Am vrut să scriu de mult timp despre nea C, un om atât de mic încât s-a născut fără suflet. Nu a mai fost loc pentru suflet de mațe, intestine și rinichi.
Nea C, ca orice om mic și fără suflet, și-a croit o carieră de succes alături de alți indivizi cu același handicap, securiști și birocrați, funcționari și politruci, șeficii de care trebuia să asculți, experții pe care trebuia să îi urmezi. Oamenii care au construit strâmb țărișoara asta după 1990, legând cu sfoară cârpe murdare și lipind cu scoci nuiele și fâșii de celofan, cum au învățat ei în unitatea militară unde au fost crescuți.
Din mâna lor au ieșit generațiile de azi de oameni fără suflet căci le-a fost călcat în picioare, smuls, ars cu țigara, aruncat la câini. D-asta avem o Românie zombie, pentru că în 1989, un batalion de morți-vii au pus laba pe putere.
Iar acum, oameni ca nea C, îndeajuns de dibaci încât să fi stat deoparte când se cerneau funcțiile, alegând una comodă, undeva la periferia conștiinței populare, sunt dați exemple de profesionalism, sunt citați ca experți, sunt priviți cu respect de neinițiați. E om mare domle dacă a reușit să stea atât de mult timp la Bruxelles, înseamnă că e bun, priceput, o valoare.
De ce nu-i dau numele întreg? Explic în articolul de pe Vice.
Dacă vreuna din voi, doamnelor, vă recunoașteți în povestea de mai jos și doriți să facem ceva, măcar acum, când nea C se pregătește să iasă la pensie, scrieți-mi și voi fi extrem de bucuroasă să pornim o acțiune în instanță împotriva lui.

 

https://www.vice.com/ro/article/bj7vx3/am-fost-hartuita-de-un-corespondent-roman-la-bruxelles?utm_source=vicefbrom

Mi-a scris Dorian că USR s-a dus dracului și că se felicită că nu a votat cu USR, căci e ridicol cum își aleg conducător a doua oară în 11 luni. Îi răspund că securiștii au învins, că Iulian Vlad a învins și ouăle lui Iulian Vlad, acest cuc care și le-a așezat în cuiburile societății civile, au scos pui și puii lor, deși se dau după mamă odrasle ale democrației, ale meritocrației, ale bunului simț, sunt totuși copiii Securității care distrug orice încercare de opoziție cinstită în țara asta.
Da Dorian, M10 nu mai este, partidul lui Cioloș nu a apărut, Nicușor Dan a fost dat la coș, PNL este o rușine, și toate astea pentru că securiștii ăștia mici, cu față umană-cum ar zice Iliescu-au ros ca niște castori flămânzi orice structură am creat noi ăștia, proștii, care nu înțelegem că jocul este veșnic măsluit.
Azi se fac 2 ani de la Colectiv.
Acesta este un post din 30 decembrie 2015.

Cu Oana sunt prietenă pe facebook. După Colectiv, a vrut să facă o hartă a solidarității dar pentru asta avea nevoie de participare și nu s-au înghesuit prea mulți să împingă cataroiul spaimelor și vorbelor la deal, să le cațere taman în vârful muntelui și să le arate poporului. Așa că vorbele și spaimele au rămas nerostite, gândite dar nespuse. Istoria să ne judece. Așa și-au zis toți de parcă biata istorie nu ar fi doar un pudel artritic, cu ochii acoperiți de cataractă, prins cu molfăitul unei mingi de tenis.
Anul l-am început cu Charlie Hebdo, am trecut prin cutremure în Nepal, masacre în Nigeria și Kenya, prăbușirea voluntară a unui Airbus de către un pilot stricat la cap, stâlcirea lui Blatter, intrarea în irelevanță a Greciei, trosnirea între ochi a lui Volkswagen, apă pe Marte și un acord climatic global.
Și Colectiv. Care nu mai fumegă. Au aruncat pe el atâta apă, din Sâmbăta au luat-o și au turnat-o și tăciunii zac acum negri pe fundul unei bălți de resemnare.
Nu putem să schimbăm nimic, nu suntem capabili nici măcar să desenăm munții, d-apăi să-i mutăm, doar și pe hârtie.

