32 de ani care a dus mâncare bătrânilor din Suceava. Mort.
Taică-miu nu a auzit de niciun bolnav.
Colegii de serviciu la fel.
Prietenele mele zic că e clar, la noi nu există.
Aud o teorie: pentru că noi, românii, am fost vaccinați TBC, suntem mai rezistenți la Covid. Dar ăștia ai mei, cu excepția Elizei și a fiică-sii, sunt români toți. Decreței vaccinați temeinic pe vremea când nu-ți trecea prin cap să fugi de ac, imnul era Trei culori cunosc pe lume și toate trei ar fi fost prezente în vânătăile de pe falca ta.
Deci nu poate fi vaccinul.
Lucian spune că e frica. Oamenii sunt atât de terorizați de groaza de a avea contact cu sistemul de sănătate românesc încât au stat dracului în casă, nu frica de amenzi ci groaza de spital, de nozocomiale, de tăiatul piciorului sănătos în locul ăluia bolnav, de luat foc în timpul operației, la care s-au adăugat și veștile că o grămadă de cadre medicale sunt infectate, managerii fug cu laptopu-n bocceluță în ascunzători haiducești, nu sunt echipamente, toate astea a ținut poporul în casă.
Oricum nu ieșea el săracu, că n-avea bani.
Acum nici nu ar mai fi avut unde.
Decât poate, ca cetățeanul din Zărnești, care a ieșit să omoare oile care au intrat prin gardul rupt, la el pe pământ. Te sui în mașină, completezi declarația, activități agricole, așa scrii, calci pedala și intri în turmă, omori vreo 15 oi, că sunt pe terenul tău. Iar poliția când vine la fața locului, ce face? Îi dă amendă ciobanului pentru că oile nu aveau cerceluș cu număr de înregistrare. Și fac și-o glumă că acum are pastramă, să-l ție.
Dreptate. Justiție.
Legea egală pentru toți.
Oana spune că știe sigur, de la un medic, că 13 din 19 angajați testați la primăria sectorului 3 au fost depistați cu Covid. Se merge pe burtă, oamenii se tem să primească tradiționalul botez al clorului de la vecini. Normal că nimeni nu știe pe nimeni pentru că nimeni nu spune că are simptome. Tușești pentru că ți-a rămas de vreo săptămână un păr pubian în gât. Tot de la sex te dor și mușchii. Și de la gătit.
Poți să-i acuzi pe vecini? Închiși în fortărețele lor de 56 de metri pătrați, cu televizoarele umplute de geaca de piele a domnului Vela care vorbește cu mască, unde dracu a mai văzut el pe cineva, în vreun guvern din lumulița asta, vorbind cu mască, să nu care cumva să dea Covid microfonului, vecinul e panicat. Dacă umblă asistenta cu virusul târâș pe scară? Dacă se îmbolnăvește ea, are prieteni la spital, dar noi? Pe cine știm noi la spital să ne trateze? Auzi, medicii sunt eroi. Eroii iau șpagă la bătrânele cu coxartroză?
Poate că asta nu ne-a spus nicio bandă desenată până acum, că Spiderman avea pe tricou, sub desenul cu păianjen, trecut IBAN-ul unde să-i bagi banul.
Andreea îmi spune de o prietenă care a murit, la 50 de ani, infarct. La Iași. I-a fost frică să cheme Salvarea ca să nu ajungă la spital unde, clar, fiind cardiacă, îi sărea Covidu-n poală, și când, într-un final, a chemat-o, Salvarea a venit cum credeți voi că vine Salvarea când nu e vorba de Pimen sau de domnul senator PSD cu diaree, tot de la Iași.
Prietena a murit.
O trecem la morți Covid ca pe cei 3 medici ruși sinuciși pentru că nu și-au ținut gura. E o comorbiditate la fel de grozavă ca diabetul Gura Mare. De când e lumea și pământul, ăștia de suferă de GM sunt uciși de ciumă, holeră, dizenterie mai ales prin decapitare, spânzurare, ardere pe rug și stâlcire a capului în menghină.
Sunt întrebări?
Vrea cineva să ne împărtășească ceva?
Tovarășa, aș vrea să știu de ce au fost anulate amenzile date pe timpul stării de urgență.
Păi pentru că nu erau constituționale.
Aham, deci noi am fost proști că am stat în casă?
Nu. Voi ați fost niște cetățeni conștiincioși. Acum trebuie doar să vă plătiți taxele că nu avem din ce să facem spitale că nu am anulat pensiile speciale că era neconstituțional și nici banii de amenzi nu mai intră la buget și vine criza, a venit criza deja, acum e momentul să vă vedem dacă sunteți cu adevărat niște cetățeni conștiincioși, oricine poate să stea în casă cum ați stat voi, deci terminați cu victimizarea. La muncă, ortodocșilor.

Poporul ține tusea, febra, durerea de oase și pierderea mirosului pentru el, mimând sănătatea, mimând că gândește, mimând că trăiește, mimând credința în Dumnezeu.
Într-o lume invadată de produse chinezești, zidită pentru 2 luni în dormitoare de un virus chinezesc, totul e fals și falsul a ajuns singura noastră realitate.
Am mimat atât de mult încât nu mai știm ce este adevărul.
De fapt, cui îi pasă?
Sau, altfel spus, i-a păsat vreodată cuiva?

Acum o săptămână și mai bine am pus pe facebook o fotografie cu mine în cămașă albă și sandale cu toc, ambele cumpărate lacom-inocent, pe 6 lire sterline de la un magazin de solduri din Londra, cândva la începutul lui martie, pe vremea când nu-mi imaginam că o să-mi ia 3-4 luni să parcurg cei 3000 de kilometri până acasă. Geaca de iarna și ghetele solide sunt aruncate într-un dulap din casa de pe malul Mediteranei unde m-a prins confiniamentoul, zilele mi le petrec în chiloți, maieu și o pereche de gumari, toate chinezești, cumpărate de la supermarketul local și atunci care e explicația pentru poza cu pricina?
O prietenă, reporteriță a unui trust de presă important din România, a vrut să facă o știre despre munca la distanță și cum Covidu va schimba ideea de birou și m-am gătit, mi-am dat cu mâna prin părul care a crescut buruienos și am început să vorbesc în telefonul care se întrerupea la 46 de secunde, că rețeaua nu-i prea excelentă, nu se fac biții aici ca-n România.
Și am spus că eu nu cred că-n România o să schimbe prea tare piața muncii, că uite, eu din 2012 tot vorbesc despre munca la distanță, mai ales în meseria mea de scriitor de texte publicitare și ce-oi mai face eu, dar nu există bucurie la angajator să te știe pe tine lucrând de la cârciumă sau plajă sau vârful muntelui. Nu e fericit că îl scapi de cheltuiala unui birou, el vrea să vii la serviciu pentru că un rege fără curtea care să-i admire succesul, un rege fără pupincuriștii care să-i spună șefu, ce mașină mișto ai, ce costum tare, ce ceas bengos, ăla nu e rege.
România este patria locului de muncă unde nu te duci ca să faci treabă, ci ca să fugi de casă, de copii, de nevastă-ta, de soacră-ta, de mirosul de merluciu prăjit de pe scara blocului. Pentru România, office buildingurile cu 2 toalete pe etajul ocupat de 180 de oameni, sunt oricând de preferat dormitorului în care intră mămică-ta de 87 de ori pe zi, să te întrebe dacă nu vrei să mănânci ceva, sau apartamentelor pe care le împarți cu încă doi rupți care bagă toată ziua ierbuță și FIFA 2018.
Și prietena mea a zis: măi, dar tu trebuie să-mi vorbești despre faptul că e eficient și că ajută la creativitate.
De parcă vreun șef e interesat de creativitate și eficiență în țara lui noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.
Orgiile în care timpul fiecăruia din noi este violat sălbatic de directori, brand manageri, accounți, ofițeri de cont, cu cât mai barocă denumirea funcției, cu atât mai mare pofta să-ți smulgă ceasurile din viață și să te țină în săli de întâlniri, captiv între termosuri cu cafea sleită și platouri cu sărățele, să vorbești NIIIIIMIIIIIIIICCCCC!!!!!!, nu au cum să dispară.
De 9 ani de zile spun că munca la distanță în domeniul nostru este cea mai bună formulă din univers, sunt hulită, arătată cu degetul, dată cu capul de masă.
Dar crezi că o să fie mulți care o să prefere să muncească de acasă?, insistă prietena mea și eu îi spun: măi, tu ai auzit ce am spus? Nu. La noi singura măsură a loialității pentru firma care te-a angajat este să te duci la serviciu și să o arzi la țigară, cu băieții. Dacă ar sta acasă, angajații chiar ar trebui să muncească ceva. Că nu mai pot să se prefacă la nesfârșit că sunt țintuiți în ședințe și meetinguri.
Mai mult, cum mai poți tu să spui: azi nu vin, pentru că sunt bolnav și tu, de fapt, ești la Mamaia cu două bagaboande pe genunchi, încercând social distancingul de proximitate?
Cum poți să invoci pentru a 17 a oară decesu lu mă-ta marea ca să nu ajungi la firmă?

