Într-un aeroport, în Indonezia, un nene mi-a spus că cea mai limpede impresie despre o țară ți-o faci uitându-te la trei lucruri simple. Cum arată steagul, eticheta celei mai populare beri și stewardesele de pe linia aeriană națională.
Tricolorul e o oroare. Fontul lu Ursus mă doare-n ochi. Și am ajuns la uniforme, călcătura țanțoșă și maxilarele încleștate ale stewardeselor Tarom. Ce putem spune despre asta?
Ohoho.

Avionu e un ATR, stewardesele afișează bucuria lui Năstase la auzul condamnării la pușcărie, salută din vârful buzelor și privesc undeva la 20 de centimetri deasupra capului tău, acolo unde scrie cu neon, probabil, SĂRACHI. Elicele pornesc să se învârtă, stewardesele indică plictisite ieșirile de acces și pliantu plastifiat care e desenat de același om care a ales fontu Ursus. Măcar plecăm la timp, îmi spun.
Și apoi elicele se opresc, se oprește aerul condiționat, se stinge lumina și stăm așa, cu măștile trase pe nas doar noi, fraierii, cinci oameni, restu cu nările fremătând libere, așteptăm ceva preț de 25 de minute, timp în care nimeni nu zice nimic, nici pilotu, nici stewardesele, de ce stăm, e problem la aparat, e amenințare cu bombă, i-au pus triunghiu pe roată că parcase pe loc de handicapați?
Nu știm și nu o să știm niciodată.
Repornește aerul condiționat, se aprinde lumina.
Zburăm și cele două condamnate la salarii babane de la Tarom ne pun pe măsuțe, învelită într-un șervețel, prăjitura casei de la Alka, pe care o poți trimite pe gât, la vale, cu un pahar de apă. Nu există altceva decât apă plată pe care stewardesele o storc din peturi mari, scrâââf-stââârc, troznește plasticul și apa curge în păhărele. Nu e cafea deși e 8 dimineața, nu e ca și cum ai aștepta să-ți dea o vodcă cineva. Dar o cafea? N-avem. Apă dăcât.
Drapelul.
Berea.
Compania aviatică națională.
Praf.
Pulbere.
Pământ.
PPPomânia.


Am scris asta la întoarcerea din Japonia în ianuarie 2020.

Când zbor înspre Est, zilele dispar înghițite de fusul orar și ajungi în viitor cu un trecut scurtat din care lipsesc zeci de ore. Arăți bătrân dar ai trăit mai puțin decât cei care au mers pe jos înspre Est. Poate d-aia, că ești mai tânăr o lecuță decât ei, nu ești nici obosit, nu-ți vine a dormi, umbli nebun pe străzi căutând să-nțelegi în ce fel să fii mai aproape de răsărit înseamnă să fii mai departe de trecut.
Și apoi, când te-ntorci dinspre Est și alergi în paralel cu planeta, zborul durează mai mult și tu tot nu poți să dormi, picotești cu ochii pe albastrul plin de radiații solare și te perpelești cu gândul la ce-ți rezervă trecutul în care, în curând, vei ateriza.
Te gândești cum timpul îți vomită înapoi orele împrumutate la plecarea înspre Est dar nu sunt aceleași ore, sunt altele, la un curs mai prost, niciodată să nu faci afaceri cu Timpul că te face la minute.
Primești ore cu ochii roșii, iritate, pline de înțelegerea faptului că viitorul nu e pentru tine, te întorci unde îți e locul, în feudalismul propriei vieți.
Și apoi aterizezi în ceața de la Otopeni, după 40 de minute de ezitări în aer, parcă nici avionului nu îi e ușor să coboare. Ești luat de autobuzul plin cu oameni buluciți în dreptul ușilor din mijloc, singurele deschise, ești dus la o poartă îngustă pe care se înghesuie  turma pasagerilor fugăriți de frig și oboseală și descoperi că scările rulante nu sunt tocmai rulante, rulante ar fi dacă ar fi curent dar nu e, în Otopeni electricitatea nu a fost descoperită încă, e ca și cum ai un telefon mobil dar nu ai o rețea de telecomunicații, așa că nu ai cum să-l suni pe badea Gheo să-l anunți că vin tătarii decât dând foc mobilului pe un deal și semnalizând cu fumul negru al plasticului urgia.
Feudalism.
Apoi sunt cetățenii de la poliția din frontieră care nu știu să răspundă la salut, bună dimineața, bună ziua, bună seara, mulțumesc, cu plăcere, bine v-am găsit, bine ați venit. O tăcere dușmănoasă, o cătătură mânioasă, de ce-ai venit, pe cine cauți?
Toaletele sunt murdare.
Colacii de plastic nu există.
Alaltăieri ne căcam în curte, acum ne pute progresul? Cine zice că trebuie să pui curul jos? Nu știi că poți să iei o droaie de microbi de pe colaci, mai bine că nu există, te-am salvat de un drum la dermato-venerice.
Paul, jurnalist la BBC a fost în 88 în Otopeni, a găsit un Tarom, cel mai ieftin zbor, escală de câteva ore în București. Nu a ieșit din aeroport. Mi-a spus că nu o să uite niciodată frigul și faptul că nu era curent la scările rulante, nici apă la veceuri.
32 de ani mai târziu.
Ce e diferit?
Femeile de serviciu au acum a-boarduri pe care scrie atenție podea umedă pe care le pun la intrare în toaletă și ele stau înăuntru, la taclale, exact cum mamele lor cu aceleași coafuri permanent, păr ars și sâni imenși plecați în uriașe alunecări de teren pe sub tricou, îngropând satele de pe burți, au stat la taclale în bude reci, cu miros de urină și clor, unde bucățica de hârtie igienică te costa 1 leu.
1 leu.
Pe bancnota de 1 leu e acum Nicolae Iorga.
Medievist. Bizantinist. Romanist. Slavist. Istoric al artelor. Filozof al istoriei.
Naționalist.
Conservator.
Prim ministru, a tăiat salariile și a încurajat cumetria. Și-a adus rubedeniile prin prefecturi și ministere. A fost omorât de legionari.
Cerc închis.
Nu poți să alergi mai repede decât umbra ta.
Chiar dacă zbori cu 1002 km/oră, umbra ți-e lipită de ceafă și, spre deosebire de tine, ea doarme liniștită știind că nu ai unde să-i scapi.
Afară e frig alb, înecăcios, ca și cum ai respira esența unui pepene galben ținut la congelator. România nu se vindecă niciodată pentru că nu ajunge niciodată în viitor.

