Volga curge plumb sub norii ciuciți ca un motan înainte să atace ciucurele fotoliului. E lată Volga și de aici, din Kremlinul lui Nizhny Novgorod, mă uit înspre pădurile care îi acoperă celălalt mal ca un general roman înaintea bătăliei pentru Germania. Mă simt la marginea sălbăticiei, peste apă sunt barbari în blănuri, încălzindu-se la focul care perpelește un mistreț la proțap.
E lată Volga dar râsetele triburilor pândind între copaci o traversează ușor, ca o ceată de copii pe patine.
Orașul pare strâns în el, cu teamă. Pe lângă gară, case de lemn se năruie uitate între blocuri de Fetești. Cum să nu urăști comunismul cu betoanele lui cariate, ferestre strâmbe, balcoane sparte și culori neverosimile rușinând pereții?
Hotelul Azimut pare legat cu lanțuri de patul dealului de un criminal sadic care vrea să îl pedepsească biblic. Se topește încet, pereți mâncați de ore, ploi și vânt.
În fața lui, un balon cu nacelă, din fontă, nu se va ridica niciodată deasupra râului. Statuia oximoron, o reprezentare a zborului imposibil.
Sunt multe statui din fontă în orașul vechi: o capră cu ochi bulbucați, un băiețel-lustrangiu, un chelner care te invită în restaurant, o pisică fugărind 2 pescăruși pe brâul unei clădiri. Sunt 5 cinematografe numai pentru copii, 8 teatre, 5 săli de concerte.
În Kremlin sunt 4 T-34 pe care se cațără băiețani pozați de familiile care le ovaționează agilitatea. Nizhny Novgorod s-a chemat pentru 60 de ani Gorki. A fost bombardat de nemți, fabrica de automobile a fost bombardată dar strașnicii locuitori ai orașului Gorki au refăcut-o de la zero în numai 100 de zile.
Mă gândesc la autostrăzile noastre și la programul lui Constantinescu. Mă gândesc la toate astea în timp ce mănânc icre de somon cu smântână, las să se topească pe limbă carne de pește prins pe undeva prin Baikal, nu înainte să o trec printr-un sos de hrean și afine, beau polugar cu aromă de usturoi și apoi mă reped asupra burgerului de mistreț și ren pe pat de ciuperci de pădure. E un rafinament neștiut în aromele care dansează în farfurie.
Și pâinea, să discutăm despre cea neagră cu semințe de chimen sau poate de cea cu nuci, de biscuiții cu salvie sau…
Trenul ajunge în Nizhny Novgorod. Din vagonul de dormit de clasa a 2-a coboară o stewardesă cu ochi blânzi și șapcă pusă într-o parte, eșarfă și batistă la buzunarul de la piept. Ia biletele, pașapoartele, poftiți vă rog. În compartiment mai sunt doi urși, sunt ghemuiți în paturile de sus. Primim ziar-Kommersant, primim mâncarea aleasă dintr-un meniu de 4 feluri. Primim apă, șervețele parfumate, prosoape și cearșafuri scârțâind de apret, primim papuci de casă și pastă de dinți și periuță. Toaleta e curată, glanț.
Trenul se smucește și pleacă, cel mai frumos cer din lume se desenează deasupra pădurilor de pe malul Volgăi unde barbarii stau pe spate acum, sătui după ce au înghițit mistrețul. Sunt nori roz și nori ciclam și lumina e mieroasă și ușoară, e ridicată de ceața care urcă din verdele crângurilor. Aici e începutul lumii, în Rusia asta care îți redefinește distanțele.
Totul e întins ca vocalizele făcute de un cor bisericesc înainte de a trimite un imn de recunoștință spre Dumnezeu.
E incredibil de frumos, îi spun unuia dintre urșii din paturile de sus. El zâmbește și zice spasiva și eu mă gândesc la papanași, la ceafa de porc, la mititeii opăriți și berea caldă din frigiderele nebăgate în priză, ca să nu consume, la nu se poate, n-avem, la nașul transpirat cu față de machitor, la putoarea din toaletele de tren, la gunoiul din deltă, la rahatul de câine de pe stradă, la maică-mea care m-a certat că merg la Putin, să-i dai bani lui Putin, mă gândesc la noi, românii, cum suntem noi cei mai frumoși, cum suntem noi cei mai deștepți, cum suntem noi cei mai ghinioniști căci dacă nu aveam ghinionul ăsta eram departe domnule.
Mă gândesc la capacitatea noastră de a ne găsi în oglindă grași, încercănați, palizi, chei, cu pete de la ficat și de a ne spune cu voci iubitoare, ca cele folosite de domnițe când vorbesc cu pisicile: cine e cel mai frumușel popor, cine e cel mai deștept și sexi, cald, ospitalier și talentat popor?
Noi suntem.
PS. I-am scris lui taică-miu, ca orice fiică de ceferist ce sunt, detaliile călătoriei cu trenul sovietic. Mi-a răspuns așa: o să fie și la noi așa în 2200. Ce să-i ceri, e ungur. Invidios.

