Au început, timid, să îmi vină mailuri de la companii aviatice, newslettere de la agenții de turism, oferte de la companii de travel. Mi se propun călătorii în New York și expediții în Botswana, drumuri de seara în Praga și nopți pe barosăneală în hoteluri din Londra.
Nu am mai călcat într-un avion din 5 martie, probabil cea mai lungă perioadă din ultimii 20 de ani în care nu am zburat. Nu sufăr de sevrajul călătorului căci am avut norocul să nu îmi petrec cele două luni de arest la domiciliu în România, închisoarea mea de toate zilele din care evadam o dată pe lună, mituind gardienii, căutând umanitatea în alte popoare. Cer atât de puțin, un salut cu zâmbet, un pahar de apă gratis la cârciumă, un cu ce te pot ajuta? sincer.
Geaba am hârtie igienică și drojdie dacă nu am casierița care-mi spune că totul va fi bine, cald, firesc.
Geaba am spitale cu echipamente, instrumente, roboți, dacă asistenta și medicul și-au rătăcit omenia ca pe-o telecomandă în faldurile serviciului-canapea, nu-i de găsit, așa că pufnesc, icnesc, te stuchesc, nereușind să schimbe canalul pe care dau la sapă fără plăcere, ca un ocnaș condamnat să ia temperaturi, să schimbe țucaluri, să moară de plictiseala de a fi bun. Când tot ce vor este să fie RĂI.
Să își scoată pârleala de a sta în locul în care, dacă ești bun, ești prost.
Geaba avem măști, FFP3, FSN1, PDSR2. Ni le punem nu ca să ferim aproapele de virus ci ca să nu ni se vadă rânjetele de hienă când adulmecăm sânge, slăbiciune, naivitate.
Un prost, să-l facem.
Un amărât, să-l abuzăm.
Un fraier, să-l folosim.

Românii își fac cruci, se împărtășesc cu aceeași linguriță și urăsc cu pasiune TOTUL. Ziua în care s-au născut, locul în care s-au născut, faptul că s-au născut.

-Diii boală, zice țăranul român pocnindu-și calul.
Animalul care-l ajută să-și are pământul, să-și care porumbul, este boală.
Suntem bolnavi de ură.
Virusul trece, dușmănia rămâne.
În România nu trebuie să se termine starea de urgență niciodată.
Muntenegru își face reclamă ca destinația COVID free.
Eu cred că noi trebuie să ne construim brandul turistic pe Locul în care Epidemia de Ură nu trece veci.
Nici nu are cum, la prima vedere, majoritatea suntem asimptomatici.

Am scris textu de mai jos în 2018.

  1. A făcut al doilea atac cerebral în 2 săptămâni, ăștia cu salvarea vin greu și nu au unde să îl ducă, nu sunt paturi, haideți la Colentina, că am relații acolo, zice soția și șoferul de pe mașina salvării se învoiește și-l descarcă la Colentina unde pilele soției nu par să funcționeze, dar nu-i nimic, ea insistă, se roagă, scoate plicu, umple plicul, plasează plicul, tu nu înțelegi că nu sunt paturi?, se răstește doamna doctor după ce plicul îi intră în buzunar, uite ce mă pui să fac, trebuie să dau vreun bolnav acasă ca să-ți bag bărbatu. Noroc că fiul omului cu fața înghețată în pareză scoate telefonul și începe să filmeze și atunci doamna doctor se dă peste cap de 7 ori și apare în dinți cu un salon de 8 paturi, doar 4 ocupate, o fi dat afară 4 bolnavi ca să fie sigură că ăștia de vin cu pareze și soții cu plicuri au unde să intre.
  2. Este consultant IT, câștigă bani frumoși dar vrea să facă ce îi place. Adică un bistro cu mâncare vegetariană. A închiriat un spațiu undeva la Timpuri Noi și a mers să bată la ușă pe la vecini: bună ziua, o să fac un bistro aici, o să fie cu…
    NICIODATĂĂĂĂĂ NU O SĂ FACI UN BISTRO ACI!!!!! a urlat șeful asociației de locatari și i-a trântit ușa în nas. Ea și-a dat seama că în sectorul 3 nu este nevoie de consimțământul asociației de locatari și a continuat amenajarea. A trebuit să schimbe instalațiile de apă și pe cea electrică, a pus prize, a zugrăvit, văruit, a dărâmat și construit. Totul cu pile. Îmi spune: în țara asta nu se poate rezolva nimic doar cu bani, trebuie să cunoști pe cineva. 
    Îi e frică de vecini, dacă o să arunce ciorbe pe geam sau o să scuture în capul clienților găleți de gunoi. Se gândește să îi cheme înainte de inaugurare, să le dea o masă, să îi mituiască întru bună purtare.
  3. Este milionar în euro, ortodox, antisemit, antihomosexuali, tată, soț, patron, proprietar, român. Mândru că e român. Nu se amestecă în scandaluri politice, toți sunt la fel, Dumnezeu e sus și vede. Și Dumnezeu, de acolo de unde e, a văzut că toți sunt la fel și că mai bine stai deoparte. Tu de ce nu stai deoparte? Te mănâncă în fund? Oi fi homosexual dacă te mănâncă în fund.
    Tot ce e rău, vine din Occidentul decadent care și-a pierdut valorile. Tot ce e bun vine de la biserică. Nu orice biserică, nu protestanți sau papistași, nu catolici sau pocăiți. Ortodocși.
    Și Teodosie al Tomisului? Ete na, așa ești tu, cauți nod în papură. Dar taxa asta nouă, dacă vrei să filmezi și să pozezi în biserică?
    Foarte bună, e casa Domnului nu domeniu public. 
    Casa Domnului nu plătește impozite, casa Domnului e făcută din bani netaxați, de multe ori banii mei, casa Domnului e construită, uneori, în mijlocul parcului național…
    Exagerezi. Și tu, și Mungiu. O fi el un regizor bun, dar uite, aduce mizerii d-ăstea de filme cu homosexuali. Cui fac bine filmele ăstea care arată doar urâțenie și murdăresc sufletele tinere? 
  4. În căruciorul de cumpărături am îngropat 568 de lei în hârtie igienică, apă minerală, lapte, pâine, ceaiuri, 2 pachete de cafea, o bucată de slăninuță, una de lebăr, un pachet de unt, 300 de grame de telemea, 2 iaurturi, 3 avocado, mere, coriandru, busuioc, o sticlă de malbec și 3 pungi cu fistic și caju. Clipesc privind bonul pe care produsele se înșiră ca un batalion ocupând pozițiile pe o hartă militară. Când s-au scumpit toate? Cum reușesc ai mei să trăiască dintr-o pensie de 1780 de lei? Trăiesc sau supraviețuiesc? Unde e linia care separă cele două concepte?
  5. Copilul are 3 ani și e bolnav. Ea e medic, el e economist, nu s-au căsătorit deși amândoi sunt credincioși. Copilul însă e bolnav, trebuie dus la Viena, ea e medic și știe că nu-i chip să-l bagi în spitalele românești. Mătușa, tot medic, îi spune așa: copilul e bolnav pentru că voi nu sunteți căsătoriți, trăiți în păcat. Copilul e bolnav din cauza voastră. Dârdâie în rochie de mireasă în biserica pustie, cu 8 rude rebegite strânse sub fresce cu Lazăr privind încruntat lumea la care a fost readus fără să o ceară. Dormeam în pizda mă-sii și voi m-ați trezit, asta spune fața lui Lazăr și eu râd în barbă în timp ce popa strânge coronița, e prea largă și îi cădea mirelui peste ochi. Acum că păcatul s-a dus, drumul până la Viena o să fie doar de plăcere, boala va dispărea ca prin minune.
  6. ROBOR-ul a crescut, importurile au crescut, nu sunt bani, leul e slab, inflația gigant, clasa de mijloc nu există, pensionarii sunt mai mulți decât ăia de muncesc, cei mai mari investitori în economie sunt românii plecați la muncă afară care trimit lunar bani familiei. Weimarul a produs pe acest fond nazismul. Regatul român a dat legionarismul. Băieți în bundițe apără țara de homosexualii lui Soroș. În sala de cinema, femei cu icoane cântă imnuri religioase. Poliția nu intervine. Prietenii mei își fac bagajele și se mută în Germania și Suedia. Ducă-se, niște homosexuali soroșiști mai puțini.
  7. Ministrul citește litania. 2 ore. Spune: ieste. Spune: iecsplicații. Spune: Kiovieși. Nu este sfârșitul lumii, știu. Este însă sfârșitul răbdării. Ei oare nu știu că au martirizat-o pe Kiovieși? Ei oare nu știu că zeci de mii de oameni vor ieși în stradă? Ei oare nu știu că astfel i-au băgat lui Iohannis bartai ghiuleaua pe țeavă? Mișcarea lui Tudorel  îmi amintește de povestea unui cetățean argentinian care și-a ucis familia și a înscenat un atac asupra fermei, împușcându-se în cizmă ca să demonstreze că și el s-a aflat între victime. Împușcându-se în cizmă, nu în picior, doar în cizmă.
    De ce sunt atât de proști?
    De ce sunt atât de răi?
    De ce sunt atât de orbi?
    Undeva, într-o vilă în Pipera, un cuib își unge căpitanul. Anul este 1927. Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer. Chemați electricienii. Și țineți cont că dacă vrei să pui o priză nouă te costă cam 1000 de euro.Sărăcie, bigotism, prostie, impostură, naționalism, adunate toate dau fanatism și eroi-erori care ne trimit 170 de ani înapoi. Problema este că suntem deja 100 de ani în urmă. Nu-i de mirare deci că avem boieri, argați, iobagi și domnitori. Trăim într-un nesfârșit secol XVIII, incapabili să spargem blestemul istoric.

