“Every year, according to them, Russia plans to invade Ukraine,” said 24-year-old Andrei. 

“Meanwhile, we all sit here and listen to the news with eyes wide open and think: ‘Really? Again? Weren’t we supposed to invade last year?’ I think the West is just using this issue for their own interests.”
(BBC, 22 ianuarie 2022)

În vara lui 2017, am plecat cu TransSiberianul din Moscova la Vladivostok. O lună mi-a luat să cobor după covrigi și bere în gări, să urc la loc, să dorm pe lavițele de vagoane de dormit, tâdâm-tâdâm-tâdâm-tâdâm. Nimeni nu știa nimic de România. Ba nu, mint, auzise de Vișniec o intelectuală din Krasnoiarsk.
Politica externă în Rusia este un basm cu pitici, erau 7, au plâns când Albă ca Zăpada le-a ocupat pătuțul. Ei, rușii, sunt Albă ca Zăpada, alergați de mămică-sa cea rea, Regina americancă, obsedată de chirurgie estetică și oglinzi.
În 19 iulie am scris un post pe blog denumit: Marele și veșnicul război al rușilor. Am zis să-l reiau acum. Nu știu dacă ajută, dar sigur nu poate face rău.

Gara e imensă, are candelabre uriașe care pot strivi 5 familii dacă ar vrea. Dar candelabrele nu vor, vor să stea sus, să trimită lumini galbene peste foiala în șlapi, picioare umflate, tricouri întinse de burți coapte și scâncete de sugari iritați de zgomot și de mișcările bruște ale mamelor cu păr împletit în frizuri complexe. Când mai au timp și de copil când trebuie să stea 6 ore să-și împletească zecile de cosițe?
Nu știu.
Misha continuă drumul. A ascultat în buclă Voaaaa-iaaaaj, vooooa-iaaaaj a lui Milene Farmer în intrepretarea unei rusoaice. Merge la Irkutsk.
Eu am coborât la Novosibirsk, undeva în nimicul siberian unde calea ferată, minereul de fier, războiul cel mare și relocarea industriilor militare către interiorul țării au făcut să apară într-o sută de ani cel de-al treilea oraș ca mărime al Rusiei, după Moscova și Sankt Petersburg.
Novosibirsk este copilul lui Mare și al lui Uriaș. S-a născut cu 8 kile și a continuat să fie ținut pe hormoni de creștere de mămică-sa, are celulită și pe degete de cât de gras e. Are grația unui obez care nu mai poate să-și părăsească de 12 ani camera. E ținut captiv de bulevardele imense și de opera mătăhăloasă, cea mai mare sau probabil cea mai mare din lume.
Între blocuri sauronice, cu balcoane atârnând precar, orci în fuste cară plase cu mâncare. Deși aici nu au fost cartele decât în al doilea război mondial și apoi pe timpul Perestroikăi, foamea a rămas cu ei așa cum a rămas cu noi și cu toți cei care au avut parte de dieta comunistă. Trăim și noi și ei în familii unde cea mai importantă întrebare a unei mame este: ai mâncat? sau vrei să mănânci ceva? Ar trebui să trecem la întreținere foamea, că e și ea un suflet, consumă apă, căldură, energie.
Pe trotuare, pe cartoane și pungi, pe funduri de găleți întoarse sau pe lădițe, se vând ciuperci, fructe de pădure, buchete șleampete de flori, ridichi. În intersecții sunt tarabe cu fructe și zarvazavaturi și fiecare dintre ele este secondată de o tarabă cu ochelari de vedere. Numai așa funcționează, binomul legume-rame, peste ambele se apleacă cercetător femei cochete și matrioșci cu barbă, pensionare cârcotașe și funcționare înțepate. Cumpără galoși de cauciuc și șosete de nylon, treninguri de polistiren și blugi țepeni, tip scoarță de copac. Printre noi, tacticos, își fac loc trei fete cu trei bufnițe.
Vii.
Bufnițele își rotesc capetele după rochițe, după șlapi, după bețivii care croncăne la marginea drumului. Fetele cer bani, probabil pentru cercul de biologie.
De unde ați luat bufnițele? Se dau la kil? La pachet cu ramele de ochelari?
Nu înțeleg ce le întreb, râd, își dau coate și pleacă.
3 minute mai târziu, un tânăr impetuos încearcă să treacă strada călare. Calul e alb, are șa roșie și băiatul e în blugi și cămașă bleu și soarele îi bate în față, el e încruntat și privește atent cele 5 benzi de circulație peste care trebuie să galopeze cândva când mașinile se vor opri. Așa trec 3 minute tensionate, nu s-a clintit de pe linia de tramvai, mașinile continuă să vină claxonînd și calului îi tremură picioarele de încordare și uite cum călcâiele voinicului se înfig în burtă și după ultima Hondă, calul ajunge pe partea cealaltă a pieței Lenin unde este desigur chiar Lenin, din fontă. Are 3 metri Lenin și paltonul îi flutură în spate, înspre Opera gigant, aproape cea mai mare din lume. În stânga e un nene cu o torță și o doamnă cu un spic de grâu, tot din fontă, încremeniți în semanlizarea circulației. Ei nu i-ar fi permis tânărului pe cal alb să traverseze așa piața.
-Când s-a întors Lenin pe soclu? Nu l-ați dat jos și voi în 1991?
Dima zice că Stalin era ăla cu probleme, că Lenin e idealul comunismului, de ce ai avea ceva cu Lenin?
Tot el zice că nici Stalin nu e atât de rău, în definitiv a câștigat marele război.
Dar a omorât și niște zeci de milioane de oameni.
Dar a câștigat marele război pentru libertate.
Pobeda. Pobeda.
Rusia nu e lăsată să uite de război.
Marele război continuă din 1940 încoace.
Statui, basoreliefuri, tunuri, tancuri, avioane, rachete, morminte, cruci, biserici, bancnote, insigne, medalii sunt închinate renașterii naționale, țărișoara întoarsă ca Isus din bezna înfrângerii, credeați că am murit păcătoșilor? Au murit niște zeci de milioane de oameni, dar nu eu.
În gara din Novosibirsk sunt fotografii cu soldați reparând șinele, refugiați cu căruțele pe vagoane, un tren deraiat, vârât în el însuși ca într-o carapace de lemn rupt.
Stalin a omorât zeci de milioane de oameni dar Rusia dăinuiește azi datorită lui, pe tricouri, magneți de frigider și pe bluze de trening.
Pe lângă pozele cu marele, continuul război, trag valize pe rotile și împing cărucioare cu sugari roșii de urlete, urmași ai rușilor care au înfipt drapelul pe Reichstag.
Americanschi? întreabă curioși în timp ce își așează grijulii valijioarele pe raft.
Niet. Rumânschi.
Rumânschiii? Aveți păduri în România?
Avem.
Aveți urși în România?
Avem. Uneori ucid turiști. Americanschi.
Rușii râd. Pe ei nu îi atacă urșii. Nici măcar nu au curaj să se uite la ei. Se jură că ursul trece mai departe dacă vede un rus.
Știe ursul ce știe.