Sunt în tren printre păduri de mesteceni.
Am multă treabă dar rătăcesc pe posturile blogului, cândva prin decembrie 2013. Dau peste acest post. Deși nu îmi amintesc fața lui Basim, îmi amintesc povestea lui. Nu mi-e milă de el. E doar unul dintre cei care au permis să se întâmple ce se întâmplă azi în România. Unul din cei care au un singur răspuns, oricare ar fi întrebarea: ce să-i faci? n-ai ce să-i faci. Decembrie 2013-iulie 2017, e belită, cum s-o spune asta în aramaică?

Din încleștarea cu statul român, Basim Bakhaya-se citește BahHhaia, cu h din gât, hârâit, exact ca în ebraică- a pierdut o fabrică, vreo 20 de milioane de euro și 6 ani din viață. Angajații l-au furat de l-au rupt, cu sacul, roaba, tirul, cine să-i prindă? El, Basim, i-a dus de guler la poliție pe făptașii găbjiți cu mâna-n portofelul lui, poliția a ridicat din umeri și l-a trimis acasă, hoții s-au dus și ei la ale lor, liberi și nevătămați pentru că “nu avem ce să le facem”.

Basim își face cruce. Păi nu ești irakian, allahu akbar ceva?
Nu, sunt creștin ortodox, tata vorbește limba lui Cristos, aramaica”.
Adică sunteți semiți?
Nu, tribul vine din Ierusalim dar suntem creștini ortodocși”.
Deci nu ești arab?
Nu. Sunt cetățean român de origine irakiană, mutat în România în `91 și tâlhărit hotărât de statul român de peste 22 de ani.
O taxă aici, un impozit colea, statul român intră cu treierătoarea în lanul întreprinzătorilor și îi seceră fără cruțare.
Asta nu s-ar fi întâmplat în Irak atunci când am plecat de acolo.

Basim e prudent și gingaș. Îi e frică să nu-mi deranjeze patriotismul intrat acum 20 de ani în comă, poate se trezește miraculos dacă aud că Bucureștiul e vai de steluța lui și cei 23 de ani fără Ceaușescu nu au reușit să-l apropie prea tare de Bagdadul lui 1990, post Furtună în Deșert. Așa că zice de Sofia, da, Sofia lui 2013 nu se compară cu Bagdadul lui ’91.
Și Bucureștiul?
Eeeeei, se apară cu mâna ca de o muscă, nu pot să zic nimic rău că acum sunt cetățean român dar.. ” Basim nu continuă.
Se întoarce însă la povestea statului care a mâncat bunicuța și scufița și vânătorul e la Balc, cu Țiriac, deci povestea nu se termină cu happy end.

Era corupție în Irak  în ’91?
Hai că am zis o glumă bună, Basim se lasă pe spate și zâmbește îngăduitor.
În închisori erau doar politici, d-ăștia închiși pe motive politice, nu existau hoți. Dacă te prindeau furând îți tăiau o mână, o ureche sau îți luau o bucată de piele de pe frunte, te lăsau însemnat să vadă lumea că ești hoț”.