 

În 1999 pe vremea asta lucram la Curentul. La sfârșitul lui martie, plecasem din București cu trenul, o borsetă cu 2000 de dolari, un laptop de 17 kile, un mobil de 3 și un rucsăcel cu chiloți și tricouri, să scriu despre atacul NATO asupra Iugoslaviei. După 3 săptămâni în Skopie, am sărit pârleazul pe la Ohrid în Albania și, după 5 ore pe cea mai sinistră șosea din Europa, am ajuns la Tirana.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să iau legătura cu ambasada, de la ei trebuia să trimit faxurile către ziar, ei îmi asigurau spatele în caz că, Doamne Ferește, pățeam buba. M-am întâlnit cu atașatul cultural, i-am uitat numele, un individ care părea să sufere de amnezie și privea mahmur lumea, părând să spună: am băut și eu două citirici la petrecerea lu Doruleț și m-am trezit cu șireturile legate, pastă de dinți sub nas și atașat cultural la ambasada României din Tirana.
Omul nu înțelegea nimic și cred că, după 30 de minute de la momentul în care am dat prima oară unul cu ochii de altul, mi-a cerut să-i pun o pilă lu copilă-su să lucreze la PROTV, măcar atâta putere să aibă și el dacă tot e un mușchi încordat în corpul diplomatic.
Atașatul militar părea și el să fi pierdut la Popa Prostu dar măcar el lucra să-și mențină cu alcool starea de confuzie. Avea capul roșu ca un deget strivit la ușă și o magnifică sete, dar cel mai tare îmi plăcea la el camaraderia, înțelegea că suntem toți grămadă în același rahat și că niciunul dintre noi nu merita asta.
Spre deosebire de ambasadorul cu mânuțe moi și umede ca niște ore petrecute în saună cu Adrian Năstase, care afișa un dispreț uriaș pentru noi, cetățenii de rând.
Ambasadorul avea, pe lângă dermatita rozacee care îi orna figura cu pete gigantice roșii, siguranța că războiul ăsta o să transforme peste noapte România în regina balului, UE și NATO, toți se vor bate să facă afaceri cu noi și tot noi, urmașii dacilor, vom decide cum e cu contractele de reconstrucție a Balcanilor.
Ăăăăă, mă scuzați, aș vrea și eu să beau ce beți dumneavoastră, i-am spus și el a fost jignit de tupeul unei mucoase să-l învețe politică externă. Nu că asta ar fi fost interesul meu ci doar, sincer, să beau ce bea el.
Și cum stăteam noi de vorbă, zi de zi sau măcar o dată la 2 zile, explicându-mi cum lunile care urmează vor aduce abundența în România, la ușa ambasadei a venit o fată blondă cu părul negru la rădăcină și ochi speriați, avea vânătăi pe gât și arsuri de țigară pe ambele mâini. Fugise de la niște proxeneți care o torturaseră luni de zile. O vânduse iubitul ei, era dintr-un sat din Botoșani. Plângea blând, ca o icoană într-o biserică, și ambasadorul a anunțat-o că nu poate să stea acolo.
Normal, vreau să merg acasă, a spus fata. Vă rog ajutați-mă să ajung acasă.
Și ambasadorul cu mâini umede, s-a spălat pe ele, la figurat s-a spălat, că erau atât de umede încât ar fi putut să spele și mâinile altora cu apa ieșită dintr-ale lui, și a zis că ambasada nu are bani ca să trimită toate curvele acasă.
Statul român nu poate să țină pasul cu târfele plecate la produs care, după ce dau de dracu, vin la stat să le ajute.
Cam așa a zis ambasadorul și eu, din banii lui Vântu cel interlop, am plătit bilet de autobus până la Skopie, i-am cumpărat mâncare și apă, i-am dat bani de buzunar și i-am plătit și biletul din Skopie la Sofia și de acolo la București.
Era 1999, ce așteptări puteai să ai de la corpul diplomatic, mai ales la ostracizații în funduri d-ăstea de lume, cum era Tirana?