De pe 15 mai, distrus de statu acasă,  poporul se va buluci să intre în îndrăgitul concediu petrecut la serviciu, în cubicule luxuriante.
Biroul nu o să moară, urlu la prietena mea, doar dacă o să crape îndeajuns de mulți indivizi încât să nu mai fie cozi de 80 de oameni la cele două toalete de pe etajul unde lucrează 180 de angajați.
Prietena mea nu e de acord cu mine, ea crede în România bunului simț așa cum alții cred în chupacabra și eu în puterea usturoiului de a alunga bărbații care vor să te invite la dans.
Închid telefonul.
Sandalele cu toc de 10 nu m-au ajutat să mă ridic la înălțimea momentului.
Ș-atunci înțeleg imensa greșeală făcută: prorocii, când sunt de serviciu, umblă-n cârpe. Iar eu, gătită ca o damă de marketing la o multinațională, am ratat uniforma care i-ar fi dat mesajului meu credibilitate. Bașca nu am avut carton cu textul: sfârșitul e aproape.
Aproape de cine?
Pe ce stradă ești?
Aaaaa, eu sunt la birou, deci la mine sfârșitul nu-i aproape.
The end.

Azi, 3 mai, e ziua mondială a libertății presei.
Ieri, 2 mai, m-am uitat la filmulețele EuRoPandemic, făcute de dela0.ro cu Vagabond fims despre România în vremuri de Covid.
Jurnaliștii au mers la Nădlac, într-un sat de lângă Timișoara, în Câmpulung Moldovenesc.
Rugină. Ruine. Rumânia.
Ca un boxer terminat de lovituri care totuși găsește putere să se mai ridice o dată, deși antrenorul îl sfătuiește să rămână acolo, jos, unde l-a aruncat upercutul destinului, țara noastră nu știe când să ridice mâna și să accepte că a pierdut.
Noi am pierdut.
În filmulețul numărul doi din EuRoPandemic, gravitatea comorbidităților de care suferim ca nație este atât de evidentă că-ți dau lacrimile. Eroul nostru, omul cu mască trimis de Primărie să stropească holurile blocurilor din Câmpulung, se ferește să stropească cu clor și să păteze “ușile frumoase” ale locatarilor, camera face un pan și arată ușile frumoase care de fapt sunt niște capace de cavou lăcuite, o cârcă de bani au costat, clar, și-au rupt românii spinările culegînd sparanghel în Anglia sau Germania ca să trimită acasă bani și să-și ia uși d-ăstea, de boieri. A meritat, uite, au câștigat respectul omului de la Primărie care recunoaște frumosul, îl protejează căci se teme de jupânul care și-a permis o ușă ca asta chiar dacă știe că nu-i vreun conte dacă totuși stă în cei 48 de metri pătrați ai unui apartament construit după planurile unui torționar sovietic, strâmb, îngust, întunecos.
Bătrâne ies prin ghișeurile balcoanelor închise cu geamuri de autobuz, transformate acum jde ani în cămări și debarale, se uită-n gol și golul se uită la ele.
Ne rugăm la Dumnezeu să le dea minte celor care ne conduc ca să ne scoată din nenorocire, spune o băbuță. Dacă nouă ne e bine, lor le e bine, declamă deși în mod evident ei nu îi este bine dar politicianului român îi este foarte bine. Chiar și Pimen își revine în timp ce bărbatul care a fost dus la București împreună cu el, cu 40 de ani mai tânăr ca Înalt Prea Sfințitul, a murit.
Bătrâna nu a găsit de cumpărat măști.
Nici nu se așteaptă să aibă de vânzare la farmacie.
Și-a cusut ea din cămăși, din șorțuri, are 10 măști acum și își mai face.
Furtunul omului care spală coridioare ferind ușile frumoase se sparge. Îl taie, îl peticește, pune o sârmă, mergem înainte.
Totul este înjghebat, dres, cârpit.
DIY.
Doar ușile frumoase și medicamentele sunt originale.
Ei și ce?
Nu zicea și Baiazid că nu te-mpiedici de un ciot?
Mergem înainte și nu ne uităm înapoi. Dacă ne-am uita, ne-am da seama că ne-nvârtim în cerc.
Azi e ziua libertății presei și prietenii mei jurnaliști nu au nimic de sărbătorit.
Singura libertate a presei din România este aceea de a se retrage sub un dud, să crape. Într-o țară care trăiește în minciună, nimeni nu-i interesat de adevăr.
Mergem înainte.
Acum 3 ani am scris postul de mai jos.

Conspirația mersului înainte
Șoferul zice privind coloana de 30 de mașini de la stop: Ce să facem, mergem înainte.
A tăcut până acum și absurditatea ieșirii din muțenie cu o astfel de frază mă face să mă uit la el. E de vârsta mea, până în 45 de ani.
-Unde mergem înainte?
Suntem prinși în pumnul traficului, gândăcelul Elenei Farago.
-Mergem înainte cu ăștia pe care îi avem.
Vorbim despre politicieni. Despre candidații la Primărie.
-Cu cine votați?
Nu știe, să vadă ce se oferă pe tarabă.
Șoferul nu e fan Piedone, a furat și ăsta de l-a luat dracii, dar măcar a întors ceva bani, a ieșit pe stradă, a văzut că se mătură, nu ca Vanghelie-Care Este, are două clase și a ocupat un post pe care nu îl merita și nici nu a vrut să se dea la o parte.
-D-asta nu merge nimic în țara asta, pentru că peste tot sunt oameni care au fost aduși de neamuri, de rude, și băgați pe posturi și nu știu cu ce se mănâncă treaba. Ca Pițurcă la echipa națională, că se știa că dacă dădeai bani, te selecționa în echipă și d-aia am ajuns ciuca bătăilor. Eu vă zic, Piedone măcar a făcut ceva până să-i însceneze povestea cu Colectiv. Că știți că a dispărut poza aia care arăta că a luat foc stâlpul la 1 metru jumate mai jos de locul unde a prins artifica.
Șoferul știe că s-a dat cu gaz otrăvitor în club pentru că doi tineri îndrăgostiți, prieteni ai lui, care mereu s-au tratat cu respect, au fost în acea seară la Colectiv și s-au înjurat ca la ușa cortului. Gaz otrăvitor, să amețească oamenii, să îi facă agresivi, să se calce în picioare.
Totul a fost gândit dinainte.
Pentru șoferul cu comportament oximoronic, încurcătura de la Colectiv e clară: a fost o conspirație ca să fie dat jos Ponta, nu ați văzut zâmbetul lui Iohannis când l-a avut la mână?Totul e jonglat de marile clanuri, acolo, sus, în stratosfera politicii unde plutesc neamurile umflate cu heliu, atât de sus încât rachetele sol-air nu ajung.