De-o parte a ușii e Teodosie, d-ailaltă e Teoctist. Bărbile lor uleioase curg pe pereți ca defuncta Bigar, pic, pic, pic. Peste drum de aerul condiționat este Iacob Persanul. Are un moț de saltimbanc de sub care părul îi iese ca o stea de mare stâlcită de un balustru. Cei doi preoți spun, de două ori, că trebuie să ne rugăm pentru conducătorii țării și pentru cei ai orașelor și satelor și pentru armata creștină.
Mă uit întrebător la Iacob Persanul, Iacob Persanul nu îmi întoarce privirea.
Suntem la nuntă, prima din ultimii 6 ani, cred, copiii se plictisesc, se bat cu pernele ciordite de pe scaunele însemnate cu marker: Miroslăveanu Elisabeta, Precautu Dumitrița.
Popa spune o pildă de la rubrica fapt divers dintr-un almanah de pe vremea lui Piticu. Nu-i o metaforă, e pe bune. Zice că după o căsătorie de 70 de ani, bătrâna e în spital, pe moarte. Îi spune soțului să meargă acasă, să caute sub pat și să-i aducă cutia metalică pe care o găsește. Moșulică îi execută posibil ultima dorință iar soția deschide cutia în care sunt 40.000 de dolari și un botoșel tricotat pe jumătate.
De fiecare dată când am simțit că tu faci ceva necurat, m-am gândit să fac eu un lucru bun, ca să păstrez echilibrul universului. De fiecare dată când mă înșelai, croșetam botoșei și îi vindeam și puneam banii în cutie, i-a spus soția, dar uite, ultimul nu am mai apucat să-l termin.
Morala?, întreabă popa. Copiii au plecat să se înarmeze cu orez să arunce-n miri.
Iartă-l că nu știe ce face dar tu poți să faci bani, spune un domn cărunt pe care îl știu de când avea 25 de ani mai puțin, așa cum știu 90% din nuntași, în cucul gol la Vama Veche.
Păi nu, că tot păcătosul rămâne cu banii, remarcă o doamnă cu flori în păr.
Nu avea încredere niciodată în bănci, adaugă altcineva, ține 40.000 de dolari sub pat.
Râsete.
Țipete.
Tocuri sub bolte de viță. Copii printre picioare și drone deasupra capetelor. Porc pe rotisor electric.
Gin cu boabe de piper roșii.
Generația la a treia căsătorie.
Poate ultima, poate nu.
Soțul numărul 1 cu soțul numărul 3 dansează pe Hava Nagila.
Soția 2 și soția 3 scandează refrenul Bella Ciao, bella ciao, bella ciaaaao, ciao, ciao.
Fratele de 35 de ani duce la culcare surioara după tată de numai 4 ani juma.
Oameni cu burți, oameni cu chelie, oameni cu darul beției.
Oameni cu atacuri de panică, aparate de măsurat tensiunea și egilok la ei.
Oameni care își încep povestirile cu: mai ții minte în Vamă când am ieșit din cort și…
Oameni care nu au plecat din țară. Decât în raiduri scurte.
Ăla e șefu la ditamai corporația pe toată Europa, se mândresc cu nașul nuntașii. Face 3 milioane de euro pe an, a venit cu private jetul acasă să-și vadă părinții. Ba nu, cu yachtul, ba nu, cu balonul ca Branson.
Mă mândresc și eu cu nașul. Bravo nașule.
Bravo Halep. Bravo tinere înotător, campion mondial la juniori, al cărui nume nu-l cunosc încă.
Mă mândresc și cu omu care face dedicații la microfon: să vină răsăritul, iubesc țânțarii, ador covidul.
Atât ne-a mai rămas. Să ne mândrim cu oameni care au făcut mai mult decât noi, care au scris 12 pagini în teză. Să facem la fiecare eșec al nostru un botoșel de lână pe care să-l vindem și să ne apucăm să strângem bani.
Măcar acum.
Mariajele sunt din ce în ce mai scurte. Și e bătaie pe mica noastră cutie cu economii, oare cu cine împărțim comoara, cu soțul numărul 2 sau cu numărul 4?
Greu de spus.
Mă duc să mă rog pentru armata creștină.
Și pentru conducătorii orașelor și ai țării.
Pentru PIB și pentru Răsărit.

A ieșit Dragnea din pușcărie. Nimeni nu i-a luat banii. Irina l-a așteptat, cuminte, tocmai pentru că nimeni nu i-a luat banii. Oare câți bani are puși deoparte Dragnea și ce va face primul lucru cu ei? Se va duce la film, la Boss Level cu Mel Gibson sau se va duce la frizer să-i lase mustață.
Eu aș cumpăra partidul liberal, că-i de vânzare. Are structură bună în teritoriu, din pesediști fugiți, îi știu pe toți. Și sunt ieftini.
5 la 10 lei.

A ieșit Dragnea din pușcărie și mie mi se rupe. Țării i se rupe. Nu au trecut 2 ani și 2 luni, au trecut 12 ani, atât de umflat cu bile de rulmenți e crapul dezamăgirilor. Eram mică atunci când a intrat la pușcărie și apoi am fost suptă în gaura de vierme a nimicului pansat cu măști chirurgicale.

Am citit ce am scris la interval de 10 zile în 2019 despre Dragnea și PSD, un text din București. Un text din Cluj.
De unde rezultă că oamenii simpli nu sunt bruiați de propriul creier și atunci când văd o găină fugind cu ața nu se gândesc că e un dinozaur pitic, cu pene care le-a tăiat calea ci cum să facă să prindă găina, s-o facă friptură.


București, 29 mai 2019
Doamnă, pe mine nu mă încălzește că l-au băgat pe Dragnea la pușcărie. Frate-miu a făcut 3 ani și 8 luni de închisoare pentru că l-a  înșelat la cântar pe un cetățean, i-a vândut cireșe mai puține, nici măcar asta doamnă, că omu a plecat cu punga de cireșe și a mâncat din ele și apoi a venit înapoi și a zis că nu sunt dulci și că vrea banii dar frate-miu i-a spus că nu poate să îi dea banii că a mâncat din cireșe și omu a chemat poliția și i-a făcut plângere și apoi mama s-a dus și a vorbit cu el și l-a convins să renunțe la acuzații și tipul a zis bine, că știa că a mințit și a văzut că se îngroașă gluma dar dosarul plecase la procuratură și au zis că geaba s-a retras plângerea, l-au condamnat pentru înșelăciune la 3 ani și 8 luni doamnă. Și i-a făcut pe toți, nu a primit amnistie.
Cum să mă bucur eu că Dragnea care a furat milioane ajunge la pușcărie când nimeni nu îi ia banii? Sunt toți mână-n mână și noi ne bucurăm ca proștii, o să iasă în câteva luni Dragnea și o să rămână cu milioanele cum au rămas toți, Năstase și Voiculescu și cine a  mai fost doamnă la închisoare că nu au fost mulți, Udrea și Mazăre și Ghiță ăsta al lui Ponta vedeți că nu e dar fratele meu pentru o mână de cireșe…
Jean Valjean.
Criminalul care a ucis un polițist a fost găsit spânzurat în celulă. Se sesizează procuratura? Nu e primul ucigaș de polițiști care a fost găsit mort în celulă, a mai fost unul în 2017. S-a sesizat procuratura?
Ce se întâmplă cu Darius Vâlcov, ce se mai aude cu jandarmerița Ștefania? Ministrul Carmen Dan prin ce miracol al levitației își păstrează poziția? Ce se întâmplă cu dosarele 10 august, Mineriade, Revoluție? Ce s-a întâmplat la Valea Uzului?

