Vreau să-mi fac pașaport. Nu pot fără să stau la coadă, de la 7 dimineața, deși biroul se deschide la 8.30. Asta e la Brașov. Există o mașinărie care ar trebui să scuipe numere de ordine dar la ora 8.35, după ce toți ăia care au venit de la 7 și-au luat bilet, anunță sec că nu mai se eliberează numere de ordine. Mă aștept să se așeze picior peste picior și să-și facă unghiile. Mașinăria, da.
La București nu e chip să treci de un zid de oameni înrăiți de așteptare. Aici numerele de ordine sunt necunoscute, la fel de misterioase ca săpunul și pasta de dinți, miroase a transpirație, bilă revoltată și a draci. Unde te bagi duduie, nu vezi că e coadă?
Încerc rezervările pe net. Azi nu pot face. Nici mâine. Poate poimâine. Softul adus din Suceava în noiembrie a avut durata de viață a unei perechi de șlapi chinezești. Uite că peste trei zile totuși se poate. Mă arunc să completez tabelul, scriu numele, scriu ce vreau, scriu de ce vreau ceea ce vreau și dau enter.
Pe ecran, cu roșu, apare: țeaaaaapăăăăăăă!!!
Nu scrie exact așa. Adevărul mestecă tic-tac dar respirația usturoiată tot mă lovește în nară. Scrie: intervalul orar selectat este deja rezervat.
Păi cum?
Computerul acum nu mai mă lasă să selectez nimic. Dar dacă apăs pe săgeata asta și mă duc într-un nou mâine, uite că iar e loc. Refac traseul, enter, țeaaaaapăăăăă!!!
Softu e pizdit. Nu merge neam.
Mai bună e mașina cu bilete de ordine de la Brașov. Aia măcar are sinceritatea abruptă a unui sas care vrea să se culce cu tine, dar nu are unde, că stă cu mă-sa.
Sunt 131 de bonuri date. Eu am nunărul 53. Sunt mulți țigani cu copii. Număr 3 copii cu papion la 8. 45 dimineața. Mai sunt și țigănci vospite blonde care vorbesc tare. Una dintre ele zice: haoleu, nu am actu ăla făăă, trebuie sã mã întorc cu el dar sã stau iar la coadã șefu?  Păi cine ne lasă pe noi sã ne bãgãm, că uite câți sunt?
Șefu le spune că să explice situația celorlalți cetățeni care așteaptă. Țiganii cu copii, chiar și ăia cu plozi cu papion, sunt mai înțelegători. Românii sunt dârzi. Folosesc persoana întâi singular: păi de ce să te las eu pe tine, păi de ce nu ai adus actele, păi să mor eu că nu intri înaintea mea. Țigăncile blonde vorbesc cu domnu. Domnu are piciorul mic, mâini mici dar o răutate enormă.
Sunt trei birouri unde depui dosarele. Merge treaba destul de repede. Mie îmi face poză, îmi ia actele și îmi spune: păi vezi mami, s-a rezolvat.
Întreb de ce este atât de multă lume. El zice că nu știe. Dar au înebunit de tot. Nu se mai respectă calendarul clasic. Înainte, în aprilie era liniște, înainte, după Paște, se linișteau lucrurile. Acum nu. Și ei sunt doar 7 deși schema este de 27 de oameni. Și o să intre în mai în concediu. Atunci să te ții.
De ce nu angajați?
Nu-mi mai spune mami acum. E clar că nu sunt o mami dacă sunt atât de naivă. Pentru că nu au de unde să angajeze. Pentru că nu se mai fac oameni ca pe vremea noastră. El a fost sărac când era mic. Toată copilăria nu a avut decât o banană. Și aia verde. A mâncat-o după o săptămână. A fost învățat să lupte pentru orice. Nu ca ăștia tineri. Toți pică examenul psihologic. Toți sunt slabi. Crescuți în puf. Nu ai cum să angajezi oameni crescuți în puf să-ți primească actele pentru pașaport, să apese pe buton și să-ți facă o poză, să-ți spună: reveniți în 10 zile.

Trebuie niște dragoni, niște lei, niște urși grizzly care să facă asta.
7 din 27.
Nu am nici acum pașaport, tati. Nu s-a rezolvat. Nu am adus nu știu ce despre care funcționarul leu-tigru-dragon nu știa, doar șeful lui știa.
Softuri din Suceava care au hotărât că e timpul să se pensioneze. Trezit la 6 dimineața ca să stai la cozi de 4-5 ore pentru ca mașina care dă numere de ordin să nu te refuze.
Dar ce-mi trebuie atâta călătorie? Mai bine să stau acasă, pe curul meu, în superba Grădină a Maicii Domnului.
P. S. Oare firma din Suceava e tot a lui Ghiță? Oare nu există niște măști cu Tăriceanu, ca să mă bag și eu în față?

