Jungla se izbește de linia șoselei și se așează cuminte pe burtă, strivind ruinele căsuțelor cu lemnărie încrustată deasupra porții, doborând acoperișurile nedoborâte și forfecând zidurile arogant rămase încă în picioare.

Pe partea stângă a drumului, printre ambalaje de chipsuri, cauciucuri arse, găini mirate și ierburi revoltate, izbucnind din nisip și gunoi cu un aer bătăios, sunt pietrele de mormânt, unele din marmură, unele cu poză, unele doar cu nume și cu vârstă. În locul fiecărui dinte smuls din imensa gură a litoralului de sud, printre schelete de viitoare hoteluri și ziduri de 2 metri ale resorturilor  de chinezi, sunt cimitirile morților la tsunami.

Nu cred că sunt trupurile lor acolo, sub nisip. Nu cred că le-au găsit trupurile vreodată, dar le-au îngropat simbolic pe plajă, între neoane și artificii, peste drum de casele lor lăsate pradă junglei ca într-o buddistă înmormântare celestă, de data asta nu cu vulturi care îți sfârtecă hoitul ci cu liane și ferigi care îți rod cărămizile și bârnele cochiliei tale de hermit crab.

Supraviețuitorii, mulți dintre ei, nu și-au mai refăcut casele sparte ca o ceapă de pumnul tsunamiului. Deși au curs banii din ajutoare internaționale, nu au ajuns la ei, geaba s-au pus în mijlocul drumului, troleibuzul cu fonduri nu a mai venit niciodată, și-a deviat traseul spre buzunarul faimosului președinte Rajapaksa.
Krishna știe că el a furat banii, toată lumea știe că el a furat banii cum și noi știm unde sunt banii din contul Libertatea dar suntem îndeajuns de sfioși să nu ne băgăm noi în treburile ăstora mari.
Rajapaksa i-a furat și apoi a mai luat bani din comisioane de la firmele care au câștigat licitații pentru reconstrucția infrastructurii, poduri și șosele, școli și fabrici și hoteluri. Dar uite, măcar a făcut ceva, așa zic sri lankezii aprobator-îndatoritor, un altul nu ar fi făcut nimic, istoria ne arată că suntem norocoși, am călcat în balegă de unicorn și astfel am primit pace și prosperitate și noi, ieșiți din 30 de ani de război civil, ar trebui cel mai bine să ne bucurăm de darurile care ne vin și de arhangelii care le aduc.
Chinezii, zice Krishna, au 90% din țară. Marea bătălie e pe portul Tricomalee, strategic așezat, dorit de americani care au trimis și o navă să amușine zona unde, deja, sunt indieni și chinezi. Cine pune mâna pe Tricomalee, deține controlul pe Asia de Sud-Est, India, Iran și Orientul Apropiat.
Chinezii și-au lăsat plăsuța la ușă, au venit cu 3 zile înainte și Krishna zice că măcar dacă sunt chinezi e bine, pentru că ei au o ordine a lucrurilor, ei au un scop milenar, nu vor doar să facă mațul parizer ca Rajapaksa și efemeridele din partidul lui.
Chinezii au ajuns pe partea întunecată a lunii, cine știe ce fac acolo chinezii, o fabrică de crocși sau poate o mină de fosfați, oricum, ei nu gândesc decât în termeni de dinastii, fac poduri și șosele, nu repară căsuțe cu pridvor și ferestre cu lemnărie sculptată, lasă jungla să le consume.
Căci jungla și chinezii sunt soră și frate, cu aceeași minte calibrată să înghită eoni, aceeași clipire de pleoape care consfințește închiderea erelor.