Mai jos e textul pe care i l-am trimis Oanei, rămas în sertar, din lipsă de relief solidar. Îl pun aici, pentru că e 30 decembrie, ziua Republicii și mâine mă duc la Războiul Stelelor. La mulți ani.
M-am întâlnit cu Ciprian, e arhitect. Stă în București dar e din Brașov. Vine să evalueze o casă pe care aș vrea să o cumpăr. De fapt e un apartament într-o clădire veche, cu fațada distrusă de vărsat de vânt mai ceva ca fața lui Cioloș. Dar atunci eu nu mă gândesc la Cioloș, pentru că nu e nicăieri aproape de shopping listul meu mental de politicieni. E 30 octombrie, 7 seara, suntem în casa doamnei Maria, pensionară cu fetele plecate în Suedia, incapabilă să plătească iarna factura la gaz. Trebuie să vândă, spune. Apartamentul e mare, întunecos, singurele lumini care se aleargă pe pereți se nasc din televizorul lat, însoțite de bodogănelile doamnei Maria. Zice că Ponta e un nenorocit, că sunt toți niște ploșnițe care au supt țara. 
Ciprian se învârte prin casă, măsoară camerele cu pasu, cu ruleta, cu o sculă cu luminițe roșii, laser, frate.
Întreabă de fațadă. Loto o s-o repare, au autorizație deja, locatarii sunt fericiți că nu trebuie să scoată 7000 de euro de căciulă din buzunar. Păi și care e proiectu? Cine e firma? Ciprian își ascunde greu disperarea. Încă o clădire monument istoric lăsată pe mâna unor măcelari. Doamna Maria ridică din umeri, îi spune ceva despre acoperirea cu polistiren, Ciprian explodează. Nu d-aia și-a lăsat el un job super bun la Hamburg, să se întoarcă în țara unde rezolvarea catastrofelor arhitecturale este simplă și criminală: polistiren extrudat. 
La televizor, Oprea își ridică sprâncenele pensate. Arată ca un hibrid defect creat din genele Reginei Mamă din Albă ca Zăpada și ale lui Mr. Incredible.
Plecăm. Ciprian spune să nu cumpăr. Și apoi rupe coaja de pe o bubă a sistemului. Îmi povestește despre păcăleala numită termoizolație. Cum bucățile de polistiren care îmbracă fațadele blocurilor opresc trecerea aerului, cum se face igrasie, cum, la 3-4 ani după lucrări, deja au început să se cojească. Dar cel mai grav, sunt extrem de inflamabile. Ard în câteva secunde, cu fum negru, sunt o capcană sinistră și e o chestiune de noroc, atât, că până acum nu s-a întâmplat nimic. 
2 noiembrie. Andreea Raicu intră în cadrul luat de camera așezată pe Calea Victoriei și pare că își face un selfie cu mulțimea care trece colorat-mânioasă-zâmbitor-numeroasă în drumul ei spre Primăria lui Piedone.
4 noiembrie. La Troiță, un răgușit cu portavoce comandă să îngenunchem. Nu vreau să îngenunchez. Din spate o mână mă trage de geacă: stai jos, stați jos!!! Durează 4 secunde, hop în picioare, decide răgușitul cu portavocea. Imediat după, colegii lui antrenori de fitness decid că e cazul să cânte hitul: cine nu sare, cine nu sare…blablabla, România nu e de vânzareeee!!! 
Mulțimea sare. Lângă mine un domn cu obraji roșii și halenă se lansează în aer, îndoindu-și genunchii, strângându-se în el ca o pisică înainte de salt. El nu crede că România e de vânzare.
Holul de la Inter, bar. Un domn în plovăr de Petre Roman la Revoluție cântă la pian. Televizorul e pe mute și noi toți când vedem prețurile. Scump la Revoluție, chelnerii nu sunt cu noi. O bere este 19 lei. Ursus.
Andreea Raicu a intrat să se încălzească. Îmi arată postul de pe Facebook în care își cheamă prietenii și fanii la Universitate. O admiratoare o întreabă: Andreea, dar o să porți rochia aceea superbă din colecția ta?
Undeva într-o cafenea ascunsă în intestinele unei clădiri de pe Carol, 20 de oameni fumează, beau bere și scriu revendicări. Deși e 2015, mă simt ca în 1990, miros de rânced și tutun, păr lung și geci de motor preistorice. 
Neputință.
Cioloș e prim ministru. Soroș nu Cioloș, urlă internetu. Chiar dacă am sărit pe călcâie, România iată că e de vânzare.
25 noiembrie. Tren spre București. Raed e praf, zice Dorian. ISU a știut de Colectiv, a fost demisă conducerea. Lângă mine, unei doamne îi sună telefonul cu melodia lui Kio: Dragostea nu se stinge, iubirea învinge, mereeeeeu!!!!
Iubirea poate. Nu dreptatea. Nu adevărul.

Vom muri și vom fi liberi. Doar atunci.

Ăsta e un post din mai, pe vremea când nu era #meetoo și nici Catalonia independentă. Mă pregăteam să plec în Palestina și un jurnalist pe care îl respect și îl consider prieten nu putea să vină cu noi pentru că șeful lui îl hărțuia profesional, cam ceea ce se întâmplă cu ziariștii buni care nu sunt femei și nici nu se ard la dos pentru onoruri ca jegoșii de la Antene și RomâniaTV.
Am scris pentru Vice un articol despre #meetoo căci da, am avut și eu partea mea de libidinoși în așa zisa carieră. Ca să nu fiu dată în judecată de animalul care m-a chinuit o vreme, Vice încă verifică materialul cu avocații.
Și stând eu așa, gândindu-mă la viață, drepturi, egalitate, mi-a trecut prin cap că ar trebui să facem un #meetoo la care să participe și bărbații, toți cei care au refuzat să pupe în cur manageri și șefuleți, care au fost hărțuiți pentru că nu au “achiesat” să fie călcați în picioare de neamurile vreunui ministru, general sau consilier.
Și atunci, cred, când nu va mai fi doar despre femei ci despre abuz, în general, poate vom fi mai uniți și poate bipezi ca cel descris mai jos vor fi scoși de pe linia de producție a uzinei sociale.

