Lui Iulian îi e rău. Vomită, are frisoane, diaree, mai vomită puțin. Și are aritmie. Inima duduie ca un motor de tractor.
Vrea să meargă la spital.
E vineri seara, de fapt noaptea, 1 dimineața. În Sapporo.
Nu știu la ce spital să merg așa că mă uit pe net, caut salvare, găsesc un serviciu de ambulanță care oferă translatori. Sun, dîîîîr-dîîîîîr, 2 secunde și răspunde o domniță care înțelege că vorbesc în engleză, spune ceva în japoneză, mă lasă să aștept alte 16 secunde pe fir și apoi o voce de bărbat mă întreabă în engleză cu ce mă poate ajuta.
Urmează o conversație de 20 de minute, lângă translator este un medic sau cineva care așează niște întrebări cu grijă în coșulețul conversației: ați mâncat ceva dubios, la ce oră, când ați început să vomitați, de câte ori, vă doare în coșul pieptului, sunteți amețit, vă doare capul?
Lui Iulian inima continuă să îi care pumni în piept, le spune, hm, atunci mergeți la spital. Aceasta este adresa.
E 2 dimineața. Spitalul general are ferestre mari și un hol de hotel așternut cu mochetă verde cu model galben, nu orișice model ci linii de demarcație care îți spun unde stai la coadă pentru fiecare ghișeu. Unul este casierie, altul este recepție pacienți, mai sunt încă două. Nu sunt separate prin nimic, de fapt sunt niște computere așezate pe o recepție de lemn mat, super chic. Mocheta înghite zgomotele, cred că a înghițit și oamenii.
Simți că ai intrat într-un horror șaptezecist. Dar speri că este un porno făcut de un art house.
Nu avem noi norocul ăsta.
O fată în vestă și fustă de stofă apare disperată dintr-o cameră din spatele recepției. Își cere scuze că ne-a lăsat să așteptăm, mai apare un cetățean în cămașă și pantaloni de stofă. Ăsta are crocși în picioare. Le explicăm despre ce este vorba. Încercăm.
Nu știu engleză dar nu e problemă. Fata produce o tabletă și pe ecran apare un domn pe la 65-70 de ani, căști și microfon ca Madonna în concert, care traduce dialogul dintre noi.
Recepționera în vestă dispare câteva secunde și reapare cu niște formulare de completat cu nume, adresă, număr de contact, simptome, alte boli pre-existente, alergii. Dăm pașaportul la scanat nu înainte să ni se ceară voie.
Putem să vă luăm datele?
Sigur că da.
Femeia încropește un dosărel și ne duce la medic. Străbatem holul cel mare cu mochetă groasă, trecem pe lângă scaune de piele așezate lângă automate de sucuri și cafea, sandvișuri și bomboane, intrăm pe o venă laterală în corpul spitalului unde lumina e mai crudă și mocheta e înlocuită de un cauciuc rozaliu. Înainte de a intra în cabinetul medicului, Iulian este poftit să se așeze, să-și pună brațul într-un aparat care arată ca o mașină de tocat carne și i se ia tensiunea.

Toată recepția, cu tot cu discuție, tensiune și drum a durat 17 minute.

Medicul are și el tableta-poartă stelară care îl aduce în cabinet pe bătrânelul traducător, reluăm povestea. O asistentă sobră, profesionistă, cu mască la gură, purcede la efectuarea unui EKG.
Inima e razna.
Throbbing, zice google translate căci moșulică a fost trimis la culcarem puțin înainte de EKG și am rămas doar noi 4 și puțina engleză, ca un balonaș de săpun pe care îl suflăm de la unul la altul.
Iulian e poftit să se întindă într-un alt salon unde sunt 4 paturi, cu perdeluțe, cu tot soiul de apărățele ieșind din pereți. Asistenta profesionistă târăște un alt aparat pe care îl mufează la Iulian, o altă asistentă îi face ecografia. Medicul nu îl atinge cu un deget.
Urmărește cu atenție și îngrijorare, ca Iohannis, desfășurarea de forțe.
Aparatul bipăie, aruncă lumini roz, arată ritmul, pulsul, tensiunea și numerele câștigătoare la loto. Profesionista face și un test de sânge.
Putem să vă facem o perfuzie cu ser fiziologic că sunteți deshidratat?
Sigur.
Așteptăm. Trec orele. Facem conversație. Pe unde ați călătorit? Cât timp?
După ce se uită la rezultatele testelor și la ecografie, medicului îi este clar: este de la stres. Stresul călătoriei, sunteți într-o țară străină, normal că organismul a luat-o razna.
Haaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!