21 de ani mai târziu.
Europarlamentarul Ramona Strugariu scria despre consulul român la Marsilia, Iulia Boje, și durerea-n fund afișată față de soarta unor studente Erasmus blocate în Franța de criza Covid.

Zice Strugariu:
“I-am scris frumos şi elegant doamnei consul de la Marsilia, Iulia Boje, cu rugămintea de a ajuta la repatrierea a două studente Erasmus aflate într-o situație dificilă şi cu resurse limitate, lucru pe care consulatele au această misiune şi responsabilitate să îl facă. Guvernul României ne-a asigurat că studenții din afara granițelor şi bursierii Erasmus sunt o prioritate, Comisia Europeană a cerut guvernelor să îi trateze ca pe o prioritate – citez din răspunsul comisarei Gabriel la scrisoarea colegului meu, Dragoş Pîslaru : “Our foremost objective is the safety and protection of all Erasmus+ and European Solidarity Corps participants. We therefore fully support the implementation of the protective measures undertaken by the EU Member States, while trying to alleviate as much as possible the drawbacks for the programme participants and involved organisations.
As Erasmus+ and European Solidarity Corps mobilities are implemented via National Agencies situated in the Member States, our key line of action is to coordinate and guide the National Agencies in dealing with this unprecedented situation so that they can provide all necessary information and support to the affected organisations and participants.”

Doamna consul mi-a răspuns destul de rece că a rezolvat problema – lucru neadevărat, întrucât una dintre studente tocmai îmi semnalase că nu, deşi a scris la Consulat în repetate rânduri. Am revenit la fel de politicos cu rugămintea de ajutor. Mi s-a răspuns cu acelaşi ton, chiar mai iritat, şi cu o ireală referință la proverbiala rută pentru maşină ca şi în cazul medicului român.
Am reluat dialogul cu rugămintea mai fermă de sprijin şi solicitarea de a mi se comunica dacă reprezentanții din Consulatul României la Marsilia intenționează să îşi facă treaba sau continuu demersurile la un alt nivel.

Ultimul răspuns este de-a dreptul o sfidare.

Prin urmare:
1. Mâine la prima oră voi scrie la MAE şi premierului, cu solicitarea de a soluționa acest caz şi a găsi soluții / a avea indicații clare şi sprijin financiar pentru toți bursierii Erasmus care trebuie să revină în țară; se pot prioritiza resurse şi este nevoie de reguli clare pentru repatrierea studentilor. Este scandalos să vă lăsați tinerii pe drumuri aşa. De asta nu se mai întorc în țară.

2. Cer public retragerea doamnei Iulia Boje din postul de consul la Marsilia şi sper că nu îşi va continua cariera în diplomație pe banii statului român şi ai cetățenilor pe care îi ignoră. Înțeleg că nu e la prima abatere, a fost retrasă şi de la Torino, iar la Marsilia, din relatările de presă, este cea care a chemat jandarmii la alegerile europarlamentare şi la referendum pentru “disciplinarea” românilor din diaspora care voiau sa voteze.”

Problema e mult mai adâncă decât pare.
Statul român lucrează cu dublă măsură în tot ceea ce face.
Cărați cu autobuzu la mitingurile PSD nu sunt numai pensionari sărmani și popi speriați de homosexualii care fură copii ci și ciorditori, curve, metiliști, fauna Las Fierbinți care populează orășelele și comunele patriei.
La ambasadele și consulatele României nu fac coadă și se bat cu jandarmii la fiecare rând de alegeri din ultimii 6 ani, doar academicieni, bursieri Erasmus și cântărețe de operă, ci și prostituate, gunoieri, șuți și florărese.
De ce votul lor nu le garantează aceleași drepturi ca ale bursierilor Erasmus?
21 de ani și scârba diplomaților români pentru pulime este intactă.
Da, Iulia Boje și toate uneltele sistemului ajunse prin sforării să ocupe posturi pentru care nu au nicio pregătire, trebuie retrase. Și înlocuite în primul rând cu oameni.
Care înțeleg că între Udrea și fata din Tirana sau între Dragnea și hoțul de buzunare din Paris doar șansa a creat o diferență, nu alegerea meseriei.
Dar asta e valabil și pentru politicienii români din parlamentul european.