Și noi, noi mergem înainte, ce să facem?
Resemnare și neputință.
Și lipsă de noroc. Că mama lui a fost săracă și tatăl lui i-a părăsit și a trebuit să muncească de la 16 ani iar prietenii din cartier îl strigau “băăăi, muncitorule!!!”
Mergem înainte.
Oftează. Oprim în fața unei case superbe de pe lac de la Snagov. E a nepoatei lui I.G.Maurer.   E casa de vacanță, celelalte sunt în București, Franța și Elveția. De unde a avut bani? Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

Mergem înainte.
Și în cerc. Ne învârtim pe aceeași pistă incapabili să ieșim din buclă. Înainte este totodată înapoi și poate ar fi mai bine să ne oprim dracului din mersul ăsta și să dormim 100 de ani, poate cresc buruienile și ne rătăcim, pierzând traiectoria destinului nostru istoric prestabilit.

Un art director angajat al uneia dintre cele mai mari companii de publicitate primește de la directorul de creație misiunea să facă niște vizualuri de festival (adică fără valoare comercială, sunt lucrări special făcute pe banii agențiilor de publicitate, de obicei clientul fiind un ong anonim sau o frizerie de câini) prin care este adusă o odă sacrificiului medicilor în lupta cu Covidu. Art directorul face, lucrările sunt înrămate și puse prin București și Iași (trebuie să aibă vizibilitate ca să poți să spui apoi în case-ul de festival că ai avut acoperire media neplătită în valoare de 878734663456563567357 euro și 35 de cenți). BOR-ul sare de cur în sus că vizualurile batjocoresc credința ortodoxă, Primăria București îi cere agenției să le dea jos în numele ofensei aduse de postere credinței ortodoxe (deși spațiul de publicitate aparține agenției media care plătește o chirie pe respectivele panouri), agenția se execută și bagă PR-ul la înaintare care, ce să vezi, reușește să trimită hoardele dezlănțuite de trolli pe capul art directorului transformat în Artista X, neasumându-și mare lucru din campania respectivă.
La anul, o să ia un ditamai premiu la Cannes.
Obiectiv bifat.
Asociațiile profesionale merg pe burtă,  nimeni nu suflă o vorbă în timp ce Artista, angajat al companiei al cărui proprietar apare în Forbes și este tovarăș de tenis cu Ilie, este hăcuită pe facebook, las că e bine că acum știe lumea de ea, o să se poată angaja oriunde în străinătate.
Asta mi-a adus aminte de un text scris în 2018, despre slinoșenia și amoralitatea publicitarilor.
Desigur, nu toți sunt așa. Peștele de la cap se împute, zice înțelept lipoveanul murat în vodcă. Și asta este vizibil la modul ireal în care colegii Artistei au strâns rândurile nu în jurul ei ci în jurul numelui companiei, speriați fiind că, dacă o critică, vor fi aruncați în stradă, în vremuri de Covid.

În vara lui 2018 am fost ținta atacurilor unui pseudo-jurnalist de la o revistă umoristic-securistică care m-a nominalizat ca persoană definitorie pentru dubla măsură, ipocrizia și lăcomia industriei de publicitate.
Omul lucrase și el în publicitate, în 3 din multinaționalele conduse de băieți conectați, bronzați, jucători de tenis și golf, tipul care pierd set după set dar totuși câștigă mereu meciul, dar m-a găsit pe mine, acționarul unei agenții de creație care trage să moară ca țap ispășitor pentru mârșăviile care, neîndoios, se întâmplă în publicitate.
De ce? Pentru că gurița revistei este mufată la companiile de media ale acestor 3 agenții și nah, nu se face să spui că sugar-daddyul tău este murdărel pe mâna cu care te hrănește.
În 2015, am primit de la IAA un premiu pentru activitatea Frontline. Am aflat ulterior că am fost nominalizată pentru că nu au găsit pe altcineva. Și pentru că atunci dezbaterile Frontline Club aveau loc în cafeneaua celui care organiza Gala IAA.
Am primit o statuetă cu literele I, A și A din fontă, plantate într-o bucată de marmură neagră, ceva care arată ca un cavou pentru șinșile, cu care o prietenă își proptește și acum ușa la baie. Gala aia a costat niște bani, nu puțini, că nah, trebuie închiriată sala Ateneului, plătit prezentatorul, invitațiile, campania de publicitate a evenimentului, sunetiștii, luminiștii, bodyguarzii, statuetele în formă de cavou de șinșilă.
Gala a fost dedicată victimelor Colectiv. Corupția ucide, s-a zis pe scenă. S-au ținut momente de reculegere. Banii de organizare s-ar fi putut duce în contul răniților Colectiv sau poate pentru copiii femeii de serviciu moartă în incendiu.
Nu s-a întâmplat asta. Ca publicitar știi că trebuie să pari, nu să fii.
Generos, milostiv, atent.
Părintele moralei.
Am scris atunci despre amoralitatea IAA. Am primit înjurături, amenințări și am fost chiar urecheată părintește de părintele IAA. Pe sms.
De atunci nu am mai primit niciun premiu IAA.
Niciunul din evenimentele Frontline nu a fost finanțat de organizația publicitarilor sau de vreunul dintre membrii săi.
Voi sunteți politici, nicio corporație nu ar finanța dezbaterile voastre cu teme politice. Așa mi s-a spus.
Îmi înțelegeți pizma atunci când am citit azi pe tolo.ro despre conferințele IAA Global la care star speaker este homofobul Aleksei Sorokin, avocatul legilor anti-gay al lui Putin.
Conferința, spune o prietenă mai informată, costă 1 milion de euro. Au dat bani primăria București, guvernul României și o poală de branduri progresiste: Coca Cola, P&G, Banca Transilvania, lista e pe tolo.ro.
Președintele IAA este Felix Tătaru, consecvent susținător al Coaliției pentru Familie. 100.000 de euro vin de la guvernul doamnei Vyo care a spus acu niște zile că PSD nu se implică în campania referndumului.
Alte 100.000 de euro vin de la primărie, prin Administrația Monumentelor.
Monumentele pică în România. Ălea din piatră, din cărămidă, din lemn. Sarmizegetusa e acoperită de gunoaie.
Monumentele de impostură și ticăloșie însă radiază sănătate și vigoare, pe sub pielea groasă curgând în arterele și venele și mai groase, vizibile de pe lună, râuri de bani.
Noi nu facem politică, sunt sigură că asta a zis IAA atunci când l-a invitat pe domnul Sorokin la București.
Normal. Voi sunteți politică, stimate multinaționale și corporații fără de prihană.
Politică în stare pură.
Ce pot eu să fac? Agenția mea nu este în IAA. Nu plătește cotizația, na. Să bat obrazul lui Coca Cola, Kaufland sau Telekom? Să dau foc la periuțele de dinți și detergenții P&G în piața Victoriei? Să îi întreb câți bani au dat pentru spitalul pe care îl construiesc Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu? Sau să îmi fac bagajele și să plec din țara unde chiar și Rolls Royceul pute în 3 zile a sarmale, picioare murdare și dinți stricați pentru că fruntea la noi este același lucru cu curul?