Sunt 15 grade în casă. Am un reșou.
Aștept echipa de muncitori să-mi dea jos sigiliul de pe contoru de gaz.
Ieri seară, pe la 7 și ceva, vecinul s-a strecurat în curte, a chemat un fârtat de la Distrigaz și i-a spus că sunt scurgeri de gaz la instalația lui.
Asta-mi imaginez, că nu am de unde să știu, Distrigaz nu poate să confirme, în niciun caz prin telefon, dacă trage dușmanul rus cu urechea?
Nu m-a sunat nimeni să mă anunțe că mă lasă fără gaz în noaptea cea mai friguroasă a lui 2022, -6 grade afară, și totuși, cum e posibil să îți vină niște neni, să-ți oprească gazul pentru că un individ spune că sunt scurgeri dintr-o instalație care nu e a lui, instalație care a fost verificată de 2 muncitori cu 2 ore înainte de sesizarea individului, care, apropo, a încercat tooooooatăăă ziua să îi alunge pe oameni ăștia din curte, amenințând, chemând poliția, pozându-i pe ei și mașinile lor parcate în stradă?
Asta mă întreb, la reșou, ce căcat de țară e asta în care un nene care repară la negru televizoare, nu trebuie să fie director de butică sau senator de Mizil, cheamă poliția din 4 în 4 zile, urlând că îi este încălcată proprietatea și, ce să vezi, poliția vine, nebunu flutură niște hârtii, vorbește de litigii, milițienii, ochii-n pământ, unul nu știe să-i zică netotului că e în eroare, nu, milițienii le zic muncitorilor să nu mai muncească p-afară cât e vecinu în curte, să aștepte să plece, căci milițienii deja știu că o să plece, că el nu locuiește aici, are o coșmelie lângă care îți e frică să tușești, tu sau pisica ta. Asta îi sfătuiesc milițienii umili pe muncitori, să intre-n casă până pleacă nebunu, ca o mamă care-și îmbracă-n pijamale copiii și-i culcă la 2 după-masa, la ordinele soțului răngi, numa, numa să se liniștească și să adoarmă.
Care apărători ai legii, frățioare, care lege, ce ajutor să ceri de la niște oameni care nu știu care e diferența dintre asfințit și a sfințit?
Cum se face că Distrigazu vine și închide gazu și nu anunță proprietarul imobilului pe care l-a lăsat în frig, mai mult, cum se face că scurgerea de gaze nu există, pe bune, a venit omu de-a verificat cu bipbipbipu ăla-n mână, totul e brici, nicio scurgere de gaze, deci ori au mințit Distrigazu, că o avea vreun amic acolo vecinu, ori a meșterit nebunu la instalație și, când a venit echipa, chiar erau scurgeri?
Dubios.
Ce fel de țară-i asta în care instituțiile statului se fac preș în fața unui nenic cu minute gratuite în rețea, individ care mi-a pus, în mai, clei în yală, m-a amenințat că-mi dă cu toporu-n cap, de față cu jandarmii, dar dosarul lui penal strânge scame ca buricul lu Ciolacu?
De unde pleacă impotența asta uriașă a autorităților, cum e posibil să lași un copil să moară la Caracal dar la Ploiești să te prezinți, ce mirare că sunt, ce surpriză că ești, de fiecare dată când aloooo, văd enorm și simt monstruos, mi-a încălcat cineva proprietatea.
Și cum se face că, la 7 luni după o plângere penală tu încă nu ai reușit să strângi probe într-un atât de dificil caz cum este cel al unui om care a pus un lanț pe poartă și lipici în yala vecinului său și a amenințat o femeie, de față cu jandarmii, că-i sparge capul dacă o mai prinde în curtea în care ea are drept de trecere?
Dacă un nimeni în șanț, agresiv și perseverent, poate să sperie valuri de milițieni, să prostească echipe de la Distrigaz, să alunge topografi, angajați telecom sau experți ai judecătoriei, ce mă mai mir de familia Cozma, de Ghiță, de toți campionii în ticăloșie dați de județul Prahova, cum tratează ei statul român, cum se scobesc ei între măsele cu scobitoarea justiției, cum trimit milițienii după pateuri la Fornetti.
Și atunci, mă uit la reșou și mulțumesc lu Mniezău că nu m-a făcut atât de norocoasă încât să fiu vecina de haciendă a familiei Cozma, că ăia nu-mi tăiau curentul ci-mi stingeau lumina ochilor.
Și mai sunt atât de multe de văzut pe lumea asta.
Cum ar fi, dacă o să-și dea demisia nea Bode, dacă Ghiță se întoarce-n țară sau când vor reveni la modă plăcuțele suedeze.
Așa că mă liniștesc. Sunt 18 grade, a fost mai frig în alte vieți.
Ș-atunci n-aveam nici apă.

Un milițian spulberă 2 fete pe trecerea de pietoni, trecând cu viteză, chipurile în misiune, deși nu avea girofarul sau sirena pornite.
Lucian Bode tace.
În urmă cu 1 an jumate, ministrul de interne era și el implicat într-un accident de circulație după ce șoferul dumisale a depășit zeci de mașini, pe linie continuă, cu girofaru pus, în misiune și el.
Your mission is, should you choose to accept it, to be an asshole.
Ce mai face șoferu lui Bode, mă-ntreb, tot la minister, tot la minister, cu dosar curat ca sufletul nepătat al Prea Fericitului Teodosie?
Probabil.
Poliția Română, când nu calcă copilași cu mașina, când nu torturează oameni, (da, da, uite aici: https://adevarul.ro/news/bucuresti/scandalul-politistilor-sectia-16-murit-doilea-barbat-torturat-agenti-1_6060fd0a5163ec427164dd34/index.html), când nu lasă să moară fetițe sechestrate de criminali, pe motiv de procedură, pune poze pe facebook cu radare și textu:

O „compoziție” fotografică…Subiectul principal – în partea stângă, desfășurându-și activitatea… Subiectul din plan secund… nu a putut fi surprins de fotograf!…V-ați prins de ce, nu-i așa?„Norocul”?Subiectul principal utiliza un alt aparat „foto”… Așa… subiectul din plan secund a putut fi „imortalizat”. Nu prea i-a plăcut, ce-i drept… Urmarea? Nu este fantastică, dar s-a „lăsat” cu 90 de zile de pauză de „filmare” și 1.305 lei „lipsă”.Facem echipe. Și nu! Nu mergem la nunți/botezuri/onomastici…Doar ne asigurăm că voi… și alții… ajungeți cu bine acasă! Nu cu viteză! Oameni buni, conduceți prudent! Cineva drag vă așteaptă acasă!#PolițiaRomână

Un polițist a călcat, pe trecerea de pietoni, 2 fete, una a murit. A încercat să vadă dacă mai trăiește împungând-o cu piciorul. Martorii spun că echipajele de poliție venite urgent la fața locului, înaintea salvării, l-au luat pe șofer și l-au pitit dup-un tomberon și i-au schimbat uniforma ca să nu fie măcelărit de mulțimea strânsă la locul accidentului.
R-ați ai dracului, doar să luați șpăgi sunteți buni, urla un amărât, poate chiar cineva din familia fetiței moarte.
Dintr-un copil pierdut, împuns cu piciorul de cel care l-a ucis, se nasc cutremure care dau jos guverne. Nu și în țara pas cu pasului făcut cu girofar, în care criminalilor plătiți din banii victimelor, li se schimbă uniformele după tomberoane.

Povestea celor 2 orașe. Dickens știe că un copil mort stârnește o revoluție.

With a wild rattle and clatter, and an inhuman abandonment of consideration not easy to be understood in these days, the carriage dashed through streets and swept round corners, with women screaming before it, and men clutching each other and clutching children out of its way. At last, swooping at a street corner by a fountain, one of its wheels came to a sickening little jolt, and there was a loud cry from a number of voices, and the horses reared and plunged.

But for the latter inconvenience, the carriage probably would not have stopped; carriages were often known to drive on, and leave their wounded behind, and why not? But the frightened valet had got down in a hurry, and there were twenty hands at the horses’ bridles.

“What has gone wrong?” said Monsieur, calmly looking out.

A tall man in a nightcap had caught up a bundle from among the feet of the horses, and had laid it on the basement of the fountain, and was down in the mud and wet, howling over it like a wild animal.

“Pardon, Monsieur the Marquis!” said a ragged and submissive man, “it is a child.”

“Why does he make that abominable noise? Is it his child?”

“Excuse me, Monsieur the Marquis—it is a pity—yes.”

Este extraordinar pentru mine cum de nu puteți să aveți grijă de voi și copiii voștri, spune monseniorul și aruncă niște monezi.
Bode și noua aristocrație cu chipiu și funcții la stat nu au nici măcar pornirea asta. De a da bani.
De ce ar face-o? Așa a vrut Dumnezeu.
ȘI Dumnezeu sunt ei.

Medicul e de fel din Chișinău, venit în România acum 22 de ani. Spune că până acum câțiva ani, continua să gândească în rusește, să așeze masa, să gătească, să tragă scaunul și să calce în rusește și cândva, brusc, limba rusă și-a strâns trupele, a stins focurile și a lăsat gol orașul minții lui în care, triumfal a intrat limba română.
În timp ce mi se uită-n măruntaie, îmi spune cum a făcut armata în Georgia, între 88 și 90, cum i-au murit camarazii în războiul gruzin de independență, cum a decis să nu facă școala la Moscova sau Petersburg ci să vină la București, îmi vorbește îngrijorat despre Putin care e un tiran adevărat, nu te joci cu el, lui îi e frică de Putin și acum regretă puțin că nu a așezat mai mult spațiu între el și președintele Federației, are mâini de sute de kilometri președintele Federației, le ține rulate în sacou, strânse ca un strănut înainte de a țâșni cu 50 de kilometri pe oră, gata, gata să dărâme cotețul vreunei țări mai mici.
Felicitări, nu aveți nimic, zice. Doar un vecin tiran și nici măcar nu știe doctorul care a gândit în rusă de vecinul de la Ploiești care acum, că au crescut prețurile la materiale de construcții, cere despăgubiri triple pentru că îi curge apă de pe acoperișul meu pe terenul lui, face găuri apa în grădina lui, sapă prăpăstii și el, vecinul, vrea despăgubiri pentru că nu poate să treacă peste hăurile căscate de apa scursă de pe acoperiș, să ajungă la casa lui și să și-o repare, și de când stă el pe marginea abisului din curtea lui, s-au triplat prețurile la materiale de construcții.
Deci vrea de 3 ori mai mulți bani.
Felicitări, nu aveți nimic, doar un vecin tiran și, de jur împrejur hoți pitiți după comisii și comitete, demni hoți care te fură șoptindu-ți că mai bine o fac ei decât să te lase pe tine să ai bani, cine știe ce ai face cu ei, poate te apuci de băut.
Sunt proști hoții dar mai prost ești tu că te-ai înhăitat cu ei, atunci când tu nu știai că ei sunt hoți și ei nu credeau că ești atât de prost. Sperau doar.
Sub o ploaie de invidie, ură, lovituri la gioale, doctorul care a gândit în rusă deschide umbrela diagnosticului: Felicitări, nu aveți nimic, mâncați mai puțină carne, beți mai multă apă, dacă fumați, opriți-vă. Și nu vă mai bateți capul cu nimicuri.
Răutatea lumii nu piere cu nizoral dar dermatita hoției se rezolvă cu anaf și alte unguente.
Deși nu știu rusă, încep să cred că am început să gândesc în limba asta, ca vecinul de la parter, din strada Mercur, care mi-a zis că într-o zi, era prin 88, a început brusc să vorbească în daneză. Uite, mi-a demonstrat pe loc, adresându-se pechinezului meu, Marco: Mark, go tu dă șpidăn.
Ce înseamnă, am întrebat eu atunci: Marco, treci acasă, în daneză, a zis domnu Scriminț.
Cam cum le zic ucrainienii din Donetsk rușilor sosiți să-i ocupe.
Go tu dă șpidăn.
PS. Doctorul schimbă subiectul și vorbește despre bucătăria moldovenească, despre baboi uscați și atacul culinar cu smântână, mai periculoasă pentru organism decât tiranul Putin.
Arma albă, moldovenească, singura capabilă să facă față trupelor de mercenari ruși. Kanieț filma.