Păi dacă s-ar aplica legile astea la noi, ăștia din parlament nu ar mai avea cu ce să voteze, nu tu mânuțe, nu tu picioruțe, nu tu urechiuțe, niște matrioști de carne, cioplite delicat, fara colțuri. Poate cu limba să apese pe butonaș, să se asigure că DNA-ul nu îi va cerceta pentru conflict de interese și justiția nu îi va condamna la pârnaie pentru că fură cu… cu ce să fure drăguților, că nu mai au mânuțe și nici picioruțe? Păi cu mâinile copiilor și nevestelor și mătușilor, finilor și nașilor și verișorilor de gradul doi.

Noroc că la noi nu se aplică legea asta, că întreaga țară ar rămâne fără membre. Viermi inelați târându-se în noroi. Cum, de altfel, suntem.

Basim observă raționamentul dar nu suflă o vorbă. E cetățean român și nu vrea să își jignească țara adoptivă. Ce dacă a luat lăței de la ea, ce dacă i-a ciordit jde milioane de euro? E locul care l-a primit atunci când înapoi nu era scăpare. E locul care a ținut la ușă disperarea.
Îl invidiez.  Cum s-o zice asta în aramaică?

Sunt 12 grade și plouă. Uneori hotărât, ca un grădinar eficient, stropește viguros străzile. Uneori ca un grădinar care trage cu ochiul la televizorul deschis la baba de la parter, neobservând că furtunul atârnă moale în mâinile lui.
Pe pod, linse de ploaie, sunt două portrete înrămate ale lui Nemtsov între găleți cu flori, crizanteme în această nesfârșită toamnă rusească, garoafe și trandafiri. Câteva lumânări electrice cu bateria epuizată înșiră trotuarul. Avem un text în rusă și unul în engleză care ne anunță că aici a fost asasinat opozantul lui Putin, Boris Nemtsov, în 27 februarie 2015. Desigur, autoritățile au descoperit că asasinul este un cecen.
Lângă pod, în poala bisericii sfântul Basil, camioanele se pregătesc să plece pe drumul mătăsii într-un rally de câteva mii de kilometri. Jurnaliștii s-au strâns lângă gardurile de sârmă în spatele cărora torc motoarele. Așteaptă semnalul plecării, mă gândesc că o fi un om cu un pistol-probabil un cecen-care va trage un foc în aer, glonțul nimerind ceafa unui lider al opoziției. Ce căuta domle acolo, în bătaia pistolului cecenului care tocmai dădea startul unui maraton, unui campionat, unei curse?
Nemtsov a scris mult despre corupția sistemului. Despre frauda de la Soci, despre trupele rusești din Ucraina. Acum e mai puțin interesant pentru presă decât camioanele care vor pleca pe drumul mătăsii.
Pânze imense se întind pe pereții galeriilor Tretyakov. Martiri, proscriși, ostași, regi. Culori intense, roșu și portocaliu, albastru și verde crud, galben optimist și roz viu. Acoperă o istorie neagră ca cerul rău al Moscovei într-o zi de iulie cu 12 grade.
Rusia nu contenește să-și înfigă mâinile în carnea propriilor coapse și să tragă, până dă sângele, până apar oasele, își smulge femurul și îi suge măduva și apoi, când dă să se ridice de pe divan, Rusia își dă seama că nu poate să meargă, căci nu are un picior. Cine a vătămat-o? Un cecen, un tătar din Crimea, un polonez, un lituanian.
Opricina, poliția secretă înființată la ordinul paranoic al lui Ivan cel Groaznic, a distrus nobilimea rusă, a lovit mânăstirile, a strâns averi imense și apoi s-a întors împotriva propriei conduceri într-un episod pilot al revoluției din octombrie 1917. Pas cu pas, opriciniki au urmat traseul redescoperit de roșii 500 de ani mai târziu. Omorâm nobilimea, le înșfăcăm pământurile, atacăm averile mânăstirești, tâlhărim negustorii, executăm opoziția, promovăm mojici needucați și ambițioși, distrugem elitele.
Scăpăm de oligarhi, o clasă de aristocrați autonomi, năbădăioși, cărora le-ar putea veni ideea să ceară puterea.
A pornit iar ploaia. Îmi vine să ling turlele colorate ale sfântului Basil, biserica de turtă dulce ridicată de același Ivan cel Groaznic. Se spune că i-a scos ochii arhitectului ca niciodată să nu mai poată să mai construiască nimic la fel de încântător.
Culoarea care ascunde întuneric, ca un triferment amar înfășat într-o peliculă de zahăr roșu. Rusia întreagă e o fată morgana, ghidându-ți pașii spre podul unde cecenul cu pistolul e gata să te trimită iute într-o cursă fără obstacole pân la poarta raiului.
În ploaia mânioasă, muncitori pe leagăne prinse cu sfori de urechile acoperișurilor vopsesc grăbiți pereții palatelor în roz putred. La anul pe vremea asta campionatul mondial de fotbal o să fie aici, trebuie să fie frumos, să mutăm cadavrele de pe poduri, scheletele din parcuri, să facem curățenie, să dăm bine, să fie lumea fericită.
Ivan cel Groaznic ar fi mândru de Rusia de azi.
Și asta spune multe despre amândoi.