Țara, m-am convins, a fost acoperită de un tsunami de vaselină, am dat pe tot, de la balamale, la proteze, de la genunchi, la DNA, oriunde e ceva de uns, am uns, nu am reparat, nu am schimbat, am uns cu vaselină gros și acum trăim în mehlemul ăsta puturos de care suntem atât de mândri: cine are nevoie de reformă când are alături un butoi de vaselină? Dă domle din belșug, o să vezi că nu scârțâie nimic.

Pe 20 martie au fost comemorați 30 de ani de când SRI-ul lui Măgureanu a legat cununiile ungurilor din Târgu Mureș, aducând populația în pragul răzbelului civil.
Marian Voicu scrie în Matrioșka mincinoșilor că Măgureanu se afla atunci la Târgu Mureș cu un grup de studenți sociologi (probabil angajați sau viitori angajați la unul din institutele de cercetare a calității vieții create de Securitate în ianurie 1990). Mânuțele unsuroase ale Securității de rit nou se văd peste tot în operațiunea Martie Negru. Ca în toate marile dosare, deși crimele nu s-au prescris, procurorii nu-și găsesc timp să le lucreze.
UDMR a devenit între timp cel mai longeviv partid la putere din România, 22 de ani de schimbat tabere și tras sforicele. Mereu la îndemână, ieftină și adaptată creierului reptilian, tema Ardealului e fenta facilă și deci perfectă pentru orice șef de scară d-apăi de guvern și stat, să te trimită după țigări în timp ce ei îți violează surioara minoră.
De 30 de ani trecem prin aceeași teamă irațională, vin ungurii, Ip și Trăznea, bagă furca-n noi și faszul în femeile noastre, huuuooo, orbi la violul practicat de toate administrațiile României într-o măsură mai mare sau mai mică, la crimele economice, la sărăcie, corupție și cumetrie care ne-au distrus viitorul nouă, proștilor care am crezut că tot ce trebuie să facem este să muncim, să respectăm legea, să plecăm capul și să ascultăm de ăi de sus, că nu or fi ajuns geaba acolo.
Și, ca-n Twin Peaks, it is happening again. Un guvern care afișează aceleași gene degenerate, de politruci-securiști, o scoate din dulap pe această Marina Voica a groazelor românești: autonomia secuilor, ca să-și acopere impotența și imbecilitatea răspunsului la criza covid.
Măgureanu își ia sigur royalties din povestea asta, ca neamurile lu Elvis și ale Beatleșilor.

Mai jos e un text pe care l-am scris în Vice în 2017 când iar se vorbea despre pericolul maghiar, Orban, Ardealul pe OLX, etc. Mi-am luat flegme de la tot felul de dacopați patrioți. Sper că virusu a mai triat din ei dar COVID-19 e marfă chinezească, aparent îi ia pe cei mai buni din noi, vezi Pimen versus Goma.

Am auzit de 893 de ori povestea cu românul care cere pâine în ungurime și i se răspunde cu „Nem tudok romanul” și apoi este trimis la plimbare.

Nu mi s-a întâmplat niciodată să dau peste acei unguri care nu vor să dea pâine românilor. Dar asta pentru că ungurii sunt niște dragoni care simt că Jon Snow e Targaryen și deci, chiar dacă nu înțelegeau ce vorbesc, știau telepatic că vreau pâine.

Mama tatălui meu era slovacă. Tatăl tatălui meu era ungur după nume. Feher înseamnă alb în maghiară. Fratele meu spune că familia bunicului a fost maghiarizată forțat, că ei sunt români din Dumbrăveni, Sibiu.

Eu știu doar că taică-miu a fost crescut cu maghiară. Că bunica și tot neamul ei de nouă frați și surori vorbeau cu soții, soațele, copiii și verișorii în maghiară și că noi, maică-mea, eu și fratele meu, adept al teoriei maghiarizării familiei Albu din Dumbrăveni, eram singurii care nu vorbeam boabă de ungurește în enormele reuniuni de familie care aveau loc de 1 noiembrie, ziua morților, la mătușa lui taică-miu, Lidia.

Dar ei toți vorbeau românește pentru că munceau la CIBO sau Rulmentul, la Metrom sau la Steagu Roșu, făcuseră școala în română, ascultau Angela Similea și țineau cu echipa de fotbal a României și, după 90, unchiu Zoli și mătușa Rojica citeau și crăpau de râs la descrierile lui Alcibiade care spunea despre Domokos Geza că i-a căzut părul de pe cap direct pe piept și că prinde muște cu limba.

Nu au vrut niciodată să fure Transilvania. „Ce să facem cu ea? Noi, nu vezi, suntem la nouă seara în pat.”

Și atunci cine sunt ungurii ăștia care nu știu românește sau care nu vor să învețe românește și care mănâncă pâinea noastră în timp ce complotează să ne fure Transilvania?

Arnold este prietenul meu de aproape zece ani. E secui, din Odorheiu. Când vorbește despre femei spune: „Ce complicat e pasărea!!!”

În ăștia 15 ani de când e în București și-a cizelat enorm limba română. Nu mai zice „stâlpurile”, „pantoafele”, „bloci”. Doar în trei cazuri din zece sunt genuri greșite. Limba maghiară nu are genuri, nu există masculin, feminin și atunci toate aceste fandoseli lingvistice românești îi zăpăcesc pe unguri. Arnold spune că mulți dintre secui nu vorbesc românește de frica de a se face de rușine.

L-am întrebat la ce vârstă a vorbit prima oară românește. Mi-a spus așa:

„Să nu uităm că atunci când eram noi copii, nu exista internet. Ne uitam tot la desene animate cu Mihaela. După 1990, am avut pe TVR o emisiune în limba maghiară, dar noi tot la desene animate în românește ne uitam, nu aveam de ales ca acum, 50 de canale tv ungurești sau internet. Frații mai mari învățau românește în Armată. Eu am vorbit prima oară românește la olimpiade în școală. Românii râdeau de noi, dar cu drag.”

Pentru că trăiesc în comunități complet izolate lingvistic. Mama, tata, neamurile, toți sunt unguri. Muncesc câmpul sau în făbricuțe de pâine unde toți sunt unguri. Muncesc în echipe de constructori unde toți sunt unguri. Poștașul e ungur, omul de la oficiu de pensii e ungur, cel de la dispensar e ungur. Primarul e ungur, tanti de la bancă e unguroaică.

Limba română, predată ca limbă maternă, e o prostie. E o limbă complet diferită, foarte grea, cu o gramatică imposibilă, genuri, verbe neregulate. 90% din români, o grămadă de parlamentari, ce să mai spunem despre ministrul Educației, nu sunt în stare să o vorbească fără să facă îngrozitoare greșeli gramaticale.

Exact ca maghiara, limba română e o limbă greu de învățat.

Și de ce ar învăța-o ungurul din Vârghiș, când în județul lui iese UDMR la putere de 27 de ani, când piața muncii îi cere să fie bun la construit cabane sau la frământat pâinea, nu la făcut propoziții cu mici-murături-muștar?

Pentru că e în România și pentru că aceasta e limba țării și pentru că nimeni nu o să-l angajeze dacă nu vorbește limba țării, ar spune maică-mea care nu s-a împăcat niciodată cu ideea că o cheamă Feher.

Ungurii din Vârghiș nu vin să se angajeze în România. Când funia ajunge la par, pleacă în Ungaria, Austria sau Germania, la fel cum românul alege Italia sau Spania datorită limbii. Nu mai sunt Ceaușescu și programele lui gigant de industrializare care puneau ungurul cu sasul, țiganul cu românul în aceeași secție, la Nivea Brașov sau la fabrica de scule din Râșnov.