Din peste 350 de răspunsuri la întrebarea mea: știți pe cineva bolnav de gripa lui Covid, în România?, undeva pe la o cincime zic că nu. Nu știu, nu au auzit, au întrebat prieteni și nimeni nu știe, o asistentă mi-a zis că nu a văzut picior de covidean la ea în spital și un domn antreprenor a spus că are o fabrică unde muncesc 1000 de oameni, toți sănătoși tun.
Ceilalți 80% au câte-o mamă sau bunic mort, soți, verișori sau prietene intubați, au vecini sau prieteni care s-au întors de la ski din Austria cu pachețelul cu Covid sau au fost infectați de milițianul mincinos, plecat cu amanta în Israel, cel căruia e neconstituțional să i se taie pensia specială.
Am întrebat despre România și mi s-a spus despre bolnavi în Italia, Germania, Elveția, Spania, UK, SUA, Suedia și chiar Indonezia.
Am insistat pe România căci m-am gândit că multă lume nu spune că-i bolnavă, de groază că-și pierde serviciul sau e dată afară din bloc, vezi povestea medicului rezident gonit, de teama virusului, de proprietara apartamentului în care stătea cu chirie.
Statul Național Unitar Român este un goblen făcut din 19 milioane de state naționale unitare și indivizibile, unde sub drapelul propriei frici, stăm cu tigaia pitiți după ușă, gata să-i ardem una-n frunte oricui îndrăznește să ne treacă pragul.
Marea Maioneză din 1918 s-a tăiat atât de adânc încât 300 de ani de frecat cu lămâie și apă caldă nu are cum să o repare.
Îngrămădiți în Projects, în buzunarele anarhiei pe coasta de Est a Americii, locatarii nu aruncă unul pe altul cu clor, celule sociale neatacând absurd pe unul de-al lor doar pentru că pare un transplant, parte dintr-un sistem oprimant, ci înțelegând că trebuie să atace sistemul.
În România, avem noile hibakusha, supraviețuitori Covid care sunt discriminați de angajatori, domle, eu nu vreau să mă-mbolnăvească, că am citit eu că te poți îmbolnăvi de nenumărate ori într-o lună, ca fotbalistul ăla italian care a fost de 4 ori găsit pozitiv. Și nici testele nu sunt sigure, dacă iau virusu și crăp, că uite, eu am certificat de handicap care arată că aveam astm când eram mic, e drept că l-am folosit ca să primesc loc de parcare pentru sandilăi, să intru moca la film și să merg gratis cu trenul. Dar să nu vă prind eu cu infectați la mine.
Ori poate ești gravidă și te pune dracu să tușești, fug doctorii de tine ca de seara de poezie patriotică, n-au echipamente, du-te domle să naști pe câmp dar mare grijă la iepurași, că iau și ei Covidul și-l pot da mai departe lu Alba ca Zăpada și piticilor și prințului frumos. O să cadă secerată de molime lumea basmelor.
Mai bine mergi pe burtă, mă rog, complicat când ești gravidă, nu zici nimănui nimic și spui că ai luat buba din maternitate. Dacă e să te testeze. Dar probabil nu o vor face, că testele trebuie ținute pentru popi, secretari de partid și consilieri județeni.
Și cum nimeni în jurul nostru nu spune că este bolnav, credem că suntem sănătoși.

Uite-l pe vicepreședintele Crucii Roșii România, Viorel Cataramă, tâlharul SAFI, implicat într-un catralion de ticăloșii financiare, aruncându-se demonstrativ să salveze economia în mijlocul unui grup de cetățeni dintr-un sat-focar de infecție.
Vrea să se îmbolnăvească, a spus el, ca să demonstreze poporului că e prostit pe față, că  oamenii trebuie să se întoarcă la muncă, la fel ca înainte. Cine crapă, crapă, așa a vrut Ăl de Sus să crape, ar fi crăpat oricum, de accident de mașină de spălat sau striviți de un meteorit, dar economia trebuie să meargă mai departe și Viorel trebuie să facă bani, nu să piardă, așa cum o face acum.
Așa că, știind că exact ca lu moș Pimen, băieții îi țin pungile cu plasmă d-oparte și elicopterele și ventilatoarele suflate cu aur, Cataramă și-a suflecat axiomatic mânecile ca să ne arate evidența: virusul nu există.
Normal. Zeii nu fac pneumonie.

E doar o conspirație de pe urma căreia Streinu și Arafat au făcut bani, companiile farma au făcut bani, aud că ăștia cu hotelurile, cele ale prietenilor sistemului, trecute ca centre de carantină și plătite cu dublul prețului taxat în mod normal pe zi, au făcut bani.
Și Cataramă nu a apucat să facă bani. Sau nu atât de mulți.
Așa că ne va arăta că virusul nu există.
Vrea modelul Bolsonaro.
România, Brazilia Europei.
Cataramă e vicepreședintele Crucii Roșii, am scris mai sus. Oare cum a ajuns Cataramă să aibă funcția asta?
Alături de el, vicepreședinte mai este Dorin Ionescu. Despre el citim:
Ancheta epidemiologică declanșată la Spitalul Universitar de Urgență București (SUUB) arată cum s-a răspândit ca fulgerul virusul Covid-19 de la o secție la alta, din cauza neglijenței crase a echipei manageriale Adriana Nica – Dorin Ionescu

Tot vicepreședinte la Crucea Roșie este și Axinte Aurel Dănuț.
Cv-ul domniei sale este voluptos legat de unități militare, șefii la inspectoratul de urgență din Iași, legături cu prăvăliile lui Seby Ghiță și, mai nou, contracte extrem de bănoase cu statul https://bunadimineataiasi.ro/o-firma-de-confectii-primeste-cateva-milioane-de-euro-ca-sa-traga-cu-tunul-antigrindina/

și

O firmă de confecții primește câteva milioane de euro ca să tragă cu tunul antigrindină


Tot vicepreședinți sunt Gheorghe Ștef, de la Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă Mureș, Mitru Crișan, un baron local de Ialomița, fost consilier județean din partea PDSR, fost director al combinatului de porci Combil Slobozia pe vremea lu Piticu, fermier de succes prin programe SAPARD (se știe cât de aprig e să ți se aprobe finanțarea fără susținere politică) șiiiii…cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Raed Arafat cel care vrea amnistiere pe giumbușlucăriile cu echipamente, măști, ventilatoare făcute în luna martie.

Metastază.
Peste care dăm cu șpray de casă regală, miroase a Margareta.
Atât de infantili suntem, de la vlădică, la opincă, încât nu e nevoie de conspirații elaborate ca să ne convingi.
Totul e pe față.

Virusul nu există.
Crucea Roșie e condusă de îngeri respectabili.
Cataramă nu a furat de la copii.

