Am văzut la un prieten pe facebook această poveste: Piata de outdoor comercial e in jur de 50 milioane euro anual. Pe toata tara.
PMB face contract de 19 milioane euro cu firma controlata de viceprimarul PNL Popescu de la sectorul 2 in tovarasie cu penalul si fugarul Sebastian Ghita.
Adica cam cat costa sa faci 10 scoli. Sau sa dai dai o masa calda scolara in mod gratuit tuturor copiilor din sector. Pe patru ani. Sau sa amenajezi vreo patru baze sportive pentru ei de la zero.
Prima parte a contractului s-a platit deja.

Un alt cunoscut a scris asta: Medici din spital bucureştean (Elias) sunt autoizolaţi acasă şi aşteaptă rezultatul testelor după un caz in echipă – aşteaptă 4 zile! Deoarece laboratoarele sunt supra-aglomerate cu testele la cerere pentru vacanţă Grecia, inclusiv cele decontate de Gabriela Firea, pe voucherul electoral de ţaţiki. Aicea suntem, atâta putem noi coordona: o secţie din spital major şi suport Covid e scoasă din circuit deoarece medicii nu sunt o prioritate, pot să stea acasă. Concediile în Grecia, sunt.

Îmi doresc să nu ne mai prefacem că We, the People, însemnăm ceva pentru ăștia care ne conduc. Noi nu i-am ales. Noi am fost păliți newtonian nu de un măr ci de un container cu rahat desprins din copacul care în loc de fructe, coace containere cu rahat.
Ne-am scuturat, am ridicat din umeri și am continuat să mergem gândindu-ne că așa arată pesemne democrația, îți cade în cap din când în când un container cu rahat.
Noi nu avem voie să ne jucăm de-a alegerile libere.
Nu e nicio libertate în a pretinde că viitorul tău depinde de un nume sau altul. Dedesubtul fiecărei țațe blonde sau marinar machitor sunt sisteme care nu au nimic de-a face cu democrația și totul cu autocrația.

Am scris asta în decembrie.
Niciodată nu mi s-a părut Bucureștiul mai căzut.
Am intrat ieri într-o clădire pe Calea Victoriei gândindu-mă cu teamă să nu care cumva să dea Mniezău chiar atunci cu pumnu în masă, să vie cutremuru ăla pe care îl așteptăm fără să fim pregătiți să-l primim, ca Mircea Badea întâlnirea cu motociclistul.
Am ajuns la clădirea asta unde este sediul industriei de publicitate din România, jde miliarde pe an. Ei și ce, asta nu înseamnă că reabilităm clădirea.
Ducă-se.

Din Dorobanți până acolo sunt 2 kilometri. I-am făcut în 46 de minute. Am coborât pe un Magheru presărat cu oameni ai străzii dormind sub plăpumi puturoase, ca o partiturã cu fetițe cu chibrituri doborâte de frig. Niciodată nu am văzut atâția homeleși în București. Poate că înainte ningea mai mult și îi acoperea zăpada.
Am scris textul ăsta anul trecut și mă gândesc că ieri s-au făcut 3 ani de când PSD a câșltigat alegerile pentru că noi am fost lași în feluri mici cu justificări mari.
Totdeauna justificările sunt evidente.
Nu am făcut pentru că, ne gândim și la, avem responsabilități pentru.

Mi-e siluță. Și nu, nu sunt gravidă. Speranța moare ultima, ziceam eu la finalul articolului. Eeee, de data asta a crăpat. RIP, deși nu e pace și nici rest pe care să ți-l dea cineva după ce ai plătit cu viața.

Televiziunile care au fost acuzate de promovarea unui discurs al urii, propagandă și difuzarea de știri mincinoase, își continuă triumfător marșul. Campania Frontline Club Bucharest care a cerut marilor companii să renunțe la publicitatea făcută pe aceste stații a funcționat doar câteva luni. Consiliul Național al Audiovizualului a făcut pe mortul, a dat câteva amenzi, de ochii lumii, și apoi s-a culcat la loc.

Boicotul brandurilor care continuă să își facă reclamă pe televiziunile mincinoase a fost la rândul lui boicotat de cei care au considerat că nu e cazul să condiționezi publicitatea de conținutul editorial al televiziunilor și că există instituții care se vor ocupa de amendarea derapajelor media (există CNA, să își facă treaba, nu e treaba noastră să punem presiune pe advertizeri).

Reclamele curg pe posturile care continuă să calomnieze, înjure, mintă. Csf, ncsf.

După ce am văzut filmul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri mi-am dat seama că outdoorul este mediul de comunicare de care avem nevoie. Unul, două sau trei panouri bine plasate în locuri foarte circulate, cu mesaje simple și clare care arată poporului cine sunt conducătorii lor.

Sub motto-ul: aici sunt banii dumneavoastră am avea o serie de panouri care prezintă CV-ul infracțional al personajelor care ne conduc.

Dragnea, trei dosare penale, avere acumulată de xxxxxxxxxxxx euro, constituire de grup infracțional organizat, abuz în serviciu, fraudare fonduri europene.
Sebastian Ghiță, 5 dosare penale,  avere acumulată de xxxxxxxxxxxx euro, fugit din țară în decembrie 2016.
Și tot așa cu Dan Voiculescu, Tăriceanu, Șova, baroni locali, moguli, oameni de afaceri.

Televiziunea trimite un potop de informație dirijat de moderatori către urechile audienței. La final rămâi cu concluziile trase de aceștia din urmă, iar televiziunile care s-au remarcat prin discurs mincinos au o agendă clară de spălat cadavre și spălat creiere.

Panourile nu pleacă nicăieri. Stau acolo niște săptămâni enunțând adevăruri.
Așa m-am gândit eu și am purces în a căuta să cumpăr un panou.
Nu mică mi-a fost uimirea să constat că nu am nici cea mai mică șansă să cumpăr unul.
De ce?

Agențiile de media au spus că proprietarul panoului trebuie să își manifeste acordul cu conținutul acestuia, chiar dacă acest conținut nu este injurios, calomnios, nu incită la ură sau la distrugerea statului de drept.
Și proprietarii de panouri nu vor să vândă un panou pe care să scriu ce avere are Dragnea și câte dosare penale are și că OLAF însuși zice că a făcut șmecherii cu bani europeni.

De ce nu vrea proprietarul de panou să îmi dea un panou?
Citez din mesajul trimis de unul din posesorii de panouri din București:

Dacă vrei să vedem live cum îmi dă primăria amenda aia de 40,000 ron și pe urmă îl demolează tot ei, sigur, putem face și asta:).
Da’ parcă nu m-aș băga acum, cât primăria e tot la ei.

Dar de ce ai primi amenda de 40.000 de lei?

Din cauza legii outdoorului, aia nouă, fostă a lui Udrea care voia să se asigure că nu mișcă nimeni în front, și după Udrea, trecută de PSD. Practic, cum e scrisă legea, orice faci e potențial greșit și poți fi amendat baban+demolat on-spot. Nu mai contează nici autorizații, nici nimic. Direct amendă la os și demolare.