Acum zece ani am mers cu taică-miu în Budapesta. La restaurant, în taxi, la hotel, le spunea tuturor ceva și apoi râdea mulțumit și eu l-am întrebat ce le spune.

– „Că tu ești fiică-mea, dar că nu știi să vorbești maghiară.”
– „Păi le-ai spus și de ce nu vorbesc maghiară? Că nu m-ai învățat când eram mică și apoi ai spus că este o limbă foarte grea pe care nu are rost să o învăț că doar 12 milioane de oameni din lumea asta o vorbesc. Mai bine învăț chineză?”

Puneți-vă acum în pantofii lui Ianoș. De ce ar învăța o limbă complicată, vorbită de 20 de milioane de oameni pe glob, când ar putea foarte bine să învețe germană, engleză, chineză sau spaniolă? Ce stimulente ar avea să facă asta? Pentru că este cetățean român?

Cunosc un cetățean român care înainte de 1989 a plecat din țară, s-a întors în 1990 și timp de 27 de ani a făcut o grămadă de bani, un munte, un Everest de bani în România, dar care nu vrea și nu vorbește românește, ci doar engleză și, în momentele de relaxare, la șpriț, trece pe un soi de romglish.

De ce nu îi reproșăm acestui om că nu vorbește românește, că deși are un nume care se termină în „escu” și s-a îmbogățit aici refuză să se exprime în limba română?

De ce Ianoș dacă nu știe să zică: „Poftiți trei mici cu muștar!” e dușmanul poporului, vrea Transilvania, iar corporatistul arogant e iertat pentru că a vorbi engleză înseamnă să fii cosmopolit?

Povestea ungurului care zice „Nem tudok romanul” e veche de pe vremea lui Ceașcă. Și atunci, și acum, erorile politice, corupția, sărăcia aveau nevoie de un țap ispășitor.

Străinul, șarpele crescut la sân care va lovi când ți-e lumea mai dragă. Ungurul care țese intrigi și îl omoară pe Mihai Viteazu, îl întemnițează pe Vlad Țepeș, îl primește pe Stalin cu brațele deschise pentru că ungurul e comunist.

Știi bancul cu Gheorghe care trăgea să moară și cheamă preotul la capătâi și îi spune șoptit:

– „Părinte, aș vrea să mă botezi.”
– „Fiule, delirezi, vrei să te împărtășesc.”
– „Nu, părinte, vreau să îmi schimbi numele din Gheorghe în Gyula.”
– „Dar, fiule, ce-ți veni, tu care ești român, de ce să îți schimb acum, pe patul de moarte numele în Gyula?”
– „Ca atunci când mor, să moară un ungur.”

Când un popor face bancuri d-ăstea, nu-i de mirare că Gyula nu are niciun interes să învețe limba populației majoritare.

Nem tudok romanul.

Facilis descensus averni est.
Între blocuri, băieții se ciomăgesc cu milițieni, în curți, pe la țară, unde cei 3P ai puterii, primaru-popa-polițistu, sunt Mniezău, grataragii sunt torturați de plutonieri în civil în fața chefliilor mesmerizați, răgușită, Poliția e ca Ozzy în sevraj, rupe-oase, sfarmă-bugete, îndoaie-voințe.
Un stat slab este ca un stol de grauri, zace în țărână,  spulberat de parbrizul unui TIR.
Dar noi nu avem un stat slab.
Noi îl avem pe domnu Vela cu spinarea ruptă dar ținută în cofrajul de ghips al gecii de piele de valutist-legionar.
El veghează. El nu ne lasă la greu.

Televizorul arată ridicole scenete cu bătrâne care nu au după ce bea apă dar au la îndemână un mobil să sune la poliție să ceară ajutor și poliția, ce să vezi, apare cu oamenii legii îmbrăcați în uniforme, muc și sfârc, uniformele sunt noi, curate, apretate, milițienii oferă pungi cu păpică pentru bătrânică și, miraculos, există și un fotograf care pozează scena milostiveniei statului.
Pompieri și militari care dau flori unor asistente stropite pascal cu clor, de vecini, pozați și ei de fotografii anunțați să stea pe aproape, de unde știau pompierii și militarii unde stau asistentele, le-au urmărit venind acasă, alooo, GDPR-ul!!!!
Unde sunt fotografii ăștia când a tăiat-o Sebi din casă, când s-a semnat protocolul cu BOR, când Pimen a fost vârât în elicopter sau când Gaby a mai ciordit niște milioane din bugetul local?
Exact ca la Colectiv, PR-ul boiește gros realitatea ciupită de vărsat de vânt.
Suntem pregătiți, avem di tăte.
Dacii nu are moarte.
Normal. Nu avem bătrâni să crape ca în Spania sau Italia, noi i-am omorât demult pe bătrâni, i-am zidit în apartamentele lor între televizor, pungi pline cu pungi pline cu pungi și pisici umflate cu parizer. Bătrânii noștri sunt Anele care țin catedrala izolării neamului în picioare.
La noi mor tineri. 40, 43, 37, 50, ai noștri cad mai devreme că au trăit mai intens. Viața-n România conține mai multe E-uri, coloranți, aspartam și glutamați de sodiu. N-ați cerut voi gust? Păăăi ș-atunci?

O să fie cumplit, ne anunță un studiu făcut de Institutul de Cercetare a Calității Vieții de sub Academia Română. O să se moară de foame. O să vină Ferentariul peste Dorobanți și Săcelele peste Brașov și Teleormanul peste Sibiu și România nu o să fie dodoloață ci o scovardă ruptă-n dumnicați de fălcile calicilor.
Taxă de solidaritate ne trebuie, spune studiul făcut de Institutul de Cercetare a Calității Vieții de sub Academia Română condusă de Ion Aurel Pop care câștigă 500.000 de lei pe an. Nu anularea pensiilor speciale. Nu impozitarea progresivă a salariilor uriașe ale unora ca domnul Ion Aurel Pop.
Nu recuperarea zecilor, sutelor de milioane ciordite de Voiculești, Ghiți, Hrebenciuci, Tăriceni, Sârbi, Udre-Cocoși, Videni, Vâlcovi.
Nu recuperarea datoriilor la bugetul de stat neplătite în ultimii 30 de ani de toți mamuții economici, sparți ca o ceapă de pumnul Puterii și împărțiți între apostolii feseneului.
Taxa de solidaritate pentru cei cu venituri mai mari de 3200 de lei. Asta va salva sutele de mii de șomeri.
Pariu că toți gheboșii care înfundă jde mii de euro în buzunare vor trece toate veniturile pe un unchiuleț cu grad II de handicap obținut pe șustache pentru că i se bate un ochi sâmbăta și vor umbla în Loganuri din 2007, pretinzând că nu au niciun chior?
Pariu că vor face niște teledonuri, să ajutăm șomerii României, sunați, donați, ajutați și banii ăia vor fi, exact cum ne-am obișnuit începând cu Fondul pentru Libertate, furați?
Chiar, ce se mai aude cu banii strânși de antene pentru spitale?
Chiar, ce mai face Darius Vâlcov?
Chiar, ce se mai aude cu Mario Iorgulescu?
Oare de ce statul român nu trimite niște milițieni cu zambile din fontă să le mulțumească pentru că au dat înapoi statului român banii pe care îi datorează?
Facilis descensus averni est.
E ușor să cobori în iad.
Tocmai pentru că e atât de simplu, e foarte posibil să nu bagi de seamă unde ai ajuns decât atunci când ești în smoală până-n gât. Dar fii sigur că domnu Vela va trimite pompierul să-ți dea o margaretă și-o merdenea și pozarul să te tragă-n chip mușcând din ea, în timp ce la cur focurile Ghenei te ard.
Măcar vă e cald, va spune pompierul și va zâmbi la cameră făcând semnul victoriei.