Krishna se oprește și îi cârpește una Huaweiului din mână. Nu merge, sculă chinezească, înjură în barbă.
Afară, turiștii ruși sunt roșii ca steagul revoluției bolșevice, arși de propria lăcomie. Dacă se dă soare, să-l luăm pe tot, să-l băgăm în piele și să-l ducem cu noi în Perm sau Chita, să arătăm vecinilor că am fost departe, unde în copaci fructele ciripesc și păsările au pantofi cu tocuri și schimbă valută.
Prin defileul de vile întrerupt de Omaha Beach-uri modeste unde de Crăciun în 2004 a debarcat moartea adusă de un val imens, curg tuktukuri și vanuri, camioane și autobuze și trenuri cărând oameni care nu vor decât să aibă, strategic, doar pentru ei, o plajă, ca Tricomalee, de unde pot să dețină, pentru 2 săptămâni, controlul asupra vastelor deznădejdi și eșecuri din iarna destinelor lor.

Orlando e îngrijorat că legea nu obligă jurnaliștii să nu îl asculte pe Câțu ci doar pe Dragnea atunci când acesta spune că 4 asasini s-au cazat la Hilton și au risipit banii lui Soroș refuzând să îl lichideze atunci când au văzut ce om de treabă este el, frizerul de Teleorman și cât de bine știe el să facă grătarul.
Orlando e supărat pe bănci, pe corporații, pe bursă e supărat și pe cetățenii care nu plătesc taxele la timp, nu e defel necăjit că lui tataia Voiculescu i se trag din pensia lui de securist-adjectiv 700 de lei pe lună, ceea ce va face ca recuperarea prejudiciului din dosarul ICA să dureze 16.345 de ani.
Orlando este un bărbat corect ca un A4 lipit pe geamul ghișeului de la ANAF anunțând că formularele online se depun la etajul 2.
Este incarnarea unei hiperbole a imposturii.
Jurnaliștii să verifice sursele, prizele, valizele dar numai pe ălea pe care le vor ei, pesedeii, verificate.
Să nu mai mintă că ei, membrii partidului cămășilor spălate cu Bonux, vor să distrugă Pilonul II atât timp cât ei vor, în mod evident, să ciordească banii de la Pilonul II. Cine e atât de bou să detoneze muntele și să înfunde cu bolovani intrarea în peștera lui Ali Baba?
Orlando nu e bou.
Deși trage la căruța partidului, deși împunge ziariștii și rumegă molcom lucerna propagandei, Orlando nu e bou.
Ceea ce îl face sclav. Un sclav înhămat la plugul cu care PSD-ul ară economiile noastre, iritat de muștele care îi intră în nas, ochi și urechi. Futu-ți pizdele mă-tii de presă.
Aș fi preferat ca Orlando să fie bou. Poate am fi reușit să-l salvăm și să îl ducem la un sanctuar hindus de animale obidite.

feher

Taică-miu a câștigat în instanță, alături de alți foști colegi de serviciu, un proces care obliga statul român să le ofere compensații materiale pensionarilor care au avut încadrarea Grupa I de Muncă, adică ăștia care au reușit să scape cumva cu viață deși au albit la 27 de ani. Tot stau mai bine decât prietenii lor care au crăpat prin birouri de apoplexie sau infarcturi. Curtea a zis ok și, pentru câteva luni, cred că 8, taică-miu a ajuns la pensia de 2900 de lei. Apoi la finalul lui februarie 2017, casa de pensii din Brașov a trimis o decizie în care l-a anunțat că s-a gândit mai bine și punctul de pensie se calculează așa: se scade un curcan dintr-un coș de mere pe care îl înmulțești cu de trei ori valoarea unei motostivuitoare și apoi extragi rădăcina pătrată a unui pătrunjel pe care o aduni cu 2 butelii. Și ce să…