Mașina din spate claxonează isteric. Nu am plecat la timp, am pierdut 0,56 secunde la semafor. Oamenii nu mai au răbdare. Am așteptat 30 de ani să ajungem undeva și suntem tot cu curu pe bordură, într-o benzinărie pe a cărei ușă este lipită o bucată de hârtie pe care scrie: lipsesc 20 de minute.
Oamenii așteaptă să intre Iliescu la pușcărie. Și Ponta. Băsescu și Tăriceanu și cine o mai fi de mers la pușcărie, să meargă domle. Așteaptă ani și ani și ani și răbdarea lor e toată pusă acolo și nimeni nu mai are niciun pic de răbdare pentru nimic altceva. Claxon și urlete, scandal la restaurant, ce-o face domle cu vinul ăla, îl stoarce acum, mișcă-te-n pizda mă-tii mai repede.

Civilizația rurală, a tutunului care arde greu, al fumului de bălegar lăsat peste curți, al tăcerilor înțelepte, al molcomului muget a fost spulberată de modernitatea trasă ca o pereche de pantaloni cu 3 numere mai mici din care fundul, burta și șoldurile se revarsă dizgrațios afară.

Cluj 5 iunie 2019
Barbu e foarte deștept. Atât de deștept încât a lăsat Bucureștiul și s-a mutat la Cluj. Și-a făcut următorul calcul: dacă în 2020 o să iasă miraculos primar Nicușor tot îi trebuie un mandat să bată birocrația și cel puțin două mandate, adică minim 8 ani ca să pună cât de cât pe picioare prăvălia.

Sunt fumător, o să am 51 de ani peste 12 ani, dacă îi apuc, poate nu îi apuc.
Și Barbu s-a mutat la Cluj unde a observat entuziasmat în doar câteva zile că există primărie, că cineva chiar administreză orașul, că panseluțele nu sunt atât de scumpe și că PSD-ul poate fi deturnat prin simpla înscriere a 10 anti-pesediști în partid dar nimeni nu își bate capul cu glume d-ăstea.
Aaaaaaa, și merge Uber. Și Bolt. Și nu se claxonează.
Să ne întoarcem puțin la PSD. De ce grupul de la Cluj, oameni mai spălați, nu toate secretarele și tractoriștii lui Dragnea, de ce nu au un cuvânt de spus în partid?
Zice Barbu: pentru că nu sunt importanți.
Sunt prea ardeleni pentru pesediști și prea pesediști pentru ardeleni.
Zice Barbu: se duc dracului, uită-te și tu la Antena 3, sunt fericiți ăia de la Antena 3? Nu, nu sunt. Asta însemnă că PSD-ul e pe ducă.
De la Cluj lucrurile se văd printr-un filtru roz.
Pune Boc ceva în apă. Pliculețe cu droguri, probabil.
Bucureștiul e la 9 ore jumate de mers cu trenul. Viena e mai aproape. Dar ce te faci că, la Arad, Adrian Năstase e făcut doctor honoris causa și aplaudat de audiența extatică a membrilor și simpatizanților PSD?
Nu te faci nimic tu fată, ce tot atâta agitație, ăștia trag să moară, uită-te la Antena 3, Iașiul și toată Moldova cresc, nu îi mai votează, au răms doar cu Muntenia, la anul totul o să fie bine.
Dar eu stau doar până luni la halucinogenele lui Boc și apoi mă întorc în deprimatul București.

„E foarte trist. Deja am ajuns cu problema urşilor că intră în grădină, intră la morminte. Uitaţi, dărâmă morminte, sapă la mormânt. Aceasta se numeşte profanarea mormintelor. Nu se acceptă aşa ceva. Nu mai pot să stea în pădure că-s atâţia de mulţi”, a spus Szilveszter Attila, într-o înregistrare făcută lângă un mormânt şi postată pe pagina de socializare a preşedintelui Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba.

„Tot timpul e în cimitir, e ceva obişnuit. Mănâncă flori şi lumânări, dar până acum nu s-a întâmplat să sape sau să distrugă pietrele funerare”, a spus Butyka Zsolt. (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/primarul-udmr-al-unei-comune-din-harghita-sustine-ca-ursii-ataca-morminte-aceasta-se-numeste-profanare-video-1577997)

Invadate de urși sunt mai cu seamă județele controlate de unguri. Urșii români, cu tricolorul pe tricou, pun în pericol comunitățile maghiare și ministrul Tanczos vrea să ia măsuri. Să se termine cu sistemul de derogări și să se revină la cote, să nu mai fie nevoie să demonstrezi că ursul e periculos, că ai făcut totul ca să-l alungi și restul de metode nu au funcționat, să poți să puști cât vrei, cu cine vrei, bani să iasă.
Din spatele ministrului, apar cele 14 capete ale lui Árpád Sárkány, tata lu Abies Hunting, omul care, indiferent de guvernare, a rămas în penthouseul puterii. Gazdă. Mugur Isărescul vânătorii.

Pressone a scris despre el în 2016.
“Este fiul lui Iosif Sárkány, fostul șef al Direcției Silvice Harghita și al Ocolului Silvic Sfântu Gheorghe (județul Covasna). Tot la Sfântu Gheorghe, Sárkány-tatăl și fiul au înființat în 1997 firma Abies Hunting.

În 2004, în timpul guvernării Adrian Năstase (pe atunci, primul vânător al țării), Sárkány a făcut parte din delegația română care a negociat condițiile de aderare la Uniunea Europeană.

Ulterior, Sárkány a fost un personaj influent pe lângă mai mulți miniștri ai Mediului, între care Attila Korodi, László Borbély și Grațiela Gavrilescu.

Din anturajul lui Sárkány face parte și Ovidiu Ionescu, prodecan la Facultatea de Silvicultură din Brașov și autor al studiului care propunea Ministerului Mediului ca în sezonul de vânătoare 2016-2017 să fie recoltați 552 de urși, 657 de lupi, 482 de pisici sălbatice și 78 de râși. Toate aceste specii sunt protejate de lege.

Invitat permanent al partidei de vânătoare de la Balc (organizată anual de Ion Țiriac), Árpád Sárkány a găzduit, la rândul său, mulți lideri politici și magnați europeni.

„Conform unui recent studiu, un vânător cheltuiește, comparativ cu un turist obișnuit, de cel puțin 20 de ori mai mult. Pe de altă parte, sunt oameni foarte importanți: numai eu, la firma mea, am clienți începând de la tot stafful Mercedes și terminând cu vicepreședintele Băncii Mondiale sau prințul Liechtensteinului. Nu mai vorbesc de clienții veniți din cadrul unor mari corporații și de importanți oameni politici.

Dacă nu ar fi fost să vină la vânătoare, ei nici nu ar fi călcat prin România. Iar când pleacă de aici, își schimbă complet percepția despre țara noastră. Pot să spun că unele investiții mari din țară au fost făcute numai pentru că ei au venit la vânătoare”povestea Sárkány în 2003.

Un oaspete de prim rang al lui Sárkány a fost regele Juan Carlos al Spaniei, care a abdicat în 2014 în favoarea prințului Felipe. Monarhul ar fi venit de mai multe ori la vânătoare în România, începând din 2004. Presa scria atunci că suita sa ar fi doborât 9 urși în pădurile din Covasna, iar regele însuși ar fi împușcat un lup.