Și ce se poate face? E adevărat că pot interveni pe conținutul panoului?

Da. Dar dar stai liniștită că nu pe conținut vin ei. Bagă comisia aia de reaprobare în față. 

Sursa mea spune că 70% din outdoor este deținut pe mână politică.
Cenzura și autocenzura și-a făcut loc aici odată cu legea 185/2013 modificată prin 157/2017.

A mișcat cineva în front când s-a întâmplat asta?
Nu.

Violul s-a produs în fața noastră și noi nu am intervenit, bucuroși că a crăpat capra nemernicilor care urâțesc orașul cu mashuri și panouri.

1 an mai târziu, suntem înapoi la căsuța zero. Și mai obosiți.
Statul paralel este slab, apatic și neputincios.
Nu putem să ne organizăm nici măcar cât să facem rost pe bani, PE BANI, un panou pe care să scriem adevărul.

Ebbing, Missouri este foarte departe, într-un univers în care un om simplu își poate totuși purta războiul cu incompetența și ticăloșia sistemului care l-a neîndreptățit.

Nu și în România.

Accesul la televiziuni nu ne este permis, accesul la outdoor nu ne este permis. Puterea a blocat orice mijloc de exprimare.
Trăim pe facebook, închiși în bulele noastre, orbi dar optimiști.
Sau?

Poate există totuși cineva care vrea și poate să se ia la trântă cu sistemul (nu că nu înțeleg rezervele celor care au credite, copii și nu vor să își asume riscuri).
P.S. Industria de publicitate își dă premii de excelență în fiecare an.
Pentru responsabilitate, curaj, blablablabla.

Oamenii cu bani, care stau pe bugete de sute de milioane de euro, își pasează statuete și țin spiciuri înălțătoare despre cât de buni sunt ei și cum s-au raliat unor cauze nobile pentru că ei înșiși sunt nobili.
Poate că acum este momentul să vedem cât adevăr și câtă ipocrizie este în discursul lor.

Există oare între voi, domnilor CEO și CFO, CD și MD, cineva care să vrea să ofere un panou, hai trei, pe care să scriem adevărul despre cine ne conduce țara?

Există între voi, oameni care vă petreceți concediile cu potentații României, unul care să riște amenda de 40.000 de lei și demolarea unui panou de către Primăria Generală pentru că ați scris pe el care sunt averile lui Dragnea, Tăriceanu sau Voiculescu și cât ar pierde ei dacă legile justiției și legile penale nu ar fi modificate?

Eu sper că da, pentru că, nu-i așa, speranța moare ultima.

În Pardaillan și Fausta, cred, era o scenă în care cavaleru și cu tătică-su erau băgați într-o cameră cu pereți mobili de fier care se strângeau în jurul lor, implacabil, urmând să-i strivească și cred că asta simte poporul român, că e Pardaillan (și tac-su) și e de partea binelui și d-aia fuge, se zbate, nu poartă mască și vrea libertate pentru nas.
Mă uit la știrile din România și mă gândesc că Sisif nu împingea ca fraieru un bolovan la deal. Ar fi fost prea ușor. Sisif trebuia să facă zilnic un dulăpior de baie IKEA din care lipsesc 8 șuruburi și patru piulițe. Nimic nu stă și nici nu poți alege opțiunea Manole, să zidești o Ană mică în peretele dulăpiorului de baie. E din carton presat.
Poporul vrea să se distreze.
Poporul a suferit 2 luni jumate de carantină, de Deșteaptă-te române în boxele miliției, de amenzi pe care nu le-a plătit.
De ce au murit tinerii la Revoluție? Ca să meargă ei în Grecia, la all-inclusive. D-aia au murit. Poate nu au murit de la bătăi și de la gloanțe ci pentru că oricum ar fi murit că aveau diabet și sufereau de boli de inimă și unii din morții de la Revoluție aveau și cancer când au murit. Deci să li se retragă certrificatele de revoluționar. Totul e o făcătură, știm cu toții că nici măcar nu au fost atâția, că au fost și unii declarați împușcați ca familiile să ia bani, că doctorii au fost mituiți să scrie în certificate că au fost uciși de glonț când, de fapt, ei au murit de pneumonie, i-a tras curentu prin gaura făcută de pistol în plămân, dar pneumonie a fost, vă zic.
Poporul vrea dreptate.
În 89 a stat în casă, înfricoșat și apoi a spus că ăia de au ieșit în stradă erau oamenii securității, și unii erau, și că erau plătiți de ruși, și unii erau, și că erau plătiți de unguri, și unii erau, și că erau plătiți de americani, și unii erau. Dar cum ei nu erau plătiți de nimeni, au stat în casă și au chibițat pe la ferestre.
Și apoi când a avut de ales între Ion Iliescu și Ion Iliescu și Ion Iliescu și un pic de Ion Iliescu, cu voia dumneavoastră ultimul pe lista de Ion Iliescu, poporul l-a ales pe Ion Iliescu, cel care le-a spus că nu trebuie să-și vândă țara. Normal, trebuie să i-o dea lui gratis. Și nimeni nu a văzut nicio conspirație, totul era atât de clar, primești o mărgea colorată, o dai pe fii-ta aia mare de soție lu domnu conchistador.
Logic.
S-a furat tot.
S-a băut tot.
S-a stricat tot.
S-a este impersonal, este an act of God. Noi nu avem nimic de-a face cu S-a.
S-a dat drumul la carantină.
Mi-am adus aminte de prietenul meu Yuval care mi-a povestit de missile partiurile de pe acoperișurile blocurilor din Tel Aviv de la începutul lui 2003, când se spunea că Irakul o să le trimită niște bombițe peste gard.
În loc să intre în bunkere, petrecăreții urcau pe clădiri, sperând să se facă praf până când vor fi pulverizați de Saddam.
România a intrat în zodia missile party.
Face bomba în bazine, leagă hore în vămi, protestează cu Garcea în fața unui guvern de Garcea și urlă pe facebook că dosarul 10 august a fost clasat.
S-a clasat.
Ei și ce? Unde e surpriza?
Sisif de România își suflecă mânecile și se reapucă de construit dulăpiorul de baie IKEA.
Tu-vă-n gură cu modelul vostru suedez.

Știți cât de sătul ești după trei ore de mâncat supă cu bețișoare?
Exact atât cât ești când citești răspunsul DIICOT la dosarul  10 august.
Sătul cu burta goală.
Conceptul românesc care va revoluționa dietele cu Justiție, Nu Corupție!!! pe care le-am înghițit cu un pic de apă cu sare, cât să nu ne gheorțăie mațele prea zgomotos, să deranjeze vecinul care dă gaură cu bormașina în viitorul nostru.
Un prieten mi-a spus așa ieri: ești extraordinar de proastă, tot fluturi condamnarea comunismului pe care a făcut-o Băsescu. Dar securiștii și bătrânii politruci își iau în continuare pensiile de mii de euro.
Fenta este viața mea.
Mai serviți, ne întreabă chelnerul uitându-se milos la bețișoarele din mâna noastră.
Nu mulțumim. Ne-am săturat.
Scriam în decembrie asta.