Am găsit textul ăsta într-un post de anul trecut. Simt că se pupă aici.
Azi am vorbit cu prietenul meu spaniol despre Ana lui Manole.
Fiu de curvă, a zis Pablo despre Manole.
Cum e posibil ca sacrificiul să fie impus unei alte persoane?
Cum e posibil să te cațeri cu o catedrală pe moartea unui om?
Cum e posibil să fim atât de orbi și să confundăm călăul cu eroul?
Societatea noastră are o linguriță din inox cu care ne scoate ochii și ne lasă să rătăcim orbi, să ne lovim de mobilă.
Busolă morală.
Așa se cheamă.
Ea nu funcționează atunci când o bucată de fier e pusă lângă.
Și noi trăim pe un munte de fier.
Îmi e frică să mai deschid siteurile de știri.
În 89 am căzut prin gaura aia din steag și, ca o telecomandă pierdută, nu ne-am mai regăsit niciodată.
Impostura, tupeul, ticăloșia, toate sunt recunoscute ca merite.
Sunt premiate.
Cei zidiți în zidurile sistemului nostru democratic sunt uitați.
Minimizați.
O nație de Ane ale lui Manole care sunt scoase din rugăciunile noastre, uitate, așa cum uiți mortarul.
Cum uiți dark matterul.
Până ne va înghiți.
Și atunci pe cine o să sacrificăm să facem lumină?

Cum a evoluat mortalitatea în luna aprilie: cifrele care demontează teoria „ar fi murit oricum”

Deci îi avem pe Cristi, Dan, Simona, Irina, Andrei, Elena, Andreea, Nadia, Ionuț, Eliza, fiica Elizei care au fost bolnavi, clar Covid, toți cu dureri de oase, miros rătăcit, tuse, febră, unii zăcut o săptămână, alții două, în apartamentele lor din Stockholm, Bruxelles, Londra, Barcelona sau Amsterdam, niciunul ajuns la spital, umflați cu paracetamol și aspirină, ceai și vitamine.
În România știu doar trei cazuri, părinții unei prietene, mama nu a supraviețuit, și am mai auzit de un voluntar de 32 de ani care a dus mâncare bătrânilor din Suceava. Mort.
Taică-miu nu a auzit de niciun bolnav.
Colegii de serviciu la fel.
Prietenele mele zic că e clar, la noi nu există.
Aud o teorie: pentru că noi, românii, am fost vaccinați TBC, suntem mai rezistenți la Covid. Dar ăștia ai mei, cu excepția Elizei și a fiică-sii, sunt români toți. Decreței vaccinați temeinic pe vremea când nu-ți trecea prin cap să fugi de ac, imnul era Trei culori cunosc pe lume și toate trei ar fi fost prezente în vânătăile de pe falca ta.
Deci nu poate fi vaccinul.
Lucian spune că e frica. Oamenii sunt atât de terorizați de groaza de a avea contact cu sistemul de sănătate românesc încât au stat dracului în casă, nu frica de amenzi ci groaza de spital, de nozocomiale, de tăiatul piciorului sănătos în locul ăluia bolnav, de luat foc în timpul operației, la care s-au adăugat și veștile că o grămadă de cadre medicale sunt infectate, managerii fug cu laptopu-n bocceluță în ascunzători haiducești, nu sunt echipamente, toate astea a ținut poporul în casă.
Oricum nu ieșea el săracu, că n-avea bani.
Acum nici nu ar mai fi avut unde.
Decât poate, ca cetățeanul din Zărnești, care a ieșit să omoare oile care au intrat prin gardul rupt, la el pe pământ. Te sui în mașină, completezi declarația, activități agricole, așa scrii, calci pedala și intri în turmă, omori vreo 15 oi, că sunt pe terenul tău. Iar poliția când vine la fața locului, ce face? Îi dă amendă ciobanului pentru că oile nu aveau cerceluș cu număr de înregistrare. Și fac și-o glumă că acum are pastramă, să-l ție.
Dreptate. Justiție.
Legea egală pentru toți.
Oana spune că știe sigur, de la un medic, că 13 din 19 angajați testați la primăria sectorului 3 au fost depistați cu Covid. Se merge pe burtă, oamenii se tem să primească tradiționalul botez al clorului de la vecini. Normal că nimeni nu știe pe nimeni pentru că nimeni nu spune că are simptome. Tușești pentru că ți-a rămas de vreo săptămână un păr pubian în gât. Tot de la sex te dor și mușchii. Și de la gătit.
Poți să-i acuzi pe vecini? Închiși în fortărețele lor de 56 de metri pătrați, cu televizoarele umplute de geaca de piele a domnului Vela care vorbește cu mască, unde dracu a mai văzut el pe cineva, în vreun guvern din lumulița asta, vorbind cu mască, să nu care cumva să dea Covid microfonului, vecinul e panicat. Dacă umblă asistenta cu virusul târâș pe scară? Dacă se îmbolnăvește ea, are prieteni la spital, dar noi? Pe cine știm noi la spital să ne trateze? Auzi, medicii sunt eroi. Eroii iau șpagă la bătrânele cu coxartroză?
Poate că asta nu ne-a spus nicio bandă desenată până acum, că Spiderman avea pe tricou, sub desenul cu păianjen, trecut IBAN-ul unde să-i bagi banul.
Andreea îmi spune de o prietenă care a murit, la 50 de ani, infarct. La Iași. I-a fost frică să cheme Salvarea ca să nu ajungă la spital unde, clar, fiind cardiacă, îi sărea Covidu-n poală, și când, într-un final, a chemat-o, Salvarea a venit cum credeți voi că vine Salvarea când nu e vorba de Pimen sau de domnul senator PSD cu diaree, tot de la Iași.
Prietena a murit.
O trecem la morți Covid ca pe cei 3 medici ruși sinuciși pentru că nu și-au ținut gura. E o comorbiditate la fel de grozavă ca diabetul Gura Mare. De când e lumea și pământul, ăștia de suferă de GM sunt uciși de ciumă, holeră, dizenterie mai ales prin decapitare, spânzurare, ardere pe rug și stâlcire a capului în menghină.
Sunt întrebări?
Vrea cineva să ne împărtășească ceva?
Tovarășa, aș vrea să știu de ce au fost anulate amenzile date pe timpul stării de urgență.
Păi pentru că nu erau constituționale.
Aham, deci noi am fost proști că am stat în casă?
Nu. Voi ați fost niște cetățeni conștiincioși. Acum trebuie doar să vă plătiți taxele că nu avem din ce să facem spitale că nu am anulat pensiile speciale că era neconstituțional și nici banii de amenzi nu mai intră la buget și vine criza, a venit criza deja, acum e momentul să vă vedem dacă sunteți cu adevărat niște cetățeni conștiincioși, oricine poate să stea în casă cum ați stat voi, deci terminați cu victimizarea. La muncă, ortodocșilor.