Astăzi, Spania este una dintre principalele piețe pentru Abies Hunting SRL. Într-un interviu acordat presei iberice, Sárkány spune că firma sa a avut ani cu venituri de 18 milioane de euro. Într-un articol intitulat „Toată lumea vrea să vâneze cu Árpád Sárkány”, omul de afaceri din Covasna este prezentat ca unul dintre cei mai mari organizatori de partide de vânătoare din lume.

Árpád Sárkány și-a deschis afacerea în 1997, alături de tatăl său, Iosif Sárkány. El povestește că în primul an a avut încasări de 10.000 de mărci, pentru că vânătorii pe care îi aducea erau, majoritatea, germani.

Un an special pentru afacerea sa a fost 2004. În ciuda informațiilor vehiculate în presa străină, Ministerul Finanțelor arată că Abies Hunting a înregistrat în acel an cea mai mare cifră de afaceri din activitatea sa, echivalentul a aproape 2 milioane de euro.

Tot în 2004, Árpád Sárkány a făcut parte din delegația numită de Ministerul Mediului pentru a negocia condițiile de aderare la Uniunea Europeană în domeniul vânătorii.

Pe atunci, Guvernul era condus de un alt vânător notoriu: Adrian Năstase (PSD), premier și președinte de onoare al Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (AGVPS).

Pe lângă Abies Hunting SRL, Árpád Sárkány mai deține un complex de vânătoare la Saciova, în județul Covasna.

În complexurile de vânătoare, asemeni celui de la Balc, animalele sunt crescute în țarcuri, în condiții domestice, și nu există limite privind numărul exemplarelor care pot fi împușcate.

În urmă cu câțiva ani, afacerea a fost subiectul unui scandal de presă: Sárkány a fost acuzat că nu ar deține autorizație de funcționare și că ar fi importat ilegal din Ungaria cerbi lopătari, mistreți și mufloni.

Împreună cu doi dintre asociații săi de la Saciova, Adrian Apostu și Gabriel Rozorea, Sárkány a deschis Dino Parc – cel mai mare parc cu „dinozauri” din sud-estul Europei.

Proiectul este finanțat cu fonduri europene în valoare de 5 milioane de euro și se întinde pe o suprafață de 1,4 hectare, concesionată de Primăria Râșnov.

Gabriel Rozorea și Adrian Apostu au fost directori la Romsilva, mai exact la Direcția Silvică Brașov.

Soția lui Rozorea este consilier pentru Evaluare-Examinare la Autoritatea Națională de Turism, Direcția Dezvoltare Teritorială Brașov. În trecut a lucrat la firma de consultanță a rectorului de la UTB, Ioan Abrudan.

Adrian Apostu este membru în Consiliul de Administrație al Ocolului Silvic Râșnov, împreună cu soția lui Ovidiu Ionescu, Georgeta Ionescu, și cu rectorul Ioan Abrudan. De asemenea, Apostu conduce Asociația de Vânătoare Harghita Sud.”
https://pressone.ro/vanatorul-alfa-din-padurile-romaniei

Nu ai cum să tragi de un fir că riști să deșiri tot plovărul puterii și să lași în cucul gol interesele băieților.
O construcție abilă de relații, cumetrii, mâini care se spală una pe alta, unde îi găsești la un loc, ca într-o broșură a martorilor lu Iehova, pe toți, grămadă, udemeriști, naționaliști, liberali, socialiști, foști și actuali miniștri, oameni din presă, din universități, cu doctorate și beneficiari de fonduri europene pentru proiecte de spălat bani, hahaha, Dino Park, acest nou Dracula Park, oare ce-o mai face Agathon, probabil și el e îngrijorat de urșii care mănâncă flori și lumânări.
Oare de ce nu-l remaniază Câțu și pe Tanczos?
Zic, e oare un om care urlă că urșii ne mănâncă și apoi refuză cele 5 derogări solicitate de asociațiile de vânători ca să-i împuște pe cei 5 urși violenți, un ministru eficient? Sau vrea doar să ațâțe un foc, să creeze un scandal care să readucă în lege cotele și, astfel, să-l facă bucuros pe sponsorul fericirii vânătorești, domnnu Árpád Sárkány?
Întreb, nu dau cu paru.


În ultimele două săptămâni am citit câteva articole despre valul de demisii din economia americană, cel mai mare din ultimii 20 de ani, fenomen pus de experți pe seama stresului pandemic. Mai precis, muncitorii, fie ei sudori, șoferi, profesori sau asistente medicale, au văzut că șefilor lor li se rupe de ei și îi cheamă la muncă fără să le țină spatele în caz de boală și au decis să plece în alte părți unde ori au condiții mai bune ori, măcar, sunt plătiți mai bine.

Nu știu date de la noi, dar ceva îmi spune că în țara unde s-a întâlnit hoțu cu prostu lucrurile nu stau tocmai așa. Nu ai unde să pleci la mai bine, pentru că nu cred că sunt 3 angajatori în țara asta care să aibă o cultură organizațională unde omul ăla de pe ștatu de plată să nu fie tratat ca o bucată de sârmă cu care poți să legi gardu rupt sau câinele să nu-ți fugă.

Am citit un post al Alinei Nedelea, actriță fugită în Italia tocmai pen că i s-a urât de angajatori de rahat din România. Zice ea:

Bunicul sotului meu, pe numele sau: Adriano Olivetti (ala de-a inventat masina de scris, cautati pe google, in Italia e mentionat in manualele de clasa a -V- a) , a construit o fabrica si ce si-a zis: ”Daca tot am fabrica asta, manca-i-as curu’ lu’ mnezeo (era credincios, singurul credincios din familia sotului, asta e, nimeni nu e perfect) ia sa angajez io ratatii societatii.” Zis si facut. A angajat numa’ saraci de le numarai coastele de foame, doamna Turcan, ex puscariasi, mame single, etc. Incantat de cum mergea treaba cu fabrica lui, zice: ”Potessi baciare il culo di Dio, ia sa construiesc eu din banii mei gradinite si blocuri penrru muncitorii mei din fabrici, sa vina cu familiile lor aicea, vrei sa vezi ca daca astia se simt respectati pentru munca lor, nu ma fura? ” A devenit milionar, doamna Turcan, fara sa fi lucrat vreodata la fabrica unchiului, stiti ce zic ? Soacra mi-a povestit ca tac’so, Adriano, a zis fix asa : Sa-i respecti, Lidia, nu uita ca fara mine viata merge inainte bine mersi, fara oamenii astia insa, tara intra in cacat in maxim o luna.” Era liberal.

Știți patroni d-ăștia prin România?
Eu nu. Știu patroni care și-au pus pe firmă mașina, neamurile ca să aibă pensie, mașinile iubitelor, și-au luat frigider și mobilă pe firmă, au făcut cadouri amantelor pe firmă. Dar nu știu să se fi gândit vreun patron la altceva decât diminuat costurile cu personalul, dă-l în pizda mă-sii de personal, oricum găsesc alți 459 de oameni pe care să-i angajez pe postu ăsta dacă îl dau afară și te dau afară când am io chef, că-s patron.

Nu mai știu dacă v-am zis-o pe aia cu minerii. Era ianuarie 99, lucram la Pro și una din colegele de la politic, Camelia dacă nu mă înșel, era îngrozită să vină la serviciu, minerii amenințaseră că, atunci când vor ajunge la București, fac o vizită cu răngi prin Pache. Și șefu de la știri a zis că asta e, dacă nu vine nu-i bai, că sunt 200 de reporteri care stau la coadă să fie angajați, te pup și la revedere.