View original post 873 more words

Stăm de 5 ore pe bordură în curtea poliției din Mahiyanganaya, sătucul unde s-a oprit Gautama Buddha când a vizitat prima oară Sri Lanka, încercând să medieze un conflict între două triburi.
Dacă un cuvânt ar defini un loc, atunci cuvântul Înțelegere e cel care definește Mahiyanganaya.
Stăm pe bordură de 5 ore, în timp ce polițiști în uniforme kaki, șnururi galbene și trese multicolore traversează curtea, așteptând să vină cineva cu borcanul cu Înțelegere, așa cum Gautama Buddha a venit acum niște mii de ani.
Dar, se vede treaba, Gautama l-a așezat pe un raft prea sus și nu e nicio scară, nicio trambulină, niciun om cu detentă capabil să ajungă la Înțelegere.
În căldura lipicioasă, șoferul vanului își frânge mâinile cu un aer umil și ne mai cerșește încă o jumătate de oră. Trebuie să meargă la spital, să vadă dacă femeia-șofer al tuk-tukului care a intrat în noi se simte mai bine. Dacă e spitalizată mai mult de 5 zile el, șoferul, o să facă pușcărie și mașina îi va fi reținută ca probă. Dar nu are cum să fie spitalizată 5 zile, s-a zgâriat un pic la frunte, am văzut-o când a coborât din tuk-tuk nu avea nici pe dracu.
E adevărat, dar fratele ei este un grangure local, uite-l a venit cu mașina administrației, un Land Rover, e tovarăș cu primarul și poliția e prietenă cu fratele grangure și deși e clar din toate declarațiile martorilor că femeia e singura vinovată și deși e evident că el, șoferul nostru, este curat ca lacrima, polițiștii au spus că 25% e culpa lui, dar pentru că femeia e în spital și pentru că e sora grangurelui frate de cruce cu primarul, polițiștii au rotunjit vina la 50% și au invitat șoferul și grangurele să ajungă la o înțelegere. De nu, mașina este reținută la Mahiyanganaya și șoferul nostru rămâne și el într-o celulă mică în secția de poliție, am văzut și eu celula, e cochetă și doar doi ciordaci minori așteaptă cocoșați înăuntru să vină Gautama Buddha să propună o înțelegere și să fie eliberați.
Căci totul e o neînțelegere.
Grangurele propune ca șoferul nostru să plătească despăgubire suma de 15000 de rupii. Șoferul nostru-noi nu știm asta, noi nu știm nimic, noi doar stăm pe bordură și privim cei 4 pești din acvariul poliției, acvariul e așezat pe un scaun sub ghișeul cu gratii în spatele căruia tronează un polițist cu ochelari și 4 catastife pe care nu îi este frică să le folosească-șoferul nostru deci vrea să plătească doar 7500.
Asta înseamnă 38 de euro.
Grangurele vrea 76.
Polițiștii propun un 12500 de rupii. Șoferul vanului se codește.
Ce se întâmplă?
Îmi vine să-l strâng de gât. Nu există niciun bodhi tree să mă așez cu picioarele încrucișate și să aștept iluminarea iar turele scurte ale peștilor infractori, condamnați pe viață să fie închiși în acvariul-celulă, îmi aduc la suprafață nervozitatea unică pe care mi-o crează vizitele în spitalele românești, neputința de a desluși sistemul, de a înțelege traiectoriile problemei și de a găsi o soluție.
Ce se întâmplă?
Șoferul mai vrea o jumătate de oră.
Trece încă o oră jumate. Atunci ne explică privind podeaua că trebuie să dea 10.000 de rupii, că asta e înțelegerea, că fratele-grangure trebuie să vină acum să ia banii, că jumate o să-i bea cu poliția și că soră-sa o să ia 5000 și o să și-i pună bandaj pe buba din frunte. Și atunci, după ce plătește 10.000 de rupii,  o să-i dea drumul la mașină și lui și o să mergem mai departe, doar că trebuie să îi dăm aștia 10.000 de rupii că nu are bani și nici nu ar vrea să rămână în arest, mai bine o Înțelegere strâmbă decât să stea închis dintr-o neînțelegere.
Și îți dă drumul acum dacă îți dăm banii?
Da, da. În 2 minute plecăm.
Polițiștii dau din cap, aprobator. Unul mă invită să iau loc. La Vice Squad să iau loc. De aici nu se mai vede acvariul ci gunoiul din spatele sediului poliției. Se scrie Înțelegerea. Se scrie, se scrie, se scrie, se corectează, se recitește, se dă din cap stânga dreapta, ca un câine de pluș dintr-o Dacie din 77, se semnează, apoi domul cu 4 catastife mai produce 3 catastife și se pune pe completat, scris în tabelașe, verificat.
Statul.
Acum 30 de ani, tatăl polițistului în timpul ăsta ar fi semănat 6 pogoane de orez, ar fi cules 2 livezi de mango, ar fi muls 19 bivolițe, ar fi vânat 3 căprioare.
Statul.
Birocratic.
Din.
Lumea.
A.
Treia.