Pe ecrane se plânge mut. Femei cu broboade, bărbați cu șepci, îngropați într-o durere fără trăsături, copii cu ochii mari privesc către noi dintr-un borcan de murături uitat în beci câteva zeci de ani.
E înmormântarea lui Stalin, 1953. Unii zic că a ucis 20 de milioane și că Mao a fost mai bun ca el, alții 60 de milioane și că Mao nici nu s-a apropiat de realizările marelui conducător.
În casete luminate sunt salvate așchii din viața căzută sub topoarele partidului comunist. Cineva a scris o scrisoare pe niște fâșii de cârpă, altcineva a mâzgălit vorbe pe lemne de foc, unul a făcut un ceainic din conserve, altul a meșterit cești de cafea din dinți de morsă. Fetele au croșetat fețe de pantofi și au decorat căciulițe, batiste și fețe de albume de fotografii cu fulgi de zăpadă, flori și brazi. Oameni. Săracii oameni.
Gesturi mici care încearcă să acopere oroarea ca un mileu pus pe o ghilotină. Atâta timp cât pot să rămân feminină, încălțată cu pantofi albi, din fir răsucit de croșetă într-o baracă din Chukotsky, viața e recognoscibilă și deci, cu putință, la fel cum ar fi iubirea cu un om care a trecut printr-un accident mutilant care i-a distrus trei sferturi din față.
O femeie pe la 80 de ani cu dinți țâșnind din mandibulă ca ruinele romane dintr-o pădurice de mesteceni, povestește cum a fost luată de pe stradă, vino să stăm de vorbă puțin, dar mama o să fie îngrijorată, stai liniștită că nu lipsești mult. A fost condamnată la 20 de ani de pușcărie nici acum nu știe pentru ce. Un bărbat în fotoliu își amintește cum de la lipsa somnului și bătăile din arest începuse să audă muzică.
Le-am spus să îi oprească. Pe cine? Pe cei 3 acordeoniști. Atunci au chemat medicul.
Bărbatul din fotoliu râde încurcat. Eroii, chiar și în situații limită, aud muzică clasică.  Valkiriile lui Wagner ar fi fost o alegere bună.
De ce plâng oamenii, știau de marea epurare, eclipsa cum îi spuneau rușii, perioada dintre 1937 și 1938 când au fost uciși 3 milioane de dușmani ai poporului și trimiși în gulag alte câteva milioane?
Știau.
Vis-a-vis de ecranul mut este cel vorbitor. Nepoți și adolescenți pe vremea morții lui Stalin traduc tristețea participanților la monolitica durere.
Lacrimile nu sunt întotdeauna de tristețe.
Unele sunt lacrimi de îngrijorare, așa cum povestește femeia asta. Cine o să urmeze, ce alt diavol o să fie propulsat la putere?
Altele sunt de bucurie ca ale acestei doamne care povestește cum bunica a dus-o într-o pădurice la marginea orașului, a așezat pe un ștergar cel mai bun tort din lume și i-a spus plângând: știi cine a mers în rai azi?
Fetița a început să spună numele dar a fost oprită.
Nu, nu ăsta. Ăsta se perpelește chiar acum în marele foc al Iadului. Nimeni nu a mers azi în Rai. Mănâncă și bucură-te copile, ce-i mai rău a trecut.
Lacrimile pot fi de mânie. Cum sunt ale acestui bărbat care își amintește furia bunicului: ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu, uite ce ne-a făcut ticălosul de lustrangiu!!!
Lustrangiul și cizmarul.
Suntem încălecați de ambiții crescute între perii, ceară, piele tăbăcită și clei, de oameni ciuciți pe scăunele, cocoșați în fața picioarelor altora, visând ca într-o zi să le reteze capetele.
În muzeul Gulagului sunt 4 turiști.
Afară, Moscova claxonează, captivă în chihlimbarul ștaurilor fără sfârșit. E o lumină mieroasă care curge pe sendvișul bulevardelor cu 5 benzi pe sens și se agață în gardurile șantierelor care le aliniază. Se schimbă conducte, cred că refac rețeaua de apă.
Îmi amintesc de fostul prizonier, un bărbat frumos și la 80 de ani, povestind momentul când a coborât din tren, la Kolîma. Tot ce a văzut a fost un gard de sârmă ghimpată alergând spre infinit. Ce e asta? a întrebat gardianul.
Este țara noastră.
Țara noastră e un lung șir de garduri din sârmă ghimpată întinzându-se spre infinit. Cum să nu-ți imaginezi 3 acordeoniști cântând a jale?