Azi sunt 16 luni de la 10 august. De pe site-ul Jandarmeriei punct eu ne zâmbește frontal ospitaliera față a colonelului Sebastian Cucoș, director general al Jandarmeriei punct eu și mai jos, ușor întors în profil, ne încălzește surâsul maiorului Laurențiu Cazan, adjunct al directorului general pentru ordine publică din cadrul Jandarmeriei București punct eu, omul care a dirijat în cămășuță albă gazarea a 100.000 de cetățeni.
Cât or câștiga pe lună colonelul și maiorul? Tocmai citeam ieri că un director de penitenciar de pe vremea lui Piticu ia 15.000 de euro în mână. Mă gândesc că dacă la pensie o să facă banii ăia, acum Cazan și Cucoș trebe că bagă în buzunar cu sporuri și scutiri cât, vreo 16? Sau 20.000 de euro?
Dar jandarmerița Ștefania, cea a cărei coloană a fost ruptă de manifestanți, ea ce mai face? Oare ce salariu are jandarmerița Ștefania?
Hopaaa, acum 3 zile a apărut această știre pe wowbiz: Ștefania Nistor, jandarmerița rănită la protestele din 10 august 2018, a deschis un proces împotriva Direcției Generale de Jandarmi a Municipiului București. Tânăra s-a alăturat altor peste 200 de colegi care își cer drepturile bănești pentru o perioadă în care, spun ei, nu au primit salariul cuvenit.

Bun. Deci știm cum o cheamă și mai știm din Cancan că până le va crește salariul plătit de noi, oamenii pe care i-a bătut și gazat în piață, Ștefania și colegul ei Cristian solicită despăgubiri de 200.000 euro (100.000 euro fiecare) de la cei care i-au lovit. „Având în vedere duritatea cu care am fost lovită, intensitatea loviturilor primite, modalitatea de îndreptare a loviturilor către zona capului (ulterior deposedării mele de casca de protecție), precum și sustragerea armei din dosare, mi-am dat seama că viața mea este în pericol. Ferocitatea, cruzimea și numărul mare al persoanelor ce mă loveau, mi-au creat sentimentul că scopul acestora îl reprezenta suprimarea vieții mele și, probabil, și a colegului meu. Consider că rezultatul suprimării vieții sau a producerii de vătămari grave și permanente nu s-a produs prin diligența unor persoane din rândul manifestanților care au dat dovadă de umanitate și au depus eforturi pentru a mă conduce către alți colegi jandarmi care m-au preluat și m-au îndepartat de pericol”, se arată în chemarea în judecată semnată de jandarmerița Ștefania.

Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei, cel care a lansat povestea paraliziei Ștefaniei, a fost mătrășit. Probabil va scoate capul în câteva luni printr-un post călduț, plătit cu câteva mii de euro. Sau poate deja a scos capul dar e atât de sus încât noi de aici de jos, de la piciorul patului, nu vedem cine stă în vârful piramidei de perne.

Citesc textul scris de avocatul Ștefaniei Nistor și mă gândesc la buzele botoxate ale fostului ministru de interne Carmen Dan. Aș vrea să le lipească de o bară metalică înghețată la -27 de grade. Să pupe fierul ăla rece care îi frige gura, să nu poată să se desprindă așa cum nu a făcut-o de scaunul puterii pe care a instalat-o mustața cojudețeanului ei.

“Incidentul suferit mi-a subrezit increderea in semenii mei si m-a facut constienta de usurinta cu care unele persoane pot aplica lovituri ce au potentialul de a fi cauzatoare de moarte. Consider ca manifestari de o asemenea violenta, savarsite impotriva si in dispretul unui reprezentant al autoritatii publice, trebuie descurajate si printr-o sanctionare ferma.” explica Stefania Nistor (http://www.ziare.com/stiri/jandarmi/cei-doi-jandarmi-batuti-de-huligani-la-protestul-din-10-august-cer-daune-morale-de-200-000-de-euro-1567311)

Au trecut 16 luni de la jandarmeriadă. Și 30 de ani de la iliesciadă.
În ultimii ani încrederea în trezirea semenilor mei a crescut iar lipsa de încredere în structurile statului s-a consolidat. Nu am depășit feudalismul, doar PR-ul statului a devenit mai bun. Minciunile sunt mai elaborate, glazura de ciocolată e mai dulce.
S-au băgat portocale și bere la chioșc.
Faceți mațul parizer și don`t mind us, culcați-vă, că oți fi și voi obosiți de împins bolovanul ăsta la deal. La 30 de ani de la căderea comunismului încă trag cu urechea așteptând ca ecoul să-mi trimită înapoi bufnitura ideologiei când atinge fundul prăpastiei.
Geaba ciulesc urechea.
Nu se aude nimic, decât claxonul coloanei oficiale care o duce pe Carmen la Videle, între prieteni.

Nu mi-au plăcut nachoșii. Nici pastă de brânză. Nici guacamolele nu erau prea excelente. Chelnerița vine cu nota, vede bolul plin, nu ți-au plăcut?, Nu, Pot să întreb de ce?, Pentru că nu erau proaspete, aveau un gust prăfos, de șantier, Îmi pare foarte rău, mă întorc într-o secundă.
De pe notă dispare nachosul. Sunt stupefiată.
Eu mâncasem din el, o cincime, nu mi-a plăcut, ce-i drept, dar era evident că mâncasem din el.
Învățată să fiu certată de chelneri care înfig degete în farfurii și plantează scuipați în ciorbe, mă hiperventilez rușinată, confuzând profesionalismul ospătăriței cu tradiționala cumetrie. Acum sunt obligată să îi las șpagă mai mare, că mi-a micșorat nota. Acum sunt obligată să îi dau un rinichi copilului ei. Acum sunt obligată să o pictez pe peretele bisericii din sat.
Doamne, ce femeie drăguță. Cum să fac să-i mulțumesc?
Creierul meu aleargă, transpirat, la kioșcul de flori. Sau e prea puțin? Să-i cumpăr un pachet de cafea, să-i tai o găină sau poate să-i iau un parfum d-ăla bunul?
Mă opresc, epuizată, în mijlocul unei intersecții de gânduri.
Cum am ajuns aici?
Pentru că nu știu ce e aia bunătate.
Sunt cetățeanul unei țări de orfani, crescută în veșnice târguieli, dă-mi ca să-ți dau.
O țară care-și zidește femeile în pereții catedralelor, ca să le țină în picioare.
O țară lipsită de iubire, cu gust de praf, ca nachoșii mei.
Am reușit să plec din țara asta, dar creierul meu e tot acolo, închis într-o sufragerie cu masă în mijloc și mileu pe televizor.
Degeaba îl momesc, degeaba îi spun să vină la mine. Creierul meu ascultă romanțe și dimineața îi place să dea o gaură cu bormașina în perete.
Am scris asta acum 3 ani.