2500 de rupii, 2 ore jumate pierdute pentru 12 euro și 50 de cenți.

Șoferului încă îi tremură mâinile. Ne spune: aveam de ales între arest și înțelegere.
Avea de ales între demnitatea celui care știe că are dreptate dar se bate cu un sistem corupt și comoditatea respectării regulilor sistemului corupt.
A ales varianta falsei rezistențe. Metoda Constantinescu.
Eu am încercat, e drept că aveam săbiuță de lemn și scut din hârtie creponată, e drept că știam că o să pierd, dar înfruntarea asta falsă m-a făcut să mă simt om.
Mi-e milă de noi.
Și de butaforicele noastre proteze pentru mândria frântă.

Gautama Buddha s-a retras sub un copac înțelegând că nimeni nu poate să ajungă la iluminare dacă nu are parte de puțină umbră.
Înțelegere.

Un ochi se uită după colț, la 2018, celălalt cercetează, ca un neamț în șpilhozeni, relieful feței mele. A fost manager de plantație de ceai timp de 40 de ani. În `72, plantațiile au fost naționalizate de statul sri lankez socialist, luate din mâna exploatatorilor britanici și date în mâna poporului care, ce să vezi, poporul ăsta de a primit plantații nu era chiar orice popor ci niște verișori ai prim secretarilor de partid sri lankez. Și uite așa, producția de ceai nu a mai mers atât de bine că deh, englezii plecaseră cu know-how-ul, au trebuit să învețe din mers și când faci două lucruri deodată, mergi și înveți, le faci pe amândouă pe jumate bine.
Industria ceaiului s-a dus în cap.
Așa că pe la începutul anilor `90, statul a hotărât să scoată la vânzare plantațiile iar. Dar, fiind stat socialist, gândindu-se mereu la poporul obidit și cum să-l ajute mai bine, Sri Lanka a vândut plantațiile numai sri lankezilor. Nu ne vindem țara, o împărțim între noi.
Căci cine avea milioane de dolari să cumpere gigantice plantații de ceai decât Dan Voiculescu de Sri Lanka? Dar e Dan Voiculescu al nostru, nu vreun Dan Voiculescu britanic, așa că poporul a fost mulțumit că s-a făcut dreptate, că uite, generalii și serviciile secrete o să conducă acum și plantațiile de ceai pe cele mai înalte culmi de producție și eficiență.
Dar în spatele acestei superbe mișcări de privatizare era pitită ușița secretă prin care s-a strecurat dușmanul în țară. Pentru că legea permitea investitorilor străini să își ia un frontman sri lankez pe post de CEO și, de fapt, încet dar sigur, să devină stăpânii adevărați ai plantațiilor de ceai din Sri Lanka.