Dacă ai știi de unde venim noi băiatule!!!

Venim din țara în care dormi iepurește, din țara în care dezvolți ticuri isterice de verificat dacă ai încuiat mașina și ai pus alarma, unde te întorci din drum că nu știi dacă ai încuiat ușa. Țara în care ți-e frică să te sui într-un taxi că cine știe dacă-ți dă în cap soferul, în care ți-e teamă să îi spui ceva chelnerului nesimțit că știi sigur că o să-ți scuipe în mâncare. Țara unde trenul întârzie cu orele și habar nu ai, că s-a stricat tabela de afișaj electronic și doamna de la informații e plecată să facă pipi.
Țara unde dacă ai ratat 1 fracțiune de secundă plecarea la semafor, ești mitraliat cu o rafală de claxoane, unde motocada securiștilor e mai șmecheră ca salvarea, unde la spital te târăști pe coate de durere și ești ignorat atâta timp cât nu ai venit cu pile.
Cum să fii stresat în Japonia?
Pe bune?
Acesta este locul în care totul funcționează uns.
A plouat torențial, sunt întârzieri în Hokkaido pe liniile de tren locale și pierzi conexiunea?
Domnu naș, uniformă bej, șapcă militărească, mănuși albe, se oprește la fiecare scaun, verifică dacă trebuie să fii în următorul Shinkansen, notează ceva pe un tabelaș și gata.
Când ajungi în gară, 5 fete cu pălăriuțe și veste roșii te conduc la casa de bilete unde au suplimentat personalul. Sunt 5 bărbați care au fost înștiințați de nașul cel elegant unde aveai biletul la trenul vechi și îți dau similar. Mie nu îmi găsesc la geam. Își cer scuze și funcționarul și domnișoara cu pălărie roșie și un alt ceferist în bej care stă mai mult frânt de mijloc, aplecat într-un gest de considerație combinat cu scuze adresat pasagerilor care, nu-i așa, au trecut prin stresul de a întârzia o oră la întâlnirea cu Tokio.
Hahahahahahahahahhaaaaaaaaaa!!!!
Îmi amintesc de discuția pe care am avut-o acum vreun an cu o taiwaneză venită la Brașov care încerca să ajungă la Peleș. Nu înțelegea nimic. Pe internet era un orar, la gară altul. Care e trenul bun? De ce nu anunță întârzierile? De ce nu se pot face rezervări pe internet ca să ai eticket, dacă sunt destinații atât de populare de ce nu sunt trenuri mai des, de ce sunt murdare vagoanele, de ce aparatul din gară de unde poți să cumperi bilete nu are și setări în engleză?
Hahahahahahahahahahahahhahhhaaaaaaaaaa!!!!

Iulian probabil a mâncat ceva stricat. A vomitat, a avut diaree, s-a deshidratat de unde și reacția inimii.
Nici vorbă de stres.
Din toate țările lumii ăsteia în care am fost până acum, România e singura țară capabilă să te ucidă prin stres. Un Guantanamo de 19 milioane de oameni, unde se aplică toate torturile practicate în închisorile secrete CIA. De la înjosire, la privare de somn.
Și nici măcar nu primim uniforme d-ălea vesele, portocalii.

În 1897, RL Jefferson, un melanj de Lance Armstrong și Bear Grylls, ajungea în una din numeroasele lui expediții pe bicicletă în Rusia țaristă până la Krasnoyarsk, atunci un târguleț micuț de pe Enisei. Acum capitala administrativă a unei bucăți uriașe de Siberia, orașul unde statuia lui Lenin e atât de frumoasă și completează atât de elegant piața centrală (asta spunea ghida Larisa), încât localnicii nu s-au îndurat să-i ardă 3 baroase și s-o dea jos de pe soclu.
Și bine au făcut că au fost liniștiți, uite că acum Lenin a revenit în forță. Și Stalin a revenit în forță. Ultimul iese miss în fiecare an la concursurile de cel mai frumos, mare, curajos rus. Deși, nu-i așa, e gruzin.