M-am apucat de cartea 3.
Sau 4.
Începe așa: Aceasta este povestea unui crime care a început acum 47 de ani și s-a terminat acum 2 luni.
Mă doare gâtul și simt că răcesc. Asta nu scrie în cartea 3 sau 4. Asta se întâmplă acum. Taman acum când m-am apucat să scriu povestea unei crime care a durat 47 de ani, taman acum când sunt pe picior de plecare. Taman acum când trebuie să am mintea limpede, să știu cum îmi aranjez hainele pentru Hebron și pe cele pentru Beirut, cele de Londra și cele de București, amigdalele sunt roșii ca niște genunchi de prostituată, frecați de mochetă și mintea îmi fuge la oscilococcinum și paracetamol și apoi la episodul 4 din Fargo, cât de bine pot să scrie oamenii ăștia.
Pravda. Istina. Nepravda.
Primul e adevărul omenesc, percepția noastră despre lume.
Al doilea este adevărul dumnezeiesc, un soi de adevăr obiectiv, incontestabil, despre aceeași lume.
Nepravda este neadevăr. Dar, de cele mai multe ori, este adevărul pe care ți-l impune omul care conduce lumea.
De cele mai multe ori, omul care conduce lumea este camuflat într-un plovăr de culoare incertă. Nu ții minte cu ce este îmbrăcat omul care conduce lumea pentru că el vrea ca tu să nu îl vezi. Se ascunde ca vrăjitorul din Oz după o draperie de gesturi comune, de trăsături șterse, e nivelat ca un lot pe care se construiește o parcare.
Dedesubt, în pământul lipsit de relief, sunt mii de cadavre.
Pe unul dintre oamenii care conduc lumea îl cheamă Mașinică. Are capul mare, ochi blânzi și e un funcționar dibaci. Multă lume râde de el, d-aia i-au și spus Mașinică, dar el conduce lumea. Acum i-a interzis unui prieten să vină în deplasarea asta unde plec mâine, eu și gâtul meu roșu.
Prietenul meu este un ziarist extraordinar. Premiat, reputat, respectat. Lui Mașinică asta nu-i miroase bine. Așa că din capul lui mare, din gura cu rostire domoală a ieșit un: nu te duci. Ca să nu își distrugă proiectele pe care le are, prietenul meu reputat-respectat-premiat, capul în jos l-a lăsat și a acceptat.
Nepravda.
Instituția nu se poate lipsi de tine în această perioadă. Trebuie să rămâi, nu poți să îți plătești tu biletul, nu poți nici măcar să îți iei concediu.
Mașinică.
A doua frază pe care am scris-o la cartea numărul 3 sau 4 zice așa: În toată perioada comiterii infracțiunii, victima și criminalul au fost căsătoriți și au avut un copil. Pe mine.
Mă gândesc la părinții lui Mașinică.
Ce i-au dat să mănânce, ce cărți i-au citit când era mic, la ce școală l-au dat ca să ajungă un om șters, în plovăr de culoare incertă, care conduce lumea și interzice ziariștilor extraordinari să plece în deplasări pentru că asta ar însemna ca ziaristul ăla să creadă că el e șeful și astfel pravda ziaristului să devină istina sau poate chiar, doamne ferește, nepravda pe care o vor crede alți oameni și atunci, el, Mașinică, să pice în derizoriu?
E o frază lungă, știu, o scurtez: mă întreb de ce rămânem alături de oameni răi chiar și 47 de ani, lăsându-i să ne ucidă încet, dar sigur?
A treia și a patra frază pe care le-am scris la carte sunt: Legistul m-a consultat și pe mine și m-a declarat în moarte clinică de 36 de ani. Mă întreb de ce sunt atât de obosită.