Săpam pe blog căutând ceva povești din Indonezia și brusc m-am gândit că scriu tare bine și că următoarea carte va fi despre Indonezia, Islanda și …aici am de ales între Mexic, Vietnam, Canada, State, Australia, Maroc și Finlanda. Dați o mână de ajutor și alegeți o destinație dar până atunci, să ne întoarcem în vara lui 2014.

Bali. La Bali a fost și Botezatu, știu, mi-a zis maică-mea. De când vroia ea să ajung și eu pe urmele lui Botezatu, acest Marco Polo al chiloților cu elastic lat, care-ți pun pelvisul în valoare. Na că am ajuns. Adulmec urmele espadrilelor lui pastelate care au călcat, sunt sigură, exact pe unde îmi târșâi eu acuși șlapii decolorați. Pe un tabel e afișat mercurialul tarifelor de taxi. Până în Sanur zice că e 125.000 de rupee. N-are a face, taximetristul plasat la circa 27 de centimetri de tabelaș se aruncă la 200.000. Păi cum vericule? Nu-ți dau! ”Eee, doar nu te-ai supărat, am încercat și eu.”

Pun vesta anti-țeapă și mă arunc în marea de cămăși albastre, înflorate. Șoferul nu are școală, de unde dracu să știe să citească? Pentru el 125.000 e egal cu 150.000. Cine sunt eu să-l contrazic? Măcar de eram Botezatu și aveam și eu la activ o colecție de budigăi prinși cu țichi mov.

Pun botul la 150.000. 2 parai nu mă fac pe mine. Taximetristul știe ceva engleză, strânge la un loc cam tot atâta vocabular cât cele 20 de milioane de cetățeni cât numără Jakarta și Yogyakarta, luate la un loc. Desenează rapid situația: a lucrat în Kuta, până când teroriștii musulmani au dat cu bombă și au pulverizat euforia turistică. Atunci s-a mutat la Denpassar, la aeroport, unde a început ca spălător de parbrize dar, prin abnegație și ambiție, a ajuns taximetrist.

Nu se mai construiește ca pe vremuri, tradițional, pentru că acum sfânta treime a gresiei-faianței-termopanului a cucerit inimile balinezilor. Bașca, localnicii au fost contropiți de javanezi cu bani și chiar de către chinezi care lucrează prin intermediari (pe față proprietarii sunt localnici, afară-i vospit gardul, înăuntru leopardul. adică chinezu).

bali

Sanur e un loc bun, liniștit. Kuta nu e bine. E plin de aussies, australieni care nu știu decât să benchetuiască, party-party-party și drink-drink și apoi fight-fight. Cu cine? Între ei. ”Cleizi, bleah”. Șoferul își flutură mâinile, două degete de la dreapta se-nfig în gât, e întors către bancheta din spate și rămân singura persoană care se uită la drum. Măi băiatule, ce ne faci măi băiatule, ne ucizi!