Dar revenind la RL Jefferson, sosind dumnealui în 1897 în orașul de pe malul Eniseiului a descoperit că populația formată în marea majoritate din foști deținuți era extrem de suspicioasă în privința celor care nu puteau proba cu documente apartenența la micul trib al rău-făcătorilor respectabili.
Jefferson a aflat povestea unui negustor care, curat fiind, era paria, afacerile nu mergeau, neam nu putea să își atragă clienți din rândurile mândrilor krasnoyaskari.

Așa că negustorul a apelat la o măsură disperată. S-a dus la Sankt Petersburg, a dat în cap brutarului sau a împins în fața trăsurii o bătrânică, a înjurat un sergent sau…pe scurt a făcut o infracțiune care era pedepsită cu exilul în Siberia. După ispășirea scurtei pedepse în Irkutsk s-a întors acoperit de lauri în Krasnoyarsk unde a trăit fericit până la adânci bătrânețe. Și, desigur, afacerile i-au mers strună.
Încă de când am auzit povestea asta, acum o lună, mă tot gândesc la asemănarea cetățenilor din Krasnoyarskul sfârșitului de secol XIX cu cei din parlamentul României.
Suspiciunea față de puținii curați, linșajul celor care nu au cv-ul corespunzător, ostracizarea oneștilor se practică în Legislativul românesc ca într-un târg de la capătul lumii unde mâna legii nu ajunge să se scarpine. Și cu toate astea, exact ca în Krasnoyarsk, infracționalitatea grupărilor parlamentare nu înseamnă dezordine. Pentru că, în această Siberie politică populată de derbedei, lăutari și mercenari care este parlamentul României, există un cod de reguli care este aplicat cu sfințenie.
Ascultă-ți șeful pe linie de partid, fură cu 6 mâini, pentru partid, ajută-ți colegii care fură cu 6 mâini, pentru partid, nu ieși din linia partidului și nu-ți fă griji, chiar și în cazul în care capul tău va cădea. Doar știi bine că trebuie câteodată să dăm impresia că funcționează justiția, vom avea grijă de tine și de familia ta, vom avea grijă să nu pierzi niciunul din bănuții făcuți, vom avea grijă în 2, maxim 3 ani, să fii eliberat.
Când ești la capătul hărții, despărțit de restul lumii civilizate de mii de kilometri de prăpăstii educaționale, munți de impostură, văi de sărăcie, regulile lumii civilizate nu se aplică.
Păi ori suntem golani, ori nu suntem? cerea solidaritate țiganul cu perversa de pe Târgu Ocna.
Începe sesiunea parlamentară de toamnă. Bunghiu pe portofele. O să fie rău, dar rău de tot. Și cine nu e cu ei-încă-dacă vrea să joace barbutul politicii românești trebuie să facă un drum până la Petersburg, să înjure un comisar european sau să deturneze un fonduleț ceva și, demonstrându-și astfel abnegația și dăruirea pentru cauza infracționalității parlamentare, poate să primească chiar preșidinția unei comisii. Să spunem finanțe sau apărare.

S-o găsi ceva.
Căci dacă e ceva ce există aici, în Siberia politică românească este răsplata. Nimeni nu este lăsat să plece cu mațele gheorțăind acasă, mai ales după ce a adus un serviciu comunității.
Lannisters always pays their debts.

Presedintele Frantei tine de mana o doamna vadit mai in varsta. Nu e mama lui, dar psihanalistii de cratita care populeaza fiecare sufragerie cu mileu pe televizor din lumea asta spun ca diferenta de varsta dintre cei doi e semn de infantilitate a celui mai tanar. Maica-mea e oripilata. Imi spune: „Cum sa umbli tu, baiat tanar si frumos, cu femeia asta cu 20 de ani mai batrana decat tine?” Ii zic ca am vazut-o pe Sharon Stone la Bucuresti cu un fecior, el de 27 de ani, ea de 54, si nu am simtit nici o clipa ca tanarul se uita la ea ca la ma-sa.

„E altceva, Sharon Stone e frumoasa”, insista maica-mea. „Asta e urata, uite si tu ce riduri are. O sa aiba 80 de ani cand el o sa aiba 55.” Dar Picasso, Murdoch, dar Paul McCartney si Mandela si Onassis? Ei de ce pot sa aiba neveste cu 40 sau 60 de ani mai tinere? Pentru ca ei sunt barbati, nu conteaza cum arata. Trebuie doar sa aiba bani si putere. Puterea si banii sunt sexy. Dar femeia asta cu riduri, profesoara de franceza, nu are nici bani si nici putere. Ce este sexy la ea? Nimic, decide maica-mea. Presedintele Frantei este ticnit. Si prietenul meu, mai tanar cu 10 ani decat mine, este la fel de ticnit. Iar eu sunt, oficial, o cougar.