În 2010 am fost ultima oară într-un spital de stat. Trimisă de urgență de la o clinică privată, suspectă de sarcină extra-uterină, cu dureri atroce de abdomen, am rezemat pereții vreo 3 ore până o doamnă pleșuvă mi-a croncănit un ordin și m-a trimis jos la urgențe, unde toată mizeria umană, buboasă, băloasă, puturoasă, aștepta să fie verificată, ștampilată și distribuită pe secții. Se lucra la două paturi, aveau perdele ca să nu-ți arăți rușinea supurândă mulțimii de rătăciți care umplea holul, presând ca o rădăcină de stejar asfaltul subțire, gata să izbucnească în sală. Asistente isterice, brancardieri voaiori, medici sictiriți, perdeaua aia nu stătea o clipă, ba se mai uita de după câte un țigănuș înjunghiat, ba o babă pocnită de cal. M-au trimis pe salon, eram 5 femei, una din ele pierduse sarcina la 5 luni, se svârcolea în pat de durere, asistentele erau niște temniceri cu empatia extirpată: haide dragă, nu mai fă atâta pe nebuna, că nu ai pățit nimic.
Nu am dat un leu șpagă, a doua zi dimineață, sâmbătă, m-am îmbrăcat și le-am zis că nu mai stau defel în mizeria asta de spital unde niciun medic nu a venit să mă vadă în 16 ore de internare. Și am plecat, jurându-mi că niciodată nu o să mai ajung la stat, futu-ți statu mă-tii.
Vineri am ajuns pentru o intervenție neînsemnată la o rețea privată de sănătate. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face. Am fost chemată cu 3 ore jumate mai devreme, doamna de la recepție era la toaletă, s-a spălat pe mâini, a venit și mi-a luat banii iute. La mine a fost de pe un singur card, un domn a plătit sărăcuțu de pe 3 carduri, “luați 5000 de aici și 3000 de aici și …”. Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face.
Apoi am completat 37 de tone de întrebări, “doamnă nu știu aici…”, “lăsați, o să vă spună asistenta sau domnu doctor”. Și apoi am făcut analize și ekg și apoi am stat pe hol printre viitori tați cu nervozități ținute la picior, ca pe câini lup căpitani în Afganistan.
Și apoi gata, “veniți cu mine la salon”, mai aveam 2 ore până la intervenție, dar m-au dus să mă liniștesc și să mă pregătesc într-un salon cu o altă doamnă, doamnă doctor, venită cu prietena dânseia, tot doamnă doctor, și prietena doamnă doctor i-a spus asistentei înainte să intrăm în salon că este ocupat, că nu e loc dar asistenta, adamant, i-a spus că așa i s-a spus, să mă ducă aici. Așa că cele două doctorițe, pacienta și prietena m-au ignorat indispuse la început, vezi bine că ele veniseră cu pile la spitalul privat și nu vroiau să împartă salonul cu cineva care să le asculte discuțiile despre pârtiile de ski din Austria.
Dar stai așa, și eu am pile la spitalul privat, s-au pus deja în mișcare când am întrebat o prietenă dacă a auzit de medicul X care urma să mă așa și pe dincolo. Ale cui pile or fi mai șmechere, ale mele sau ale doamnei doctor care stă întinsă cu branula în braț și telefonu vârât în ureche?
După o oră jumate rămân singură, vine medicul X, mă asigură că nu o să crăp la anestezie și o să fie totul perfect, vine asistenta care mă duce în antecamera sălii de operație, vine medicul anestezist care strigă “Fener, Feher, nu-nțeleg ce scrie pe tabel!”, se vântură prin odaie și apoi când îmi vede mâna ridicată spune că nu avea cum să mă vadă prin perete, de după colț. Continuă să mă certe, de ce nu am completat aici și aici, “păi mi-au zis fetele de la recepție că asta o să-mi spună medicul sau asistenta”. Asta nu-i scuză bună, uite acum stă tot blocu operator după noi, “scrieți aici numele meu și data și semnați, și aici numele medicului X și data de azi și semnați și…”
“Nu pot să scriu bine, am branula.”
“Cine v-a pus să nu completați mai repede?”
Acreala se apropie de cea de la stat. Simt cum furia face ochi, se-ntinde și scoate un picior de sub plapumă. Nu am timp să …adorm, mă trezesc, sunt mutată de pe un pat pe altul și pe pleoape am doi bolovani pe care nu reușesc să îi clintesc. Asistenta, alta, e blândă, zice că mă ține până la 11 jumate aici, să îmi revin.
Apoi pe un scaun cu rotile sunt dusă înapoi în salonul de unde cele două doctorițe au plecat de tot, au lăsat în urmă doar un halat culoarea toporașului, ofilit pe marginea patului.
Zac 3 ore jumate fără ca cineva să se aventureze în salon.
Au uitat de mine.
Chem asistenta, apăs isterică pe buton, femeia spune că nu a venit foaia de externare la recepție, că de la recepție trebuie să o sune pe ea ca să o anunțe să vină sã îmi scoată branula și să mă ajute să mă îmbrac. La telefon, doctorul spune că a trimis externarea de acum 2 ore. La recepție nu e nimic, unde e foaia de externare, uite-o că vine, pe ea este capsată și o rețetă, hai la revedere.
Pilele mele au fost anemice. Nu s-au comparat cu pilele doamnelor doctorițe care au plecat cu 4 ore înaintea mea.
Pile la privat?
Da, căci medicii care lucrează la privat au normă și la stat. De acolo au adus nozocomialele care au infectat totul cu pile și relații. Știi pe cineva?, îl cunoști pe cutărică?, poți să pui o vorbă bună la Y?, spune-i că vii din partea mea!
Rețele gigantice de cumetrioare cresc ca iedera pe structura pură și onestă a contractului dintre furnizorul de servicii și beneficiarul acestora, îngropând-o într-un desiș de nepătruns.
Procedurile sunt acoperite cu schele pe care meșterii români se odihnesc, mai fumează o țigară, mai dau o mână de vopsea, mai bagă un fluierat când trece o damă bine pe lângă. Sub ochii mei, nenea de la poarta spitalului, un gardian vigilent, a înhățat niscaiva bacnote de 10 lei ca să lase soțul să intre cu turma de rude în afara orelor de vizită. Haide domle, nu-mi spuneți că nu se poate, orice se poate dacă vrei.
La privat ai candelabre de plastic și tapet cu arabescuri, kit de spălat dinții și halat pufos,  dar mecanismul este același. Dacă pile nu ai, nimic nu ești.
“Vasilică cu noroace, dai un ban dar știi că face”, e o minciună. “Spune-mi pe cine știi, ca să-ți spun cât de bine vom conviețui” rămâne mantra națională.

P.S. Lucru valabil la bănci, oricare dintre ele. De 14 ani am probleme uriașe la fiecare deplasare în străinătate. Mi se iau banii de două ori, nu funcționează cardul, sunt blocate aiurea sume. În 89% din cazuri, call centerul este incapabil să rezolve ceva și trebuie să apăs alte butoane, să dau telefoane ca lucrurile să fie descâlcite. În același timp, toate băncile se laudă cu simplitatea, onestitatea, transparența și decența serviciilor lor..

