Camera se mișcă.
Nu tare.
Poate e de la vânt. Nu e de la vânt. E cutremur. Unul blând ca schimbările din PSD, nu cade nimeni, doar se clatină văcăroian pe culoarele puterii. 5,2 pe richter zice netul. Orașul se ține de cer.
Clădirile cresc pe zeci de coloane de 3 metri în diametru. Să vină și 9 pe richter și nu le va da jos. Mii de oameni se unesc în torenți de lavă cu pufoaică, urcă pe scările rulante îndrumați de mâinile deschise în îmbrățișări vide ale unor soldați ai mercantilismului. Au uniforme albastre, sunt majoritatea persoane cu handicap. Salută într-o bâzâială continuă peste blatul căreia vin urletele vânzătoarelor, toate fete cochete, cu pancarte în brațe. Nu protestează împotriva schimbărilor climatice, nu vor creșterea pensiilor, te invită în magazin să te înfigi în reducerile uriașe, 70% mai ieftin, 90% mai ieftin, țipetele se unesc în coruri, se izbesc de tavan și apoi cioburile îți intră pe sub bluză, fă-le să se oprească, strigă clienții cu spatele însângerat de anunțurile uriașelor discounturi dar tăcerea a dispărut de pe pământ.
Ca doctor Manhattan a plecat pe Lună.
Omorâți-vă.
Pe stradă, câte 4 pensionari în uniforme cu mantii și fireturi opresc pietonii pe trotuar și fac semn cu batoane de plastic mașinilor să iasă din parcările subterane.
Te simți ca la Nenea Nae face baie, fiecare om completează absurd gesturile celuilalt, de ce ai avea nevoie de patru oameni să strângă un bec, parcă așa era bancul? Cum de ce? Unul se ține de el și trei învârt masa.
Și totuși, au fireturi și postavuri pe ei și un rol în societate și fără ei civilizația s-ar prăbuși pentru că ei sunt singurii care știu să dreagă cu lămâia politeții reci a regulilor haosul.
Am doi moși pe care i-am văzut prima oară în 2017. Au o cârciumă unde se bea și se mănâncă în picioare. Se bea mai mult. E singurul loc din Tokio unde nimeni nu se uită în telefonul mobil. Unde oamenii interacționează. Își spun glume, se gâdilă, râd. Baba și moșul nu râd. Ei doar servesc sereni, ușor îngrijorați, mulțimea setoasă care vine în locul ăsta unde poți să te simți din nou om. Prin fumul țigărilor, văd la televizor un concurs, unul dintre concurenți, probabil un star japonez, are o pungă de hârtie în cap. Mă prind că e menit să-l protejeze de extratereștrii care se împiedică de hârtie când e vorba să-ți citească mintea. Bețivii râd și mănâncă yakitorii din ouă mici, de prepeliță, și beau whisky cu apă și gheață căci afară sut 10 grade nu -6 cât ar trebui să fie.
Ce poți să faci? Lumea se duce dracului, măcar să fii răngi când vine sfârșitul.
Sau, acum îmi dau seama privindu-i pe singurii oameni nehipnotizați de ochiul tehnologiei, poate că alcoolul este adevărata noastră salvare în fața atacului consumerist.
Nu coiful de hârtie.
Cerșetorul doarme în cot, are întinsă pe prelată o sobiță, un ceainic și două ceasuri. Niciunul din ele nu arată ora. Ci un timp care nu are niciun înțeles.
Cine dintre noi e mai liber, mă întreb inutil, căci știu răspunsul. El nu vrea rochițe, cremuțe, șosete și pantofi, el nu vrea minute în rețea și nici aparate foto. El nu e parte dintr-o armată copleșitoare asediind clădiri făcute să reziste la 9 pe scara richter.
Cea mai mare libertate este să nu vrei.
Nici dacă ți se dă.

 