Întotdeauna se poate și mai rău, ne spunem și avem dreptate.
Soldații sovietici violând băbuțe în 45, milițieni rupând picioarele studenților în 56, temniceri pisând oasele dușmanilor poporului în pușcării sau la Canal, securiști ucigând minți și, uneori, trupuri, și apoi vidul anilor 90, când ne era dor de durere așa că ne-am întors împotriva noastră, ne mâncăm singuri ficatul, ne smulgem singuri rinichii și-i aruncăm pe grătar. Ne e dor de violență pentru că ea e familia noastră, ea ne-a ținut de sete și de cald și când ne era foame, mâncam bătaie.
Românii se întorc acasă după un revelion cu sarmale, salată boeuf și rezoluții.
Că vor rămâne poporul care mai întâi dă, apoi întreabă.
Că vor rămâne poporul care îți arde una peste bot cerându-ți să taci în vorbe sau să vorbești tăcând.
Că vor rămâne poporul care se grăbește să bată pasul pe loc.

Citesc despre un incident pe Valea Prahovei, cu un nene care a amenințat cu cuțitul un alt șofer.
Nu am detalii, încerc să mi le imaginez.
De 32 de ani, Valea Prahovei a rămas aceeași stradă a Sforii, un loc preaîngust pentru egourile cailor putere. Nu poți să treci în față, nu există scurtături, futu-i în cur pe evreii de la Waze că ne-au șters și avantajul competitiv al ăstora de suntem localnici, este singurul loc din România unde bogat sau pârlit, idiot sau geniu, bagaboandă tunată sau casnică transpirată, suntem toți egali, prinși în chihlimbarul traficului care nu se clintește cu orele.
Și aici ne întâlnim poate cu singurul moment când putem să ne recăpătăm demnitatea ieșind cu cuțâtul, ca la 907, să luăm gâtu boierilor care vor chiar și aici, în acest loc al comunismului perfect, al fulgilor identici de nea, vor să ne facă, să ne-o ia în față, să depășească pe trotuar.
Oamenii-și pierd mințile pentru că știu că polițistul ăla, de la 14 metri distanță, nu-l va amenda pe ciumecu din BMW, doar pe fraieru din Logan, că dacă ciumecu va intra cu BMW-ul în baba de pe trotuar, o să scape de pârnaie și că ciumecu, mai mult ca sigur, și-a luat BMW din banii din evaziune, ciordeală de fonduri europene, fraudă, poate chiar banii pentru autostrada asta care este promisă de 30 de ani au fost furați de vreun neam al ciumecului.
Și nu numai banii dispar în acest deșert al neputinței ci și timpul nostru.
Zeci de ore, zile, ani pierduți pe Valea Prahovei pentru că ciumecu ăsta și cu neamul lui de ciorditori ne-au tâlhărit.
Și atunci scoatem cuțitul.

Sau rotweileru.
Sau cataroiul.
Sau luptătorul K1.
Sau batista maică-mii infectată cu Covid.

Valea Prahovei e un experiment în răbdare, egalitate și un show-room de arme albe fără de care viața e neagră. Aș putea să fiu eu șoferul cu cuțitul dacă aș avea eu unul în mașină. Dar eu am o pilă de unghii, apă de gură, șlapii lăsați de astă vară în portbagaj și poeziile lu Nichita, 800 de pagini, adevărata armă.
E un început, știu.
Poate că rezoluția pe anul ăsta ar fi să o iau pe Cheia. Ca să nu fiu nevoită să lupt corp la corp cu un ciumec cu BMW cu ajutorul lui Nichita.

Taximetristul mi-a zis că el speră că vine Catrinel Menghia la putere, doar pe ea o mai vrea, restul sunt niște hoți, știe bine hoții, uite, l-a dus cu mașina pe Nechita, arăta rău după pușcărie deși n-a stat mult, a scris cărți, a muncit, di tăte a făcut ca să iasă mai iute.
Și îl mai știe și pe fostu șef al consiliului județean Botoșani, apoi director la Drumuri și Poduri de unde a furat cu 87 de mâini, miriamanos, l-a apărat un cumnat de-al lui, avocat, l-a scăpat de pârnaie și a fost răsplătit cu 2 apartamente-n Iași.
Catrinel e salvarea. Sau fuga-n străinătățuri. 4 ore am vorbit despre unde plecăm, în ce direcție o luăm, Spania sau Italia sau Germania?
M-am uitat înapoi la ultimele 3 revelioane, la Beirut și Tokio și la plantațiile de ceai din Sri Lanka.
La oamenii care au traversat, odată cu mine, trecerea dintre ani.
Și am înțeles că deși am fugit mereu în alte părți, mereu mi-am petrecut revelionul în România, visând alături de taximetriști, electricieni și maneliști că va veni o zi când președintele nostru va avea picioare lungi și zâmbetul lui Catrinel Menghia.

1 ianuarie 2021
Portăreasa e îngropată sub pisici bipolare, cu zâmbete enorme și ochi îngrijorați, care miaună, torc, se foiesc pe umeri, în poală, în cap, printre picioare, continuu plângându-se: nu mă iubește, mi-e foame, mă mănâncă între omoplați, scarpină-mă, mi-e sete, cine e ăstaaaaa?
Toate își ridică spinările, se așează pe lat, coada înfoiată și scot din gât mârâieli, ca săbiile puse de un fachir pe masă, la sfârșitul reprezentației, după ce și le-a extras din gargantă.
Ăsta e Toke, câinele Andrei, înalt cât pisicile, ochi blânzi și bot care începe să albească.
Produce spaimă în 92% din pisici, în 87% din femeile libaneze de pe stradă, în 56% din paznicii cu mitraliere care reazemă gardurile mall-ului. Copiii îl privesc circumspecți, doar unele mame își lasă odraslele să-l atingă și când o fac, din palmele mângâind blana lui Toke urcă prin brațe într-o secundă, direct în creier, 14.000 de volți care luminează ochii cu fericire.
Andreea nu poate să intre cu câinele pe terase.
Portari, chelneri, toți bărbați, te anunță în franceză sau engleză că nu ai voie, că managementu, că pot doar să te lase, eventual, undeva la margine, dar să nu urci câinele pe scaun, nu există să îi dea cineva un bol cu apă, câinii sunt tolerați, lăsați să respire aerul dintre mese, asta nu înseamnă că ne întindem prea tare.
De unde vine groaza-ura de câini?

Narrated Ibn ‘Abbas: Maimunah, wife of the Prophet reported him as saying: Gabriel promised to visit me last night, but he did not visit me. Then it occurred to him that there was a pup under his bed. So he ordered and it was turned out. He then got water in his hand and sprinkled it on its place. When Gabriel met him, he said: We do not enter a house which contains a dog or a picture. When the morning came, the Prophet ordered to kill dogs. He ordered to kill the dog which guarded a small orchard, and left the dog which guarded the big orchard.