Satul toarce ca o pisică ghemuită sub norii grei care se opresc miraculos la 3 metri de coama dealului. E verde mult și gri mult și casele somnolente cu streașini strâmbe au toate acoperișuri roșu-tomnatic.
Țipenie pe străzi.
Ba nu, încet, împingând cu pieptul aerul care pare să îi opună rezistență, o bătrână în negru trece pe lângă mașină. Are mâinile prinse la spate, ca un lider sovietic îngândurat: să apese sau nu pe butonul roșu care va aduce întunericul peste Terra? Așa arată bătrâna și mă întorc să o văd din spate.  În peisajul verde-gri-ruginiu-negru apare, neverosimilă, culoarea galben.
Bătrâna ține ca pe-un hanger o banană coaptă.
În lumea asta abia ieșitã din iarnă, atât de verde că te dor ochii de atâta tinerețe, o banană coaptă e o mașină a timpului, venită dintr-un viitor plin de răspunsuri la întrebările noastre. L-au condamnat pe Dragnea, a dat Kim Jong-un cu bomba, a ieșit Le Pen președinte?
Banana știe sigur toate ăstea dar tace în mâinile bătrânei care sigur a chestionat-o înainte. O să mor anul ăsta? O să mă îngroape lângă Ioșca?
E posibil totuși ca banana să nu știe maghiară. Nici română nu cred că știe. E o banană care vorbește fluent spaniolă și engleză, are și certificat de traducător.
Ar putea totuși să se înțeleagă cu fructele de pădure de aici, cu murele și afinele, cu fragii și cu dovleceii și castraveții, căci toți fac parte din aceeași familie. Dar toți verișorii ei din satul unguresc sunt acum doar un gând verde sub un cer gri.
Mașina trece prin pădurea de fagi. Nu știu cum arată fagii dar am certitudinea că ăștia trebuie să fie fagi. Dintre frunzele putrezite de pe jos se ițesc, ca degetele școlarilor atunci când știu răspunsul la întrebarea învățătoarei, ciuperci translucide.
Șoseaua e pavată cu piatră cubică, așa trebuie să fi fost toate drumurile în anii 50 și în anii 60 și în anii 80 când încă nu apăruseră regii asfaltului sau lorzii bordurilor.
Pădurea e atemporală, poate e doar o cută a timpului care ne va duce nu la Baraolt ci în 6 decembrie 1976, când am văzut prima banană din viața mea. Nu era atât de galbenă ca a bătrânei. Oare venea din Ecuador sau din Belgia? Chiar așa, știați că Belgia este al doilea cel mai mare exportator de banane din lume? Unde Dumnezeu le-or crește, că e clar că nu le aduc din Congo, acum că nu mai sunt colonia lor? Sau poate le aduc din Congo?
Pădurea se isprăvește abrupt și țâșnim într-o câmpie pe care berze cu un aer contrariat, ce caut eu aici?, de ce m-ai adus dragă în mizeria asta?, așa par că se întreabă, pășesc atent, cu mișcări îngrijorate, să nu se murdărească de verdele ăsta proaspăt vopsit.
Grauri se ridică în stoluri incoerente, se strâng, se risipesc, se înalță vertical și se răzgândesc luând brusc o curbă la stânga. Se joacă, îi urmărește cineva și vor să își piardă urma, sunt năuci? Habar nu am.
Conacele se surpă, copacii înfloresc alb și în restaurant, într-un acvariu imens, pești mov și portocalii deschid și închid gurile, ca și cum au renunțat să îmi mai spună ceva.
Iar chelnerul ungur zice să ne uităm la lista de deserte și eu mă gândesc doar la banana bătrânei.
Oare chiar știa dacă o să câștige Le Pen?