Încă din 1929, Stalin era obsedat de medici care complotează să ucidă proletariatul și, deci, Revoluția. Poliția secretă a descoperit uimitoarea conspirație pusă la cale de veterinarii și bacteriologii din Ucraina.
În 1953, obsesia lui cu doctori ticăloși care complotează să ucidă lideri de partid și mareșali, fiind plătiți de americani și englezi, a explodat în presă. 9 doctori au fost arestați.
Ar fi fost executați dacă nu crăpa Stalin.
Dar Stalin nu s-a terminat.
Particule de Stalin au fost luate de vânt și purtate la mii de kilometri distanță și au fost spălate de ploaie și s-au infiltrat în pământ și au hrănit ridichile pe care le-au mâncat Ozana și Cataramă, Cheloo și Puric, Rareș Bogdan și Varujan și acum Stalin trăiește în fiecare din ei, privind suspicios combinezoanele albe, ce fac ei pe sub combinezoane și pe sub măști, nu le văd gura, de ce să nu le văd gura, ce au în gură?, limbă, gingii și dinți, dinți au numai contra-revoluționarii ca să muște revoluția de cur. Jos măștile, sus inimile.
Cât de sus?
Acolo unde nu se avântă virusul.
Dar virusul trăiește pe munte.
Muntele prostiei omenești.
A fost ridicat cu lama excavatorului din cadavrele victimelor prostiei. E foarte înalt. Mă mir că nu-l vede Cheloo. Poate ar trebui să-și schimbe numele în Chioroo.

Am scris asta în 2018.

Pe înregistrarea asta de la BBC, vezi cu urechile cum Dumnezeu pune peste întreaga orchestră a primului război mondial un clopot mare, de sticlă. După câteva secunde de tăcere, la ora 11 pe 11/11 1918, o păsărică sparge liniștea cu un ciripit mărunt ca un rest primit în palmă la magazinul de pâine.
În Europa, în India și Australia, lumea a sărbătorit azi ziua Armistițiului.
Sfârșitul primului război mondial, cel care a născut comunismul, fascismul, nazismul, consumismul și a dus, câțiva ani mai târziu, la prăbușirea imperiilor coloniale, bomba atomică și războiul rece.
România dormea la ora 11, mâncase aseară 128 de mici, 4 franzele și băuse 22 de beri. Cele 3 pastile de triferment nu-și făcuseră efectul.
Premierul-feminitate s-a trezit la 9, și-a uns o tartină cu neologisme pe care și-a pus-o pe bluză, a tras paltonașul deasupra să nu se vadă, a pășit delicat până la tribună de unde a trimis întreaga recunoștință eroilor care au clădit România mare. Eroii, foarte morți, nu au auzit-o.
Premierul-modestie și feminitate, PMF să-i spunem, a plecat apoi acăsică, felicitându-se că nu a mers la Paris, ce vreme de căcat era la Paris, ai văzut-o pe amărâta aia de Carmen a lui Iohannis că era albastră de frig?

Ora 11 pe 11/11 1918 a trecut neobservată în România.
Țara care și-a trimis la moarte, pe front, 8% din populație. Țara a cărei capitală a fost ocupată la câteva luni de la intrarea în război, țara aproape ștearsă de pe hartă de trupele Puterilor Centrale, țara care a semnat în mai 1918 o pace separată cu Puterile Centrale și pe care doar prăbușirea acestora consemnată în 11/11 la ora 11 a ferit-o de efectele tratatului de la București.
Care prevedea, zice wiki, printre altele că:
România trebuia să retrocedeze Cadrilaterul și o parte din Dobrogea de Nord Bulgariei, restul provinciei fiind controlat de Germania și Bulgaria;
România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor din Carpați;
România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere. Și șantierele navale intrau în stăpânirea statului german;
Germania și Austro-Ungaria aveau dreptul de control al navigației pe Dunăre.
Parlamentul a ratificat tratatul dar regele Ferdinand I nu l-a promulgat.

Ora 11, pe 11/11 a adus Transilvania lângă România. Cu prețul a 600.000 de morți. Recunoștință veșnică eroilor noștri. Ia bagă tu Găbiță niște artificii, niște ii, țuică și  fasolică, să fie de sufletele eroilor care au făcut Unirea de uite acuși pot să merg la Electric Castle fără pașaport.
Ignoranța nu poate fi o binefacere. Ignoranța e doar surzenie.
Proștii sunt prinși sub clopotul de sticlă, exact ca bateriile închise de Dumnezeu la ora 11 pe 11/11 1918. Și de acolo, de dedesubt, nu aud ciripitul mierlei și nici nu îi pot citi pe cioc ce spune.
Ea zice: nu poți câștiga războiul cu ignoranța.
E un virus împotriva căruia nu există vaccin.

E foarte cald și nu e nimeni în orașul morților. Doar cicadele pârâie în pini și patru pescăruși patrulează, se așează pe vârful miniaturalei catedrale care este mausoleul Leandre Albareda. Dinspre port, se aud zgomote de mașini grele. Containerele de marfă se înalță în blocuri tăcute, fără geamuri, la fel ca cele ale morților de aici.
Dealul e înconjurat de centuri de ziduri decupate în sertare pentru cei plecați. O familie pe sertar, 4000 sunt morți doar în războiul civil. Piatra e maro, dealul e maro, cerul e albastru. Lipsește un pic de verde. Poate ar trebui să pună viță.
Via morților.
Vin de Mort.
Sunt foarte mulți bani aici.
Băgați în pietre, în sculpturi, în vitralii, în arhitectura modernistă a capelelor mortuare, în statuile tinerelor înmărmurite în doliu care plâng pe marginea mormintelor unor oameni cu cel puțin trei nume.
Și e și segregare.
Sărăcia vieții te trimite în blocul de garsoniere înghesuite dinspre capătul cimitirului, unde nu poți să ajungi decât cu autobuzul. Azi e duminică. Autobuzul nu circulă. Sau dacă o face, trece o dată pe oră.
Oricum nu e nimeni.
Viii sunt pe plajă. Plaja a dispărut sub prosoape, șezloange, umbrele și chiștoace.
Viii sunt în apă. Apa e caldă și plină de plastic mărunt și de pipi și de sare.
Viii sunt pe terase. Terasele au chelneri transpirați, cu masca coborâtă sub nas, mese cu sangria și scaune care-ți lasă pe fund dungi roșii.
Viii sunt vii și nu le pasă de moarte.
Ascultă reggaetone. Se dau cu bicicleta. Se uită la țâțele femeilor de 50 de ani care, în loc să dea bani pe-o statuie pe mormântul de la Montjuic, au preferat să-și pună silicoane, uite-i cum stau, drepți în fața lui Dumnezeu și a privirilor invidioaselor care nu s-au operat încă.
Viii plătesc amenzi. Viii dorm la umbra unui palmier și visează că o babardesc pe Angelina Jolie. Viii își fac probleme că nu mai au decât 4 țigări și nu e nicio tabacherie deschisă.
Moartea așteaptă la marginea portului, întrebându-se ce cară viii în cutiile ălea colorate pe care macarale le așează cu scârț și trosc pe platformele de descărcare.
Moartea nu are toate răspunsurile.
Dar sigur are toate întrebările.
Cine e mai bine? Săracul din apă sau bogatul din catedrală?
Cui îi pasă dacă ești ars acum sau când mori?
De ce ne grăbim să ajungem unde nu ne așteaptă nimeni?
De ce proștii obosesc mai greu?