Managerul cu ochi împrăștiați spune că Damro a fost luată de chinezi, plantație gigant care înainte se chema Mercury. Și Pedro are bani chinezești. O alta a fost preluată de Arabia Saudită. China construiește drumuri și hoteluri, fabrici și poduri. China împrumută statul, politicienii bagă banul în buzunar și apoi Sri Lanka nu mai are de unde să dea creditul înapoi așa că nah, China intră în casă și îți ia feonul din priză și bețișoarele de urechi de pe policioară. Pe urmele Chinei vin statele arabe.
Dar nu China e cel mai mare dușman al managerului, nici Arabia Saudită sau UAE ci statul care impune ca numai 10% din producția de ceai să fie vândută în interior și astfel, manipulează prețul ceaiului. Deși este a patra țară producătoare de ceai din lume, cu 20% din ceaiul vândut global provenind de pe plantațiile de aici, sri lankezul obișnuit bea rumeguș. 90% din producție se duce la Tea Board și Tea Board o vinde cui vrea el, la prețul pe care îl vrea el, fără să dea socoteală nimănui.
Geaba se dau cu fundul de pământ producătorii, geaba vin cu pile și relațiuni la președinte, guvern și parlament. Tea Board, instituția care reglementează piața, e o gaură neagră care anulează gravitația și strivește orice electron care încearcă să i se opună.
Unii dintre șefii de plantații au fost uciși, chiar și ministrul ceaiului (da, există ministrul ceaiului aici) a fost mățit acum niște ani, spune managerul și ochiul stâng plonjează panicat în amintiri. E îngrijorat că și el ar putea fi asasinat.
Dar totuși, continuă lupta.
Țara nu e a ăstora de la putere.
Țara nu e nici a chinezilor. Încă.
Nici a saudiților. Încă.
Țara nu e ca să fie proprietatea cuiva, țara e ca să știi unde se termină casa ta. Și casa nu o ai, casa o locuiești. Ești sufletul care animă ființa.
La voi în România cum e?
Iau o gură de ceai. E negru.
La noi în România e negru.
Și peste tot e întuneric și amar și niciun vecin care să-ți dea o linguriță de zahăr.

Bușcu ia bani pe consultanță de la PSD. Vine cu un stetoscop mare, îl pune pe pieptul comunicării lui Dragnea, o pune pe comunicare să tușească, o întreabă cât fumează pe zi și dacă vreunul dintre părinți a avut cancer. Normal, comunicarea PSD s-a născut din două cancere, unul de colon și unul de limbă, pe unde bagi și pe unde scoți. Așa că domnul Bușcu, cațavenc iscusit cum îl știm, tratează limba și tratează curul, cu vorbe meșteșugite le tratează și înșfacă în fiecare lunã zeci de mii de euro.
Bravo dumisale.
Uite că cineva ne răzbună, îi ia, în sfârșit, cineva banii lui Dragnea.
Partea mai proastă este că nu îi dă la săraci.
Îi dă la sărăcii, cum ar zice faimosul fost europarlamentar-ciobănaș, Gigi Becali.
Sărăcii care scriu anchete despre copiii morți ai unor wannabees în ale politicii și cum oamenii ăștia noi sunt, de fapt, tot niște securiști vechi și nu știu să țină nici măcar un doliu așa cum ar ști să țină un dac adevărat.
Sărăcii care fac investigații cutremurătoare despre securitatea care a pus mâna pe tot, mai puțin pe sufletele lor care nu sunt vândute securității ci partidului, singurul vehicul al bunăstării naționale.
Sărăcii.
Oricât de mulți bani ar face, oamenii ăștia rămân știrbi. Nu pentru că ar costa prea mult stomatologul și nu și-l permit. Nu.
Ci pentru că așa, fără dinți, pe gingia goală, se simte mai bine atunci când sug mădularul partidului.
Oamenii fără dinți și morală din presă, ăia cu sute de mii de euro în cont făcute pe felație știrbă, sărăciile, sunt cei care i-au creat pe Dragnea și pe Olguța, Viorica și Iordache, Nicolae, Mitralieră, Nicolicea și toate leprele care acum, nu o să vă vină să credeți, ne CONDUC.
De 2 ani zic deja, dacă vrem curățenie, trebuie să începem prin a opri noroiul propagandei pesediste din a ne intra în sufragerie.
Și asta se face tăindu-le reclamele. Ce ziceți, vă mai sforțați o dată să fiți civici vreo 2 luni?
Dada, cu voi vorbesc corporațiilor, cu voi!