Asta îmi amintește de mirarea Tănascăi, bunica mea maternală, atunci când ne-am înființat în sat cu pechinezul Marco: mămică (i-a spus fiică-sii), ai înebunit de tot măi mamă, măi, cum să ții câine? Nu dă lapte, nu dă ouă, nu dă carne, la ce îl ții?
Mohamed nu îi spusese nimic bunică-mii, nu știa de vreun hadith, dar a judecat că animalul îl ții ca să te slujească, nu să strângi tu rahatul după el.
Însă, spre deosebire de libanezii de azi, Tănasca împărțea în 1984, cu generozitate, disprețul ei pentru toți cei care țineau animale în casă, fie ei câini sau pisici. 
De altfel, cu un an înainte de a veni cu pechinezul, Pisicel a fost decapitat cu sapa de un vecin care l-a bănuit că a găbjit un baboi din ligheanul pus pe prispă.
Medieval execution.
În timp ce Mohamed căsăpea câini, creștinismul european măcelărea pisici:
Further contributing to the cat’s poor reputation was its association with the feminine, carried over from Egypt, and the poor light in which women in the early Middle Ages were viewed. Prior to the popularization of The Cult of the Virgin Mary in the High Middle Ages (1000-1300 CE), coupled with the French romantic tradition courtly love which elevated women’s status, women were closely associated with Eve and the Fall of Man in the Garden of Eden. Women were considered innately sinful, lusty, and responsible for man’s first fall as well as whatever struggles each individual man after Adam had to endure.
The mythology of the Bible, taken as divine truth, also vilified the Jews as Christ-Killers and during the entire length of the Middle Ages in Europe Jews were linked to the cat as well. Jews were said to worship the cat, were able to transform themselves into cats to sneak into Christian homes to practice mischief or cast spells, and were also believed to crucify cats as a mockery of Christ’s death on the cross. To the patriarchal culture of the Middle Ages, then, the cat was easily the vilest creature to creep across the earth.  (https://www.ancient.eu/article/1387/cats-in-the-middle-ages/)

În șlapi chinezești, sunând la ușa modernității la care am întârziat vreo sută de ani să ajungem, noi, românii, suntem structural crucificați între axele urii, urând câinii, pisicile, femeile, impuritatea, puritatea, bogații, săracii, leneșii, harnicii, partidul URA, ăsta ar câștiga alegerile detașat.
De fapt a apărut deja, sunt literele amestecate. 

O pisică iese de după o tejgheaua unei șaormării și, scuipând, îl atacă pe Toke.
Clienții, toți bărbați, râd și încuviințează.
Toke privește în urmă speriat.
Vin vremuri noi. De AUR.

1 ianuarie 2020

Mulțimea e despicată de cordoane de poliție care taie trecători. Din no-man`s land se ridică pancarte pe care e desenat un șoarece cu o căciulă țuguiată care te sfătuiește pe o parte să aștepți și pe cealaltă, atunci când e întoarsă de polițistul supraponderal și invariabil cu ochelari, să te miști dar încet. E 1.25 în 1 ianuarie 2020, mii de oameni se înghesuie la hatsumode, prima rugăciune la templele shinto. În fața mea e un bețiv cărat de nevastă și frate, omul râgâie, grohăie, gâfâie, cu ochi mijiți și picioare moi se târăște prin parcul templului Meiji care sărbătorește 100 de ani de la consacrare, capul bețivului alunecă pe spate, ceafa e de gumă, ființa lui pare să fie mult mai mică, un copil care a îmbrăcat ca pe-o blană de urs trupul adultului și acum îi e cald și vrea să dea jos costumul ăsta trist, să-l lase să cadă aici în față la Meiji-Jingu.
Nevasta se caută de monezi. Asta trebuie să faci odată ajuns în fața templului, să arunci cu monezi pe o prelată întinsă, să te apleci de 2 ori și tot de 2 ori să bați din palme, apoi să mai bați o dată din palme și să-ți trimiți gândurile către divinitate.
Dar de unde vine povestea asta cu bătutul din palme de 2 ori? Nu îmi merge internetul și geaba aplaud calm și arunc cu monezi pe prelată, netul nu vine. Divinitatea nu are chef de wikipedia. Găsesc însă când mă întorc la hotel povestea lui Nakatomi no Ōshima Ason, numit în text Minister of the Department of Divinities, care trimitea rugăciuni către zeități dar nu făcea greșeala să confunde “short clapping”-ul, când lovești palmele între o dată și trei ori, numit și tanhakushu și “long clapping” de 4 aplauze, numit și chōhakushu.
Regulamentul bătutului din palme nu e atât de simplu încât să se oprească aici:
There are also distinctions based on the manner of clapping, which includes shinobite, raishu, renhakushu, and awase hakushu. Shinobite involves silent clapping and is performed at “Shinto funeral ceremonies” (shinsōsai) and other occasions. Raishu is performed, for example, when presented with a cup of sake. At Shinto ceremonies, “two hand claps” (nihakushu) is generally common. Moreover, according to the conventional explanation for kashiwade as an alternative word for hakushu, kashiwade is a popular name derived from confusion between the character for “oak tree” (kashiwa 柏) and the character haku 拍. Another theory suggests that the name kashiwade is related to the raishu etiquette of hand clapping before “food served on individual tables at a banquet” (kyōzen) following a Shinto ceremony as well as to the fact that both kyōzen and “food served on individual tables” (zenbu) are called kashiwade.

Cuvinte care ordonează meticulos haosul. Câte tipuri de nume pentru beție există? Trotilat, afumat, abțiguit, rupt, carcalete, compot, cum stabilești asta, în funcție de moliciunea pasului, de șubrezeala echilibrului, de îngustimea ochilor, de forța mahmurelii, de numărul de borăli?