Azi e ziua în care în sfârșit, public, îi spun adio lui Traian Băsescu.
De-a lungul anilor ăstora în care l-am susținut în ciuda ambițiilor politice ale fiică-sii, în ciuda amorului gros pentru manele și pocnitori de Buzău, în ciuda Videnilor, Bercenilor, meltenilor, în ciuda cumetriilor cu țigani și tâlhari, în ciuda piruetelor groase în dansul cu lupii, în ciuda barbutului cu viitorul meu, în ciuda a toate astea am crezut că schimbările bune din România începând cu 2004 i se datorează. Că actul de condamnare a comunismului nu e o farsă, că înființarea DNA-ului nu e un truc, că băgarea lui Năstase, Voiculescu, Patriciu sau Vântu la bulău nu au fost niște vendete ale dumisale.
M-am uitat la el ca la un personaj providențial, omul cu obrazul îndeajuns de gros încât să poată să se bată cu balaurul pesedist, marinarul care a supraviețuit atâtor sifilisuri și mahmureli, încât are ficatu îndeajuns de călit să poată metaboliza virusul corupției.
Ne trebuie un Shrek d-ăsta, mi-am zis, nu merge cu mănuși când ai de-a face cu Năstase, Hrebenciuc, Mitrea, Patriciu, Vântu, Voiculescu. Da, e grobian, da, hăhăie și e îndrăgostit de o platinată trupeșă care are ambiții de primă doamnă. Dar uite cum i le zice lui Ponta, uite cum dă de pereți cu Geoană.
Mi-am spus, după alegerea lui Iohanis, că în 6 luni mutul o să ne facă să-l regretăm. Că dispariția umbrei lui de pe scena publică o să facă loc obrăzniciei lui Ponta, vicleniei țărănești a lui Dragnea, tupeului lui Tăriceanu, ohhh, cum o să-i ducem dorul marinerului care i-ar fi lovit cu ziarul peste bot și i-ar fi trimis la culcare. Că nu e nimeni ca el, atât de pregătit pentru glodul României.
Dar uite cum Traian Băsescu nu este nimic din lucrurile pe care le-am crezut eu despre el. Uite cum Traian Băsescu nu este omul providențial, nu este nici măcar un om.
Este doar un bărbat îndrăgostit, un animal prins într-o furtună de hormoni, păcălit de propria chimie.
Cândva, în septembrie 2014, un tânăr deprimat că a fost părăsit de iubită s-a suit în mașină și s-a sinucis intrând cu automobilul cu 180 la oră într-o altă mașină, ucigând pe loc alte 3 sau 4 persoane. Scriam atunci uitându-mă la știrea curgând în slow motion pe ecranul televizorului: mă gândesc că acum, noi toți, românii, ne întoarcem într-o mașină de la pescuit. Înspre noi, cu 180 la oră, se îndreaptă sinucigașul părăsit de iubită. Va muri dar ne va lua pe toți cu el. Îi dăm faruri, îi urlăm prin megafon dar până acum nu avem niciun răspuns. Îi spunem: Chiar crezi că merităm să ne omori pentru Elena?

Dacă am avut vreodată dreptate despre Traian Băsescu, a fost atunci.
Băsescu este un sinucigaș care intră cu 180 la oră în tărăboașca străveche în care poporul român călătorește pe șoseaua veșnică a tranziției.
El ne ucide din dragoste.
Nicolae, Nicolicea, Iordache, Tăriceanu, Dragnea ne ucid pentru că sunt atât de proști și răi încât nu știu că dacă intră cu un Hummer, cu 180 la oră, într-un popor aflat într-un Lăstun, îl spulberă.
Sunt 3 milioane de români care muncesc afară și eu și alți prieteni ai mei ne gândim că e timpul să plecăm din țară.
Astăzi Traian Băsescu m-a dat afară din România. Și m-a umplut de rușine față de sentimentele mele față de el.
Am simțit la fel numai legat de primul meu iubit, o persoană care muncește în cloaca numită A3, pe postul de producător general. Un individ care a uitat complet de unde a venit și cine e, tot din iubire, dar una de bani.
E anul rușinii.
Mă duc să îmi pun cenușă în cap din muntele de cenușă pe care Băsescu mi l-a furnizat cu generozitate. Avem cenușă, căci țara arde.
Arde cu vâlvătaie.
Avem cenușăăăă,avem valoaaaaareeee!!!