Continuarea aici

De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

Shinkansenul Nozomi trebuie să plece la 12.23 dar are 6 minute întârziere. Mecanicul spune ceva agitat, o doamnă preia și ea informația și o dă mai departe ca pe o cărămidă fierbinte de care vrea să scape.
Sfârșitul lumii.
Nici Japonia nu mai e ce era.
Chiar așa, ce era?
Acum 72 de ani, pe 9 august, Fat Boy a turtit Nagasaki-ul desăvârșind anihilarea militară a Japoniei. Cu 13 milioane de șomeri, criză energetică, alimentară, constituțională și identitară, pierderea coloniilor, yakuza înfloritoare, ocupație americană, dispute teritoriale cu URSS (nu există nici acum un act formal prin care cele două țări să fi încheiat ostilitățile,  Rusia- urmașă a URSS, rămânând agățată astfel în acest război uitat într-un colț pe etajeră cu vecinul de la est), Japonia nu părea să își mai revină vreodată. În 27 de ani de la bomba atomică, adică 72, Tokyo era deja o metropolă futuristă, neoane, poduri suspendate, autostrăzi cu 5 benzi pe 3 nivele, trenuri ultra rapide care, încă din 1964, fugeau cu 250 la oră, apartamente de tip capsulă, megastructuri de zeci de etaje.
Dar de ce vorbim despre 27 de ani?
Pentru că atât a trecut de la Revoluția română, evenimentul acela care a readus carnea și untul în magazine și a păstrat Securitatea la putere.
27 de ani în care, la noi, s-au construit câteva sute de kilometri de autostradă, în care s-au furat 412 PIB-uri ale Japonie din `72.
Dar de ce compar eu românii cu japonezii? Ei, se știe, sunt roboți, nu au sentimente, de la orez sau pește crud nu le vine să facă altceva decât să muncească. Noi știm să trăim, să ne distrăm, că asta e important în viață.
Drumul, nu destinația.
Atunci zic să ne comparăm cu Rusia. Cei 9289 kilometri de cale ferată ai Transsiberianului au fost construiți între 1891 și 1916. De ruși, care se știe că nu mănâncă orez și pește crud până să-și piardă uzul rațiunii, care se știe că au, ca și noi, darul băuturii.
25 de ani și rușii, cu lopeți și hârlețe, fără tehnologie, ingineri, extratereștrii, banca mondială, au făcut ditamai cezariana Siberiei, de la Baltică la Pacific. Cu pârnăiași și chinezi, cu militari și revoluționari, cu niscaiva nemți și polonezi, cazaci și evrei.
25 de ani în care Bucureștiul nu a putut să întindă mâna pân la Otopeni, paralizat de corupție, prostie, indolență, hoție.
Țara unde timpul trece invers, unde ne naștem bătrâni și murim îmbrobodiți ca niște sugari de bandiții ăștia bagabonzi care ne conduc pentru că noi suntem atât de proști încât să îi alegem. Și suntem și mai proști încât să nu înțelegem că ei sunt acolo ca să ne servească pe noi, nu clanurile lor de ciorditori securiști.
27 de ani de la Revoluție, pierduți într-o țară unde bărbați în rochii întinse peste burți imense, cu grăsime în bărbi și slinoși în vorbe, turnători la securitate, pedofili apărați de babe sărmane care nu înțeleg că părințelu le-a violat nepoțelu, decid cine câștigă alegerile și ce să scrie în Constituție.
27 de ani, anii mei, de care și-au bătut joc nemernicii ăștia inculți, troglodiți de parcă acum aș putea să zic: stop, e prost scriptul. Aruncă-l la coș, dă niște coli albe, dă timpul înapoi, fă o cafea și hai să ne apucăm de alt scenariu.
Mă rog ca japonezii să inventeze mașina timpului. Sunt sigură ca se lucrează intens la asta, într-un laborator pe undeva pe lângă Nagoya.
O vor face în mult mai puțin de 27 de ani. Și când o vor avea gata, o să fiu prima care o să  dea o raită cu ea. Destinația: anul 1989. Ziua, decembrie 22. Ion Iliescu nu ar mai ajunge la televiziune. Nici Gelu Voican Voiculescu nu ar mai ajunge la televiziune. Nici Militaru la CC, iar lista securiștilor ticăloși care au pus laba pe viitorul meu va fi publicată în primul număr al Scânteii transformată în Adevărul.
Poate chiar sub semnătura lui CTP.
Și dacă nici așa nu reușim să avem și noi un tren până la aeroport în 27 de ani, atunci mai fac o tură cu mașina timpului, de data asta mă opresc în maternitatea din Brașov, pe 10 august 1974 și mă autorăpesc, ducându-mă în Japonia. Să cresc între oameni fără sentimente, care beau sake și mănâncă orez și pește crud și nu îl au pe Eminescu să îi judece.
Generalul Douglas MacArthur spunea că japonezii sunt un popor de copii de 12 ani.
Cine n-ar prefera să trăiască în curtea școlii, decât în curtea închisorii?