Polițiștii vorbesc și vorbesc și vorbesc în conuri de plastic, cuvintele cad inconsistente ca fulgii peste asfaltul încălzit de trecerea subterană a unui țevi de apă caldă, cuvintele nu lasă nicio urmă, nici măcar condens și cu toate astea în lumea asta stranie a crainicilor care te roagă în metrou și tren să-ți dai telefonul pe silent, lumea vorbește atât de mult făcând diferențe între bătutul din palme înainte de sake și bătutul din palme la templu într-o încercare plină de candoare și disperare de a așeza universul în cutiuțe și sertărașe, ca pe betigase de ureche, elasticele de păr și șosețele.
Cum altfel să te descurci cu halca asta de realitate când tu ai bețișoare și niciun cuțit? Nu poți să fii un sălbatic, să muști din ea, normal că o rupi în sectoare, departamente, fragmente.
Mâncarea vine aici în porții gândite special să-ți lase bărbia liberă de grăsime.
Suntem eficienți, curați, ordonați.
Bețivul începe să-și revină. Își face un selfie cu soția, ea râde, viața e frumoasă. Pleacă de la templu cu un talisman împotriva bolilor luat cu numai 800 de yeni.
În fața mea, pe stradă, 5 cetățeni costumați în ninja, cireș înflorit, vulpe, robot și semn de circulație “cedează” adună gunoiul cu clești speciali, clămpănind din fălcile ustensilelor în timp ce decupează mulțimea care îi pozează.
Ce nume or avea ei?
Trash Vigilantes?
Garbage Heroes?
Refuse Bandits?
Impiegații au și ei microfoane, polițiștii continuă să vorbească în conuri, vânzătorul de la tarabă scoate ca pe-o sabie din gât o lamă lucitoare de cuvinte și-mi amintesc de Westworld și de teoria conștiinței care se crează prin repetiție și amintiri, același lucru făcut de 98520 de ori va duce la stabilirea unei poteci neuronale care te va purta mai aproape de tine.
Cât de departe sunt ascunsă în mine?
Și ce trebuie să spun să mă ajung?
E 5 dimineața pe 1 ianuarie și prezentul pare retro.

1 ianuarie 2019

Un ochi se uită după colț, la 2018, celălalt cercetează, ca un neamț în șpilhozeni, relieful feței mele. A fost manager de plantație de ceai timp de 40 de ani. În `72, plantațiile au fost naționalizate de statul sri lankez socialist, luate din mâna exploatatorilor britanici și date în mâna poporului care, ce să vezi, poporul ăsta de a primit plantații nu era chiar orice popor ci niște verișori ai prim secretarilor de partid sri lankez. Și uite așa, producția de ceai nu a mai mers atât de bine că deh, englezii plecaseră cu know-how-ul, au trebuit să învețe din mers și când faci două lucruri deodată, mergi și înveți, le faci pe amândouă pe jumate bine.
Industria ceaiului s-a dus în cap.
Așa că pe la începutul anilor `90, statul a hotărât să scoată la vânzare plantațiile iar. Dar, fiind stat socialist, gândindu-se mereu la poporul obidit și cum să-l ajute mai bine, Sri Lanka a vândut plantațiile numai sri lankezilor. Nu ne vindem țara, o împărțim între noi.
Căci cine avea milioane de dolari să cumpere gigantice plantații de ceai decât Dan Voiculescu de Sri Lanka? Dar e Dan Voiculescu al nostru, nu vreun Dan Voiculescu britanic, așa că poporul a fost mulțumit că s-a făcut dreptate, că uite, generalii și serviciile secrete o să conducă acum și plantațiile de ceai pe cele mai înalte culmi de producție și eficiență.
Dar în spatele acestei superbe mișcări de privatizare era pitită ușița secretă prin care s-a strecurat dușmanul în țară. Pentru că legea permitea investitorilor străini să își ia un frontman sri lankez pe post de CEO și, de fapt, încet dar sigur, să devină stăpânii adevărați ai plantațiilor de ceai din Sri Lanka.

Managerul cu ochi împrăștiați spune că Damro a fost luată de chinezi, plantație gigant care înainte se chema Mercury. Și Pedro are bani chinezești. O alta a fost preluată de Arabia Saudită. China construiește drumuri și hoteluri, fabrici și poduri. China împrumută statul, politicienii bagă banul în buzunar și apoi Sri Lanka nu mai are de unde să dea creditul înapoi așa că nah, China intră în casă și îți ia feonul din priză și bețișoarele de urechi de pe policioară. Pe urmele Chinei vin statele arabe.
Dar nu China e cel mai mare dușman al managerului, nici Arabia Saudită sau UAE ci statul care impune ca numai 10% din producția de ceai să fie vândută în interior și astfel, manipulează prețul ceaiului. Deși este a patra țară producătoare de ceai din lume, cu 20% din ceaiul vândut global provenind de pe plantațiile de aici, sri lankezul obișnuit bea rumeguș. 90% din producție se duce la Tea Board și Tea Board o vinde cui vrea el, la prețul pe care îl vrea el, fără să dea socoteală nimănui.
Geaba se dau cu fundul de pământ producătorii, geaba vin cu pile și relațiuni la președinte, guvern și parlament. Tea Board, instituția care reglementează piața, e o gaură neagră care anulează gravitația și strivește orice electron care încearcă să i se opună.
Unii dintre șefii de plantații au fost uciși, chiar și ministrul ceaiului (da, există ministrul ceaiului aici) a fost mățit acum niște ani, spune managerul și ochiul stâng plonjează panicat în amintiri. E îngrijorat că și el ar putea fi asasinat.
Dar totuși, continuă lupta.
Țara nu e a ăstora de la putere.
Țara nu e nici a chinezilor. Încă.
Nici a saudiților. Încă.
Țara nu e ca să fie proprietatea cuiva, țara e ca să știi unde se termină casa ta. Și casa nu o ai, casa o locuiești. Ești sufletul care animă ființa.
La voi în România cum e?
Iau o gură de ceai. E negru.
La noi în România e negru.
Și peste tot e întuneric și amar și niciun vecin care să-ți dea o linguriță de zahăr.

Un ceas.
Are cureaua ruptă, zace la 1 metru jumate, semi-îngropat în nisip. Are cadranu negru, cifrele romane albe. Peste el trece un pește-trompetă, corpul translucid curentat de 4 linii violet.
Apa e turcoaz și, în ea, ruși grași, ruși slabi, ruși sexi, ruși cu țâțe și fără, ruși cu măști de snorkel și colace în formă de banană, maimuțe cu banană și mașinuțe, plutesc, nu a fost niciodată atât de bine cum e acum. Pe malul oceanului cresc vile, cresc burți, cresc speranțe. O să ne îmbogățim cândva, delfinii fac tumbe în apă, la 10 metri de mal, muzicanții din Bremen au fost înlocuiți în Ukulhas de rechin+meduză+broască țestoasă+manta ray.
O femeie, ascunsă în cortul unui hijab, mătură ulița, frunzele mangrovelor sunt strânse inutil în grămăjoare modeste la marginea unor șantiere adolescente, nesigure, transpirate și nervoase, de unde stâlpi cresc printre ierburi și gunoaie.
E sărăcie multă și bogăție puțină. Și ciorburi multe pe plaja albă, dar nicio sticlă care să prindă vreun mesaj.

Pe insulă nu este voie să servești, aduci, primești, vinzi, produci, bei alcool. Este tradiția noastră, țară musulmană, spune Firaz, nepunând la îndoială măsura luată de guvernul care face milioane de dolari, zeci de milioane de dolari, din licențe de import alcool și carne de porc, licențe date baștanilor care au resorturi.