feher

Spune că e vreme frumoasă, se întreabă cum va fi în weekend, îi răspund că sper că o să rămână frumoasă, pentru că se anunță proteste. Mă măsoară un pic și începe timid:
-E îngrijorător ce se întâmplă, ați văzut ăia ai lui Hitler, în Germania…
-Naziști? În Polonia au fost ceva marșuri.
-Dar ce credeți că vor?
-Să nu mai vină refugiați.
-Știți ce cred eu, că refugiații sunt vinovați, de ce se duc în țările ăstea unde știu că sunt contradicții?
Cuvântul ăsta mare îl rostește nesigură la început, ca o mamă la prima naștere care vede ițindu-se creștetul capului fătului.
Tac, o urmăresc, are părul negru vâlvoi, cu vocea caldă, de educatoare, ar fi putut fi educatoare, ar fi putut să îl cârpească pe fi-miu că nu doarme la prânz, dar na, nu a avut noroc și acum face curat pe la oameni prin casă.
-O fi…

View original post 845 more words

Toți sunt la fel, fură, mint și mituiesc.
Odată ajunși la putere, sunt loviți de amnezie, am zis eu asta ca să câștig alegerile? fugi domle de aici, nu aș fi putut să promit așa ceva. Amnezia nu iartă pe nimeni. Este boala puterii, cum TBC-ul e boala sărăciei și scorbutul, până mai ieri, boala marinarului.
Hiru nu are cu cine să voteze. Unii sunt hoți, alții sunt pe mână cu tamilii, tamilii sunt teroriști, nu toți, dar cât să poți generaliza cam ca în: toți bărbații sunt porci.
În timp ce bieții sinhalezi stau ca măgarul lui Buridan în fața opțiunilor politice șchioape și strâmbe, chinezii cumpără Sri Lanka. De fapt, au cam cumpărat-o. Construiesc acum în fața portului Colombo o insulă, mare cât Colombo-zic localnicii. O să fie centru financiar, o să se bată parte în parte cu Singapore, o să îi ardă una în falcă lui Singapore de-o să se ducă de-a dura Singapore cu tot cu orhideele și grădina lui botanică și leul lui cu corp de pește. O să fie bine pentru toată lumea, prosperitate o să fie, o să curgă ceai de Ceylon și lassi cu mango pe străzile Sri Lankăi.
Oamenii modifică realitatea în funcție de așteptările lor. Calcă în rahat și își spun că acum o să dea norocul peste ei. Și atunci transformă o zi ploioasă în care au stat în casă rozându-și unghiile într-o zi norocoasă, căci au stat, s-au odihnit și oricum aveau unghiile lungi și le-au ținut de foame. Viața e frumoasă atunci când calci în rahat chiar dacă ai stomacul gol. Îți spui că mâncatul nu face bine. Uite, sfințișorii se țin cu prana.
O maimuță coboară în fugă de pe acoperiș, înșfacă trei banane, una în gură și celelalte două le cară ca pe pistoale, în dreptul șoldurilor,
Noi nu ne tragem din maimuță. Noi așteptăm să ni se dea. Libertate, democrație, o sticlă de ulei.
Poate un rahat să călcăm în ei și să ne simțim norocoși.
Totul e percepție.
Și cei mai strașnici creatori de percepție sunt creatorii de religii. Buddha a zis că viața e suferință, nu trebuie să încerci să opui rezistență. Hiru nu opune rezistență.
Înghite în sec uitându-se la biznisul prăbușit cu 75% din cauza scandalurilor politice și își mai cumpără o pereche de oglinzi pentru tuktuk și o statuetă Buddha, toate ciordite acum douã nopti de o maimuță.
Maimuțele iubesc oglinzile, spune Hiru, privesc mesmerizate în ele.
Nu spune mesmerizate.
Nu spune fascinate.
Vocabularul lui de limbă engleză e mărunt ca un caca de geko, știu cât e un caca de geko, mi-a căzut pe laptop ca un mic dar divin.
Hiru mimează adorația maimuței pentru propria imagine în oglindă.
Mă gândesc dacă maimuțele se bucură ca oamenii atunci când calcă în rahat.
Bănuiesc că nu. Bănuiesc că maimuțele sunt fericite că nu se trag din oameni.