Picurii de ploaie plesnesc obrazul ferestrei, plici, plici, ca palmele frizerului obrajii clientului după un bărbierit proaspăt. Norul a înghițit Tâmpa, cu tot cu semnul Brașov, cu tot cu Panoramicu prăduit de ăia care au pus semnul Brașov, cu tot cu pădurea care a chelit într-o singură noapte, ca după chimioterapie. Acum 30 de ani pe vremea asta maică-mea terminase de pus gogonele, gogoșari, varza, castraveții și pe noi nu ne mai trimiteau cu școala la câmp, la scos cartofi și ceapă, cules varză și sortat arpagic. Eram în sălile de clasă, făceam cursuri de după-masă, măcar de-aș fi avut bafta să dorm mai mult, dar nu, că tot blocu era treaz de la 6, cu duduituri, urlete, scâncete, matinalul de la radio actualități, cotele apelor Dunării.
Aveam 13 ani, clasa a VIII a, că m-au dat la șase ani la școală. Mă decisesem să merg la Șaguna, ultimul colț occidental al României, cum zicea frate-miu, și el la Șaguna în clasa a XI a, coleg de an cu fiul secretarului PCR pe județ, Preoteasa.
15 noiembrie nu-mi spune nimic, era duminică, poporul urma să-l aleagă cu 99,87% voturi pe tovarășu să ne conducă pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație. La Vocea Americii se citeau pasaje din Orizonturi Roșii și noi muream de râs cât de proastă era Lenuța, cam cum murim acum de râs cât de proastă e Olguța.
Superioritatea râmei, asta simțeam, o boală de care suferă talpa țării care atunci când calcă în rahat crede că asta înseamnă noroc.
15 noiembrie a trecut, eu nu am văzut nimic dar am auzit multe. Că sunt sute de arestări, că s-au scos tancurile, că Securitatea te ridică exact ca Garda în `40, te ia din pat și te bagă la beci unde te iradiază. Șușoteli la telefoane vesteau încă un cancer galopant, leucemii care sugeau viața din revoluționari, avea ieri 105 kile, acum are 62, mâine e mort.
S-a mai dus unul în blocul ăla, pe ăilalți i-au deportat, serile erau lungi și negre și prostia Lenuței nu ne mai amuza pentru că luau curentul și n-aveam radio pe baterii.
Cred că totul a început în decembrie, până s-a adunat și CC al PCR din surpriza provocată de stegari. Și de atunci, până în 89, să te ții. A dispărut mâncarea, a dispărut apa, apa rece, aia caldă nu mai era de mult. Stăteam la coadă cu orele la cișmeaua cantonului CFR unde locuia colegul meu Relu Bejan. Umpleam damigene, oale, ciubăre, le trăgeam cu sania până acasă. Noi eram privilegiați, stăteam la 50 de metri distanță, alții trebuiau să vină de la 1 kilometru sau 2 distanță. Curentul era luat întotdeauna după-masa și de multe ori seara. 3-4-5 ore de stat în beznă, cu lampa cu petrol, 1907. Înjurături. Futu-ți cristoșii și dumnezeii mă-tii de animal!!!, maică-mea încerca să-l oprească pe taică-miu, taci dragă că te aud vecinii și te ia miliția.
Frig, cumplit de frig. Copiii scriau cu mănuși pe mâini în sălile de clasă.
Vrea să ne omoare nemernicul, futu-i cristelnița mă-sii de cizmar!!
Vroia.
Taică-miu mergea la București și Sfântu Gheorghe să ia mâncare, eu făceam cu maică-mea cu schimbul gărzi pe la alimentare unde miliții populare formate ad-hoc patrulau cozile și păzeau adidașii de porc și bucățile de tobă pline de zgârciuri și păr trântite de-a valma în vitrinele frigorifice. Dați mai puțin să ajungă și în spate, ăsta era motto-ul anilor ălora.
Cozi la cartofi și la mere, la ouă și la făină, cozi la vată și la hârtie igienică.
Mătușa lui taică-miu, Lidia, a făcut ciroză și s-a dus în câteva săptămâni după ce a tăiat o franzelă în care, ca într-un ou cu surprize, era un șoricel mort-copt.
Mă încălțam cu pantofii care fuseseră ai lui frate-miu, aveam pantaloni de lână tricotați de maică-mea din firul altor plovăre deșirate sisific. Nimic nu se aruncă, totul se transformă.
Când am ajuns în Bistrița în octombrie 89-frate-miu era în armată, depunea jurământul-am crezut că sunt în altă țară. Umblam ca fetița cu chibriturile prin fața vitrinelor cofetăriilor unde aveau savarine și eclere, alimentarelor unde atârnau salamuri și cârnați, fără coadă.
Atunci mi-am dat seama de grozăvia pedepsei pe care am suferit-o pentru că muncitorii din Steagu au avut tupeul să strige Jos comunismul! și Jos Ceaușescu!
Am ieșit din anii ăștia cu îngrijorările unui hunter-gatherer care știe că dacă nu ucide mamutu acum, va crăpa de foame la iarnă. Un om dominat de neîncrederea în stat, acest unchieș care te momește cu ciocolată și te violează în camera cu păpuși.
Nimic, niciodată, nu mă va putea face să spun: pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. A fost oribil, pentru noi, în Brașov, mai rău ca nicăieri.
Muncitorii ăia care au ieșit în 87 au fost călcați în picioare de sistem. Cei care au scăpat cu viață, au fost ridiculizați, îndepărtați, optzecișișaptele a fost minimizat: nu e mă, ăștia au ieșit că nu-și luaseră banii, dar oricum ei nu munceau nimic, mai dă-i în pizda mamii lor de puturoși. Oricum sunt moldoveni, au venit cu sârma, să plece la ei acasă.
Măcar pentru că au strigat Jos comunismul!! cu 2 ani înaintea Timișoarei, fără nuanțe iliesciene de tipul “încălcat idealurile socialismului”, ar merita respectul nostru întreit.
Dar nu. Au fost măturați de securiștii de rit nou, închiși în debaraua cu inadecvați, cei născuți prea devreme, fragili în viitorimea lor.  Niciunul nu e politician, manager, consilier, consultant, atașat, ofițer, ambasador, parlamentar.

Afară plouă și citesc știrea despre șoferul turc care, beat fiind, a răsturnat pe DN5 un TIR încărcat cu lămâi din Grecia. When life gives you lemons, make lemonade. Mă gândesc la revoluționarii de la Brașov, viața le-a dat lămâi dar limonada aia pe care au făcut-o a fost băută de alți băieți, în sediul CC-ului, în decembrie 1989.
PS. Liviu Tofan a făcut documentarul Brașov 1987, 2 ani prea devreme. Proiecția filmului va avea loc la cinema Muzeul Țăranului pe 2 noiembrie, de la 19.30.