Am văzut ieri un avion.
Mă uit mult pe cer, albastrul e gol ca mintea lui Dăncilă.
Timpul e mult, mă simt ca la etajul 4 din Universalul din Brașov, la secțiunea metraje, timpul e un sul imens de stofă din care nu mai am ce să-mi fac, am de toate, 6 costume, 12 rochii, 2 paltoane, 1 pardesiu, 1 cojoc și chiar și 8 perechi de șosete din timp. Mi-am făcut fețe de pernă și draperii și prosoape de timp și tot mi-a mai rămas o grămadă cu care acopăr pereții și eu stau îmbrăcată în timp și încălțată cu sandalele mele cu toc pe care le-am pozat și le-am pus pe facebook, luz de luna se cheamă și sunt Made in Brazil unde nu am mai fost din 2012 când nu aveam atât de mult timp pe mine ci în fața mea.
Am ajuns aici când iarna trântea ușa după ea, încă mai vibrau pereții de ger, îmi curgeau mucii când am ajuns aici și aveam geacă d-aia umplută cu puf de pinguin care a pierdut la Popa Prostu și-a trebuit să-și jumuleasc-un picior și o bucă. Și ghete aveam și iegări de lână și căciulă cu față de oaie pe care am luat-o de la Stonehenge când am crezut că o să mă rup de frig în 84 de bucățele mici, fiecare dârdâind în altă gamă. Și acum stau de-o lună goală, nu am nevoie de haine, doar de un șpray anti țânțari, căci mă ucid, mă-nfulecă, mă sug, mă umflu, mă scarpin, mă bâzâie și mă pocnesc nevrotică peste obraji și tâmple. Doar țânțarii sunt la fel ca înainte. Nu practică social distancing.
Jap. Am omorât acum unul, pe genunchi. A trecut prin pantalonul meu evazat făcut din timp, e clar că amintirile nu te pot proteja.
Ce făceam acum doi ani pe vremea asta?, mă întreb și mă scarpin furibund, rupându-mi pielea. Ce voi face la anul pe vremea asta? Voi fi tot aici, la secțiunea metraje cu timp, strângând bube și țânțari așa cum alte babe strâng pungi și pisici vagaboande?
Voi muri mâncată de propriile amintiri așteptând ca roboțelul Escu să îmi spună și mie că totul va fi bine?
Cine i-a dat numele roboțelului Escu?
De ce nu i-au spus Pinocchio dacă tot minte atât de bine?

Oare ce făceam acum 2 ani? Vă las cu Kievul până mă duc să mă lupt cu hoarda țânțărească.

La 12.000 de metri deasupra Austriei, apoi Poloniei, apoi Ucrainei, zboară un avion plin cu oameni bronzați, cu zâmbete albe, cu pectorali și bicepși lucrați, acoperiți de pânza delicată a cămășii și de stofa fină a costumului.
Unii moțăie, unii citesc ziarul, unii privesc gânditori pe geam insectarul de nori, molii și cărăbuși, imense rădăști, albine și viespi și gărgărițe din puf alb prinse de verdele pădurilor sau de galbenul câmpurilor de rapiță. Dar cei mai mulți dintre oamenii bronzați, cu zâmbete albe, lovesc tastaturile computerelor și apasă ecranele tabletelor și telefoanelor, cu încruntarea concentrată a celui care are o misiune importantă, pregătește o aselenizare, cel puțin, și iată-ne pe toți coborând în deplină siguranță între pădurile Kievului.
Și toate acestea mulțumită acestor oameni în costume, cu ceasuri scumpe și pectorali lucrați, mă gândesc, și apoi îmi spun că sigur sunt spioni. În Ucraina e război, frontul războiului cu Rusia trece prin computerele noastre, prin generatoare și stațiile de curent, prin centralele nucleare și prin bănci. Armata de spioni se risipește în sala de așteptare. Eu caut un taxi, negociez, 10 euro mă duc în viteză până la Podil, 45 de minute de goană pe autostrada dreaptă, 5 benzi, păduri, benzinării, blocuri imposibil de urâte, comunism coreean combinat cu glitz și kitsch, betoane și geamuri mici, ca niște ochi mijiți. Camioane și claxoane, ștauri pe podul peste Nipru, inox și barje, cupole aurite și pescari. Spionii sunt în lobbiul hotelului. Sunt în lift. E plin de americani mestecând engleză ca pe o gumă, lipind-o sub mese, pe pereți. De ce sunt atât de mulți?
Mi-amintesc de România anilor `90, de investitori în costume mai nefericit tăiate pogorând în aeroportul puchinos din Otopeni. Sau poate chiar la Băneasa, de cursele cu ATR-urile unde stewardese îți dădeau bomboane cubaneze să sugi în timpul decolării, ca să nu ți se înfunde urechile.
Indieni momiți cu bobițe de sticlă colorată. Asta eram noi, dolari și sticle de whisky și pachete de Kent, țara a fost fumată, băută și acum mă uit la tinerii din Kiev fumând, bând și pupându-se în parcuri, mă uit la cântărețul ambulant din fața statuii Libertății de pe Maidan care zdrăngăne la chitară Wind of change, în ucrainiană, desigur. Sper că toți sunt niște droizi din Westworld, că amintirile nu le-au fost complit șterse și au reușit să își construiască o conștiință, că percep că oamenii în costume, cu zâmbete albe și pectorali aspectoși sunt Ei, nu Noi. Sper că înțeleg că nimeni nu este venit aici, în Kiev, din compasiune. Că este o goană după proiecte, reconstrucție, resurse. Frontiera a fost mereu populată de negustori și soldați și, mai ales, de spooks camuflați în oameni de afaceri.
Miroase a marijuana pe strada care coboară dinspre biserica Sfântul Andrei. Casele sunt bătrâne, din cărămidă, dar toate privesc lumea prin ferestre termopan cu ramă albă, de plastic. Modernitatea nu a adus un stent unei inimi bolnave ci a venit ca un tricou cu Rammstein oferit la ajutoare unei bătrâne din Puchenii Moșneni.
Termopane și dale de beton, beculețe albastre strălucind peste apa neagră a Niprului. În restaurante, după geamuri termopan, spioni beau vinuri georgiene și fac planuri de luptă. Afară, o ucrainiancă încearcă să vândă, cu voce mică, ultimele 15 fire de narcise galbene care i-au mai rămas.
Chitaristul cântă, tot în ucrainiană, Nothing Else Matters a lui Metallica.

Și au trecut 30 de ani de la Piața Universității.
Popa Pimen e dus cu elicopteru la Balș. Parlamentarii sunt testați înaintea medicilor. Arafat cere imunitate pentru achizițiile dubioase. Milițienii împușcă mortal un nene înarmat cu-o foarfecă. Penețeu nu mai există. Peneleu se uită în oglindă ca agent Cooper în Twin Peaks și din oglindă se uită la el Feseneu. Pe punctul 8 de la Timișoara a crescut un munte de rahat de la o fermă de porci. Iliescu se simte bine. Și Petre Roman are părul negru. Miron Cozma trimite felicitări și candidează la președinție.
În rond nu mai sunt panseluțe.
Și nici la kioșc nu s-a mai băgat speranță.
Neputința noastră nu se tratează cu paracetamol.