Mulțimea e despicată de cordoane de poliție care taie trecători. Din no-man`s land se ridică pancarte pe care e desenat un șoarece cu o căciulă țuguiată care te sfătuiește pe o parte să aștepți și pe cealaltă, atunci când e întoarsă de polițistul supraponderal și invariabil cu ochelari, să te miști dar încet. E 1.25 în 1 ianuarie 2020, mii de oameni se înghesuie la hatsumode, prima rugăciune la templele shinto. În fața mea e un bețiv cărat de nevastă și frate, omul râgâie, grohăie, gâfâie, cu ochi mijiți și picioare moi se târăște prin parcul templului Meiji care sărbătorește 100 de ani de la consacrare, capul bețivului alunecă pe spate, ceafa e de gumă, ființa lui pare să fie mult mai mică, un copil care a îmbrăcat ca pe-o blană de urs trupul adultului și acum îi e cald și vrea să dea jos costumul ăsta trist, să-l lase să cadă aici în față la Meiji-Jingu.
Nevasta se caută de monezi. Asta trebuie să faci odată ajuns în fața templului, să arunci cu monezi pe o prelată întinsă, să te apleci de 2 ori și tot de 2 ori să bați din palme, apoi să mai bați o dată din palme și să-ți trimiți gândurile către divinitate.
Dar de unde vine povestea asta cu bătutul din palme de 2 ori? Nu îmi merge internetul și geaba aplaud calm și arunc cu monezi pe prelată, netul nu vine. Divinitatea nu are chef de wikipedia. Găsesc însă când mă întorc la hotel povestea lui Nakatomi no Ōshima Ason, numit în text Minister of the Department of Divinities, care trimitea rugăciuni către zeități dar nu făcea greșeala să confunde “short clapping”-ul, când lovești palmele între o dată și trei ori, numit și tanhakushu și “long clapping” de 4 aplauze, numit și chōhakushu.
Regulamentul bătutului din palme nu e atât de simplu încât să se oprească aici:
There are also distinctions based on the manner of clapping, which includes shinobite, raishu, renhakushu, and awase hakushu. Shinobite involves silent clapping and is performed at “Shinto funeral ceremonies” (shinsōsai) and other occasions. Raishu is performed, for example, when presented with a cup of sake. At Shinto ceremonies, “two hand claps” (nihakushu) is generally common. Moreover, according to the conventional explanation for kashiwade as an alternative word for hakushu, kashiwade is a popular name derived from confusion between the character for “oak tree” (kashiwa 柏) and the character haku 拍. Another theory suggests that the name kashiwade is related to the raishu etiquette of hand clapping before “food served on individual tables at a banquet” (kyōzen) following a Shinto ceremony as well as to the fact that both kyōzen and “food served on individual tables” (zenbu) are called kashiwade.

Cuvinte care ordonează meticulos haosul. Câte tipuri de nume pentru beție există? Trotilat, afumat, abțiguit, rupt, carcalete, compot, cum stabilești asta, în funcție de moliciunea pasului, de șubrezeala echilibrului, de îngustimea ochilor, de forța mahmurelii, de numărul de borăli?

Polițiștii vorbesc și vorbesc și vorbesc în conuri de plastic, cuvintele cad inconsistente ca fulgii peste asfaltul încălzit de trecerea subterană a unui țevi de apă caldă, cuvintele nu lasă nicio urmă, nici măcar condens și cu toate astea în lumea asta stranie a crainicilor care te roagă în metrou și tren să-ți dai telefonul pe silent, lumea vorbește atât de mult făcând diferențe între bătutul din palme înainte de sake și bătutul din palme la templu într-o încercare plină de candoare și disperare de a așeza universul în cutiuțe și sertărașe, ca pe betigase de ureche, elasticele de păr și șosețele.
Cum altfel să te descurci cu halca asta de realitate când tu ai bețișoare și niciun cuțit? Nu poți să fii un sălbatic, să muști din ea, normal că o rupi în sectoare, departamente, fragmente.
Mâncarea vine aici în porții gândite special să-ți lase bărbia liberă de grăsime.
Suntem eficienți, curați, ordonați.
Bețivul începe să-și revină. Își face un selfie cu soția, ea râde, viața e frumoasă. Pleacă de la templu cu un talisman împotriva bolilor luat cu numai 800 de yeni.
În fața mea, pe stradă, 5 cetățeni costumați în ninja, cireș înflorit, vulpe, robot și semn de circulație “cedează” adună gunoiul cu clești speciali, clămpănind din fălcile ustensilelor în timp ce decupează mulțimea care îi pozează.
Ce nume or avea ei?
Trash Vigilantes?
Garbage Heroes?
Refuse Bandits?
Impiegații au și ei microfoane, polițiștii continuă să vorbească în conuri, vânzătorul de la tarabă scoate ca pe-o sabie din gât o lamă lucitoare de cuvinte și-mi amintesc de Westworld și de teoria conștiinței care se crează prin repetiție și amintiri, același lucru făcut de 98520 de ori va duce la stabilirea unei poteci neuronale care te va purta mai aproape de tine.
Cât de departe sunt ascunsă în mine?
Și ce trebuie să spun să mă ajung?
E 5 dimineața pe 1 ianuarie și prezentul pare retro.