Am luat bilete la clasa I. În compartiment sunt 4 bărbați. Unul are tatuaje, unul are un costum de ginerică pe umeraș, unul are o carte, unul are un laptop greu pe genunchi și are căști în urechi. Nu își dă seama că vorbește tare atunci când răspunde la telefon.
Vocea i se schimbă după alo, sunt în tren, merg acasă. Devine umil.
-Nu, nu curge de la mine, normal că fac baie, dar nu curge de la duș. Da, am dat cu mătura, cum să nu fac curat? Dar chiar nu se poate să mă lăsați până la sfârșitul verii? Îmi place mult aici, nu..Bine, sărumâna. Îmi caut începând din 2 mai, când mă întorc.
Tatuatul încearcă să îmi prindă privirea. Are un leu pe antebrațul stâng. Are și un lanț de aur. Nu tatuat, adevărat, atârnându-i de grumaz. Umilul țâșnește pe culoar, spune decis: –doamna Marcu, nu vreau să mă mut, e perfectă casa pentru mine.
Tace , ascultă, apoi: dar am făcut curat, am măturat înainte, dar e perfectă casa, vă rog frumos lăsați-mă să stau aici să..
Vocea i se zbate ca o vrabie prinsă în pumn, abia se ține să nu plângă. E un băiat grăsuț, cu șolduri de femeie, cu un miros greu de adolescent care transpiră în tricouri din bumbac niciodată uscate, care prind un iz de igrasie. Are ochii în lacrimi când se așează înfrânt pe scaun. Are căștile iar în urechi și încearcă să se agațe de un ceva de pe ecranul laptopului. Tresare când Iulian îl atinge pe genunchi și îl întreabă dacă își cunoaște drepturile de chiriaș. Nu, nu și le știe. Tatuatul se animă.
-Există contract?
A expirat de 2 ani. El stă într-o mansardă pe care doamna Marcu a ridicat-o în spălătoria blocului.
-Și intră peste tine în casă, te verifică dacă faci curat?
Omul cu cartea explică: când încasează plata chiriei, proprietăreasa renunță la dreptul de folosire al bunului folosit pe perioada respectivă.
-A reparat dușul, dacă zice că îi curge de la duș?
-Nu.
-Păi e obligația ei.
Gâtul i-a dispărut, arată ca un om de zăpadă, un om de zăpadă neagră din Copșa Mică.
Și contractul a expirat.
-Nu te muta nicăieri, zice ginerică, nu are ce să îți facă pentru că sigur e ilegală mansarda. E clar că nu declară nimic la fisc.
-Nu vreau scandal, spune băiatul cu șolduri de femeie. Îmi face bine o schimbare.
-Uneori, să știi, trebuie să fii leu. Eu am schimbat yala de la ușă în secunda în care m-am mutat în chirie, îi spune bărbatul cu leul tatuat pe antebrațul stâng.

Omul de zăpadă neagră iese pe hol și-l auzim vorbind cu agentul imobiliar. Bărbații respiră fierbinte, dezamăgiți. Încă un sclav liber de 1 mai.

O amică îmi scrie speriată că nu a înțeles gluma pe care am făcut-o despre ea și locul ei de muncă. Nu e o glumă, e doar un enunț, nu am zis nimic rău nici de ea, nici de instituția de stat la care muncește. Am pus împreună, într-o frază, numele ei și pe cel al instituției. E îngrijorată.
Frica e palpabilă ca un chist pe țâță.
De ce îi este frică Ioanei?, o întreb pe Bianca.
Bianca spune: ca să nu-și piardă jobul.
Păi cum să își piardă jobul dacă ea este specialist, singurul specialist pe bucata ei, nu e alt specialist ca ea în toată instituția al cărei nume nu îl putem pronunța.
-Tu nu știi ce presiuni sunt atunci când lucrezi într-o instituție de stat.
-Stai puțin, își face treaba bine?
-Clar.E singurul specialist care…
-Păi și atunci cum să o dea afară?

Tu nu știi cum e la stat. Normal că îi e frică să nu piardă slujba. Lumea vede că e prietenă cu tine, tu ești anti-PSD, atunci și ea poate fi considerată anti-PSD, o dau afară și pun verișorul cumnatei senatorului PSD în locul Ioanei și nu îi plătești tu Ioanei ratele.
Nu pot urmări traseul alambicat al paranoiei. Mă opresc în fața primului boschet, ca un cal îndărătnic.
-Dar ea e bună pe ceea ce face, nu?
-Cea mai bună, singurul specialist care…
-Deci își poate găsi mâine serviciu dacă e înlocuită de verișorul cumnatei senatorului PSD, nu?
-Nu știi. Fă-i tu o listă de opțiuni și vezi ce zice.

Frica. Am cunoscut-o și eu când eram în primele 3 luni de ProTV. M-au pus pe mine să fac știrile despre donatorii care băgau bani la Dăruiești și câștigi, un fel de proto-Dansezi pentru tine, cazuri sociale prin care tot felul de mafioți-cocalari-ciordaci spălau bani. De la nașu mare un computer pentru fetița fără mânuțe din Argeș.
Eu am uitat să pun în știre că banii au venit de la Gigi Nețoiu, da, acel Gigi Nețoiu. Fiind doar un Gigi, cu apucături de Gigi, ăsta a sunat la doar un Mișu care a zis: gata, afară, ai uitat să zici de Nețoiu, crezi că știrile ăstea sunt despre fetița fără mânuțe sau despre PR-ul lui Nețoiu?
Mi s-a strâns stomacu de frică atunci. De unde chirie, bani de țigări, bani de bere, ce mă fac? M-a salvat Sorin, a zis că mă ia la producție, nu a mai fost cazul, furtuna a trecut.
Am plecat cât am putut de repede din cocina aia unde oamenii erau dați afară că nu au pupat în cur târfe și tâlhari.
De atunci nu mi-a mai fost frică.
Pentru că am înțeles care sunt drepturile mele, că nu mă poate juca orice barbugiu pe degete. Pentru că știu ce știu și știu cine sunt.
Nimeni nu e de neînlocuit, spunea Sergiu la Protv.
Exact. Nici angajatorul nu-i de neînlocuit.