Sanur e liniștit și frumos că e plin de francezi care doar ”luchi-luchi-luchi”, degetele ălea două care mai devreme căutau în gât omulețul, acum se transformă în furci, se așează în dreptul ochilor și mimează lasărele care aleargă din ochii francezilor veniți să se uite, să absoarbă, să se culturalize-regale-fraternite, cu accent pe ultimul e. Și japonezii e la fel ca francezii, tot d-ăștia cu ”luchi-luchi”, nu ar sta nici d-ai dracului pe plajă, la ultraviolete, așa cum fac rușii care par de treabă. Mai ales pentru că au foarte mulți bani, ”veli lici”. Bogați, da, așa sunt ei. Bogați și blonzi și bețivi. 3B sau B3.

barcuta

Bine că nu se droghează, că aici, în Bali, drogații prinși sunt uciși. Așa zice legea, pedeapsa capitală. Dar nu pentru orice drog. Poți să te tripezi, ca Bruno și Pascale, cu ceai de ciuperci halucinogene și să dormi în vârful unghiilor, visând că ești ars cu țigara de patru mafioți portoricani în timp ce dai examen la rezistența materialelor. Poți să iei pastile cu pumnul, să nu dormi 5 zile și să belești ochii crăpați la răsăritul care ți se pare că iese din conserva de porumb mexican pe care ți-ai cumpărat-o de la alimentară. Dar nu poți să fumezi marijuana. Nu. Dacă ești prins cu marijuana, domnii ăștia din Bali promit să te execute. Șoferul zice că depinde cine ești, că uite acum o duduie australiancă a fost extrădată și a scăpat de buba prin moarte. Și că gangsterii balinezi sunt foarte puternici și poliția nu prea poate să îi pună la skanderbeg.

DSC04363

Mașina continuă să se târască pe șoseaua care taie o uriașă Piperă, o nesfârșită Piperă. Scheletele hotelurilor viitoare răsar dintre cofraje de beton, gunoaiele se-nșurubează-n briză în micro-tornade de plastic. În Bali, populația e hindu, am ieșit din jurisdicția lui Allah și aici burcile, imamii, moscheile dispar și în locul lor răsar temple păzite de maimuțe și tigrii, pechinezi și broaște țestoase, toate animalele de piatră afișând, stomatologic, colți rânjit-ascuțiți. Luchi-luchi-luchi, am ajuns la hotelul de pe strada tăvălită ca o pisică grasă, la umbra unor palmieri.

La recepție, un domn cu un acvariu în loc de cap, privirile fugindu-i, peștișori negrii vânați de o murenă, de la mine la ușă, înapoi, la Iulian, iar la mine iar, la geam, mă anunță că îmi oferă doar un prosop pentru două persoane. Pardon? Dar suntem doi. Și ce dacă, este un prosop mare. Decid că toată populația e pe droguri și merg să fac o baie. Cool, la fel de cool ca Botezatu. Să nu-mi fac țara de rușine.

 