 

În ultima duminică din iulie, în Vladivostok s-a sărbătorit ziua marinei. Cu dimensiunile ridiculizate de distanță, un convoi deschis de o navă școală de război urmată de alte 5 nave militare și închis de un submarin a intrat în golf dimineață la ora 7. Le-am văzut de pe geamul Rusiei02, transsiberianul obosit de atâtea păduri cu mesteceni câte i-au rămas între dinți, acum apropiindu-se târșălos, ca un copil care vede prima oară marea, de plaja Pacificului.

Să vezi tu că dobitocul ăla gras de acilea, ia zi bre, câți kilometri sunt până la Fenian?

600.

Cam cât de la București- Oradea. Ce ziceam? Să vezi tu că foca buhăită a dat drumu la război.

Niet, niet, niet, ne-a liniștit Slava, taximetristul care ne-a și tapat urgent de 100 de firfirei în plus, că liniștea sufletească nu poate fi gratis, nu-i așa? E ziua marinei, neapărat să veniți că o să fie cu artificii. Sărbătoare mare, uite, au blocat și străzile.

Doi milițieni cu chipiuri rotunde și albe, arătând cumva ca niște oameni de zăpadă așezați în cap, cu bulgărele cel mai mare așezat cel mai sus, ne opresc. Nu este voie să trecem dar Slava zice că suntem românschi, ce dracu sau Dumnezeu sau cineva, doar ce-o să facem? Nu o să scoatem un lansator de rachetă tip praștie și o să spulberăm mica flotilă festivă așa că cei doi oameni de zăpadă se scobesc în buricul-nară și decid să ne lase să ne apropiem. Ne uităm lung la nava gri de război care pare minusculă și submarinul care e de-a dreptul hazliu de pitic dar apoi mă gândesc că doar ăia cu penisul mic își iau submarine uriașe așa că nu râd.

Nici măcar nu zâmbesc. Ci mi-e fricuță de poporul ăsta atât de războinic, care oricând se bucură la o paradă, la o explozie, la o ceremonie pentru eroii căzuți, răniți, morți, ridicați.

În muzeul din Vladivostok este o sală cu Lenin. Sunt 8762 de statui ale lui Lenin și printre statui e un grup de turiști chinezi care face oooooo și aaaaaaaa, gem toți la auzul informațiilor cu care îi torturează ghidul. Lenin tânăr, Lenin cu basca pe dreapta, Lenin cu basca pe stânga, carpetă cu Lenin, Lenin cu basca pe spate, Lenin încruntat, Lenin cu mâinile în buzunare, Lenin fără buzunare căci e doar bust sau doar cap.

Cu toate acestea Vladivostokul e singurul oraș pe care l-am văzut în Rusia-asta nu înseamnă că nu mai există altul-unde în piața centrală nu este Lenin. Nici măcar bulevard nu e Lenin, în orice caz nu unul principal.

Vladivostokenii ăștia or fi ei mai cu moț?

Cu moț nu știu, dar sigur sunt mai cu dungi.