Fraierii, ăștia mici, cu pensiuni și mini-hoteluri, nu pot să vândă alcool, dar vând vorbe mari despre obiceiuri, Islam, pacea izvorâtă din abstinență, sunt 2 polițiști pe insulă, nu i-am văzut, posibil să fie undercover. Sau să fie doar niște șoapte, nu e nevoie de ei, aici nimeni nu fură, nimeni nu ucide, nimeni nu știe ce e păcatul.
Președintele Maldivelor a fost în Ukulhas acum câteva luni, a promis că politica alcoolului se va schimba, că turiștii nu vor mai fugi, după 3 zile de sucuri de pepene botezate, înspre resorturi cu bere la 8 dolari. Cel puțin așa spune Nuștiucumîlcheamă, de 20 de ani manager de hotel în Maldive, singhalez din Kandi.
O să fie bine, confirmă plin de speranță Duan, fost bucătar, actual om bun la toate, știrb și blazat, cocoșat peste ecranul telefonului care îi întoarce un joc pueril, click-click-click, pic-poc-trop-trosc.

Viața trece agale, spartă de chemarea la rugăciune din cele 3 moschei cu acoperiș de tablă. Doar bărbații muncesc la vedere, femeile pescuiesc, vând bere fără alcool și pepeni apoși, flutură negru pe la colțuri de uliță, ca niște manta ray fardate, trăind într-un acvariu tăcut, în care nu auzi râsete sau muzică, ci doar țipetele liliecilor enormi care se cheamă zi și noapte, ascuțit.

Corupție.
Paradisul a fost dat în leasing. Milioane de dolari au ajuns în buzunarul guvernanților.
Și când o fi mai rău, așa să ne fie.
Se acceptă, abrahamic, se tace, abrahamic, se-ndură, abrahamic.
Paradisul expiră după 7 zile. Rămân doar nuanțele de albastru sub care zace un ceas negru cu cifre albe peste care acum plutește o meduză mov, ca o coafură de educatoare din anii `70.
https://www.aljazeera.com/news/2016/9/7/stealing-paradise-the-maagau-mystery

Acum 10 ani pe vremea asta scriam primul meu post pe blog.

Adormisem cu capu-n farfurie într-o cârciumă peruană după un zbor de aproape 24 de ore, prin Frankfurt.
Era cald și erau greve.
Blocul avea portar, piscină la ultimul etaj și, tot acolo, mașină de spălat și mașină de uscat cu fise, 25 de centavos.
Mi-am adus aminte la vreo 3 zile după ce am aterizat în Buenos Aires că am blog. Mi-l făcuse Petrică nu mai știu de ce și când.
Pe el scriu de 10 ani. Acesta e primul meu post, numele erau toate ale unor dinozauri dispăruți pentru că eu ajunsesem, 150 de ani mai târziu, în America de Sud supranaturală, populată de cei care au dispărut ca să facă loc unei specii deloc grozave, din care fac și eu parte.
Nu am mai băut alcool de 2 săptămâni, azi deschid șampanie.
Pentru timpul care a fost și pentru cel care va veni.









muttaburrasaurus portenos

Bucurestiul nu se vede de aici. Nici nu se aude. Bucurestiul nu exista. Pe balcon 2 papagali verzi fac circ, poate se cearta, poate vorbesc in contradictoriu, poate unul e surd si celalalt trebuie sa urle la el ca sa se faca inteles. Si eu am probleme cu auzul, atunci cind nu-mi place ce mi se spune prefer sa ma fac ca nu am auzit. De pilda nu am auzit nimic din ce mi-a spus terapeutul meu, nici bodoganelile familiei, nici reprosurile iubitului.Terapeutul zice-asta am auzit- ca e o boala care se cheama “lipsa simtului realitatii”. Habar nu are ce vorbeste imi spun in timp ce privesc melancolica unduirea lunga a gatului de plesiosaur care iese din lacul plin de hidrobiciclete. Welcome to Jurassic Park. Nici urma de dinozauri pitici de Bucuresti. V-am spus, Bucurestiul nu exista. Ati putea sa va imaginati si voi ceva mai frumos.

De ce nu merge nimic în țara asta? Sau, dacă merge, de ce merge numai când e făcut de străini?

Este șeful unei organizații puternice dar, odată ajuns șef, a constatat că șerpașii au închis ușa și l-au izolat în biroul din vârful muntelui, el și vântul și frigul, nu are oxigen nici să-și ardă singur o palmă.
Stă în vârful organizației, urât de toți cei care vor să fie în locul lui, neștiind că asta înseamnă că ai cam tot atâta putere cât are mortul din tabloul de pe peretele sălii de ședință. Restul membrilor organizației nu știu cine e șeful ăsta, de fapt, nu îi interesează, că există sau nu există un șef e la fel de important pentru ei ca noile trenduri în vopsit ouă în Oravița, la festivalul Iepurașului 2022.
Șeful vrea să aducă schimbare dar în același timp nu vrea să deranjeze, să tulbure apele, să calce pe bătături. De fapt, șeful nu crede că se poate face nimic, așa că a depus armele înainte să le ridice, ce tot atâta arme și revoluție și reformă, nu mai bine încercăm cu o prișniță cu ceapă și o gargară cu sare? Păi știți, e cancer, nu trece așa.
Și eu ce să fac? Dau un comunicat.
Nemișcarea este cea mai bună mișcare a celui care vrea să îmbătrânească undeva, la vârf. Uite la poporu român, se ascundea în codru, se cățăra-n stejar, trecea turcu, neștiutor, pe dedesubt, se ducea la bordei, nu găsea pe nimeni, se-ntorcea acasă și-n tot timpul ăsta, românul rămânea nemișcat. În vârf.
Generații întregi de șefi, înaintea șefului de care vorbesc eu, au aplicat tactica strămoșească.
Au stat cuminți în birou, au afișat entuziasm festiv și nu au făcut nimic. Nu au scuturat copacul.
Șeful cel nou se gândește la moștenirea pe care o lasă. Ar vrea să facă ceva dar, apoi, se răzgândește.
Epoca marilor explorări geografice s-a încheiat acum 100 de ani.
De unde stă el, în vârful muntelui, șeful așteaptă să treacă timpul. Mai sunt 3 ani de mandat. Noapte bună.