Poporul ține tusea, febra, durerea de oase și pierderea mirosului pentru el, mimând sănătatea, mimând că gândește, mimând că trăiește, mimând credința în Dumnezeu.
Într-o lume invadată de produse chinezești, zidită pentru 2 luni în dormitoare de un virus chinezesc, totul e fals și falsul a ajuns singura noastră realitate.
Am mimat atât de mult încât nu mai știm ce este adevărul.
De fapt, cui îi pasă?
Sau, altfel spus, i-a păsat vreodată cuiva?

Acum o săptămână și mai bine am pus pe facebook o fotografie cu mine în cămașă albă și sandale cu toc, ambele cumpărate lacom-inocent, pe 6 lire sterline de la un magazin de solduri din Londra, cândva la începutul lui martie, pe vremea când nu-mi imaginam că o să-mi ia 3-4 luni să parcurg cei 3000 de kilometri până acasă. Geaca de iarna și ghetele solide sunt aruncate într-un dulap din casa de pe malul Mediteranei unde m-a prins confiniamentoul, zilele mi le petrec în chiloți, maieu și o pereche de gumari, toate chinezești, cumpărate de la supermarketul local și atunci care e explicația pentru poza cu pricina?
O prietenă, reporteriță a unui trust de presă important din România, a vrut să facă o știre despre munca la distanță și cum Covidu va schimba ideea de birou și m-am gătit, mi-am dat cu mâna prin părul care a crescut buruienos și am început să vorbesc în telefonul care se întrerupea la 46 de secunde, că rețeaua nu-i prea excelentă, nu se fac biții aici ca-n România.
Și am spus că eu nu cred că-n România o să schimbe prea tare piața muncii, că uite, eu din 2012 tot vorbesc despre munca la distanță, mai ales în meseria mea de scriitor de texte publicitare și ce-oi mai face eu, dar nu există bucurie la angajator să te știe pe tine lucrând de la cârciumă sau plajă sau vârful muntelui. Nu e fericit că îl scapi de cheltuiala unui birou, el vrea să vii la serviciu pentru că un rege fără curtea care să-i admire succesul, un rege fără pupincuriștii care să-i spună șefu, ce mașină mișto ai, ce costum tare, ce ceas bengos, ăla nu e rege.
România este patria locului de muncă unde nu te duci ca să faci treabă, ci ca să fugi de casă, de copii, de nevastă-ta, de soacră-ta, de mirosul de merluciu prăjit de pe scara blocului. Pentru România, office buildingurile cu 2 toalete pe etajul ocupat de 180 de oameni, sunt oricând de preferat dormitorului în care intră mămică-ta de 87 de ori pe zi, să te întrebe dacă nu vrei să mănânci ceva, sau apartamentelor pe care le împarți cu încă doi rupți care bagă toată ziua ierbuță și FIFA 2018.
Și prietena mea a zis: măi, dar tu trebuie să-mi vorbești despre faptul că e eficient și că ajută la creativitate.
De parcă vreun șef e interesat de creativitate și eficiență în țara lui noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc.
Orgiile în care timpul fiecăruia din noi este violat sălbatic de directori, brand manageri, accounți, ofițeri de cont, cu cât mai barocă denumirea funcției, cu atât mai mare pofta să-ți smulgă ceasurile din viață și să te țină în săli de întâlniri, captiv între termosuri cu cafea sleită și platouri cu sărățele, să vorbești NIIIIIMIIIIIIIICCCCC!!!!!!, nu au cum să dispară.
De 9 ani de zile spun că munca la distanță în domeniul nostru este cea mai bună formulă din univers, sunt hulită, arătată cu degetul, dată cu capul de masă.
Dar crezi că o să fie mulți care o să prefere să muncească de acasă?, insistă prietena mea și eu îi spun: măi, tu ai auzit ce am spus? Nu. La noi singura măsură a loialității pentru firma care te-a angajat este să te duci la serviciu și să o arzi la țigară, cu băieții. Dacă ar sta acasă, angajații chiar ar trebui să muncească ceva. Că nu mai pot să se prefacă la nesfârșit că sunt țintuiți în ședințe și meetinguri.
Mai mult, cum mai poți tu să spui: azi nu vin, pentru că sunt bolnav și tu, de fapt, ești la Mamaia cu două bagaboande pe genunchi, încercând social distancingul de proximitate?
Cum poți să invoci pentru a 17 a oară decesu lu mă-ta marea ca să nu ajungi la firmă?

De pe 15 mai, distrus de statu acasă,  poporul se va buluci să intre în îndrăgitul concediu petrecut la serviciu, în cubicule luxuriante.
Biroul nu o să moară, urlu la prietena mea, doar dacă o să crape îndeajuns de mulți indivizi încât să nu mai fie cozi de 80 de oameni la cele două toalete de pe etajul unde lucrează 180 de angajați.
Prietena mea nu e de acord cu mine, ea crede în România bunului simț așa cum alții cred în chupacabra și eu în puterea usturoiului de a alunga bărbații care vor să te invite la dans.
Închid telefonul.
Sandalele cu toc de 10 nu m-au ajutat să mă ridic la înălțimea momentului.
Ș-atunci înțeleg imensa greșeală făcută: prorocii, când sunt de serviciu, umblă-n cârpe. Iar eu, gătită ca o damă de marketing la o multinațională, am ratat uniforma care i-ar fi dat mesajului meu credibilitate. Bașca nu am avut carton cu textul: sfârșitul e aproape.
Aproape de cine?
Pe ce stradă ești?
Aaaaa, eu sunt la birou, deci la mine sfârșitul nu-i aproape.
The end.