Șoferul din spate și-a înfipt mâna-n claxon ca într-o gură de pitbul, nu poate să-i mai dea drumu, e clar că nu am unde să mă duc dar el mă-njură pe mine, futu-ți gura mă-tii de proastă, îi citesc pe buzele vinete. Coboară nervos din mașină și se trântește în portieră, saliva stropind geamul. E scos din minți, ochii îi joacă în cap, urmărind o minge bătută de o mână invizibilă. Coada e enormă, e cald, stăm de 17 minute aici, în acest loc. Mă uit la bărbatul care urlă: Toate pizdele din țara asta trebuie să aibă mașină, câtă pulă ai supt ca să…
Post-Traumatic Stress Disorder.
Toți jurnaliștii de război intervievați în documentarul Under Fire au povestit același lucru: la întoarcerea din conflict la normalitatea vieții într-o țară care nu e bântuită de război nu se puteau integra, având cumplite accese de mânie, fiind mâncați de frică, întreaga lor personalitate topită în oceane de alcool și munți de cocaină care să îi ajute să creeze un relief pe farfuria goală a empatiei.
Avem aici mânie, frică, goliciune sufletească și incapacitate de a relaționa, întocmai
trăsăturile caracteristice românului normal, traforat de bonfaierul încercărilor cotidiene.
Post-traumatic stress disorder. Așa se cheamă. După cum îi zice și numele, apare atunci când ai fost expus la un eveniment traumatic major, tsunami, război, viol, accident de circulație. Copiii sunt mai rezistenți. Ei nu se aruncă în șpriț dar își ascund cicatricile în amintiri iar acestea cu niște foarfeci mari, de grădinar, vor avea grijă să croiască pe gustul lor personalitatea adultului.
Cu toții, chiar și copiii de securiști, am trecut prin experiența lui 1989. Unii sperând că vom avea și noi, ca ceilalți, unt în frigider, ceilalți punându-și problema cum să pună mâna pe fabrica de unt și pe hidrocentrala care produce curent pentru frigidere.
Viol, accidente, tsunami, război. Am trecut prin toate și prin alte încă 284 de calamități, cutremure și crize, tâlhării și asasinate.
Și atunci suntem furioși, scuipăm trecătorii, pocnim pisicile în burtă, călcăm panseluțele și aruncăm cataroaie după porumbei. Și pentru că nu ne răcorim, mergem la cârciumă și comandăm un metru cub de vodcă, pe care îl bem ursuzi, cu ochii roși și fața întoarsă către ușă, nu carecumva să intre vreun răufăcător și să ne-o tragă pe la spate în timp ce ne aplecasem să ne încheiem la șireturi.
Suntem precauți, tragem cu linia dungi pe etichetele de pe sticlele de vin, să vedem dacă nevasta nu trage la măsea și, totodată, nu ne trage în piept și bea pe ascuns. Suntem obsedați că suntem furați, ia aduceți cântarul, ia dă-mi calculatorul să mai fac o dată socoteala, de ce sunt 3 ardei și 2 coșuri de pâine, au fost 2 ardei și 1 coș de pâine!
Și știți care e gluma cea mai bună? Suntem furați, zilnic, dar la un alt nivel.
În fiecare zi ne sunt ciupite ore bune pe care ni le petrecem în aceste bătălii cu traficul, cu anaful, cu nesimțirea funcționarului, cu ticăloșia taximetristului, cu sexismul șefului, cu nesimțirea clientului, cu impotența polițistului, cu jegul și cu urâtul, cu trufia și cu mândria, cu 76 de cruci și niciun Dumnezeu.
Post-traumatic stress disorder în formele ei grave duce la automutilare și sinucidere. Prima e vizibilă pretutindeni în țara asta, de la sătenii care fură sacii de nisip care i-ar feri de viitură până la rezultatul votului în Baia Mare. A doua e pe vine.
După decade petrecute în traume, după comunism și post comunism și ce mama dracului avem acum, că nu știu, suntem consumați, întinși subțire pe o felie de pâine prea mare. Avem acedia. Lene, unul din păcatele capitale care înseamnă o încremenire a spiritului și neasumare a responsabilității. Iar când oamenii buni nu fac treabă, răul scoate capul.
No man, who is not inflamed by vain-glory into enthusiasm, can flatter himself that his single, unsupported, desultory, unsystematic endeavours are of power to defeat the subtle designs and united Cabals of ambitious citizens. When bad men combine, the good must associate; else they will fall, one by one, an unpitied sacrifice in a contemptible struggle, spunea Burke.
Claxoanele mă amorțesc și apoi, încet, încet, încep să mă înfurie. Bărbatul care mi-a flegmat geamul s-a întors nervos la mașina lui, trăgându-mi un șut în roată.
De la ora 7, în loc de știri, aș băga obligatoriu pe toate stațiile tv și radio, 20 de minute de respirație și relaxare cu asceți hindu și călugări budiști aduși să ne învețe calea. Cine nu urmărește programul și nu aplică tehnicile predate este amendat, la trei amenzi, este băgat la închisoare pentru lipsă de patriotism și obstrucționarea tratamentului psihicului național.
When bad men combine, the good must associate. Mișcă, futu-ți morții mă-tii mai repede că mi-au furat radioul și pierd la tv emisiunea de respirație și relaxare.
PS. Ați observat că PTSD e un fel de PSD cu o literă în plus?

Un studiu al unei clinici particulare susține că aproape un milion de români sunt diagosticați anual cu depresie. Și, deși în 2014-2015, emisiunile tv din România legau apariția acestui val de depresie de șomaj, criză și probleme financiare și identificau vârsta de 40 de ani ca fiind cea mai lovită de boală, statisticile mondiale arată că, nici vorbă, depresia mușcă din orice și oricine, adolescent sau unchieș, femeie, bărbat, bogat, sărac.
Primul episod de depresie l-am avut în 1998. M-a pocnit la 24 de ani, am ieșit din el pe la 27. Nu l-am tratat. Nici nu am știut că sunt depresivă. Am aflat 13 ani mai târziu că am fost și eu acolo unde jumate, dacă nu mai mult, din colegii de presă se plimbă desculți, cu halenă de alcool.
Căci da, un procent uriaș dintre noi, neștiind ce avem, ne scufundăm în butoaie de șpriț și în muncă și, cei mai agili dintre noi făceam șpagaturi între paturi ale unora și altora. Pentru că depresia vine la pachet cu ceea ce pare promiscuitate, dar este, mai degrabă, uitare de sine. O nepăsare stranie: dacă tu nu știi ce să faci cu tine, poate alții o să găsească pentru tine întrebuințări.
Și atunci muncești ca boul, bei ca un porc, faci sex ca o cățea în călduri.
Dar toate astea se întâmplă în timp ce tu ești un mamut intrat în hibernare, mai mult mort decât viu.
4 animale în unul singur.
Asta este depresia la 20 de ani. Am aflat la 35 când am ajuns și eu, în sfârșit, la psiholog.
Am făcut terapie cu un domn în vârstă, evreu, care locuia în Elveția și venea de 2 ori pe an să-și vadă pacienții pe care, altfel, îi trata pe skype.
Mi-a spus că suntem mulți, enorm de mulți deprimați ca mine. Mi-a spus că familiile noastre sunt principalele cauze ale depresiei. Mi-a spus că sărăcia, inadecvarea, incapacitatea de adaptare vin tot din acești primi ani formativi și mi-a demonstrat că îmi puneam, și atunci și acum, singură piedică, urmând modelele insuflate în faimoșii 7 ani de acasă.
M-am uitat mult în jurul meu și am găsit doar câteva excepții de la regula simplă: cu toții suntem praf cu nervii.
Acum, când scriu acest text, din apartamentul de sub mine se aud urletele vecinei. Înjură cumnatul, sora, securiștii, vecinii, pisicile, soarta ei cruntă, durerea de spate. Urăște lumea și urlă, uneori la 2 dimineața, cu o ură care străbate ca un picamer pereții.
E nebună, zice maică-mea, la rândul ei o ființă consumată de depresie pe care o poartă, fără să știe, de la 25 de ani. Acum are 71.