Este directorul de program al unui ong care e finanțat din fonduri europene. Asociația are un proiect care învață tinerii din școli democrația. Democrația este
Formă de organizare și de conducere politică a societății, bazată pe principiul exercitării puterii de către popor. 2 (Îs; iuz) ~ socialistă Formă de organizare politică a societății caraterizată prin participarea poporului la conducerea societății și bazată pe proprietatea socială asupra mijloacelor de producție. 3 (Îs) ~ internă de partid Parte integrantă a centralismului democratic, caracteristică partidului marxist-leninist, potrivit căreia membrii partidului aveau dreptul de a participa efectiv la rezolvarea problemelor legate de politica partidului și de viața internă de partid. 4 Concepție politică potrivit căreia puterea trebuie să fie exercitată de către popor.
Tinerii de la țară vor afla că pot să tragă la răspundere primarul sau consilierii locali, că au instrumente de exercitare a puterii asupra conducerii școlii, a județului sau a țării.
Cuvintele cad, piulițe pe gresie.
Sunt aer, nu răsuflare, nu rostire, nu înțeles.
Sunt moarte fără să fi fost vreodată vii.
Tinerii nu o să audă cuvintele moarte care nu au fost niciodată vii sau, dacă le aud, nu o să le priceapă. Tinerii o să știe, ca și până acum, că directorul școlii le mai arde o palmă, că profesorul X umblă cu eleva Y din clasa a VIII-a, că primarul a furat banii de drumuri și i-a dat teren lu Z, potentatul local. Și că nu poți să faci nimic pentru că așa e lumea, bazată pe principiul exercitării puterii de către cel care are mai mulți bani sau o are mai mare.
Banii europeni vor fi cheltuiți pe dicționare și ore de alfabetizare democratică, se vor face emisiuni pe internet și dezbateri și workshopuri și cv-urile vor primi volane bruxeleze. Iar copiii din școlile de la țară vor ști că democrația înseamnă că un grup de tăntici în taior și neni în costum le vorbesc o oră despre cuanți, bosonul lui Higgs și neutrino. Și apoi vor pleca și ei se vor întoarce la castraveți.
Directorul de program va fi bifat o activitate care îi va aduce noi fonduri în asociație, poate un premiu pentru implicare civică și, cine știe, un post într-un minister, cândva.

E breton, dracu știe cum a ajuns în România, a făcut-o în 2004 și acum e consilier județean la Brașov. A făcut în satul lui de 800 de oameni serviciu de pompieri. El. Singur. S-a dat cu fundul lui de breton de pământ și a făcut un serviciu de pompieri.
Acum, de niște ani, se chinuie să facă în satul lui, unde nu mai e din 2016 un medic de familie, un dispensar. Un punct medical. Un ceva. Nu stă o leacă, scrie pe la onguri ca cel al directorului cu democrația, scrie pe la organizații ca cea a președintelui înghețat pe vârful lui de munte. Scrie lui Dumnezeu și îi spune să-i facă iute un medic din lut și apă.
Dumnezeu e plecat la golf în Abu Dhabi.
Bretonul vorbește cu Vice Dumnezeul, cu prim-ministrul Raiului și ministrul sănătății Purgatoriului.
În timpul ăsta, copiii din satul lui, văd ce înseamnă democrația.
Și că, dacă scuturi un copac, din el va cădea un director.
Singurul lucru pe care nu-l pricep este reziliența bretonului. În 17 ani, nu a fost întors, răsbretonit, românizat, transformat într-un fruct uscat al birocrației, cățărat în pomul autorității. Sus, nemișcat, așteptând ca viața să trimită acasă dușmanii de la picioare.
Ce fel de anticorpi are?
Bretonul e speranța noastră.
Așa cum a fost Carol I sau regina Maria.
Speranțe, care știm, mor penultimele, înaintea lui Ion Iliescu.

Am găsit un text despre sclavi din octombrie 2017. Mai jos, cu dedicație pentru toți cei lipsiți de libertate. Dar care, iată, trăiesc mai mult în captivitate.

Salvările nu salvează pe nimeni.
Străbat noaptea urlându-și neputința, orașul pare ridicat de sirene în aer și apoi lăsat să cadă, trezește-te orașule, nu e nimeni să te salveze.
Oamenii se scoală obosiți, își pun bărbiile în piept și străbat ceața de rãgete și claxoane împungând cu fruntea aerul. Nimeni nu râde, nimeni nu zâmbește.
S-a scumpit benzina, se va scumpi gazul, gigacaloria, electricitatea, se scumpește mâncarea, nu se găsesc medicamente, a crescut ROBORU, crește euro, cresc prețurile la casă, cresc dobânzile la bănci, ai sufrageria plină de panici, sunt peste tot, pe canapea, pe televizor, sub pat și una face duș urlând: de data asta te-a luat mama dracului prietene, de data asta nu mai scapi.
Statul te ține în pumni ca un mardeiaș care te-a prins, pensionar plecând cu banii scoși de la ATM. Ba nu, este ca un viol multiplu într-un autobuz indian, nu se mai termină, e coadă de mii de oameni care stau să ți-o tragă, toți securiștii, copiii lor, verișorii lor, băieții de la ANAF și de la poliția locală, duduile de la ghișeul poștei sau de la administrația financiară.
Noi românii doar reacționăm.
Nu anticipăm.
Nu avem timp să anticipăm, să facem un plan, să ne gândim să facem lucruri mai bune.
Noi nu evoluăm pentru că suntem mereu în apărare.
Cum să fii un bun arhitect, un bun medic, un bun economist când tu nu ai timp decât pentru cârpeli, când biblioteca ai mutat-o la ușă, ca să blocheze asaltul zombiilor, când cărțile nu le citești, ci le folosești pe post de proiectile, când muzica a fost oprită ca să nu te dea de gol că ești în casă.
Reactivitatea românească se vede în toată apetența noastră pentru nou. Întrebarea care ne bântuie este: s-a mai făcut în altă parte?
Dacă nu, păi atunci ce, ne mănâncă pe noi în cur să fim noi mai cu moț, să schimbăm lucruri care funcționează? Dacă nu s-a făcut în altă parte înseamnă că nu este o idee bună.
Nu ne place să fim în față. Ne speriem dacă suntem primii.
Hait, și acum unde mă duc?
Nu mai bine mă întorc unde sunt restul, aștept să-mi zică Tătuca ce să fac?
Suntem o societate patriarhală, paralizată în urma fracturii de coloană suferite în 1946.
Ne facem că muncim, ne prefacem că trăim, mimăm perfect că gândim.
Salvările urlă și pe noi nu ne salvează nimeni.
Suntem instituționalizați, închiși în uriașa pârnaie numită România.
La început, acum 70 de ani, am urât zidurile din jurul nostru, apoi ne-am obișnuit cu ele și am ajuns să ne bazăm pe ele.
Știați că animalele trăiesc în captivitate mai mult decât în habitatul natural?