 

 

Am scris săptămâna trecută despre evacuarea muzeului etnografic din Bran care a cerut lui Dumnezeu și Ministerului Culturii ajutor ca să-i apere de fiica fostului primar din Bran și soțul dumisale, consulul onorific polonez, care au cumpărat pe șase nuci și trei pioneze terenul de sub muzeu și acuși…

…După obținerea acestui act, Sanda Reit și Janusz Szalinski au demarat procesul de executare silită. În acest moment, Muzeul Etnografic Bran este închis publicului. Cei doi proprietari au lansat Ministerului Culturii o ofertă de chirie, iar potrivit surselor Libertatea, aceștia cer statului român 10.000 euro pe lună ca Muzeul să poată funcționa în continuare. (bizbrasov.ro, 3 iulie)

Ministerul Culturii știți ce va face, nu? Va plăti, că nu dă de la tac-su, ci de la buget. Care buget e făcut din banii noștri, că doar nu din banii lor, că ei nu plătesc taxe. Toți sunt exceptați, că sunt revoluționari, victime ale comunismului, au certificate de handicap, de luptător, de crescător de peștișori de aur, acte și dovezi că ei nu trebuie să plătească impozite, doar tu, boul. Din care bani, ca să salveze muzeul, Ministerul Culturii va plăti perechii de tâlhari de la Bran 10.000 de euro pe lună.

Scrie în articol că fiica primarului a dat pentru terenul de 10.700 de metri pătrați în buricul Branului suma de 125.000 de euro, plătiți și ăia în doia ani, în rate.

Am și eu 6000 de euro puși de-o parte pentru vremuri grele.
Vreau să cumpăr Adamclisiul. M-am gândit să fac o benzinărie-șaormărie, cu de toate.
Și după ce cumpăr, o închiriez pe 66.000 de euro pe lună statului, să-și lase pietrele de pe vremea castrului roman.

Eu zic că n-are cum să nu mă ajute Ministerul Culturii și Dumnezeu să fac și eu o afacere, că doar nu o fi Mniezăul catolico-protestant mai șmecher decât ăla ortodocs.

Am scris povestea de mai jos la moartea lui Vadim, când Mihai I era la fel de viu ca regele fotbalului, în una din cele două vizite la Peleș care m-au convins că Brâncuși ar fi fost mare dacă ar fi știut să sculpteze La mulți ani într-un pepene roșu.

`Coroana regelui a fost făcută din oțelul unui tun turcesc capturat la Grivița, în timpul Războiului de Independență.`
Ghida din Peleș are picioare lungi și voce mică, trebuie să te strângi aproape să o auzi scoțând pe gură panglici de numere, date, descrieri seci, arhitectul ceh și sculptorul neamț, candelabrul cu nșpe becuri și oglinda tăiată pe dimensiunile…scoateți carnețelul și notați. Copiii se plictisesc. Privesc cu ochi goi salonul franțuzesc și pe cel turcesc unde fumau doamnele din Peleș, ascunse, căci nu se cădea femeie să fumezi în public.
Biblioteca avea un pasaj secret. Ghida are o tentativă de stârnire a interactivității: `care credeți că este ușa secretă? Priviți coperțile cărților, unele dintre ele arată mai ciudat.`
Familia de cercopiteci în fâș foiește ușor stingherită. Cum adică unele arată mai ciudat? Toate cărțile arată al dracu de ciudat.
Copiii încep să scârțâie și vor afară. Singurul lucru care îi mai animă e sala armelor și pielea de crocodil în care e îmbrăcată sabia persană, `care e bre? dă-te făi un pic mai încolo, ce te-ai pus ca o vită în față?`-își mângâie un vizitator consoarta.
Turul s-a terminat. Suntem eliminați, rectal, ca un supozitor netopit, prin ușa de gnom din dosul castelului pe care statul român plătește lunar o chirie de vreo 12-13.000 de euro proprietarului de drept, Casa Regală.
`Al dracului bâlbâitu`, zice un moș, `uite cum face el bani pentru stearpa aia de fii-sa, de la noi.`
Cățărați pe statuile leilor care sprijină balustrade, copii de români zâmbesc către părinții lor care îi pozează, întorcând nepăsători fundul indicatoarelor care imploră publicul să nu se suie pe statui.
Câțiva nemți aruncă monezi în apa havuzului lângă care un grup din Israel face apelul membrilor împăștiați: Rachelaaaaa, Leeevi, Miiiiiiriiii!!!!
Pe bănci, români osteniți deplâng moartea tribunului care a fost mai bun ca Iorga și mai patriot ca Burebista, mai poet ca Eminescu și mai luptător decât Ștefan cel mare și sfânt. Sfânt-sfânt, dar sigur a avut și el păcate mai mari decât tribunul care, ce-a făcut domle? A zis și el niște poezii pentru Elena Ceaușescu, de când e asta o crimă? Dar cât bine a făcut țării, de ce nu zice nimeni?
Pe sub copacii de pe aleea pețiol care leagă Peleșul de mănăstire, țigani rubiconzi vând păhărele cu zmeură și bumerange cu 3, 5 și 8 lei. O băbuță are pe tarabă trenulețe chinezești, biscuiți și măști Anonymus.
Gunoiul a umplut râpa din stânga. Mă uit la copaci și mă gândesc că sunt niște pomi care fac gunoi, înfloresc primăvara cu flori din pungi roz-bleu și apoi, în iunie, coc peturi de 500 și, dacă e vreme bună, chiar de 2 litri jumate.
Când vine toamna, pungile și peturile cad, se strâng la baza copacului mamă.
Și pentru că nu poți să faci o țuică din fructele ăstea de plastic, le lași acolo să se strângă, că de putrezit, nu putrezesc niciodată.

Jeg. Kitschioșenie. Bunăstare de plastic.
Turistul străin își ascunde greu dezamăgirea sub un rictus care mimează acceptarea.
Doamne cât de murdar e!!!
De ce mă mir că nimeni nu strânge nimic?
Când ai un premier penal, un guvern de penali, un parlament de penali, administrații locale pline cu oameni murdari, care s-au învățat să doarmă în jeg, să se facă covrig între leșuri și rahați, de ce mă mir eu că gunoiul va acoperi castelul Peleș, Sinaia, Valea Prahovei, România?

PS. Dacă ar fi fost regele acum aici i-aș fi recomandat să-și făurească o coroană din plasticul strâns și reciclat pe domeniul său. Marea coroana de plastic pentru regele din țara nesimțirii al cărui tribun tocmai e înmormântat cu onoruri militare și focuri de armă. Gunoi băgat în pământ sub gunoi care crește nestingherit deasupra.