Păi faceți-vă sindicat.
Hahahaha, asta e un fel de faceți-vă autostradă.
Faceți-vă.
Prefaceți-vă.

30 de ani de sabotare a oricărei organizări sindicale de către partidele politice și șefii principalelor sindicate, corupția, ticăloșia și lenea ne-au adus aici.
Unde să pleci când peste tot este la fel sau mai rău?
Fenomenul demisiilor din State nu poate fi replicat la noi.
Decât dacă alegem să plecăm din țară.
Sau ne facem noi o țară mică, într-un ghiveci, cum zicea prietenu meu Mărgărit, și ne angajăm acolo, la umbra unui cactus pitic, să facem agricultură ecologică cu fonduri europene.

Dacă aveți o altă soluție, scrieți aici.

De data asta drumul mi s-a părut mai scurt. Sunt 273 de kilometri pe care, dacă am fi fost în Bulgaria, îi făceam în sub 3 ore. Nu suntem în Bulgaria. I-am făcut în aproape 5.
Bucăți de autostradă încep abrupt în șantiere prăfoase, revoluții eșuate după 20 de kilometri între dealuri și case prăbușite-ntr-un cot. Nici Ardealul nu mai e ce-a fost, doar plăcuțele bilingve și cadavrele conacelor vorbesc despre imperiul care a fost aici acum 126.000 de ani. Dealurile verzi se bulucesc spre noi, să ne atingă, picioare de pod de milioane de euro așteaptă rata să le ducă undeva unde cineva chiar vrea să construiască un pod sau două sau douășdouă și conducte, coaste de beton care urmează să țină un braț de autostradă, cabluri, camioane, buldozere s-au strâns cu toatele în tabere, așteptând, ca muncitorii mexicani, să fie puse de cineva la treabă.

Orașul începe brusc cu un Punct. Cu un Stop. Cu un Stai.
În oraș nu se intră decât după ce-ți vinzi sufletul diavolului pentru un girofar.
Diavolul are 39 la picior, un zâmbet miop și șarmul unui borcan de zacuscă ținut la soare dar chiar și așa Tunde spune că ea e mulțumită de el, că l-ar vota pe diavol în continuare pentru că nu e alt diavol mai bun. Tunde e artistă, are o terasă și un bar, face evenimente, e chiar gazda lansării mele de carte despre care spune că este prima după pandemie, e agitată și complet ineficientă, ca un absolvent al Academiei SRI, și mă întreabă de 6 ori unde am fost până acum când o întreb de ce spune că îi merge rău.
De la Covid îi merge rău, au dat faliment cârciumarii pe capete, ea a rezistat dar uite, mai are doar 3 oameni și pe niciunul nu-l poate trimite sus, după boxe, că cine mai servește?
Să aduc boxele și microfoanele, întreabă, de unde dracu să știu eu ce să faci, nu ești tu supraviețuitorul pandemiei, nu știi tu cum să așezi mesele ca să se audă, nu știi tu să te descurci că ai luat lecții de la diavolul cu 39 la copituță?
Nu se aude nimic ce spun, urlu, mă doare gâtul, mă gândesc să aprind o țigară, măcar să știu o treabă. După 30 de minute vin boxele și microfoanele, nu au baterii, cumpăr baterii. 60 de lei. I le fac cadou lui Tunde.
Oana, prietena lui Tunde, face poze. Zice că am o geometrie specială a feței. Sau că am fața geometrică, nu mai știu. Povestește că unul din copiii ei e la medicină, în același an cu copiii diavolului miop.
În apărarea lui, diavolul nu mituiește nici un profesor. Nu o face pentru că nu trebuie să o facă. Profesorii le dau 10 pentru că vor lucruri de la tata: parcare, autorizație, un teren în Feleac, certificat de urbanism.
Oana nu crede în oameni.
Înainte de 89 era vecină cu Doina Cornea. Venea Doina Cornea la mămică-sa să-i ceară să semneze împotriva lui Ceaușescu. Mama Oanei spunea: nu pot să semnez, doamna Doina (sau tovarășa sau făi, Doino, nu știm cum îi spuneau vecinii), am copii și mi-e frică pentru ei și atunci Doina se ducea la doamna Lidia care îi spunea: nu pot să semnez, doamna Doina, că nu am copii și nu am pentru cine să-mi risc viața.
Și doamna Doina, tovarășa Cornea, făi, Doino, semna singură.
Las că și pe ea au lăsat-o comuniștii în pace, ca să dea impresia că avem dizidenți, dar ea nu era de capul ei, era vai de capul ei. Hai să fim serioși.
Suntem serioși.
5 minute suntem serioși.
Suntem de acord că nimeni nu e cu adevărat curajos, nimeni nu e cu adevărat onest, nimeni nu e cu adevărat moral.
Toți suntem, prin design, eroi, însă ne lipsesc bateriile de 60 de lei care să ne facă să funcționăm.
Diavolul mic are un kioșc unde le vinde.
Plec din Cluj.
Sunt supărată pe mine pentru că am așteptări de la oameni. Că nu înțeleg că social scoringul nu a fost inventat în China și nu a fost inventat alaltăieri.
Ne însoțim cu cei care ne spun că suntem frumoși, inteligenți, speciali. Ne însoțim cu Vulpea și Motanul, suntem mituiți cu vanitate. Nu facem niciun efort decât atunci când primim ceva înapoi.

Mi-a zis editura că nu vine nimeni de la ei. De ce?, mă întreabă Tunde.
Eeeeeee, cum adică măi Tunde, aplici dubla măsură? Unde ai fost până acum? Așa cum prăvălia ta a rămas cu 3 oameni, așa și prăvălia de cărți a rămas cu 3 oameni. Să zic bogdaproste că uite, au băgat 20 de lei în promovarea evenimentului din Cluj. Nu sunt bani de însoțit autorul, în definitiv, autorul e băiat mare, se descurcă, e interesul lui să i se vândă cartea care, să mor eu, nici nu e bună, un rahat, să zică mulțumesc că am publicat-o.
Alți copii mor cu chibritul arzând în mână, privind pe geam în interiorul magazinelor. Și asta în Danemarca, UE, huoooo!!

Ardealul fuge verde pe lângă mașină. Și eu mă simt blue. Ca steagul secuiesc.
Flutură la intrarea într-un motel blindat cu termopane.
Imperiul există. E altul. Cel al țărăniei și prostului gust.

De peste biroul lui, directorul general trimite promisiuni: o să facem, o să fie bine, o să construim, o să câștigăm. Sună-mă săptămâna viitoare.
Apoi nu mai răspunde la telefon. Niciodată.
Nu e singurul. Este epidemie de nesimțire. Tulpina indiană, tulpina rusească, tulpina balcanică.
Nu contează expertiza, nu contează intențiile bune, nu contează că nu cerșești ci oferi servicii, dacă nu ai pile ești tratat ca un sărac venit cu o găină vie la medic, să fie operat de polipi.
Moartea domnului Lăzărescu. În fiecare zi.
Nu ți se mai lasă nicio urmă de demnitate.
Ne-am întors la mitocănia agresivă a anilor `90, vindecată, credeam eu, de mimetismul impus de departamentele de HR, de conferințele din străinătate, de politețea scrobită a exprimărilor în engleză.
Pendulul ajuns în vârf în 2016-2017, acum alunecă grăbit spre 2003-2004.
E timpul să ne facem băgăjelele și să plecăm în locuri în care ți se promite puțin dar măcar ți se răspunde la telefon.
Am scris textul de mai jos acum 3 ani, în Dublin.