Azi, 3 mai, e ziua mondială a libertății presei.
Ieri, 2 mai, m-am uitat la filmulețele EuRoPandemic, făcute de dela0.ro cu Vagabond fims despre România în vremuri de Covid.
Jurnaliștii au mers la Nădlac, într-un sat de lângă Timișoara, în Câmpulung Moldovenesc.
Rugină. Ruine. Rumânia.
Ca un boxer terminat de lovituri care totuși găsește putere să se mai ridice o dată, deși antrenorul îl sfătuiește să rămână acolo, jos, unde l-a aruncat upercutul destinului, țara noastră nu știe când să ridice mâna și să accepte că a pierdut.
Noi am pierdut.
În filmulețul numărul doi din EuRoPandemic, gravitatea comorbidităților de care suferim ca nație este atât de evidentă că-ți dau lacrimile. Eroul nostru, omul cu mască trimis de Primărie să stropească holurile blocurilor din Câmpulung, se ferește să stropească cu clor și să păteze “ușile frumoase” ale locatarilor, camera face un pan și arată ușile frumoase care de fapt sunt niște capace de cavou lăcuite, o cârcă de bani au costat, clar, și-au rupt românii spinările culegînd sparanghel în Anglia sau Germania ca să trimită acasă bani și să-și ia uși d-ăstea, de boieri. A meritat, uite, au câștigat respectul omului de la Primărie care recunoaște frumosul, îl protejează căci se teme de jupânul care și-a permis o ușă ca asta chiar dacă știe că nu-i vreun conte dacă totuși stă în cei 48 de metri pătrați ai unui apartament construit după planurile unui torționar sovietic, strâmb, îngust, întunecos.
Bătrâne ies prin ghișeurile balcoanelor închise cu geamuri de autobuz, transformate acum jde ani în cămări și debarale, se uită-n gol și golul se uită la ele.
Ne rugăm la Dumnezeu să le dea minte celor care ne conduc ca să ne scoată din nenorocire, spune o băbuță. Dacă nouă ne e bine, lor le e bine, declamă deși în mod evident ei nu îi este bine dar politicianului român îi este foarte bine. Chiar și Pimen își revine în timp ce bărbatul care a fost dus la București împreună cu el, cu 40 de ani mai tânăr ca Înalt Prea Sfințitul, a murit.
Bătrâna nu a găsit de cumpărat măști.
Nici nu se așteaptă să aibă de vânzare la farmacie.
Și-a cusut ea din cămăși, din șorțuri, are 10 măști acum și își mai face.
Furtunul omului care spală coridioare ferind ușile frumoase se sparge. Îl taie, îl peticește, pune o sârmă, mergem înainte.
Totul este înjghebat, dres, cârpit.
DIY.
Doar ușile frumoase și medicamentele sunt originale.
Ei și ce?
Nu zicea și Baiazid că nu te-mpiedici de un ciot?
Mergem înainte și nu ne uităm înapoi. Dacă ne-am uita, ne-am da seama că ne-nvârtim în cerc.
Azi e ziua libertății presei și prietenii mei jurnaliști nu au nimic de sărbătorit.
Singura libertate a presei din România este aceea de a se retrage sub un dud, să crape. Într-o țară care trăiește în minciună, nimeni nu-i interesat de adevăr.
Mergem înainte.
Acum 3 ani am scris postul de mai jos.

Conspirația mersului înainte
Șoferul zice privind coloana de 30 de mașini de la stop: Ce să facem, mergem înainte.
A tăcut până acum și absurditatea ieșirii din muțenie cu o astfel de frază mă face să mă uit la el. E de vârsta mea, până în 45 de ani.
-Unde mergem înainte?
Suntem prinși în pumnul traficului, gândăcelul Elenei Farago.
-Mergem înainte cu ăștia pe care îi avem.
Vorbim despre politicieni. Despre candidații la Primărie.
-Cu cine votați?
Nu știe, să vadă ce se oferă pe tarabă.
Șoferul nu e fan Piedone, a furat și ăsta de l-a luat dracii, dar măcar a întors ceva bani, a ieșit pe stradă, a văzut că se mătură, nu ca Vanghelie-Care Este, are două clase și a ocupat un post pe care nu îl merita și nici nu a vrut să se dea la o parte.
-D-asta nu merge nimic în țara asta, pentru că peste tot sunt oameni care au fost aduși de neamuri, de rude, și băgați pe posturi și nu știu cu ce se mănâncă treaba. Ca Pițurcă la echipa națională, că se știa că dacă dădeai bani, te selecționa în echipă și d-aia am ajuns ciuca bătăilor. Eu vă zic, Piedone măcar a făcut ceva până să-i însceneze povestea cu Colectiv. Că știți că a dispărut poza aia care arăta că a luat foc stâlpul la 1 metru jumate mai jos de locul unde a prins artifica.
Șoferul știe că s-a dat cu gaz otrăvitor în club pentru că doi tineri îndrăgostiți, prieteni ai lui, care mereu s-au tratat cu respect, au fost în acea seară la Colectiv și s-au înjurat ca la ușa cortului. Gaz otrăvitor, să amețească oamenii, să îi facă agresivi, să se calce în picioare.
Totul a fost gândit dinainte.
Pentru șoferul cu comportament oximoronic, încurcătura de la Colectiv e clară: a fost o conspirație ca să fie dat jos Ponta, nu ați văzut zâmbetul lui Iohannis când l-a avut la mână?Totul e jonglat de marile clanuri, acolo, sus, în stratosfera politicii unde plutesc neamurile umflate cu heliu, atât de sus încât rachetele sol-air nu ajung.

Și noi, noi mergem înainte, ce să facem?
Resemnare și neputință.
Și lipsă de noroc. Că mama lui a fost săracă și tatăl lui i-a părăsit și a trebuit să muncească de la 16 ani iar prietenii din cartier îl strigau “băăăi, muncitorule!!!”
Mergem înainte.
Oftează. Oprim în fața unei case superbe de pe lac de la Snagov. E a nepoatei lui I.G.Maurer.   E casa de vacanță, celelalte sunt în București, Franța și Elveția. De unde a avut bani? Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

Mergem înainte.
Și în cerc. Ne învârtim pe aceeași pistă incapabili să ieșim din buclă. Înainte este totodată înapoi și poate ar fi mai bine să ne oprim dracului din mersul ăsta și să dormim 100 de ani, poate cresc buruienile și ne rătăcim, pierzând traiectoria destinului nostru istoric prestabilit.