Totul a pornit de la o demonstrație, cum erau zeci prin București în acele zile. Atunci grupul meu a mers la TVR solicitând sa fim primiți deoarece aveam ceva important de zis(asa credeam noi). Doream sa arătăm poporului prin intermediul postului TVR cât de greșită este intenția FSN-ului de a se transforma în partid. Nu au dorit să ne primească, T. Marieș a hotărât să aștepte, eu împreună cu restul grupului am luat decizia sa facem un eveniment încât Tvr sa vina la noi, dacă accesul nostru nu era permis la sediul lor. Așa mi-a venit ideea sa blochez rondul de la Universitate. Am fost în jur de 17-20 de oameni care am plecat din fata de la TVR și am ajuns sa blocam rondul. Spre seară au venit în dreptul la Dunărea doua autobuze cu scutieri. Speriat de ce se putea întâmpla eu cu încă un coleg am intrat în Universitate la etajul 1 de unde emitea un post de radio( parca Fan Radio se numea sau Uni Fan) cu intenția de a ruga Dj-ul sa anunțe populația că au apărut din nou scutierii la Universitate(prima data după Revoluție). A spus că nu poate așa ceva deoarece cu puțin timp înainte a venit o persoană cu un pistol în mână, l-a anunțat ca o sa venim iar dacă ne permite să spunem ceva pe post o sa fie împuscat. Am făcut de urgență doua echipe de câte 5 oameni(noi doar doua autoturisme aveam)să plecam în centrele studențești să aducem studenți deoarece întrezăream o reeditare a zilei de 21 Dec. Prima mașină a plecat în Regie iar a doua a plecat în Tei, la Construcții. Ne-am întors asa cum am plecat. Nimeni nu a vrut sa vina la Universitate. Spre norocul nostru cele doua autobuze cu scutieri s-au retras fără incidente. De aici a pornit ceea ce s-a numit Prima Zona Libera de Neocomunism. ( Romulus Cristea – Piața Universității 1990)
Duminica, 22 aprilie 1990, are loc mitingul electoral al PNTCD, unde se scandeaza cateva din lozincile care vor face cariera in Piata Universitatii: “Iliescu nu dezbina tara”, “Proclamatia de la Timisoara, lege pentru toata tara”, “Apel din Timisoara, trezeste, Doamne, tara”, “16-22, cine-a tras in noi”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Treziti-va romani, aveti din nou stapani”, “Iliescu pentru noi este Ceausescu II”, “Ceausescu nu fi trist, Iliescu-i comunist”, “Iliescu nu uita, te votam la Moscova”, “Adevarata emanatie a Revolutiei – Proclamatia de la Timisoara”, “Nu va fie frica, comunismul pica” etc.

Lasand la o parte patetismul, dar si umorul catorva din aceste slogane, ele, in majoritatea lor, depun marturie despre cateva obsesii ale celor care se considerau urmasi ai revolutiei din decembrie 1989: incapacitatea sau lipsa de vointa a Puterii de a clarifica cine a actionat violent impotriva demonstrantilor din decembrie 1989, lipsa de apetenta etica a presedintelui interimar Ion Iliescu, ca fost aparatcik comunist, somnolenta si pasivitatea romanilor de a opta pentru o comoda solutie de compromis in alegeri, care ar fi invalidat tocmai revolutia din decembrie 1989.

Dupa epuizarea mitingului electoral, o parte dintre participanti, dar si curiosi (la fel ca dupa mitingul din 21 decembrie 1989) se grupeaza in Piata Universitatii pe care o ocupa, blocand circulatia. Inca din primele zile are loc structurarea fenomenului Piata Universitatii din punct de vedere moral; pe pancartele protestatarilor scrie: “Ieri huligani, azi golani”, “Somnul ratiunii naste monstri”, “Astazi capitala, maine toata tara”, “Libertate te iubim, ori invingem, ori murim”, “Nu plecam acasa, mortii nu ne lasa”, “Vom muri si vom fi liberi”.

(https://revista22.ro/dosar/fenomenul-piata-universitatii-1990)

Citiți și vă neliniștiți.
Sper să ne vedem pe 13 iunie să punem panseluțe pe mormântul libertății noastre.

Îi zice un prieten lui Andrei că la Suceava a murit un băiat de 38 de ani, sănătos băiat, în putere, îi plăceau șprițul și discoteca și uite că îi plăcea și de Isus și învățăturile lui că s-a băgat voluntar să ajute cu mâncare bătrânii, acum cu Covidu. Isus l-a plăcut și el și l-a luat la tătică-su la prăvălie, că e mereu nevoie de oameni în putere și Covidu ăsta nu e de niciun folos, trimite numai moși, canceroși și diabetici. Ăștia vorbesc numai despre pastile și diete, și morți numai despre asta vorbesc și despre punctul de pensie și despre cât s-a făcut loboda, și nu muncesc nimic, stau și fumează în magazie și spun că s-au stricat la burtă. Vechile metehne nu mor.
Voluntarul de 38 de ani a ajuns în Rai, sper. Dar întrebarea este dacă, înainte, a avut parte de tratament, dacă cineva s-a chinuit să-l salveze, cu ventilator, cu elicopter, cam la fel cum fac acum cu arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, IPS Pimen, popă securist dovedit, tovarăș cu Năstase Adrian, cel care i-a făcut cadou sute de hectare de pădure lu Pimen, să aibă și gura lui ce mânca și de unde să pună deoparte să-și cheme elicopter la poartă.
A avut oare voluntarul de 38 de ani elicopter?
Bineînțeles că nu, stimați credincioși și credincioase, dar el era nimeni în șanț pe când Pimen este garantul cooperării, colaborării și ciordelii care leagă Biserica de Securitate prin protocoale de pe vremea Anei Pauker.
Statul taxează orice dar nu cultele.
Baba care vinde lobodă-n colț e săltată de Garcea că n-are autorizație.
Statul îmi poprește conturi pentru datorii de 13 lei, calculate din majorări la un rest de impozit neplătit, nu din vina mea ci din inepția lor.
Statul nu se atinge de banii la negru făcuți de popi, de jde milioanele adunate ilegal, căci nu există nicăieri vreo obligație ca tu, credinciosul, să fii silit să plătești pentru botezuri, nunți și înmormântări, statul tace mâlc când popii rad păduri și când mânăstiri apar în parcuri naționale, nu se atinge nimic de afacerile cu iconițe, turism ecumenic, vin și prescuri, de imobiliarele monahale nu zice nimeni pâs.
Papa Grigore al VII lea ar fi mândru de facerile bisericii ortodoxe române.
O corporație care vinde morală fiind profund amorală.
Bietul discar sucevean.
Poate că n-a murit degeaba, poate facem din el simbolul luptei cu statul român care TREBUIE să taxeze cultele religioase. Și să înceteze să finanțeze proiecte bisericești din banii noștri, fără să ne întrebe.
Dumnezeu e sus și vede, zice creștinul. Dacă vede, atunci poate dă și-o semnătură aici (e doar una din petitiile care au circulat online)
https://campaniamea.declic.ro/petitions/impozitarea-averilor-bisericii-ortodoxe-romane-penitenta-nu-opulenta

Mai jos este un text din 2014. Lucrurile s-au înrăutățit de atunci.

1998, Mănăstirea Sâmbăta, județul Brașov. Merg să fac un reportaj despre fundația Gojdu. Ghidul meu-un călugăr în a cărui chilie, pe o policioară, era un sul cu parai, cam 4 salarii d-ale mele de la Protv. Și nu câștigam puțin. Cum ai făcut banii? ”E cum? Uite iau crenguțe d-ăstea din pădure și le dau cu lac și apoi le vând pe la turiști.” E lucru cunoscut, la mănăstire vii cu sulul de parai în buzunar, că niciodată nu știi când dai peste o crenguță superb lustruită de mâinile dibace ale unui călugăr ortodox și simți că 100 de dolari e o nimica toată pentru o asemenea rămurea. Dați-mi 6. Așa spui, plătești banul și pleci fericit că ai făcut o super afacere.