Managerul restaurantului e o fată creață, cu zâmbet cald, moldoveancă de la Piatra Neamț care s-a mutat în Dublin de 11 ani: Doamne, ce bine că nu am mers după frate-miu în Firenze, cum îi zice, că nu pot să-i suport pe italieni, sunt groaznici cum sunt ei așa, făloși. E minunat în Dublin, banii sunt buni, lumea se poartă frumos cu tine, totul e să vrei să muncești. Nu se merită să ai mașină că parcarea e 3 euro pe oră, și casele în centru sunt scumpe, 1500 de euro pe lună un apartament cu două camere dar banii ăștia îi faci aici dacă vrei să muncești, totul este să vrei să muncești.
Fata creață privește plină de speranță în ochii mei, căutând dorința de muncă, parcă era sub fusta asta, nu-i, atunci în sertarul ăsta cu perii, chiloți și bigudiuri?
Fata cu părul lins și zâmbet radiant e șefa de salon la Chapter One, restaurant cu stea Michelin în frunte. E din Cluj, a venit acum 5 ani aici, are două joburi și, la început, spunea că e italiancă de teamă să nu se ia lumea de ea că e româncă. Plătește taxele, toate, și rămâne cu bani cât să-și permită să meargă la coafor săptămânal, la cosmetician, sală, pedichiurist și să-și plătească și faimoasa chirie de 1500 de euro pe lună. Aici salariul se ia joia, în fiecare săptămână. E perfect căci știi cum să-ți aranjezi uichendul, viața e mult mai organizată.
Reapare marota muncii care îți aduce numai lucruri bune. Dacă muncești, dacă vrei să muncești, atunci porțile raiului se vor deschide și tu vei fi lăsat să intri și să bei apă La Fântâna din păhărele albe, de plastic ceresc.
Îți dau lacrimile când te gândești cât de puțin cerem.
Cerem să fim lăsați să muncim, două joburi nu sunt prea multe, e ok și cu trei. Dar să ni se plătească taxele de către patroni, să fim respectați, să ne permitem o locuință decentă, să mergem la pedichiură și coafor săptămânal, să avem acolo o pensie, acces la un credit.
Fetele ăstea au venit aici una la 19 ani și una la 31. Ce făceam eu la 19 și la 31 de ani? La 19 lucram la un ziar unde eram plătiți la 3 luni, ni se spunea: joi vine clar salariul. Nu venea, cred că trebuia să ne ducem noi după el dar nu știam în ce cârciumă se oprise, se făcuse pulbere și nu mai știa drumul spre redacție. Oricum banii ne ajungeau doar pentru bere și țigări. Nu aveam contracte. Nici măcar convenții. Nu primeam diurne pentru deplasări, nici nu știam că există așa ceva. Ni se rupea că eram plătiți la negru, că nu avem cărți de muncă. Doar nu eram ca mama și ca tata, la fabrică, nici nu vroiam să avem cărți de muncă, ăstea erau niște chestii comuniste. Eram niște călugări tibetani, trăind din mila patronilor care ne aruncau în tigăița de cupru, din când în când, niște firfirei. Și noi ne aveam unul pe altul și cu toții pe Mami de la barul presei care ne dădea pe datorie să bem și să mâncăm sendvișuri cu șuncă și cașcaval.
La 31 câștigam mai bine, banii veneau la sfârșitul lunii, aveam și carte de muncă dar pe ea era pus salariul minim pe economie, că nah, mai reduci și tu din costuri când ești tânăr patron și vrei să faci profit. Și ce dacă am pe cartea de muncă salariul minim, cui îi pasă de pensie sau de credite? O să continui să stau cu chirie, cine vrea să-și cumpere casă în mizeria asta de București.
Din Irlanda au plecat la marea foamete din secolul XIX 1 milion jumate de oameni, abia acum, 150 de ani mai târziu, populația a ajuns-după un influx gigantic de imigranți-la nivelul de dinainte al catastrofei. Migrația a continuat în anii 70 în timpul crizei petrolului și apoi în timpul crizei din 2008 din care abia acum 2 ani Irlanda a dat semne că începe să-și revină.
Din România au plecat în ultimii 10 ani peste 4 milioane de oameni. Catastrofa nu a fost inevitabilă ca mana cartofului irlandez sau prăbușirea unui sistem financiar planetar. Noi nu am fost ocupați și torturați de o forță străină. Și cu toate astea, 4 milioane de români s-au mutat, zeci de mii dintre ei pe o insulă unde trage umezeala la șale, fericiți să își ia 2 servicii dacă asta înseamnă că pot rămâne aici, să meargă la coafor și pedichiură o dată pe săptămână.
Noi nu am avut foamete, ocupație, război.
Noi am avut securitate, Ion Iliescu, FSN și tot parcul de dinozauri scăpat în zarzavaturile din grădina bunicii.
Vreau să trăiesc decent. Asta zicea moldoveanca și asta zicea și clujanca, vreau să muncesc și să trăiesc decent.
În România decența există la Antipa, e împăiată imediat lângă condor. Ultimul exemplar a fost zărit acum 11 ani, undeva în județul Sălaj, și a fost omorât de un sătean cu un par.

Cât de simplu era totul înainte. Unii erau buni și alții răi, Soroș plătea totul, noi eram victime, ei călăi, femeile erau curve, bărbații porci și nu puteau să nască. Voiam o țară ca afară și răspunsul era m.ie psd.

S-a terminat cu asta. Dacă am fi fost atenți, mai atenți, ne-am fi dat seama că niciodată nu a fost așa cum am spus eu mai sus, totul a fost un vis colectiv, simplificator și simplist, perfect pentru daltoniștii politici ai generației noastre. Surprinși, bălăcărim trădătorii care au spus că vrăjitoarea nu stă-ntr-o căsuță de turtă dulce ci din prefabricat graffitat. Și au votat împotriva dreptului femeilor la avort, hei, cine ar fi crezut că liberalii sunt atât de retrograzi?
Oricine se uită la cer și vede nori de ploaie și-și ia o umbrelă.
Călărind un curent naționalist-creștin, aidoma Ungariei, Poloniei, Cehiei mult înaintea noastră, cruciații noștri cu batistuțe la piept fac orice ar face orice Godfrey sau Tancred al generației acesteia: minte și supraviețuiește.
Totul este să fii pios, să-ți acuzi inamicul de satanism și să insiști că ești victimă.
Am găsit un post pe care l-am scris acum aproape 4 ani.
Descrie perfect harababura de acum.
Toată lumea încearcă să fure și, când nu reușește, urlă: hoțul !!!
Ceva, ceva tot va ieși de aici.
Dacă nu prada, măcar statutul de victimă.
Despre asta e vorba și cu votul din Parlamentul European. Nu există virtuoși, doar profitori. De aceea mi-e dor de 2018.