Băiatul cu șolduri de femeie, corporatiști cu păr alb și frici ascunse în cearcăne adânci, specialiști din instituții de stat panicați de statusuri de facebook, toți sunt sclavi.
Incapabili să își înțeleagă valoarea, înfricoșați să gândească, îndemnați să creadă că demnitatea este un concept pentru demagogi și nebuni. Copiii obedienței și comodității. În definitiv, se știe că animalele crescute în captivitate trăiesc mai mult decât ălea din sălbăticie. A murit cineva de la zăbrele, n-a murit!

Nu am timp nici să mor, așa că republic un post scris în 2014, când încă stăteam în București. Între timp nici capitala, sărăcuța, nu mai are atâția țigani sau țiganii știu să se tupileze mai bine.

 

1 mai. Taximetristul are cămașă albastră și ochelarii de soare cu bretea verde praz. Spune vesel: ”Uite ce gol e orașul. Doar țiganii au mai rămas acasă. ”

Pe ciuci sau pe scăunele, pe strada Viitorului stau busturi monumentale de femei mulse și supte de 56 de generații de puradei. Nu au picioare, stau direct cu țâțele ălea mari pe scăunel sau pe tălpile late, încălțate în șlapi pocniți. În jurul lor, dansând ca țânțarii în Deltă, la asfințit, sunt zeci de copii, cu minge, fără minge, cu chiloți sau în curu gol, cu muci, cu bețe, lingând o înghețată, trăgând un câine de coadă. În spatele lor se cască găuri în casele care par mâncate de molii.

”Ia uitați-vă cum arată casa asta, au distrus-o.” Taximetristu a oprit la stop și îmi arată o clădire a cărei fațadă a fost smulsă, bucată cu bucata. De dedesubt ies niște coaste de lemn dar, dacă mijești ochii și te scremi ca pe masa de nașteri, poți să te prinzi că a fost o minune de Bauhaus. La o fereastră, o bătrână trage să moară, la fel de răvășită cum e casa. Mama Ilincăi-arhitectă- spune că bauhausul de București e-n budă și mâna e pe șnur, gata să tragă apa peste el. E plin bauhausul de moși sărmani care, deși le dă primăria bani ca să se mute până le consolidează casele, nu vor să o facă. Zic că vor să moară la ei în pat. O să cadă tot Magheru la prima tuse în Vrancea. Și ei o să moară la ei în pat dar patul o să fie la etajul 3, deși ei locuiesc la 8.

”Al dracu Ceaușescu, el e de vină, că el a mutat țiganii în București. Ca să-i facă pe evrei să plece. Vă zic eu. Cum apare un țigan, cum pleacă toată lumea, că țiganu sfințește locul”.

”Dar în centrul vechi cum au reușit să îi scoată?” îl zgândăr la strategie. ”Eeeee, păi acolo avea interes. Dar să știți că nici Oprescu nu are ce să facă. E delicat. Eu vă întreb pe dumneavoastră, ce ați face dacă ați fi pentru o zi primar și ar trebui să rezolvați problema țiganilor?”

Hm. Cred că aș vorbi-ca Mazăre-să li se facă locuințe sociale, undeva în afara Bucureștiului. ”Greșit! Mi-ați dat un răspuns greșit. Păi atunci faci ghetouri și nu e bine să faci ghetouri că atunci nu-i mai integrezi neam. Deci vedeți că nu aveți răspuns? V-am spus că e delicat și că nici Oprescu nu are cum să o descurce ușor”

Săracul Oprescu. Sunt sigură că are 4 caiete studențești de matematică pline cu încercări de a descâlci situația romilor: dacă-l iau pe Linguraru de aici cu neamul lui și îl permut de 6 ori și îl bag pe Bruce Lee din A în B, îmi iese un loc comun cu o rază de..

Taximetristul cu glanda milei pentru Oprescu supurândă, continuă să mormăie: ”Eu duc străini mulți cu mașina. Și ei mi-au zis că problema nu e că avem țigani. Nu. Problema e că îi ținem în locuri d-ăstea vizibile. Uite la gară sau în orașul vechi, pe Eminescu și la Galați. Peste tot sunt țigani. Al dracu Ceaușescu, dacă nu-i aducea el. Acum ce să faci, au vize de flotant. S-au născut în casele ăstea.”