Asfaltul e întins ca fața unei septuagenare miliardare.
Traficul e calm, aerul e rece și nu miroase a fum ci a frig.
Pe peretele clădirii în care stau pentru o noapte se citesc urmele de gloanțe de la revolta Varșoviei de acum 75 de ani.
Ferestrele au fost înlocuite cu termopane și mitralierele naziștilor combinate cu plasticele geamurilor chinezilor arată că totalitarismul poate să vină în rafale sau în reduceri de Black Friday.
Varșovia e curată și blândă ca o bursieră la școala catolică. Gerul te trimite în cârciumi cu geamuri mari unde servesc femei cu capete rotunde, bile cu șorțuri ciocnindu-se pe masa de biliard, rătăcind între scaune cu farfurii pline cu genunchi de porc și sfeclă caldă.
La televizor, Al Pacino vorbește poloneză cu vocea plată a unui dispecer de taxi.
Îmi place Varșovia chiar și așa, 87% distrusă de nemți, reconstruită băbește, ca un plovăr deșirat din care ai făcut o căciulă și două perechi de ciorapi, nu e același lucru dar cel mai tare se pierde căldura din corp prin cap și picioare, deci mai bine ai avea grijă de ele.
Mă gândesc din nou la Bucureștiul condus de femeia care dă cu șprei peste bluză și cu oțet carnea stricată înainte să o pună înapoi în galantar.

Și gândindu-mă la București, mă gândesc la casă, la țară, la popor. Și mă apucă deznădejdea. La mulți ani căci avem nevoie de sute ca să ne apucăm și noi de treabă.
Mai jos un text din august 2017.

 

De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

Nu am mai stat acasă de Crăciun de 5 ani.
Am fost la ai mei și am mâncat cârnat și tobă. Complet nesărate.
Nu mai mânca atât de sărat că o să te-mbolnăvești și o să mori, zice maică-mea.
Imposibil. Eu voi trăi veșnic în sufletele celor care m-au cunoscut. O să trăiesc veșnic aidoma lui Dan Enăchescu.
Cine?
Ministrul sănătății în primul guvern Roman.
Nu am auzit de el.
Dar de Mihnea Marmeliuc ai auzit?
Nu. Cine e?
Ministrul muncii și ocrotirilor sociale tot în primul guvern Roman. Nicolae M. Nicolae îți spune ceva?
Țțț.
A fost ministrul comerțului exterior.
Maică-mea nu știe cine sunt oamenii ăștia, cei care au condus țara din 26 decembrie 1989 până la investitura noului guvern din 28 iunie 1990. Au avut pe mână spitale, clinici, pensii și banii și relațiile Securității. Și cu toate astea noi nu am auzit de oamenii ăștia, majoritatea morți, poate că s-au îmbolnăvit că au pus prea multă sare în gustărica puterii.
Trăim într-un borhot securistic dar denunțăm protocoalele DNA cu SRI. Virgil Măgureanu e liber, Petre Roman e liber, pe Iliescu îl dor șalele când se schimbă vremea, noroc cu global warmingu ăsta că l-a mai lăsat reumatismu, dar și Iliescu e liber, Cataramă ne zâmbește din documentarul Recorder, normal că sunt securist dar sunt unul sănătos, care nu pune sare în tobă ci o bate pe tobă spunând că și noi dacă eram securiști am fi făcut o fabrică de mobilă, că trebuie să fii bolnav să nu vezi oportunitatea de a lua ceasul de la mâna mortului ca soldatul sovietic în Berlinul ocupat.
Tic-tac-tic-tac.
Ne dați sau nu ne dați
Pe cei ce-s vinovați,
Ne dați, ne daaaaaați?

Nu.
Securitatea ne dă bot și noi îl luăm, măcar primim o masă caldă. Și sărată.
Asta scriam acum 2 ani. Mai țineți minte cine este Mihai Tudose?

 

Când era mic își lua bătaie de la băieții de la bloc. Era greoi, cu picioare mari, cu mâini neîndemânatice care nu știau să se închidă în pumn. Se mișca nedemn prin ceata de copii, un mamut încolțit pe care îl călăreau toți liliputanii vecini, diiiii Mihăițăăăă, diiiiii.
Se uită în oglindă, îngrijorat. Abia așteaptă remanierea din ianuarie, să se retragă undeva la Brăila, să meargă la pescuit, să bea cu vecinii o vișinată în iulie, sub o boltă de viță.

Lucruri mici care fac viața frumoasă.
Mai e puțin. Mai trebuie să se prefacă încă 1 lună, să ia parte la ședințe fără urmări cu oameni fără umbră, să risipească aceste ore de serviciu aprobând sau promițând că va face totul posibil sau că se va interesa sau că va lua măsuri sau tăcând, așteptând ca un om mic, d-ăla care îi suflă în cască, să îi spună ce dracu să le zică oamenilor ăstora care nu înțeleg-deși el face tot posibilul să arate-că el nu are nicio putere.

Degeaba mă percheziționați, degeaba mă căutați prin buzunare și conturi, puterea nu e la mine, sunt doar Mihăiță, mare la stat, om de stat, pus de stat să fiu ceea ce sunt, un om mare, greoi, nătâng, într-o țară de oameni mici și viteji la pahar.

Nu e nimic de făcut pentru că odată ce accepți să iei parte în jocul ale cărui reguli nu le faci tu, ești doar nebunu, tura, calul sau pionul de pe tablă, liberul arbitru este închis în debara, nu poți schimba traiectoria.