În ultimul weekend dinaintea începerii școlii, un băiat pe nume Bogdan a făcut o rezervare la mine, prin airbnb, pentru o noapte. Orașul era plin, cald, festivalul berii, alte trei târguri, ultimul gât de aer tras înainte ca poporul să se scufunde în oceanul de draci care inundă viețile noastre post vacanța de vară. Sâmbătă la 11.30, cu 2 ore juma înainte de check-in, Bogdan al meu a dat mesaj că nu mai vine și că vrea bani înapoi. Nu toți, doar așa, jumate din sumă. Îi explic că, în cazul nostru, regulile anulării rezervării spun că, dacă o face cu 5 zile înainte să sosească, i se reține tariful primei nopți, în această situație și singura. Îi spun că această regulă e publică și că, atunci când a rezervat, era obligat să bifeze că e de acord cu respectiva regulă. Îi adaug că oricum, dacă ar fi anulat cu 2 zile înainte, i-aș fi dat banii înapoi, fără probleme, pentru că am avut cereri de la alte 2 grupuri de turiști care vroiau să stea mai mult decât Bogdan, deci eu aș fi fost în avantaj dacă el renunța mai devreme. Îi clarific faptul că atunci când dai țeapă la o cazare fix în ziua cazării, nu primești nicăieri în lume banii pe rezervare înapoi. Dar, pentru că nu sunt animal, îi ofer reducere când va veni la Brașov, în octombrie sau noiembrie: da frate, îți dau mai ieftin, chiar dacă nimic nu mă obligă să fac asta, chiar dacă eu nu am greșit cu nimic și regulile jocului sunt publicate cu font de 78, ca să le vadă și tataia din Buzău, când stă pe prispă și se scarpină la ouă.
Bogdan însă e nervos.
Zice: am crezut că ești om dar tu faci totul pentru bani.
Normal Bogdan, d-aia mi-am deschis un airbnb. În plus, aparent, și tu tot pentru bani ai conversația asta cu mine.
Zice: îmi pare rău că ți-am luat cartea, cred că ești un om josnic.
Hm, ce să zic Bogdan, probabil ai dreptate.
Zice: las că vin eu la tine și mă cazez și îți fac scandal la vecini și după îți scriu și un review să te rupă.
Zbang.
Cu ce avem de-a face aici?
Cu un exemplar perfect de român.
Omul care intră pe teren să joace fotbal, dă gol cu mâna și când arbitrul anulează golul se dă cu curul de pământ că este furat și promite că se va plânge forurilor internaționale. Apoi amenință că îl așteaptă pe copilul arbitrului la ieșirea de la grădiniță și îi înmânează un răhățel învelit în hârtie de caramea.
Acesta este românul, omul care încalcă regulile dar urlă că a fost amendat aiurea, cel care rage că instituțiile statului sunt corupte dar vine cu pliculețu și cere să intre în fața ăluia fără pliculeț. Dar mai cu seamă, românul e ăla care stă aplecat deasupra ta, cu toporașu de șnițele pregătit să-ți dea în tâmplă, și-ți spune plângând: de ce mă obligi măi să-ți fac una ca asta, de ce măi nenorocitule?
Românul e victima propriei lui imposturi mentale.
Niciodată mulțumit. Vrei să îl ajuți, perfect, dar atunci trebuie să o faci doar în condițiile în care vrea el să fie ajutat. Îi dai un boț de pâine că moare de foame pe marginea drumului, dar să fie pâine d-aia neagră, suedeză, eventual unsă cu un pic de unt de trufe și cu nițel caviar.
Dacă îl refuzi, te acuză că ești capitalist sălbatic, fascist, urăști evreii, negrii, ungurii, țiganii și, desigur, homosexualii. Și că veni vorba de ei, câțiva susținători LGBT au sărit că noi ăștia cu Frontline suntem idioți, nedemocratici, antioccidentali și ne-europeni pentru că am pus un titlu considerat de ei nefericit la un eveniment pe care îl organizăm despre referendumul de modificare a Constituției propusă de Coaliția pentru Familie.
Și dăi și scuipă, și dăi și smulge-ți părul din cap mult timp după ce am modificat titlul, că deh, oamenii erau supărați și nu vrei să-i superi pe oameni așa aiurea, chiar dacă tu crezi că nu au simțul umorului și că seamănă destul de tare în gândire și manifestări cu tradiționaliștii-ortodocși-neoprotestanți cărora li se opun.
Și nu ai cum să nu te gândești că înainte de a fi gay sau popă de țară, gospodină cuminte sau bagaboandă de oraș, consilier politic sau administrator de bloc, ești român, deci ești victimă-călău, mânat de vocația de a da vina mereu pe cineva pentru toate neajunsurile tale și energizat de uriașa incapacitate de a accepta că există alte păreri decât ale tale și ale tribului tău.
Și atunci mă gândesc să strângem semnături să facem un referendum care să treacă în Constituție faptul că românul e victimă și, ca victimă, are dreptul să schimbe orice regulă, titlu, nume, ordin despre care el crede că îl neîndreptățește. Și ăia care se opun, ăia care spun că sunt de altă părere, că jocul ăsta se joacă așa, că anularea contractului ăsta atrage penalitățile următoare, oamenii ăștia care nu vor să schimbe ceea ce românul cere să se schimbe, trebuie lapidați, în piața mare. În fiecare marți și joi. Că vineri ținem toți post.
Pun pariu că o să găsim 10 milioane de semnături urgent în sprijinul acestei modificări.
Fără să fie nevoie de intervenția morților din Teleorman.

A cântat până acum dizeuza pe versant, la vreo 2 kilometri în munte, cântece din repertoriul internațional, apoi un domn a mulțumit lu medames și lu mesiu și dizeuza a tăcut și muntele a tăcut și acum pot și ariciu și caisu din fața mea să doarmă. Insula e pustie. Hotelurile sunt închise. Pisicile sunt mai slabe decât anul trecut. Țânțarii mor de foame. Sau sete, nu știu niciodată să spun exact ce le lipsește.
Oamenii nu se plâng, că lacrimile înseamnă pierderi de săruri.
Beau cafele, spun cuvinte cu mult ț, cuvintele cu mult ț te fac să ridici colțurile gurii, observați și voi, ț-urile te fac să zâmbești. Apa e turcoaz, pisica Tana a lui Kostas e mulțumită, zace-ntr-o rână la intrarea în magazinul lui Kostas. Kostas zice că nu e nevoie de mască la el în magazin, e vaccinat cu Pfizer, tot neamului lui e vaccinat cu Pfizer, sunt bine, acum sunt sub 10 cazuri noi pe insulă, de ce nu dau englezii drumu la turism?
Mânării. Cu ț. Cu zâmbet. Mânăriți.
Cu bunăvoie și fără obidă. Nu poți să fii obidit când sunt 28 de grade și apa e turcoaz.
Mulțumesc, țe fați?
Primesc înghețată din partea casei, primesc mastika din partea casei, primesc pâine cu măsline din partea casei. Peste apă, albanezii dansează sub lumini violet.
Sper că neoanele ălea sunt de la institutul român din Sarande. Ce stupizenie, ați spune, cu ț, zâmbind.