În gară un bătrân în cămașă albă, pantaloni gri deschis, cu pense, își plimbă cartonul prins de gât cu sfoară. Nu se uită în ochii nimănui, își poartă mesajul ca o sticlă de suc eticheta, fără să dea vreun semn că empatizează sau, măcar, înțelege cuvintele. Pe carton scrie așa: Mi-a ars casa și soția.
Oamenii întorc capetele după el. Unii își dau coate, câțiva zurbagii d-ăștia tineri, chicotesc.
Bătrânul e indiferent. Își plimbă cartonul prin gară ca și cum cartonului i-a ars casa și soția sau ca și cum ar avea un tricou cu Rage Against The Machine pe care l-a primit de la un nepot și-l poartă și el când iese să ude ficusul de pe scară.
Peronul e jumătate ocupat de soarele fierbinte, tăvălit ca un bulibașă obez pe o banchetă de tren. În umbra nevolnică a urechilor acoperișului, o colonie de pinguini pe bagaje transpiră vârtos. Nu suflă vântul.
Vagonul e fierbinte. A fost ținut în soare, perpelit ca un berbecuț la proțap. Ne batem pe o gură de aer, din instalațiile de AC iese respirație de balaur după ce-a înghițit 5 porții de vindaloo. Se stă în picioare, nașul, un tractorist cu fața săpată și șapca împinsă spre ceafă își face loc cu greu printre fetele cu pielea strălucind de sudoare.
Începe.
Dacă știți că sunt trenurile atât de aglomerate, dacă vindeți locuri în picioare, de ce nu ne dați și nouă, ăstora de stăm în aburul clocotit al zecilor de trupuri înghesuite în vagon, reducere? Cum are CFR-ul tupeul să îți vândă o călătorie în picioare, în conservă, în vagoane încinse la banii ăștia?
Nașul nu are răspuns.
Trece cu o față vinovată printre fetele transpirate și, după Ploiești, nu îl mai văd deloc.
Toate geamurile sunt deschise, perdelele flutură fierbinți și ochii îmi sunt uscați de vântul care aleargă prin vagon. Când intrăm între dealuri, cu un oftat, călătorii lasă corsetele să cadă și încep să respire.
Undeva pe lângă Timișul de Jos ne oprim. E întuneric, suntem aproape de Brașov, mașinile se depășesc isterice pe șoseaua de lângă calea ferată.
După 6 minute, nașul anunță că s-a stricat locomotiva și că trebuie să așteptăm una de la Brașov. Oamenii încep să coboare, sărind de pe scări în mijlocul urzicilor. Rubedenii din Brașov sunt anunțate, vin cu mașinile să îi ia. Juma de tren înșiră șoseaua, jarul țigărilor arzând în noapte.
Chemăm un taxi?
Da.
Un bilet până la Brașov este 49 de lei. Un bilet fără loc până la Brașov este 44,7 lei.
Parcul CFR este bătrânicios. S-a furat mult. S-a privatizat. S-a mai furat ceva. Nu chiar tot.
Iarna sunt întârzieri de la zăpezi, geruri, brazi căzuți peste liniile de curent. Primăvara și toamna de la inundații. Vara se dilată șinele, cum dă o căldură, se știe, șinele se umflă și sunt restricții de viteză și faci 8 ore între Sibiu și Timișoara și 15 ore de la Budapesta la București.
Oamenii nu au așteptări. Plătesc biletul, banii ajung la un ciordac, un director general, trei adjuncți, 15 secretari de stat, banii ajung la ei să-și ia ei ceva frumos, poate să-și facă dinți și să-și pună țâțe.
Oamenii sunt indiferenți. Nu mai așteaptă nimic pentru că nu poți aștepta nimic de la un stat inept, incapabil în 30 de minute să trimită o locomotivă de la 11 kilometri distanță.
Oamenii sunt indiferenți și exact pe indiferența asta a noastră crește mușchiul ticăloșiei. Pe durerea noastră în cur, las că eu chem un taxi, io chem un văr, io mă descurc cu un unchiuleț, pe descurcăroșenia noastră lipsită de empatie pentru ăia care nu au un văr, bani de taxi sau un unchi, se ridică Dragnea, Firea, găștile din administrațiile locale, hoții de la CFR, tâlharii din parlament, monștrii de la ANAF, securiștii din presă, codoșii din corporații.
Mi-a ars casa și soția, scria pe cartonul bătrânului.
Nouă tuturor ne arde casa și soția dar nu ne prindem de asta. Știți de ce?
Pentru că în ăștia 27 de ani am orbit complet. Ne-am uitat prea mult în foc și nu mai vedem nimic în jur.
Și dacă miroase a carne arsă, ne bucurăm calicește, sperând că-i de la grătare.