Ieșiți toți în tricouri de mariner, cu drapele ale marinei rusești- două dungi albastre pe diagonala unui dreptunghi alb-scoase pe geam de mâini de flăcăi rumeni. Se claxonează sălbatic, unde dracu să parchez, toate parcările sunt pline, se vâră mâna în claxon, davai, davai, harașo, e un vacarm care acoperă muzicile menestreilor îmbrăcați și ei, cum altfel, tot în tricouri dungate. Se zdrăngăne la chitară, se cântă la acordeon, se face plajă, o escadrilă pe hidrobiciclete iese în golf și atunci, auuuuuuu!!!! țipă turiștii chinezi și duc mâna la gură în panică, vasul de război începe manevrele și începe să se tragă.

Artileria bubuie.
I se răspunde cu răpăit de mitraliere. Rușii de lângă mine continuă să înghită sushi, acum ce, nu ne-om opri nici dacă Fenianul trimite, din greșeală, o nucleară peste noi.
De fapt, Coreea de Nord nu trimite în Vladivostok decât muncitori. De câteva luni a apărut un nou feryboat care leagă Rusia de ultimul bastion al comunismului din lume.
Disperat să facă bani, nepotul supraponderal trimite la ruși forță de muncă și partidul înhață 80% din veniturile muncitorilor. Chiar și așa, cu doar 20% din bani rămași în buzunar, nord coreenii sunt disperați să muncească aici, dau șpăgi să fie trimiși în Vladivostok, trudesc ca niște sclavi, de dimineață până seara, nu fac nimic decât să muncească, să mănânce și să doarmă. Și rușii care îi angajează spun că dorm foarte puțin.
Pe promenada ruptă în picioarele miilor de oameni veniți să aplaude spectacolul marinei rusești nu sunt nord-coreeni. Sunt undeva la marginea orașului, înghesuiți într-o batistă, păziți ca ultima pereche de păsări dodo de oamenii partidului.
Nu au cum să scape și nici nu cred că ar vrea să fie aici, în răgetele rușilor rupți de șpriț, agitați de răpăitul artileriei navale care ar fi trebuit să spulbere armada de hidrobiciclete dar uite că nu o face.
Fluturând stegulețe cu secera și ciocanul, potrivindu-și în oglindă chipie de amiral sau băști de ofițer, vladivostokenilor li se rupe de tragedia coreenilor. Stalin privește undeva în viitor de pe un poster lipit la intrarea într-o cafenea.
Orașul și machismul lui îmi aduce aminte de sistemul de camuflare folosit de un anumit tip de liliac din Amazon. E atât de mic și de plăpând încât are nevoie să ascundă asta. De aceea, atunci când doarme, în timpul zilei, liliecii se așează pe trunchiul unui copac, înșirați unul în spatele altuia, arătând astfel exact ca un șarpe care se odihnește la soare.
Când ești slab, ascunde asta și pretinde opusul.
Kim-Jong-un știe asta.
Putin știe asta.
Mai rău este atunci când joacă atât de credibil încât o lume întreagă nu vede că împăratul e în penisul gol.
Buuuuuummmmmm!!!!

Tunurile de pe nava de război risipesc fum care se așează în V deasupra apei.

VVV.

V for Vendetta. Poate.

Trenul de pe linia Yurikamome alunecă silențios printre incredibile dovezi ale geniului inginerilor japonezi. Poduri suspendate peste șosele desenate de o civilizație superioară, niște Prometei îndrăgostiți de sake care au venit aici și, în schimbul unui butoiaș, i-au învățat pe japonezi să nu se sperie de gravitație. Aici cazi doar în sus, te prinde un avion care va trece pe lângă tine sau poate chiar o rachetă. Nu-ți fă griji inginerule, nu te teme muncitorule, ridică prisma asta la 600 de metri de apă și, dacă așa crezi tu că o să arate mai bine, așează globul acesta gigant pe acești piloni firavi dar lungi, până la lună.
De ce nu?
Acesta este motto-ul orașului care nu zice niciodată nu, resetat în 1945, într-o vară fierbinte ca cea de acum. La televizor, Kim-Jong-un amenință că țara lui Trump va fi înghițită de o sferă de foc dacă America va continua politica agresivă față de Fenian.
Oameni grași jucându-se cu focul.
Acum 72 de ani, la 8 și 15, Hiroshima era evaporată de Little Boy, copilul altor ingineri care nu se temeau să se joace cu focul. Războiul nuclear a împlinit azi 72 de ani. E zodia leului. Ca mine.
Acum 2 ani am fost la Hiroshima și am scris ce am văzut.

 

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?