-Nu mă duc domle la medic, ce sunt nebună?
Majoritatea femeilor din România, indiferent de educație și banii pe care îi fac, consideră într-o măsură mai mică sau mai mare că depresia presupune că ești un pic cucu, deci mai bine nu te duci la medic ci iei niște calmante, faci un ceai de sunătoare și o plimbare în natură și trece.
Când îi spui uneia să încerce terapia, sare la tine: de ce să merg eu și să nu meargă el, el mă înebunește cu tâmpeniile lui, el e nebun și a înebunit și copiii.

Sunt oare femeile mai afectate decât bărbații?
Nu știu.
Cunosc cel puțin 10 bărbați care au ajuns la psiholog sau psihiatru, unii au mers câțiva ani de zile, transformând terapia într-o altă dependență care să-i scape de realitatea insuportabilă.
Aceștia nu sunt vindecați, ci doar sprijiniți într-o proptea ca să nu se dărâme.
Unii au făcut copii între timp și se folosesc de paternitate și de noutatea noilor trăiri ca să se tragă de păr din hău. Nu știu cât reușesc.

Despre femei însă vreau să vorbesc.
Femeile din jurul meu, cărora, desigur, nu o să le dau numele, femei cu bani, femei cu timp și bani, femei fără timp și fără bani.
Mirela, 38 de ani, top management într-o mare companie.
Are un copil, casă, soț, mamă care îi crește copilul, bani să îi cumpere copilului tot ce își dorește. Muncește în jur de 13 ore pe zi, ajunge ruptă, verifică temele, boscorodește soțul, adoarme invariabil la televizor, cu un sforăit ușor. În weekend merge la manipedi și la coafor. Face dragoste o dată pe lună și uneori în concediu, dacă adoarme copilul. Nu a fost acasă la ultimele 4 zile de naștere ale copilului, a avut treabă la serviciu. Nu îi place ceea ce face dar este plătită bine și îi este recunoscătoare șefului cel mare care a promovat-o. Își demonstreazã atașamentul față de corporație mergând la toate sindrofiile, dezbaterile și conferințele la care e invitată compania, totul ca să nu piardă salariul și, implicit, ca ăluia mic să nu-i lipsească nimic. Dar ăla mic crește cu taică-su.
Crede că toți bărbații căsătoriți au sigur amantă, doar și taică-su a avut una la o altă scară a blocului. Viața e o masă plină cu farfurii cu supă oribilă, de spital.
E deprimată dar nu merge la medic cum nu merge nici să își rezolve crizele de bilă.

Cătălina, 45 de ani, antreprenor
A lucrat 15 ani la corporație, absorbită de carieră nu a făcut copii și acum nu mai poate să aibă. Chiar dacă are bani să-și permită orice, trăiește frugal într-un apartament care arată ca și cum s-a mutat acum o lună, deși stă în el de 10 ani. Vrea să călătorească dar totuși ar sta și acasă să construiască firma pe care a înființat-o recent. Are o problemă cu alcoolul, de fiecare dată când bea 2 pahare de vin declară că mâine pleacă în Malaezia, Australia, Vietnam, Argentina sau Spania. Nu o face, așa cum nici nu se lasă de fumat. Nu merge la psiholog pentru că are probleme mai grave de rezolvat nu fițe d-ăstea, ca bărbatul ei Tudor. Tudor a fost direct la psihiatru, a primit o pungă de pastile care să-i taie din stările de anxietate. Oricum nici el nu poate să doarmă așa că stau amândoi și se uită la seriale americane date jos de pe torrenți.

Sorina, 42 de ani, traducător

Un copil, un soț cu, deja, două crize de depresie grave, diagnosticate de doi psihologi și un psihiatru. Soțul stă pe pastile, Xanaxuri cu pumnul, acum e un pic mai bine. Sorina duce greul casei, trezit în fiecare dimineață la 6.20, îmbrăcat copilul, pus în mașina soțului, trimis la școală, ea la muncă. Întors la 6 seara. Făcut teme, pregătit cina. Un pahar, două, șapte de vin.
“Cred că am o problemă cu alcoolul”, spune o dată la 6 luni, se lasă 2 săptămâni apoi o ia de la capăt. E strictă în educația copilului și nu are timp să meargă la medic deși vede în ce hal este soțul ei. Crede că lucrurile ăstea demonstrează slăbiciune, că prin disciplină și muncă nimic nu poate să te oprească să ai viața pe care o dorești. În fiecare an merge în Grecia și nu se gândește să emigreze deși realizează că țara asta nu are să îi ofere nici ei și nici copilului nimic bun.