Un art director angajat al uneia dintre cele mai mari companii de publicitate primește de la directorul de creație misiunea să facă niște vizualuri de festival (adică fără valoare comercială, sunt lucrări special făcute pe banii agențiilor de publicitate, de obicei clientul fiind un ong anonim sau o frizerie de câini) prin care este adusă o odă sacrificiului medicilor în lupta cu Covidu. Art directorul face, lucrările sunt înrămate și puse prin București și Iași (trebuie să aibă vizibilitate ca să poți să spui apoi în case-ul de festival că ai avut acoperire media neplătită în valoare de 878734663456563567357 euro și 35 de cenți). BOR-ul sare de cur în sus că vizualurile batjocoresc credința ortodoxă, Primăria București îi cere agenției să le dea jos în numele ofensei aduse de postere credinței ortodoxe (deși spațiul de publicitate aparține agenției media care plătește o chirie pe respectivele panouri), agenția se execută și bagă PR-ul la înaintare care, ce să vezi, reușește să trimită hoardele dezlănțuite de trolli pe capul art directorului transformat în Artista X, neasumându-și mare lucru din campania respectivă.
La anul, o să ia un ditamai premiu la Cannes.
Obiectiv bifat.
Asociațiile profesionale merg pe burtă,  nimeni nu suflă o vorbă în timp ce Artista, angajat al companiei al cărui proprietar apare în Forbes și este tovarăș de tenis cu Ilie, este hăcuită pe facebook, las că e bine că acum știe lumea de ea, o să se poată angaja oriunde în străinătate.
Asta mi-a adus aminte de un text scris în 2018, despre slinoșenia și amoralitatea publicitarilor.
Desigur, nu toți sunt așa. Peștele de la cap se împute, zice înțelept lipoveanul murat în vodcă. Și asta este vizibil la modul ireal în care colegii Artistei au strâns rândurile nu în jurul ei ci în jurul numelui companiei, speriați fiind că, dacă o critică, vor fi aruncați în stradă, în vremuri de Covid.

În vara lui 2018 am fost ținta atacurilor unui pseudo-jurnalist de la o revistă umoristic-securistică care m-a nominalizat ca persoană definitorie pentru dubla măsură, ipocrizia și lăcomia industriei de publicitate.
Omul lucrase și el în publicitate, în 3 din multinaționalele conduse de băieți conectați, bronzați, jucători de tenis și golf, tipul care pierd set după set dar totuși câștigă mereu meciul, dar m-a găsit pe mine, acționarul unei agenții de creație care trage să moară ca țap ispășitor pentru mârșăviile care, neîndoios, se întâmplă în publicitate.
De ce? Pentru că gurița revistei este mufată la companiile de media ale acestor 3 agenții și nah, nu se face să spui că sugar-daddyul tău este murdărel pe mâna cu care te hrănește.
În 2015, am primit de la IAA un premiu pentru activitatea Frontline. Am aflat ulterior că am fost nominalizată pentru că nu au găsit pe altcineva. Și pentru că atunci dezbaterile Frontline Club aveau loc în cafeneaua celui care organiza Gala IAA.
Am primit o statuetă cu literele I, A și A din fontă, plantate într-o bucată de marmură neagră, ceva care arată ca un cavou pentru șinșile, cu care o prietenă își proptește și acum ușa la baie. Gala aia a costat niște bani, nu puțini, că nah, trebuie închiriată sala Ateneului, plătit prezentatorul, invitațiile, campania de publicitate a evenimentului, sunetiștii, luminiștii, bodyguarzii, statuetele în formă de cavou de șinșilă.
Gala a fost dedicată victimelor Colectiv. Corupția ucide, s-a zis pe scenă. S-au ținut momente de reculegere. Banii de organizare s-ar fi putut duce în contul răniților Colectiv sau poate pentru copiii femeii de serviciu moartă în incendiu.
Nu s-a întâmplat asta. Ca publicitar știi că trebuie să pari, nu să fii.
Generos, milostiv, atent.
Părintele moralei.
Am scris atunci despre amoralitatea IAA. Am primit înjurături, amenințări și am fost chiar urecheată părintește de părintele IAA. Pe sms.
De atunci nu am mai primit niciun premiu IAA.
Niciunul din evenimentele Frontline nu a fost finanțat de organizația publicitarilor sau de vreunul dintre membrii săi.
Voi sunteți politici, nicio corporație nu ar finanța dezbaterile voastre cu teme politice. Așa mi s-a spus.
Îmi înțelegeți pizma atunci când am citit azi pe tolo.ro despre conferințele IAA Global la care star speaker este homofobul Aleksei Sorokin, avocatul legilor anti-gay al lui Putin.
Conferința, spune o prietenă mai informată, costă 1 milion de euro. Au dat bani primăria București, guvernul României și o poală de branduri progresiste: Coca Cola, P&G, Banca Transilvania, lista e pe tolo.ro.
Președintele IAA este Felix Tătaru, consecvent susținător al Coaliției pentru Familie. 100.000 de euro vin de la guvernul doamnei Vyo care a spus acu niște zile că PSD nu se implică în campania referndumului.
Alte 100.000 de euro vin de la primărie, prin Administrația Monumentelor.
Monumentele pică în România. Ălea din piatră, din cărămidă, din lemn. Sarmizegetusa e acoperită de gunoaie.
Monumentele de impostură și ticăloșie însă radiază sănătate și vigoare, pe sub pielea groasă curgând în arterele și venele și mai groase, vizibile de pe lună, râuri de bani.
Noi nu facem politică, sunt sigură că asta a zis IAA atunci când l-a invitat pe domnul Sorokin la București.
Normal. Voi sunteți politică, stimate multinaționale și corporații fără de prihană.
Politică în stare pură.
Ce pot eu să fac? Agenția mea nu este în IAA. Nu plătește cotizația, na. Să bat obrazul lui Coca Cola, Kaufland sau Telekom? Să dau foc la periuțele de dinți și detergenții P&G în piața Victoriei? Să îi întreb câți bani au dat pentru spitalul pe care îl construiesc Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu? Sau să îmi fac bagajele și să plec din țara unde chiar și Rolls Royceul pute în 3 zile a sarmale, picioare murdare și dinți stricați pentru că fruntea la noi este același lucru cu curul?

Țara, m-am convins, a fost acoperită de un tsunami de vaselină, am dat pe tot, de la balamale, la proteze, de la genunchi, la DNA, oriunde e ceva de uns, am uns, nu am reparat, nu am schimbat, am uns cu vaselină gros și acum trăim în mehlemul ăsta puturos de care suntem atât de mândri: cine are nevoie de reformă când are alături un butoi de vaselină? Dă domle din belșug, o să vezi că nu scârțâie nimic.