Mihăiță știe asta, își face datoria, sare căsuțele, alb-negru-alb-negru, zâmbește, se încruntă, tună și fulgeră sau vorbește blând după cum îi cere jocul.
Și jocul este ăsta: Europa asta unită, ca orice imperiu, are centrul unde locuiesc puterea, cultura și banii și mai are periferia, provinciile unde, pe scene uriașe, se produc festivaluri gigantice de teatru, multă mucava, șaorme și bere la pahar de plastic, toitoiuri și corturi cu martori ai lui Iehova care îți promit împărăția cerurilor aici, pe pământ. În periferie, regulile sunt mimate, împăratul umblă gol dar niciun copil nu este lăsat de adult măcar să șoptească: uite cucul împăratului.
Periferia este un rai pentru cei care mimează sfințenia și ca orice zonă de frontieră, mai aproape de iadul barbar decât de curtea imperială, este prima care va fi pierdută atunci când barbarii se plictisesc să joace rișcă în praf.
Europa s-a îmbrăcat bine în ultima sută de ani, și-a pus maieu și cămașă și vestă. Și acum s-a făcut cald. Ce o să dea ea jos?
Vesta.
Vesta formată din România, Bulgaria, Ungaria și Polonia.

Țări periferice unde poporul s-a umflat de popcorn și s-a săturat de privit scenete cu birocrați, europenism, multiculturalism, democrație.
Vesta cade în țărână. NImeni nu se va întoarce după ea. În definitiv e cald la Bruxelles, chiar și pentru cămașă, d-apăi vestă.
Merkel nu reușește să facă un cabinet, sunt bufeuri de menopauză în pântecul Europei. Ca să continui să plutești, trebuie aruncat balastul. S-a sunat retragerea, periferia e părăsită de funcționari, furtuna e prea puternică ca să-ți permiți să menți oameni valoroși în corpuri expediționare din bărcuțe trimise la capătul imperiului.

Desigur, localnicii provinciilor sunt asigurați de tot suportul puterii, dar nu ai cum să nu vezi cum birocrații europeni își cos în căptușeala hainelor bijuteriile și își fac bagajele pe care le trimit, piesă cu piesă, spre Bonn și Paris, Amsterdam și Madrid.
A început a doua mare retragere aureliană.

Mihăiță s-a întâlnit cu protestatarii. Ei vor democrație, o țară ca afară, vor ajutorul lui Merkel și Macron și Junker.
Toți 3 declară că sunt îngrijorați, că fac totul ca vesta asta pe care au dat-o jos de pe ei să fie recuperată și dusă la curățătorie și apoi, clar, ne spun că o vor pune iar pe spinare.

Dar Mihăiță știe când vede geamantanele uriașe că asta a fost, suntem în Hungnam, Coreea de Nord în 50, înainte de ultimul sughiț al istoriei. Că geaba protestăm, ne întâlnim, ne mirosim, am rămas iar de căruță, să ne jucăm jocurile noastre favorite, tâlhăria, violul și crima. Cine vrea să fugă, să o facă. Cine vrea să stea, să rămână. El va sta. Pentru că știe că totul e trecător, că la Brăila, la un pește, chestiile ăstea sunt bancuri, că în 50 de ani de acum înainte o să avem aceleași discuții. Nu el, dar fecioru-său mai mare despre asta va vorbi cu prietenii lui din guvernul noului imperiu. De Est sau de Vest. Același drac.
Mihăiță își ia un aer preocupat și adoptă bugetu. Promite că va ține cont de Comisia de la Veneția. În sufletul lui abia așteaptă să se termine tot și să meargă acasă să mânce o sarma. O să bea și o țuică, să uite și să ierte.

Ianuarie e aproape. Și sfârșitul lumii e doar începutul unei alteia.

Nu ninge.
Prin geamurile murdare văd Tâmpa mirosind a pământ ud.
Acum 30 de ani ascultam colindele cântate de Florin Piersic, Mirabela Dauer și Cornel Constantiniu în studioul 4 sau 5 sau 6. Florin Piersic adusese o inimă mică, de plastic, vorbea despre iubire și speranță și Crăciun și Mirabela lăcrima.
Seara am văzut procesul tiranului și cei doi morți ciuruiți. John Simpson, corespondentul BBC, a povestit acum o săptămână la un eveniment organizat de ambasadă că legenda spune că a fost nevoie de câte 10 oameni ca să ridice fiecare trup de Ceaușesc, atât de multe gloanțe aveau în ei.
Am acum la Muzeul Traiului în Comunism o casetă înregistrată de tatăl lui Popo, scrie pe cotor Tiranul Comunist. Mă uit din când în când la ea. Vocea avocatului apărării cade ca o burniță rea printr-un acoperiș spart.
Acum 30 de ani se mai trăgea la Brașov. Sporadic.
Se murea la Brașov. Tot sporadic.
Pentru libertatea de a asculta colindele lui Hrușcă. Pentru libertatea de a spune că a venit Moș Crăciun și nu Moș Gerilă.
Armata a tras în oameni dar armata este cea mai respectată instituție în România după biserică, și ea respectată, în pofida colaborării cu Securitatea și ticăloșiei lui Teoctist și a restului de turnători.
Acum doi ani am scris asta. Crăciun fericit.