feher

Cheran Michoacan nu este un armean care vinde cafea la Sulina ci singura localitate din lume unde poporul a eliminat partidele politice și acum se gospodărește poporul singur, ca un om mare. Nu există criminalitate, nu există trafic de droguri, nu există corupție. Guvernul federal este obligat să lucreze cu noile autorități chiar dacă acestea nu fac parte din rețelele lor de baroneți locali, ci sunt niște pârliți de țărani. Iar banii veniți de la guvernul federal sunt investiți în șosele, clinici și școli. Poate și în cârciumi, dar asta nu pare să facă rău nimănui.
Mexicul e o țară atât de coruptă încât au plătit o altă țară ca să fie pe primul loc în topul celor mai corupte țări. Partidele politice sunt tripozi gigantici care adună popor, îl storcoșesc în măruntaiele lor metalice și apoi fertilizează ogoarele cu sângele victimelor. Santa Anna a vândut Texasul americanilor, toată lumea…

View original post 548 more words

Lipit pe ușa de portbagaj a unei mașini japoneze străvechi este un abțibild care zice așa: No airbags. We die like real men.
Acesta trebuie că este motto-ul nostru, al ăstora care încă ieșim ca boii în stradă și nu mai avem niciun alt subiect de conversație decât PSD. No airbags, murim ca bărbații adevãrati și ce moarte este mai frumoasă decât aia a bărbaților care se izbesc frontal de o mașină cu alți bărbați care însă au airbaguri?
Eu nu știu nimic mai demn. Și mai stupid. Dar asta suntem noi. Stupizi în dorința demnă de a respecta legea.
Citind postul despre Tudose scris anul trecut pe vremea asta îmi dau seama că poate asta este singura noastră ieșire respectabilă din istorie. Proștii sunt bravi pentru că proștii nu știu ce e aia pericol.
PSD ne va supraviețui.
Nouă, tuturor. PSD ne va supraviețui într-o țară populată cu vietnamezi, indieni, filipineze, sirieni, palestinieni și afgani importați de Daea și Dăncilă să nu mai râdă atunci când vorbesc ei.
Orice om îi place respectul.
Chiar și proștilor fără airbaguri.

feher

Când era mic își lua bătaie de la băieții de la bloc. Era greoi, cu picioare mari, cu mâini neîndemânatice care nu știau să se închidă în pumn. Se mișca nedemn prin ceata de copii, un mamut încolțit pe care îl călăreau toți liliputanii vecini, diiiii Mihăițăăăă, diiiiii.
Se uită în oglindă, îngrijorat. Abia așteaptă remanierea din ianuarie, să se retragă undeva la Brăila, să meargă la pescuit, să bea cu vecinii o vișinată în iulie, sub o boltă de viță.

Lucruri mici care fac viața frumoasă.
Mai e puțin. Mai trebuie să se prefacă încă 1 lună, să ia parte la ședințe fără urmări cu oameni fără umbră, să risipească aceste ore de serviciu aprobând sau promițând că va face totul posibil sau că se va interesa sau că va lua măsuri sau tăcând, așteptând ca un om mic, d-ăla care îi suflă în cască, să îi spună ce…

View original post 663 more words