Gata, știu. Dacă ăș fi o zi primar, aș cumpăra un covor mare-mare, de fapt aș cumpăra multe covoare mari-mari-mari-mari și aș pune niște voluntari să le coasă împreună și le-aș zice că noi românii facem cel mai mare covor din lume ca să intrăm în Cartea Recordurilor, acum că avem cel mai mare cârnat din lume și cel mai mare drapel. După ce aș termina, când ar veni străinii în țară, aș avea grijă să mătur toți țiganii ăștia sub covor. Atunci când nu vezi ceva, nu există. Reformulez: atunci când străinii nu văd ceva, nu există.

Și atunci chiar o să zici de 1 mai: Vaaai ce pustiu e orașul. Doar nimeni a rămas acasă.

 

E 1 dimineața și la Otopeni sunt vreo 10 curse întârziate. Dacă n-ar fi bara de oțel, poporul sosit să-și aștepte neamurile s-ar prăbuși, rostogolindu-se ca o captură uriașă de moruni pe puntea pescadorului. În fața fiecărui aparat de la care poți să comanzi taxiuri sunt 12-14 persoane. Ne tăiem drum printre șoferi care picotesc ținându-se cu ambele mâini de hârtii pe care scrie: Frank Schupter sau MCRMSM Ltd.

Mergem la plecări, mereu găsești acolo taxiuri care aduc pe cineva.
Este un D`Artex. Șoferul e în plovăr și are o șapcă pusă invers, cozorocul la spate. Ne ajută să băgăm rucsacul în portbagaj și pornim. Ca să facem conversație, spunem că e coadă la mașinăriile care cheamă taxiuri.
Desigur, vinovat este sistemul ăsta stupid cu bariere, care nu le permite taximetriștilor să urce la aeroport dacă nu au comandă. Șoferul declară că el moare de foame, că e taximetrist de 25 de ani și nu are un ban să mănânce și apoi, cuprins de o criză de ură pornește să înjure cu foc patronii firmelor de taxi unde a lucrat, fir-ar mama lor a dracului și băga-mi-aș eu p..a în ei și nu se mai uită la drum. Acum cozorocul conduce și ochii lui sunt fixați în ai mei și îmi explică, stropind cu salivă, cum le-ar viola el nevestele și copiii șeficilor cu 2 clase pe care îi pun ăștia la firmă.

Zice: controlorii de trafic, fir-ar mama lor a dracului, cum să stai tu cu ochii pe mine boule și să nu iei italienii ăștia ieșiți în fața hotelului, mă aștepți pe mine să vezi dacă întârzii ca să mă arzi? Eu conduceam atunci Mercedes, am venit, ola cappo, mi-am dat seama că italienii au bani, i-am dus la un club de striptease și mi-au dat șapte milioane, șapte. Iar boul de controlor a luat p..a, că nu s-a mișcat de acolo. Futu-te-n gură de cretin analfabet, păi ai pierdut șapte milioane doar pentru că ai vrut să mă prinzi pe mine că am întârziat la comandă. Și mă chemi la sediu și-mi zici: gusteraș. Păi eu sunt gusteraș cu tine?

Mâinile nu sunt pe volan, mașina trage dreapta, pe lângă noi trece un alt taximetru care claxonează speriat de traiectoria pe care a luat-o loganul nostru.
-Ce morții mă-tii, acum ar trebui să mă iau la întrecere cu boul ăstălalt, săă..
-Aș prefera să nu ne întrecem cu nimeni, apuc să șoptesc cu o semi-pareză de frică.
Șoferul înfige piciorul în accelerație dar s-a făcut roșu așa că frânează violent. Celălalt taxi e după intersecție, nu îl mai prinde.

-Nici nu cresc nenorociții prețul. Și vin și ăștia din Ilfov aici, suntem zeci de mii de mașini. Într-o zi pac!, repede un pumn în aer, în dreapta.
Prind un căcat d-ăsta cu ochi de dă licențe și îl bat până îl omor. Că el nu mă lasă să fac bani, eu nu îl las să trăiască. Și îi violez și nevasta și copiii, până îi omor și pe ei. În halul ăsta m-au adus.

E 1.30 dimineața. Țipenie pe străzi. Mă gândesc să sun poliția după ce cobor.
Dar să mă văd afară, vie. Bombăne ușor când îi dau doar cu 5 lei mai mult decât face cursa și adaugă:
-Am vorbit mult și m-am plâns că deh, nu mai pot. Odată, un client care avea o cameră șmecheră, mi-a zis să trag pe dreapta, să opresc, că nu-i plăcea că vorbesc urât. Bine frăție, pac, am oprit imediat și el a ieșit și mi-a zis că mă reclamă la centrală și atunci știi ce-am făcut. Bang, i-am futut o portieră peste aparat, i l-am distrus. Reclamă-mă futu-ți Dumnezeii mă-tii, reclamă-mă!!!