Azi sărbătorim ziua în care Will Smith îi bate pe extratereștrii.
Azi sărbătorim ziua în care Lewis Carroll i-a povestit lui Alice Liddell despre Iepurele de Martie, Pălărierul Nebun și cum anumite prăjiturici te pot face mare cât o casă sau mic cât un cap de ață.
Azi ne gândim la descoperirea lui Leo Szilard care a dus la moartea a câtorva sute de mii de oameni la Hiroshima și Nagasaki, tot o prăjiturică numită Little Boy, eu sunt mic, tu fă-mă mare.
Azi comemorăm uciderea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale de către comuniști care credeau că orice țară aleargă mai repede fără cap, doar nu degeaba scrie în Alice în Țara Minunilor: Trebuie să alergăm la fel de repede doar pentru a rămâne în același loc! Dacă doriți să ajungeți în alt loc, atunci trebuie să alergați, cel puțin de două ori mai repede!
Care poveste vă place mai tare?
În 2017 am fost la Yekaterinburg, locul în care au fost uciși țarul și neamul lui. E o poveste cu tâlc pe care o poți pricepe doar dacă știi răspunsul la întrebarea: de ce seamănă un corb cu un birou?

Cum trebuie să mori ca să ajungi sfânt.
Ceaușescu a tăiat curentu sau a făcut metrou, a băgat oameni la pușcărie sau a plătit datoria externă. Iliescu a dat pământul înapoi la țărani, a înfrânt teroriștii, a adus minerii, a făcut ordine în meandrele concretului. Constantinescu nu știm ce a făcut, dar sigur a fost înfrânt de securitate. Băsescu a scăzut pensiile și salariile, tot el a salvat jurnaliștii răpiți în Irak, a vândut flota și a furat până nu a mai putut. Iohannis e nazist, nu trebuie să facă nimic ca să știm că e vândut Vestului și lui Soroș. Monoteismul nostru politic istoric, incapacitatea de a percepe haita, turma, cârdul, gașca, aparatul de partid, este singurul vinovat atât pentru infantilismul cu care alegem pe cine urâm și cui îi facem icoană dar și pentru absenteismul gigantic care e pe cale să ne pălească din nou, începând cu europarlamentarele din mai și până la parlamentarele noastre de la anul.
Nu există teme de campanie, nu se vorbește despre nevoi, despre resurse, despre reforme, se storc coșuri de pe nasul unui idiot-consultant politic care, ce să vezi, a deranjat ambasada Israelului cu niște remarci imbecile.
Nu a mâncat salam cu soia. Se spune că se arde-n dos. Uite cum bea ca un porc din sticlă. Ce dinți stricați are.
Poporul reacționează la povești cu oameni, al cui e ăla ghea, cum întrebau babele privind în urma unui tinerel, pe ulițele Teleormanului.
Al lu actoru ăla de la București, băiat frumos, a învățat prin străinătățuri dar zice ăștia la televizor că e nebun.
Las că mai bine el, că e băiat frumos și tătică-su era frumos. Și acum se ție bine. Mai bine el decât moldovanu ăla cu barbă de zice că e filozof, n-ai văzut ce gras e, sigur mănâncă copilași.
Exact ca noi, rușii sunt incapabili să trăiască pluripartitismul altfel decât prin înghesuirea lui în regulile brutale ale țarismului. Țarul 1 se bate cu țarul 2, au și niște partide, dar hai să fim serioși, partidele ăstea sunt, de fapt, niște case, niște familii, niște neamuri. Noi știm că nu are sens să ne încurcăm cu mulțimi și concepte complexe. Simplificați povestea domnilor că ne pierdem mințile.
Am citit mult despre campania lui Boris Eltsîn din `96 și miraculoasa sa victorie. Strategia: milioanele de bătălii minuscule nu contează, nu suntem o oștire cu mii de oameni răspândiți în teritoriu.
Suntem doar doi oameni, unul bun și unul rău. Și binele învinge.
Cum știi care este binele?
Este celălalt decât răul iar răul e ușor de recunoscut.
Pentru că răul îți ia lucruri. Îți ia banii, copiii, speranța, îți ia liniștea.
Îți dă un singur lucru.
Frica.
Groaza că te vei întoarce de unde ai plecat. Că bolovanul împins sisific în ăștia 30 de ani va primi de la omul cel rău un bobârnac și va trece peste tine, grăbindu-se în vale.
Totul va fi pierdut.
Frica.
Pentru ca Binele să învingă, frica trebuie să fie reală și soluția de a o învinge să fie simplă: votați cu Binele.
El, doar el, poate opri răul.
Sau ea, doar ea, poate să înfrângă răul.
Cunoașteți în acest moment un cetățean dintr-unul din partidele opoziției din România care să preia, carismatic, și nu cer mai multă carismă decât cea a șubrezitului Boris în 96, și să ducă lupta asta.
Eu știu unul singur și nu mai are voie să candideze. Bașca are darul beției.
În loc să ne dăm cu curul de pământ că toți e proști, slabi, imbecili, profitori, nu facem și noi un casting pentru un erou improbabil?
ihttps://en.wikipedia.org/wiki/Boris_Yeltsin_1996_presidential_campaign