Eva, 44 de ani, publicitară
Divorțată, fără copii, rupe inimile bărbaților căsătoriți, cu copii. Știe că arată superb, face sport, iese în oraș și speră că într-o zi se va recăsători din nou și soțul nu va mai fugi după fustele unei bagaboande. În ciuda aspectului fizic impecabil, de 10 ani de când a divorțat, Eva nu reușește să rămână cu vreun bărbat, toți fugind ca de dracu. Încasează aceste refuzuri cu stoicism dar a devenit amară și otrăvitoare. Cei câțiva prieteni pe care îi are o sfătuiesc să meargă la un psiholog dar ea a preferat să citească teancuri de cărți de spiritualitate care promit că izbăvirea va veni într-un străin brunet, înalt, cu bani, necăsătorit, iubitor de hipism și tenis, care te așteaptă la masa 2 la restaurant. Poftă bună.

Claudia, 33 de ani, artistă
Fata lui tata, tata securist cu tone de bani care a construit o prăvălie cu cifră de afaceri de câteva milioane bune de euro pe an. Fata lui tata vrea să fie artistă, trece prin mai multe agenții, o tonă de prieteni, foarte multe droguri și seri pulbere prin cluburi până se decide să plece să se facă fotografă la New York. Tata plătește dar tata n-o iubește căci tata iubește doar banii. Claudia stă 2 ani ]n America și se întoarce cu ditamai depresia și kilul de pastile. Nu s-a adaptat, acum e aici, cu vechii ei prieteni de care îi era dor. Bea, fumează, nu prea vorbește coerent când o vezi și ochii îi joacă ciudat în cap când se uit[ la tine. A mers la psiholog dar s-a plictisit. Mai bine fumează iarbă.

Dina, 43 de ani, fotografă
Mamă singură, are un copil autist făcut cu un tânăr iranian pe care l-a cunoscut pe net. Tânărul iranian o vizitează din când în când, nu dă bani în casă. Dina e nemulțumită, plânge des, de fapt plânge mereu, plânge de mila copilului și mila ei și mila întregii lumi. Înainte să fie mamă,  a fost singură 5 ani. Înainte să fie singură, a stat 9 ani într-o relație în care făcea dragoste la începutul și la sfârșitul anului. Când s-a despărțit de acest frugal partener, el a luat casa și ea mașina. Dina are bani puși la bancă, în depozite, dar mănâncă mâncare stricată din frigider și, de câteva ori, a fost văzută mâncând felii de pizza aruncate de colegii de studio la gunoi. A făcut terapie preț de 7 ani. Dacăm ar avea bani, dacă tânărul iranian ar da bani, ar mai face terapie și acum.
Carmen, 40 de ani, casnică
Fostă ziaristă, iubitoare de teatru, atentă, inteligentă, spontană, cu umor. Crește cei doi copii într-un cartier trist de București și nu mai are de 11 ani serviciu. Nu are o problemă de bani, soțul câștigă bine, dar are nevoie de colectiv, de interacțiune, de ieșit din casă. Ca să suplinească, aduce prieteni acasă și îi înfundă cu mâncare. Sub “domnia” ei, soțul a ajuns de la 90 la 130 de kile. Și copiii sunt ușor prea dolofani. Nici Carmen nu merge la medic. Și ea are o problemă cu băutura. La al 8-lea pahar îți va spune că nu vrea să meargă acasă, că nu s-a simțit nicicând atât de bine și te întreabă care este cârciuma unde veți continua să beți.

Mai am un braț de exemple.
Depresii în diverse stadii: incipiente, în plină dezvoltare, calcifiate. Depresii care sunt atât de tare parte din personaj încât nici nu ți-l imaginezi pe respectivul fără ea.

În 2011 când m-am mutat la Buenos Aires am învățat un lucru important de la țara cu cel mai mare număr de psihologi pe cap de locuitor: terapia este igienă.
Depresia nu e nebunie. Este un dezechilibru chimic, ca acela pe care îl poate avea o piele pe care nu o speli sau dinții pe care nu îi perii. Trăind în țara cu cel mai mic consum de pastă de dinți, nu e de mirare că privim-chiar dacă suntem educate-psihologul ca pe o fiță pe același nivel cu masajul anticelulitic, deși, dacă stau să mă gândesc bine, masaju are rezultate imediate în timp ce psihologul ăsta mă bate la cap cu tatăl absent și amintirile din copilărie și nu îmi spune când o să mă simt bine cu mine.

1 milion de români sunt diagnosticați anual cu depresie. Nu poți combate cauzele. Nu poți schimba mentalități, tradiții cât ai bate din palme.
Nu poți să scapi ușor de societatea patriarhală, machistă, sexistă, care spune că femeia trebuie să stea la cratiă, să procreeze și să asigure echilibrul familiei.
Dar poți lucra la efecte.
Poți învăța oamenii să-și facă igiena creierului. Să meargă la psiholog.

Să își palpeze tristețile și, dacă simt un nodul tare de melancolie, să se adreseze medicului.