Acum 20 de ani pe vremea asta terminam facultatea. Ultima sesiune, licență, petrecere într-un beci, sărit pe Prodigy, în sfârșit maică-mea putea să se laude că are fiică economistă, presiuni să merg și eu la o bancă, să am salariu bun, să trăiesc într-un mediu onest, să las dracu bețivii ăștia din presă, o să-mi distrug ficatul și tinerețea.
Lasă-mă domle-n pace. Trăim vremuri revoluționare. E iunie 1997 și uite guvernul.
Ciorbea premier. Ciumara la finanțe. Severin la Externe. Ulm Spineanu ministrul reformei. Tăriceanu ministrul industriei și comerțului. Valeriu Stoica la Justiție. Alexandru Athanasiu e ministrul Muncii și protecției sociale. Babiuc e la Apărare. Gavril Dejeu e la Interne. Dinu Gavrilescu la Agricultură. Băsescu la Transporturi. Sorin Pantiș e ministrul Comunicațiilor. Akos Birtalan al Turismului. Virgil Petrescu al Învățământului. Nicolae Noica e ministrul lucrărilor publice și amenajării teritoriului. Ștefan Drăgulescu e ministrul sănătății. Caramitru e la Cultură. Herlea e la Integrare Europeană, Duvăz e la relația cu Parlamentul și Valentin Ionescu e la privatizare.
Mai sunt câțiva, mediu și sport, 25 cu totul.
Cu trei mai puțini decât cabinetul lui Tudose.
Mă uit la listă.
Ciumara, Spineanu, Dejeu, Gavrilescu, Birtalan (da, ca orice ungur care se respectă, se pare că a împărțit niscaiva CD-uri cu Transilvania ținut secuiesc și d-aia o fost țâpat din guvern la prima remaniere), Nicolae Noica, Virgil Petrescu, Drăgulescu (rector la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș, acuzat de traseism și cã ține cu dinții de scaunu de rector), Caramitru chiar, Herlea, Opriș, Valentin Ionescu, Stănescu niște oameni decenți.
Stoica ulterior vârât prin dosarul Becali-MApN, contracte bănoase pentru servicii juridice cu o grămadă de firme și instituții de stat.
Alexandru Athanasiu 10 ani mai târziu scufundat până peste mustăți în Microsoft II.
Babiuc, la 15 ani după prezența în guvernul Ciorbea împarte pentru 2 ani celula cu Becali pentru scandalul schimburilor de terenuri.
Sorin Pantiș, 7 ani cu executare pentru ICA.
Ioan Olteanu prins într-un vârtej penal cu Miss Bistrița, Alina Bică și alte scandaluri cu chirii încasate aiurea.
Duvăz, multimilionar, combinat cu Ilie Sârbu și Iacov, afaceri cu Petrom, băiat încă neprins de nimeni cu fofârlica, deși se știe clar că o ține undeva, prin buzunar.
Tăriceanu, Ciorbea, Băsescu și Severin au evoluat toxic, distructiv și autodistructiv.
Dar privind lista celor 25 de atunci nu ai cum să nu remarci că am ajuns acum bătaia de joc nici mãcar a unor tâlhari. Cumva asta presupune un nivel de inteligență pe care 99% dintre indivizii din guvernul lui Tudose nu-l ating, în ciuda doctoratelor, masteratelor, diplomelor, școlilor de vară, de seară, de siguranță națională, de siguranță arsă, de siguranță nesigură cu care s-au căpătuit toți.
Nu sunt tâlhari. Sunt niște fâțe, bagaboande, hahalere, șulfe, cocalari, imbecili, gorobeți, nerozi, neghiobi, curve, o adunătură de lături și lătrăi fără creier care cred că butonii sunt ceva pe care trebuie să apeși în lift și PIB-ul este codul pe care îl bagi la telefon.
Acum 20 de ani am avut un guvern în care s-au strecurat și indivizi care s-au ticăloșit. Dar, pe lângă ei, au fost oameni cu care ai fi putut să ai o conversație civilizată despre ultimele cărți citite.
Au trecut 20 de ani. Idiocracy este real.
Suntem din ce în ce mai proști. Și vorba lui Ghighi Bejan, nu există vaccin împotriva prostiei. Ați fost vreodată vaccinat în cap?