 

Nicolicea e revolutionar cu merite deosebite în succesul loviturii de stat din decembrie 1989. Eu, tu si verisorul Lucian îl plãtim câte 500 de euro pe lunã, cã, fãrã lupta lui Nicolicea de la Turnu Severin, nu ar fi fugit tiranul si sinistra lui sotie. Nicolicea e parlamentar, mai primeste niste mii de euro ca sã piloteze expert bolidul democratiei la al cãrui volan s-a suit imberb, putind a trãscãu, în decembrie 1989, când si-a riscat viata, libertatea si viitorul ca sã lupte cu numerosii teroristi baricadati in CJ al PCR din Turnu Severin. A fost modest Nicolicea, nu s-a bãgat în fatzã, de fapt nu a fost vãzut de nimeni în miezul luptelor. Cât spirit de sacrificiu, cum i-a lãsat el pe turnu severineni sã ia crema mediaticã, el multumindu-se doar cu cei 500 de euro pe lunã, o nimica toatã fatzã de gestul sãu brav, de a îl înfrunta pe Ceausescu în vizuina lui cea mai bine pãzitã, faimosul Turnu Severin, unde pãrea sã nu se întâmple nimic dar, de fapt, chiar nu se întâmpla nimic. Da.

Nicolicea, Maior, valutistii care au sucit mâini de primari, au asediat institutii, au amenintat ministrii, au bãut si au borât pe Constitutie, acum îsi continuã activitatea revolutionarã terfelind codul penal si legile justitiei.

Avem si noi Opricina noastrã inventatã sub acest Ivan cel Groaznic care ne conduce. Nea Ivan nefiind Dragnea si nici Nãstase si nici mãcar Iliescu, ci PSD în totalitatea lui, leviatanul care ne sufocã. Si o sã crape numai si numai odatã cu noi.

Acum 25 de ani făceam bradul. De fapt nu îl făceam încă, ne-am apucat de el, eu și maică-mea, pe la 6 seara. Televizorul Sirius urla, deschis pe Televiziunea Liberă și Independentă. Era un filmuleț despre casa Ceaușeștilor. Maică-mea a scos capul pe ușa apartamentului și a trimis un ”Veniți” ascuțit pe tunelul scării. Tropăituri și gâfâituri și, în sufrageria noastră unde făceam bradul, s-au vărsat 30 de oameni. Brigada de vecini care păzea blocul de teroriști. Taică-miu cu toporul de șnițele, Hitler, cel de la 7, cu o rangă, Păcală și Năstase cu cuțite. ”Lăsați, nu vă mai descălțați” a spus maică-mea, făcând astfel singurul compromis în privința curățeniei din istorie. Dacă nici de Revoluție, atunci când?

La televizor, banda care ocupase casa lui Ceaușescu arăta spre camera video diferite obiecte: iote ai dracului, aveau robinete de aur la baie.

Huoooo!!! au strigat în sufrageria sufocată de șube și arme albe, apărătorii blocului.

La televizor, banda care ocupase casa lui Ceaușescu a găsit strachina din care beau apă Corbu și Șarona, câinii dictatorului. E din aur și asta, au stabilit revoluționarii cântărind vasul din ochi. Nenorociții, netrebnicii dădeau de mâncare și apă la câini din strachini de aur și poporul moare de foame.

Huooooo!!!! Moarte criminalilor!! Ea e de vină, o curvă nenorocită!! Ceaușescu anul nou, îl va face în cavou!!

Micul grup de vecini și-a suflecat vocile și a purces la intonat, greoi, ritmat, poezeta cu anul nou și cavou, punând-o de-un miting ad-hoc la noi în sufragerie. Încălțați, înșubați, încăciulați.

Maică-mea i-a servit la finalul scandării cu prăjituri.

S-a terminat filmul, au plecat la post, să păzească blocul. Peste oraș zburau trasoare roșii, ca o invazie de extratereștrii minioni, pitiți în capsulele încinse la contactul cu atmosfera. Extratereștrii fideli lui Ceaușescu, desigur, care veneau să-l apere pe nemernic și pe sinistra lui soție.

A fost ultima oară când am făcut bradul. Acum 25 de ani. Și nici atunci nu l-am făcut bine. Mereu cu ochii în televizor, să văd și eu ce nu avea Ceaușescu de aur în casa lui cea mare, atentă la horcăiala agonică a epocii de aur, nu am reușit să potrivesc globurile cum trebuie și nici să înfășor elegant beteala moștenită de taică-miu de la maică-sa, dintr-o altă viață în care, de Crăciun, se făcea gâscă umplută cu portocale.