De frică am uitat să mă uit la numărul mașinii. Am stat ca vita, uitându-mă după taxi, într-o stupoare mentală, ca cel lângă care tocmai a căzut o bombă care nu a explodat.
Înainte cu 12 ore, coborâsem dintr-un taximetru Toyota Prius condus de un șofer în cămașă albă, cu cravată, bărbuța frumos trimată și conversație fină.
Nici în Spania nu este Uber. Dar serviciul de taximetrie nu este făcut de psihopați.
Da, știu, nici la noi nu sunt toți așa.
Dar ajunge să întâlnești unul d-ăsta care-ți schimbă chimia nopții și-ți bagă frica în oase ca să nu mai vrei să riști vreodată să-l întâlnești.
Pe el sau pe un alt gușter ca el. Nici măcar pe boul de controlor de trafic.

Trump, Brexit, ascensiunea extremei drepte în Europa, Putin si Erdogan, toate au în comun un consistent sos de fake news si manipulare. Acum aproape 2 luni, într-o dezbatere Frontline, Cãtãlin Tolontan a spus textual cã “incendiul nu a reusit, lovitura de stat continuã” este o metaforã si cã televiziunea care a pus aceastã figurã de stil pe burtierã nu poate fi acuzatã de dezinformare. Ne-am gândit atunci cã e avocatul Diavolului sau cã are un umor special pe care nu îl pricepem noi. Dar iatã cã nu. Cãtãlin crede sincer în libertatea de expresie chiar si a celui care spune despre el cã este o slugã securistã în slujba Varanului.

Mai jos aveti punctul de vedere al Frontline Club Bucharest despre presã, lege, dezinformare, retragerea publicitãtii de la televiziunile mincinoase si, desigur, Tolontan. 

“De ce am share-uit articolul lui Catalin Tolontan in care incearca sa va convinga ca publicitatea nu are legatura cu continutul editorial? Pentru ca gandim altfel decat el!
1. In lumea civilizata EXISTA conditionare intre publicitate si continutul editorial si acest lucru se aplica chiar daca unora nu le convine. 
“E normal ca marii clienti de publicitate sa continue sa sa nu intre pe canalele TV care au alta opinie decat le convine si care difuzeaza lucruri care nu le plac?” se intreaba domnul Tolontan.
DA, ESTE NORMAL.

Sau cel putin asa s-au gandit ca ar fi bine, acum cateva saptamani, 17 brand-uri, printre care Mercedes-Benz, Hyundai, BMW, Mitsubishi Motors, Lexus, Subaru, Bayer si GlaxoSmithKline cand si-au retras publicitatea din emisiunea “The O’Reilly Factor” de la FOX, dupa un scandal de agresiune sexuala in care era implicat Bill O’Reilly, prezentatorul emisiunii.(https://www.nytimes.com/2017/04/05/business/advertiser-exodus.html?rref=collection%2Ftimestopic%2FAdvertising%20and%20Marketing&action=click&contentCollection=timestopics&region=stream&module=stream_unit&version=latest&contentPlacement=6&pgtype=collection&_r=0)
Acum mai mult de o luna, Havas UK, unul din cei mai mari cumparatori de media din Marea Britanie si reprezentantul unor clienti ca O2, Royal Mail, BBC si Dominos, a sistat cumpararea de spatiu media pe YouTube si Google Display Network pe timp nedeterminat dupa ce anunturile publicitare ale clientilor au ajuns langa continut “dubios sau riscant”.

http://adage.com/article/agency-news/havas-freezes-google-youtube-ad-spend-uk/308328/
Si sa nu uitam de exodul de acum cateva luni al celor peste 800 (OPT SUTE) de organizatii care au decis sa isi retraga publicitatea de pe Breitbart.com din cauza continutului editorial rasist, instigator la ura, manipulator si infectat cu fake news.