Dar nu, între 25 iulie 1938 și 1 noiembrie 1940, în Sarande, peste gârlă de unde stau eu, a existat Institutul Român de studii și cercetări arheologice din Albania. Regele Zog al Albaniei a donat în 1932 lui Nicolae Iorga o parcelă de aproape 800 de metri pătrați, unde să fondeze acest institut, dar n-a fost să fie. Mai întâi nu au fost bani, apoi italienii au invadat Albania, apoi au venit nemții. “The building was confiscated by the Albanian state in the years following World War II, and became private property after 1990, with the Romanian Ministry of Foreign Affairs making a formal claim in the 2010s” zice wikipedia.

Kostas nu știe nimic din toate astea. Și nici nu-l interesează. Sunt câteva sute de albanezi în Corfu, veniți cu roata de tractor, peste marea Ionică, oameni și ei, ca noi, împinși de munți în mare.
Ne uităm la Sky News, nu avem de ales, nu sunt alte posturi la tv.
Președintele Biden, ales de grecii și albanezii din State, s-a întâlnit cu președintele Putin, neales de nimeni dintre noi. Un reporter cu voce nisipoasă, îl suge în conversație pe președintele rus, îl plimbă-n introduceri ca pe-un cal înainte de cursă și apoi întreabă serios, fără ț: domnule președinte, domnul Trump a spus că nu sunteți criminal, dar domnul Biden crede că sunteți unul. Sunteți un criminal?

Kostas cade de pe scaun de râs.
Sunt 3 mese din 30 ocupate. Își poate permite sarcasmul.
Mai vrei o mastică?
Mai vreau.
Nu sunt turiști, politica e de rahat, dar umorul e ca sarea din mare. Mult, îți strânge pielea și, astfel, strângându-te, te face să te simți mai mare pe dinăuntru.
Trei nemți se uită la noi.
Nu știu că numele lor e cu ț, deci nu râd.
Hanț, țvai, polițai.
Viață!!! Țum laudae!!


Bucureștiul e la fel de impenetrabil ca în 2008, înainte să auzim de Golden Sachs și Lehman Brothers. În așteptarea cutremurului, toată lumea a coborât în mașini și stă-n stradă. În stradă e mai sigur. Ești deja jos, dacă stai tras mai spre panseluțe, nu are cum să cadă blocul pe tine. Vocile radioului mestecă ciunga vorbelor inconsistente: ministrul a făcut, președintele a tăcut, vaccin, românii nu au încredere în vaccin, românii nu au încredere în nimic, românii nu au. Popoviciu a scăpat. Nu va fi extrădat, Biden fie lăudat.
Să mi se spună azi, acum, în secunda asta: bre, ăștia vor să dea Ordonanța 13 exact în forma aia din ianuarie 2017, o să scape x, y nu o să facă pârnaie, z o să scoată iar capul și eu aș zice: așteaptă-mă să-mi iau o șaormă de la Genin, să beau niște colă și să iau un colebil și apoi întreabă-mă dacă-mi pasă.
Popoviciu a scăpat, mie îmi place KFC-ul, Popoviciu a adus KFC în România, trăiască Popoviciu la el acolo, în Londra, unde e scump și nu găsești instalatori cu lunile dacă ți se strică dușul de trebuie să faci duș la gym. Nu-l invidiez.
Trăiască Ghiță și mafia sârbă, Voiculescu și mafia rusă, Bică și Dragomir și mafia italiană.
Dacă mafiile ăstea s-ar gândi câți bani s-ar face nu din imobiliare ci din parteneriate cu statu, să rezolve problema infrastructurii rutiere și feroviare, Drulă ar fi președinte, așa cum se visează.

Nu poți să intri în București. Nu poți să ieși din București. Nu poți să parchezi în București. Motoarele torc, oamenii picotesc. Din când în când, o rupere de nori spală praful și scapă o cisternă de parfum de tei peste coloana de mașini. E atât de verde orașul și nimic nu se mișcă decât de jos în sus, iarba crescând văzând cu ochii cât aștepți tu la stop.
Șantierele s-au oprit. Materialele de construcții nu mai vin din China. Dacă închizi radioul și motorul-oricum nu o să pleci în următoarele 36 de minute nicăieri, de ce să arzi aiurea benzina?-poți să simți cum se cutremură pământul, zdruuuuuung, zdruuuuung, zbaaaangggg, mai se prăbușește cu zgomot câte un ghiveci de la etaj, v-am spus că d-aia toată lumea e în mașini, știe ea lumea ce știe. Este criza care se apropie.

Dar nu vorbim despre asta. Dacă ținem ochii bine închiși, criza nu există. Ne-a zis primul ministru, gata, suntem pe creștere. Viorica e strateg la BNR. Suntem într-o carte a fraților Strugațki?

Găsesc o poveste din 2019, de când covidu nu exista în sărci pe gugăl.
O mică poveste despre Cuc, ministrul de atunci al transporturilor. Coleg cu doamna strateg.
Oare ce mai face fostul ministru al transporturilor, Cuc?
El în nisipul cărei mafii face casteluțe?

Povestea de atunci era cu happy end. Zicea așa:
Cuc dă ordin la TAROM să țină avioanele la sol ca să nu ajungă parlamentarii să dea jos guvernul din care face parte. Șefa TAROM are fratele și soțul angajați la TAROM. Compania e doar o mare familie.
TVR e plină de rubedenii care se trag unul pe altul pe un post cald, luminist, mașinist, plimbătorist de hârtii, secretare, manipulatoare, ministerele sunt moșii controlate de unchi, nași, verișori și nepoate, tot ce înseamnă primării, prefecturi, asociații, uniuni, organizații de stat sunt doar încuscriri de neamuri mufate din tată-n fiu la buget.
Al cui ești ghea?
Al lu Mitralieră care e neam cu Jumară care e cumnat cu alde Rusu.
Cazanciuc cu Ponta cu Udrea, Băsescu, Ghiară și Gigi sunt uniți prin sânge cu Dragnea, Ilie Sârbu, Mazăre și Popoviciu, care e cu Biden și cu oligarhii ucrainieni și cu toții sunt cu Putin care e cu Trump.
Și Trump poate să dea ordin ca frunzele să nu mai cadă din copaci, toamna să nu mai vină niciodată și Putin poate să dea ordin ca ghețarii să nu se mai topească și uraniul să nu mai fie radioactiv.
Doar ministrul Cuc gândește pe mic.
El vrea doar să țină la sol avioanele, nu mult, puțin, cât să nu treacă moțiunea. Și nici asta nu a reușit. De ce? Pentru că neamurile din TAROM au bătut ierarhia.
Sunt optimistă.
Putin și Trump și toți dictatorii sunt singuri în vârful ascuțit al muntelui puterii. Nu au o familie să îi susțină.
Deci kurzii au o șansă.
Yemeniții au o șansă.
Oltenii au o șansă.
Și toate neamurile mici dar bine legate.
Amin.

Să fim deci optimiști. NImic nu va fi mai rău decât o să fie, indiferent dacă ne împotrivim sau dacă ne așezăm în mașini, cu sos de șaorma în barbă, așteptând să mergem undeva doar ca să avem de unde să ne întoarcem.