După 25 de ani, mă bătea gândul să fac acum bradul. Dar mi-a trimis frate-miu articolul ăsta și îmi vine să iau un topor de șnițele în mână și să intru încălțată în sufrageria lui Iliescu, să văd dacă are și el robinete de aur la care se spală pe mâini doamna Nina.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scenariul-fuga-lui-ceausescu-e-fals-z

Astăzi cineva mi-a zis așa: Băsescu e mai rău ca Iliescu pentru că Iliescu a fost doar un om de paie, dacă nu era el rușii ar fi pus pe altcineva, deci Iliescu chiar a fost bun și eu am rămas fără aer și m-am gândit cum e posibil să spui așa ceva despre omul care, după ce a dat lovitura de stat, a avut nevoie de moartea a 830 de oameni ca să se asigure că săpunul puterii nu îi scapă din mână?
Cum e posibil să spui asta despre omul care este părintele mineriadelor?
Cum e posibil să spui asta despre omul care a spălat hoitul Securității și a creat din ea mafia monstruoasă care l-a puit pe Băsescu?

Dacă nu era Ion Iliescu era altul.
Dar a fost Ion Iliescu.
Ce noroc am avut, spune omul care mi-a spus că Băsescu este mai ticălos ca Iliescu. Și eu nu am cuvinte să-i răspund, doar o imensă scârbă.
Tranziția nu s-a terminat. Tranziția nu a început niciodată.

Am scris asta anul trecut pe vremea asta.
Pentru cã suntem copiii pãrinților noștri și pãrinții noștri, baby boomerșii locali, au fost crescuți în marele sat românesc, unde totul se desfãșoarã pe axa umilințã-putere, o mânã spalã pe alta și zi ca popa dar fã ca tine, uite-ne ajunși în cel mai mare rahat de dupã revoluție, întrebându-ne unde fugim. Pânã și Ion Iliescu e uluit.

Nu mai comenta că te bagă ăștia la pușcărie.
Nu spune bancuri politice că te ia Securitatea.

Nu îți contrazice șeful că te dă afară și eu pentru ce m-am chinuit să-ți fac rost de postul ăsta, pentru ce am cărat porci și damigene de vin și blugi din Germa, ca tu să fii idiot și să dai cu piciorul la tot?
Nu asculta Europa Liberă că aud vecinii și te dau pe mâna miliției.
Nu atrage atenția asupra ta, mergi pe burtă, fă-te una cu ficusu din colț și o să vezi că o să-ți fie bine.
Apa nu se oprește în pietroiul vârât perfect între celelalte pietroaie din albie.
Generație după generație a pasat mai departe lista lașităților tip plasă de camuflaj sub care chiulul, șprițul, superficialitatea, impostura, prostia vânoasă și bădărănia s-au înmulțit devenind normă.
Nu critica.
Nu protesta.
-De ce ești tu mai cu moț și vrei să schimbi ceva ce a funcționat bine atâta timp? Ăștia de ne conduc sunt de neclintit. Tu ești Pulea Spătarul, nimeni în șanț. Fiecare gest al tău se răsfrânge asupra noastră, a neamurilor și prietenilor tăi. Noi o să suferim.
Încetează!
Dar tu, ca un fluture mic din Bangladesh, ai continuat să dai din aripi și, la un moment dat, perdeaua de la geam s-a umflat de vânt, au troznit ferestrele și sticla a dârdâit sub rafale iar tiranul a fost luat pe sus de curenți, tremurând ca o frunză.
Iar tu atunci te-ai întors către neamurile și prietenii tăi să le spui: vedeți că nimic nu este etern, vedeți că a meritat să spun și să strig și să contrazic și să critic?
Dar nu mai era nimeni lângă tine.
Știi de ce?
Pentru că toți erau în palatul dictatorului, dând foc servitorilor, înjunghiind paznici, violând cameriste. Toți lașii, ascunși atâția ani sub tăcerile înțelepte, sub adeziuni și unanimități, acum ucid, beau sânge și urlă de fericire mirosind carnea arsă.
Cuprinși de frustrare.
Frustrarea iepurașului conformist care nu a știut să întrebe ursul venit cu lista viitoarelor animăluțe pe care le va mânca: dar nu poți să mă ștergi de pe listă?
Furia asta devine cruzime.
Trosca. Ars. Decapitat. Acoperit cu pișat.
Oamenii de bine pe taburi.
Minerii la penețeu.
Suto Andras și Mihăilă Cofaru.
Huuuuuoooo!!!!
Jos comunismul!!!