PS. Acum m-am întors de la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății. Una din colegele mele a murit acum câțiva ani de cancer mamar. Nu există niciun dubiu în rândul colegilor mei: nu boala ci sistemul a ucis-o. Iar sistemul e depresie și depresia e cancer.

Irina a murit de cancer la sân acum vreo 2 ani.
-Dacă mă întrebi pe mine, stresul a omorât-o. Lucra la direcția de recuperare impozite și taxe, ăștia sunt sub primărie. O distrugeau, teste, examene, teren. Peste tot este un stres monstruos. O mai știi pe Corina, colega noastră din liceu? A fost directorul șef la primărie. Mi-a zis că era să ajungă la pușcărie, a semnat tot felul de chestii, că o puneau ăștia să semneze, și noroc că a fost deșteaptă, de fiecare dată s-a asigurat că e acoperită, că semnătura aia a ei vine după ce există o cerere oficială din partea șefului. Și a scăpat. Razant. Dar a albit. Are 3 copii acasă, și Irina avea 2.
Ăștia te bagă-n mormânt cu tot cu familie. Știi că toate colegele mele de la administrația financiară care ies la pensie se curăță în 2-3 ani de un cancer? Stres. Nu mai rezist.
Monica ia o gură de must. Suntem la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății, secția de contabilitate și informatică de gestiune, nu am ajuns decât 13 din peste 20 câți eram în `92, când am intrat. Avem o moartă, vreo 10 directori economici pe la diverse întreprinderi de stat și particulare, experți contabili și consultanți, un băiat la minister-acum la muncă, la doamna Olgu, după ce înainte fusese la mediu și și mai înainte la finanțe. Și io, omu care trage cu urechea și se chinuie să-și îndese poveștile ăstea în sutien, ca pe niște șervețele care să îmi umfle cupa de la A la D.
-Nu sunt niciodată bani. Mi se blochează computerul când vorbesc cu contribuabilul, ce fac? Îi spun: mi s-a blocat calculatorul 40 de minute, reveniți? Un scaun costă 100 de lei, mă chinui luni de zile să obțin aprobarea să îmi schimbe scaunul că mă rupe spatele. IT-ul a zis clar că serverele sunt vechi și o să crape. Și atunci să te ții.
Monica lucrează de 20 de ani la administrația financiară. Oferă consultanță agenților economici. Îi place ce face. Mult. Evită politica, Mircea, director de la o firmă care produce acumulatori, zice: Feher, fără politică, te rog. Nu pot să mă abțin și zic Sooooroooooșșșș în timp ce facem poza de grup.
Ei râd, Feher, cine dracului te-a pus să dai la contabilitate?
Păi altfel nu vă cunoșteam pe voi.
Mira zice că deși a fost mai nasol pe vremea lui Boc când le-au tăiat salariile bugetarilor și ei mergeau acasă cu 900 de lei, frică atât de mare ca acum nu a fost niciodată. Oamenii se uită dreapta, stânga, spate, față, sus, jos înainte să semneze o hârtie. Își fac trei cruci, pupă trei moaște, aprind 3 lumânări până să decidă în favoarea unui furnizor.
Ești de capul tău. Instituția aia care îți ia bani pentru asigurări sociale, șomaj, sănătate, dracu să te ia, face pasul la ofsaid și te lasă singur în careu.
Tot Monica spune că știe de la colegele de la inspectoratul financiar, că sunt date în judecată de agentul economic pe care l-au “călcat” și că instituția care le-a trimis în control le lasă în acest Vietnam juridic fără apărător sau bani care să le acopere cheltuielile de judecată.
Cum mă, că și pe noi când ne dădeau baronii în judecată în anii `90, ziarul se constituia parte civilmente responsabilă. Că doar eu nu am deturnat redacția amenințând-o cu unghiera că dacă nu publică articolul, le dau panarițiu la toți.
Ehh, alte vremuri, alți oameni.
Contabilul. Cine ar fi crezut că este una dintre meseriile cele mai periculoase din România? Ținuți în țarcuri birocratice de către elita politică din administrația centrală sau locală, prinși între etajele sociale ca o Ană a lui Manole, sacrificându-se pentru binele comun, contabilii și-au scos capetele din bugete și și-au dat seama că zăbrelele din jur nu sunt puse ca să nu lase hoții să intre cât să nu îi lase pe ei să iasă.
Beau un rachiu de gutui și mă gândesc la Shawshank redemption. Monica și Mira și Corina, toți colegii mei de la Contabilitate și Informatică de Gestiune care nu sunt în mormânt sau în ministere, ar trebui să învețe ceva de la bancherul Andy. Că ei sunt stăpâni pe caiete, că ei știu unde au toți baroneții banii, că ei au deschis conturile din paradisurile fiscale și tot ei le pot goli, că evadarea lor din pârnaia pe care au construit-o politicienii în jurul nostru înseamnă totodată eliberarea noastră.
Aș face proiecții cu Shawshank Redemption la administrația financiară, la direcția de recuperare impozite și taxe, la inspecția financiară, la gardă și la ANAF, oriunde niște contabili mici, îngropați în cifre nu înțeleg că pe spatele lor, pe frica sau nepăsarea lor s-au ridicat munți de abuzuri, hoții și ticăloșii.
Și atunci când s-or simți copleșiți de furie că directorul x a mai adus o verișoară sau nepoată sexi să plimbe niște foi pe 5000 de lei la vreun serviciu financiar din primărie, aș respira adânc de 3 ori, mi-aș aduce aminte vorbele lui Andy și aș arunca dosărelele cu toate abuzurile șeficilor în presă.
I guess it comes down a simple choice: Get busy living, or get busy dying.