(https://en.wikipedia.org/wiki/Breitbart_News)
2. Marea Britanie este un exemplu bun, zice Tolo. Dar nu cel mai bun, adãugãm noi.
Chiar unul dintre editorialistii prestigiosului The Guardian, Owen Jones, explica in capitolul trei al cartii “The Establishment: And How They Get Away With It” ca: �“The British people are not being served by a media that exists to inform them, to educate them, to understand the realities of the country they live in and the world around them. Instead, much of the media is a political machine, lobbying for the often personal objectives of their owners. The media and political elites are frequently deeply intertwined, sharing as they do many of the same assumptions about how society should be run and organised.” �Tot in acelasi capitol, Jones critica si absenta unei autoritati care sa sanctioneze derapajele organizatiilor media.
Despre starea in care se afla jurnalismul britanic a vorbit si Richard Peppiatt, realizatorul documentarului “One Rogue Reporter” si fost jurnalist la Daily Star, care, intr-un acces de constiinta, s-a intors impotriva tabloidelor si coruptiei din mass media britanica. L-am adus la Bucuresti, la Frontline Club Bucharest, pe 14 iunie 2016. �La proiectie si dezbatere au fost nu mai mult de 10-15 oameni. Poate daca am fi avut bani de publicitate, interesul pentru acest eveniment ar fi fost mai mare. Poate ar fi venit chiar si domnul Tolontan sa discute despre politica editoriala si publicitate.
Cat despre principiile etice ale The Guardian pe care le pomeneste domnul Tolontan, nu stim care ar fi fost reactia redactiei si a lui Hamish Nicklin daca Daily Mail ar fi incalcat legile presei si nu doar niste traditii. �In plus si cei de la The Guardian mai gresesc. In ianuarie ziarul a publicat un articol produs de aparatul de propaganda al familiei Adamescu prin care se submineaza lupta anti-coruptie si sistemul judiciar din Romania (https://www.theguardian.com/world/2017/jan/10/romanias-corruption-fight-is-a-smokescreen-to-weaken-its-democracy). �In ciuda sesizarilor ca articolul este fake, cotidianul nu a facut nimic in acest sens, ba chiar a blocat cel putin un comentariu care atragea atentia asupra acestui fapt.
3. Domnul Tolontan incearca sa ne faca sa credem ca, de sute de ani, presa si publicitatea au fost intotdeauna separate si au functionat intotdeauna in echilibru si in folosul cititorilor. Am cautat pe Google, nu a durat mai mult de 5 minute, si am aflat ca, de exemplu, la inceputul secolului XX presa franceza nu era tocmai kusher: �“Businesses and banks secretly paid certain newspapers to promote particular financial interests, and hide or cover up possible most behavior. Publishers took payments for favorable notices in news articles of commercial products. Sometimes, a newspaper would blackmail a business by threatening to publish unfavorable information unless the business immediately started advertising in the paper. Foreign governments, especially Russia and Turkey, secretly paid the press hundreds of thousands of francs a year to guarantee favorable coverage of the bonds it was selling in Paris. When the real news was bad about Russia, as during its 1905 Revolution or during its war with Japan, it raised the bribes it paid to millions of francs. Each ministry in Paris had a group of journalists whom it secretly paid and fed stories.[24] During the World War, newspapers became more of a propaganda agency on behalf of the war effort; there was little critical commentary. The press seldom reported the achievements of the Allies; instead they credited all the good news to the French army. In a word, the newspapers were not independent champions of the truth, but secretly paid advertisements for special interests and foreign governments.[25]” 

(https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_French_journalism#Corruption)
4. In urma apelului Frontline Club Bucharest din ianuarie adresat advertiserilor din Romania (https://www.facebook.com/FrontlineClubBucharest/posts/1323180867705426:0), am fost acuzati de domnul Tolontan ca cenzuram libertatea de exprimare si ni s-a reprosat ca nu putem lega publicitatea de continutul editorial.�Pentru domnia sa, plecarea advertiserilor de la statiile de televiziune incriminate este un semn de santaj. �Pentru noi, Frontline Club Bucharest, este un semn de curatenie morala. Pentru ca miza finala este corecta informare a cetateanului. In apararea acestui drept garantat de Constitutie, atunci cind lipsesc reactiile institutiilor abilitate, am ales apelul la constiinta, o cale care nu incalca nicio lege.

�Mai mult, asa cum am spus in ultima parte a apelului nostru, parte la care se pare ca nimeni nu a ajuns sau care a fost ignorata, credem ca “redirecționarea bugetelor media către instituții de presă independente ar face un serviciu inestimabil societății, ajutând la informarea corectă a cetățenilor. Totodată, sprijinind presa independentă, puteți ajuta la îmbunătățirea calității presei românești. Vă amintim că în acest moment puținele instituții de presă care lucrează în mod real pentru informarea cetățenilor, se luptă în cele mai multe cazuri pentru supraviețuire iar jurnalistii sunt plătiți adesea cu salariul minim pe economie. Ei au cu adevărat nevoie de vizibilitate și fonduri pentru continuarea activității lor.”
5. Din lista de institutii de presa/jurnalisti spre care ar fi trebuit sa mearga banii redirectionati de la A3/RTV/B1 pe care ne-au cerut-o cititorii facea parte si tolo.ro.  

Ne bucuram mult ca Savana a raspuns astfel apelului nostru si speram ca domnul Tolontan o sa ne aprecieze mai tare activitatea pe viitor.

http://www.tolo.ro/2017/04/21/de-ce-am-acceptat-reclama-la-savana-in-care-un-articol-al-nostru-este-numit-o-mizerie-pentru-ca-am-gandit-altfel-decat-clientii-care-au-scos-publicitatea-de-pe-televiziuni/