Lașii sunt vocali. Lașii cer drepturi. Ei au suferit. Ei au mâncat salam cu soia. Ei au înghițit tirania. Ei vor ca lașitatea lor să fie recunoscută ca un merit. Meritul Supraviețuitorului Clasa I.
Lașii primesc funcții.
E nevoie de ei. Doar sunt experți în supraviețuire. Uite, au și medalii.
Vremea curajului a trecut. Vremea criticii și protestelor a trecut. Vremea scandalurilor a trecut. Revoluționarii să părăsească sala și să aștepte afară să fie chemați pentru a-și primi diplomele. Nu mai e nevoie de ei.
Acum avem nevoie de niște oameni echilibrați care știu când trebuie să tacă și când să vorbească. Avem nevoie de liniște și consens.
Criticile nu ajută la nimic.
Și nici bancurile politice.
-Uite d-aia nu primești niciun job pentru că ai gura mare și te contrazici cu șeful. De ce nu oi fi și tu ca alți oameni, să-ți vezi de farfuria ta, de familia ta. Lasă-i pe alții să se lupte, tu ai treabă de făcut.
Lașitatea se întoarce. E peste tot, în birouri și metrou, în parcuri și pe stadioane.
Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie. Nimeni nu știe urmarea.
-Eu m-am sacrificat pentru voi. Tinerețea mi-am sacrificat-o. Am înghețat la cozi, am tricotat, am …M-am chinuit să vă dau o educație. Și ce ați ajuns? Doi distruși care se luptă cu sistemul. Alți oameni de vârsta voastră au casă și copii și..
Lașitatea costă 1,99 și o poți lua de la Mega Image.
În minte număr morții, arșii, torturații și violații următoarei revoluții.
În minte îi văd pe cei care vor ucide, tortura, arde și viola.
Sunt oamenii cuminți din jurul nostru. Sunt oamenii de bine.

Parcarea supermarketului e plină. Un bărbat ocupă cu trupul lui mătăhălos locul din care a plecat o Dacie. Ce faceți?
O aștept pe soția să vină cu mașina.
Păi așteptați-o în altă parte, nu pe spațiul de parcare.
Păi îl țin ocupat, ca să vină ea să parcheze.
De ce nu v-ați adus un scăunel, stați și vă chinuiți așa, în picioare?
Ridică din umeri. Nu s-a gândit la asta. Data viitoare își va aduce un șezlong.

Șoselele sunt pline de mașini care stau, prinse în chihlimbarul circulației. Mă gândesc cum peste câteva sute de mii de ani, extratereștrii o să vină și o să decupeze rășina asta în care mașinile au înghețat și vor transporta bucăți întregi de trafic bucureștean pe planeta Nicăieri XDFC și își vor decora grădinile cu opera asta de artă abstract-absurdă care a ajuns să fie Crăciunul în capitala țării în 2019.

Am făcut o oră și 40 de minute de la Băneasa până la Universitate.
Am trecut de la plictiseală la disperare prin isterie, crize de furie, claxoane, spume la gură, claxoane, futu-ți morții mă-tii de viață, fac pipi, unde fac pipi, ia caserola și fă pipi în mașină, nu pot că îmi pătez fusta, dar totuși uite ce frumoase sunt luminile de Crăciun, dar de ce sunt mingi de fotbal din beteală, e Euro 2020 la anul la București, unde pizda mă-tii te bagi și tu, claxoaneeee, nu mai rezist, fac pipi pe mine, coborât, rugat chelnerul să mă lase să intru să fac pipi la o pizzerie, gâtu mă-tii Firea, țară de căcat, claxoane, unde merg toți oamenii ăștia, de ce nu am luat metroul, tu simți ce fum e, nu simt nimic, decât că nu mai simt decât ură, aș vrea să vină cutremurul acum și să radă jumate din orașul ăsta, tot orașul ăsta, să crape toți.
Vin sărbătorile, vin sărbătorile și rămân în buza orașului, nu pot să intre din cauza ambuteiajului imens.

Asta am scris anul trecut. Pe 17. Crăciun fericit.