Pe peretele mânăstirii, aliniate conștiincios, plăci de piatră în care erau săpate sau în bronz turnate, numele donatorilor, binefăcători ai mânăstirii. Frații Păunescu, Zaher Iskandarani, doar de ăștia îmi amintesc acum, 16 ani mai târziu. Pentru cei mai tinerei sau cu memoria halită de molii, cetățenii enumerați erau corespondenții lui Voiculescu, Copos, Vântu și Becali. Plăci multe, multe donații de la prima generație de rechinuți economici care a ieșit din pepiniera fesenistă. Hap, dar de ce fac cetățenii aceștia donații bisericii? Că au văzut în filme că mafia italiană e pe tamjă cu taica părintele? Nu. Pentru că asta e o metodă perfectă de a spăla bani. Ai dat banu pentru lucrarea Domnului, fiscu nu-și bagă nasul, popa poate să spună că ai dat 500.000 de dolari pe când tu ai dat numai 10.000. Ce contează? Cine să te caute de ouă? Ai scos 500.000 din contabilitate, ești pe minus, adio taxe. Și ăsta e doar un model.

De 4 ore citesc de nebună despre implicarea bisericii în politică. Vă dau, la final, un articol, e drept, din 2005, care mi se pare extraordinar de pertinent. Până una alta citez din el. În 2004, înainte de alegerile locale, Biserica Ortodoxă a întors spatele vieții politice.

”Decizia Sinodului nr. 410 din 12 februarie 2004 a cerut preotilor sa nu devina nici chiar candidati independenti si a rugat formatiunile politice sa nu accepte preoti ca membri si sa nu foloseasca biserica sau clerul in scopuri politice. Din partea Patriarhiei, Stoica a anuntat ca „Biserica este neutra politic, nu indiferenta la viata polis-ului. Pozitia sa ramane neschimbata: singura politica a preotilor este Biblia”. Preotii ortodocsi aveau zece zile pentru a alege intre preotie si politica. Renuntarea la preotie pentru avantaje politice imediate era ireversibila, preotul urmand a fi raspopit in perpetuitate. Tot atunci, Anania a amenintat ca Sinodul “poate si sa comande”, a reiterat ca preotii nu-si mai pot suspenda slujirea preoteasca pe timpul mandatelor politice si a spus ca preotii-politicieni vor fi discutati de curtile consistoriale. Chiar si preotii-primari trebuiau sa aleaga, desi fusesera alesi democratic si mandatul le expira in cateva luni, cand noi alegeri urmau a fi organizate. Sinodul nu cunostea numarul preo-tilor-politicieni pentru ca acestia intrasera in politica fara a-si anunta superiorii, insa conform presei ca-teva sute dintre cei aproape 15,000 preoti ortodocsi ai Romaniei ocupau posturi publice (Evenimentul Zilei, 10 februarie 2004). Decizia Sinodului a fost laudata de societatea civila ca un pas inainte in efortul de a bloca incercarile PSD-ului de a-si supune politic BOR (Evenimentul Zilei, 13 februarie 2004).

A fost necesara determinare pentru a-i convinge pe preoti ca decizia era irevocabila si definitiva. In Arhiepiscopia de Cluj doar senatorul PRM Rus a renuntat la preotie, pe cand 87 alti preoti au renuntat la politica. In Cluj, din cei 60 preoti ce si-au incetat activitatea politica, mai mult de jumatate (32) reprezentasera PSD-ul. In Arges, un preot social-democrat a ales politica, pentru ca “am servit Biserica 35 ani, e timpul sa servesc oamenii”. Primarul de Baiculesti a declarat ca va candida in alegerile locale din 2004 in ciuda deciziei Sinodului si ca, la nevoie, va “porni o noua revolutie pentru ca nu pot sa aleg intre preotie si primarie, de vreme ce ele sunt compatibile”. In Suceava, cei doi preoti din consiliul municipal au ales preotia. In Constanta, Teodosie a anuntat ca noua preoti urmau sa renunte la mandatele lor din consiliile locale, dar nu a dat detalii privind situatia sa personala. Restrictia a dus la modificarea substan-tiala a listelor electorale, obligand partidele sa gaseasca inlocuitori pentru preotii-politicieni (Informatia, 15 februarie si 11 martie 2004). Cel mai afectat a fost PSD-ul. 

Scriitorul Liviu Ioan Stoiciu a cautat sa discearna motivele pentru care BOR-ul a adoptat o pozitie atat de ferma in favoarea neutralitatii cu putin inainte de alegerile locale. Dupa el, “credibilitatea morala a BOR a fost amenintata de proprii lideri. Deodata, preoti ce devenisera senatori sau deputati pe liste de partid nu mai ascultau si chiar dadeau ordine superiorilor. Autoritatea ierarhiei religioase era stirbita.” Pentru a explica de ce Anania le-a cerut preotilor sa renunte la posturile publice obtinute ca urmare a unor alegeri libere, Stoiciu a considerat ca Teodosie, pe care Anania l-a mentionat printre cazurile problema, era cheia adoptarii interdictiei de a face politica: “Lui Teodosie ii place puterea si cu ajutorul social-democratilor viseaza sa ajunga primul mitropolit al Tomisului si Dobrogei si apoi patriarh. Vrea ca Biserica sa nu mai respecte traditia in alegerea mitropolitului de Moldova ca patriarh, si da o lupta pe viata si pe moarte pentru a deveni mitropolit,” deoarece patriarhul este ales dintre mitropoliti. Pentru Stoiciu, optiunea pentru neutralitate politica deriva din lupta de putere din Sinod intre suporterii ambitiosului Teodosie, ce-si construia cariera cu ajutor social-democrat, si oponentii sai adunati in jurul lui Anania, ce doreau ca traditia sa fie respectata in alegerea noului patriarh. Insa, conform lui Stoiciu, “decizia de a le interzice preotilor sa faca politica nu putea opri ascendenta lui Teodosie” (Cotidianul, 4 martie 2004). ”

Materialul a fost scris în 2005. Teodosie este IPS, Mitropolitul Tomisului. Este anchetat de DNA și dosarul său dormant din 2009 a fost resuscitat, bizar, taman acum, în septembrie 2014. Cine e Teodosie, vedeți aici http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/ips-teodosie–cel-mai-puternic-om-din-romania-301239. Lui Teodosie și greilor din Biserica Ortodoxă care afișează același profil de velociraptor, nu li se mai opune un Bartolomeu Anania. El a fost înlocuit la conducerea Mitropoliei Clujului de către Andrei Andreicuț, zis ”Ionică”, descoperit de CNSAS cu bube în cap la capitolul colaborare cu Securitatea și găsit vinovat că a făcut poliție politică.

Cam greu să reziști presiunilor PSD-iste atunci când ai incontinență de moralitate de ți-ai pătat strașnic sutana. D-aia e neagră, să nu se vadă jegul. Dar nu trebuie să-l vezi, că-l miroși. Pute a transpirație de țap, ascunsă sub țeapenele patrafire. Și ca o ultimă bomboană, luați de citiți articolul din adevărul, ca să vedeți cine sunt domnii ăia de trimit prin poștă îndemnuri la apărarea sfintei credințe.

http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/povestile-preotilor-ne-au-tradat-facut-pactul-securitate-lista-celor-mai-cunoscuti-duhovnici-romani-l-au-vandut-dumnezeu-1_53451f860d133766a8a10002/index.html