Poporul nu are simț moral ci doar o mâncărime la un testicol și un chiorăit puternic de mațe. 29 de ani după revoluție, fomica nu a trecut, cu pipota plină simți că ea e goală și mai îndeși niște chifle cu untură în gură. Mănânci până crăpi. Dar măcar crăpi sătul.
Ai ce să mănânci?
Aceasta e singura întrebare pe care ți-o adresează părintele în România.
Nu: ești fericit? Nu: ce cărți ai mai citit? Nu: cum e tipul ăla pe care l-ai cunoscut în vară? Nu: cum merge la serviciu? ai colegi faini?
Singura întrebare este: ai ce să mănânci?
Când nu doarme sau nu e la cumpărături, mama româncă trecută de 60 de ani gătește. Oale cu ciorbă de perișoare, cratițe cu iahnie, tăvi cu fripturi de pui, porc, iepure, vită, miel, castroane imense de salată de boeuf sau salată de vinete, musacale și tochituri, tocănițe și pilafuri. Și apoi plăcinte și prăjituri, torturi și kilograme de salam de biscuiți. Mormanele de mâncare sunt porționate, îndesate în sufertașuri, sufocate sub capace și apoi învelite, ca niște cadavre, în pungi. Să dăm la copilaș, că nu are săracu ce să mănânce.
Cea mai mare spaimă a mamei românce este că ăla micu nu are ce să mănânce.
”V-a dat ceva de mâncare?”întreabă suspicioasă maică-mea după ce mă întorc dintr-o vizită la rubedenii cu care s-a ciomăgit și pe care, firesc, ea nu le frecventează. ”Nu-mi era foame, a vrut să mă..”, ”Deci nu v-a servit cu nimic nenorocita? O zgârcită, știam eu. Să nu te mai duci pe acolo pentru că suferă că îi mănânci mâncarea.”

Dacă răspunsul ar fi fost ”da, mi-a dat”, am fi ajuns, după ce comentam alegerea meniului și numărul felurilor incluse, la ”te-ai săturat?”, ”câte șnițele au fost? unu de căciulă sau puteai să îți mai iei?”, ”ți-a pus în borcan, să iei acasă niște salată de vinete că știe nenoricita că îți place?”

Foamea.

Pe vremea lui Ceaușescu-ăla de îl plâng pensionarii-maică-mea prăjea cârnații de porc, din porcul luat de la bunică-miu, de la țară (ce noroc pe noi că maică-mea avea părinții la țară, altfel ar fi trebuit să creștem porcul pe balcon), și untura din tigaie, întărită, era stropită cu boia de ardei și întinsă pe pâine. Degeaba venea ursul la container pe vremea lui Ceaușescu, nu avea ce să mănânce, tot ce era comestibil, fusese deja utilizat. Șnițelul de parizer, să nu uităm șnițelul de parizer servit la Aro Palace în 1987.

Foamea.

Alimentări goale. În spatele blocului, tot domnu de la oraș își grădinărise un strat pe care planta ceapă verde, ridichi, castraveți, salată. Unii puneau și cartofi. Maică-mea, o excentrică, a pus cârciumărese. Flori? O nebună. Dar ce să te aștepți de la una care are pechinez. ”Huuuuoooo, stricatooo, în loc să crești un copil sau un porc, ții un câine!”-așa strigau după maică-mea oamenii din cartierul Steagu Roșu, actual Astra, Brașov.

Foamea.

”Pleci în Sri Lanka? Ce mănânci tu măi acolo?”
Au trecut 29 de ani și românului nu îi mai trece spaima mesei goale. Cumpără tone de mâncare, trudește la căruț, asudă împingându-l până la casă, apoi reconstruiește un lanț muntos în portbagaj. Umple frigiderul și săptămâna asta poate să doarmă liniștit, războiul atomic îl prinde cu 5 kile de cremvurști, 4 rude de salam, cinci roți de cașcaval, o platoșă de alimente imposibil de străpuns. O cazemată.
Nici în cur nu-l doare atâta timp cât are de mâncare.
Dragnea-amnistia-grațierea-Tăriceanu-Uniunea Europeană-trădarea lui Iohannis-UDMR care fură Transilvania, stai un pic să fac mațul parizer și când m-oi liniști, o să-mi pese despre chestiunile ăstea necomestibile.
Acum 29 de ani, la Timișoara, românii morți de foame au ieșit în stradă și au murit împușcați de alți români la fel de morți de foame care erau conduși de colonei și generali români puși să protejeze cămara puterii.
Au murit ca noi să nu mai stăm la coadă la pâine, au murit ca să avem portocale la Crăciun, au murit ca să nu mai bem nechezol și să nu mai luăm ulei, făină și zahăr pe cartelă.
Au murit ca să nu mai ne fie foame.
Și nu ne mai e. Dar foamea a fost atâta timp un membru al trupului nostru încât acum, după dispariția ei, am rămas cu senzația că încă e cu noi, exact ca sentimentul pe care îl are un om care și-a amputat un picior că își simte piciorul pierdut întinzându-se sub plapumă.
Foamea nu pleacă, a fost înlocuită cu lăcomia și dezinteresul picotit pentru orice altceva nu are legătură cu îndopatul.
Aseară, Cristian Tudor Popescu a spus așa: poporul a fost complice cu dictatura.
Poporul este complice cu oricine îi aruncă în trocuță o mână de ștevie.
Poporul e complice cu prostia, răutatea, sărăcia, cu nesimțirea și ticăloșia, e complice cu orice, atâta timp cât are ce să bage la maț.
Cel mai mare dușman al creierului este stomacul.
Și mațul este rege.
Suntem cu toții cetățenii regatului mațului chiorăitor.