Biserica are ceva de sediu de bancă, o încropeală de plăci de marmură maro lucioase lipite în grabă cu ciment, proporții greșite, ca într-un desen de copil care face veverița cât copacul și capul vânătorului de 8 ori mai mic decât cizmele.
Cepele aurii de pe cupolă, cinci, strălucesc optimist-absurd de la depărtare. Întregul peisaj are ceva de Brobdingnag. Clădirile sunt prea mari ca să pară cochete, delicatețea detaliilor dispare în dimensiunile XXL ale acestui oraș generos cu lățimea, înălțimea și lungimea.
Ușile Bisericii clădite pe sânge (așa aș traduce Church on Blood) sunt închise. De undeva de jos o voce de bărbat urmată de un cor de femei înalță un imn ca pe-un balon meteorologic, cântecul trece printre femeile cu broboade care împletesc coroane, pe lângă statuia țarinei cu mâna ridicată, încremenită într-o veșnică și imposibilă încercare de a se feri de gloanțe, mă ia de braț și mă duce în subsolul bisericii unde este capela în care sunt desenați toți, Nicolae al II lea, țarina Alexandra, copiii Olga, Tatiana, Maria, Anastasia și Alexei, toți cu fețe prelungi, ochi mari și aura galbenă în jurul capetelor, ca și cum le-ar fi așezat pe niște perne în formă de farfurie.
Aici au fost omorâți, în beciul casei Ipatiev dărâmată în 1977 de Boris Eltsîn, șeriful de atunci al partidului comunist din Yekaterinburg care, apropo, s-a chemat Sverdlovsk după numele unui lider bolșevic despre care se spune că a ordonat uciderea familiei Romanov. De ce a dărâmat casa? De teama pelerinilor care își făceau drum an de an, din ce în ce mai mulți ca să aprindă o lumânare în locul în care neamul țarului a fost stins. Ar fi trebuit să demoleze întreaga stradă, să construiască o unitate militară, un reactor nuclear, un puț care să te scoată pe partea ailaltă a pământului, taman în Kentucky.
Pelerinii au continuat să vină și, după 1991, autoritățile libere și independente au decis să construiască urâțenia asta de biserică și să îi canonizeze pe Nicolae, Alexandra și copiii lor, să le pună farfuriile aurii sub cap de parcă asta ar șterge asasinatul.
O femeie dă cu T-ul pe hol, e un ușor miros de clor amestecat cu tămâia care iese din beci însoțită de vocea preotului și mormăielile enoriașilor.
Azi, pe 16 iulie, se fac 99 de ani de când Romanovii au fost ciuruiți și ecaterinburghezii, foști sverdlovskezi mănâncă înghețată și vată de zahăr și se dau cu șalupe nervoase pe apa Isetului. Șalupele accelerează, fac opturi, fetele țipăăă, aaaaaa, cum au țipat și Olga și Tatiana în fața plutonului de execuție, a lui Yurovsky și Nikulin și Ermakov, dar strigătele nu trec de samba care urlă din boxe pe terasa centrului Eltsîn, clădirea care conține muzeul dedicat lui Boris, primul președinte ales de ruși în peste 1000 de ani de existență.
E făcut din banii statului muzeul, inaugurat în 2015, a venit Putin și Medvedeev să zică două vorbe și să se bucure de opera lui Ralph Applebaum Associates, probabil cei mai buni designeri de muzee din lume.
Și aici, în răcoarea unui veșnic început, Boris Eltsîn ne este arătat pe rând dizident, înfruntând partidul, ca un Constantin Pârvulescu epuizat de apăsarea propagandei gorbacioviste. Apoi Făt Frumos, așezându-se curajos în fața balaurului pucist din august 1991, băgându-l pân la țâțișoare în pământ în cele 3 zile de epică bătălie de stradă, apărând Casa Albă și firavele mlădițe ale democrației. Apoi e președinte, reformator, privatizator, fiu îndurerat de moartea mamei, tată înduioșat de soarta poporului care încă nu înțelege că înainte de zori trebuie să treacă lunga noapte a tranziției.
Și apoi vine un nou octombrie, luna revoluțiilor rusești. E 1993 și Boris cel gras și alb, un munte în viscol iernatic, trebuie din nou să lupte, tancurile sunt iar pe stradă, baricadele împart poporul în cei care se uită înapoi și cei care privesc înainte. Binele învinge și de această dată dar nu e ușor să fii erou, nu e ușor cu oamenii ăștia să nu îți crape inima.
În ultima cameră e biroul lui Boris, original, adus de la Kremlin, cu telefoane și busturi de bronz, așa cum era decorat în 31 decembrie 1999 când l-a rugat pe Vladimir Putin să aibă grijă de Rusia apoi s-a suit pe balustrada istoriei și a sărit karenian, într-un elegant echer, în apă.
Bravo Ralph Applebaum. Este probabil cea mai spectaculoasă expoziție din lume, o operă de artă, o rescriere copioasă a istoriei, un machiaj impecabil și un montaj strălucit care reușesc să facă pepenele să pară șurubelniță și ursul să fie identic cu o cutie de cremă de ghete.
Totuși, e imperfect. Lipsește ceva.
Capul pe farfuria aurie.
Canonizarea lui Boris, primul președinte al rușilor într-o mie de ani.
Bag seama că pentru asta trebuie să fii dus într-un beci, așa cum puciștii din octombrie 1993 își propuseseră. A câștigat atunci 6 ani de președinție dar a pierdut veșnicia.
Niciodată Eltsîn nu a avut viziune.
Niciodată.

Am citit de curând prezentarea unei companii. Cu litere bolduite, corporația (de fapt un băiat cu vestă, coșuri și cămașă Braiconf) și-a declarat misiunea care era, nu cum ar crede orice om întreg la minte, să facă bani pentru acționari.
Misiunea companiei de produse de igienizat baia și bucătăria era să propăvăduiască poezia lui Yeats, să aducă pacea în Teritoriile Ocupate și, în general, să salveze sufletele celor care curăță faianța cu produsele corporației.

Când am citit misiunea, m-am gândit la oameni și cum își pun ei în pantofi socluri de minciuni care să-i facă să pară mai înalți.
Nimeni nu se încurcă defel cu eufemisme, sărând gros slana cv-ului cu superlative: doctor, expert, analist, guru.

Ca orice hoț care știe să miroasă un alt hoț, oamenii care au tocuri înăuntrul pantofilor, se prind imediat când văd un alt cetățean clătinându-se în mersul lui nesigur pe vârfuri. Hoțule, impostorule, ce treabă are tix-ul cu The center cannot hold?
Huo!!!, se reped unul către altul impostorii, dar nu se apropie, rămân la distanță scuipând și arătându-se unul pe altul cu degetul, atenți ca răsuflările iuți care le țâșnesc din nări să nu-i dărâme.

Văd din ce în ce mai des genul ăsta de oameni. În mod ciudat, 90% dintre ei sunt bărbați.
Un reporter de radio fără merite, talent sau cultură care și-a declarat misiunea de a le spune colegilor de presă că fac interviuri de rahat.
Un băiat cu studii afară care, în goana lui de a fi de toate, de la secretar, la scriitor, apicultor, traducător, a uitat că nu este nimic.
Un alt domn care confundă confuzia cu geniul, crezând că trei cărți citite te fac expert, care nu are nicio problemă să vorbească despre orice, de la bucătărie peruană, la arta caligrafiei sau cum să compui o simfonie pe telefonul mobil.

Și atunci mi-a picat fisa că suntem victimele mamelor acestor bărbați, mame care i-au crescut strâmb, care i-au pus să care ghiozdănele pline cu bolovanii așteptărilor lor. Misiunea și viziunea mamelor corporații.
Să o faci mândră pe mama, nu contează cum.
Și băieții ăștia, cocoșați de dorințele mamelor care i-au cumpărat cu biciclete, telefoane, blugi și bani de droguri, au început să mintă: da mamă, normal că am făcut, da mamă, desigur că nu fumez, da mamă, bineînțeles că am fost la meditații și vorbesc perfect germană și visez fizică și sunt beton la drept comercial.
Și apoi au început să creadă minciunile lor.
Și cum să-i explici tu reporterului mediocru că e mediocru când el s-a mințit 20 de ani că este cel mai bun și doar restul lumii se încăpățânează să nu vadă asta?
Cum să îi spui confuzului că nu poți să vorbești despre balene doar pentru că ai citit Moby Dick când aveai 12 ani și nici fostului student la Copenhaga că nu este cu nimic mai cetățean european decât tanti Gina din Vaslui care culege căpșuni lângă Alicante?
Nu poți.
Înconjurați de frustrați, impostori și mincinoși, sperăm că va apărea într-o zi un brand a cărui misiune este să oprească mamele de băieți să își mutileze copiii.

Am scris postul ăsta acum 2 ani.
Mama își iubește băiatul.
Băiatul ei este lumina ochilor ei.
Este bucuria mușchilor ei faciali.
Este șlagărul care îi gâdilă urechile.
E mândră de el, că seamănă cu ea, isteț, descurcăreț, frumos, curtenitor. Toată lumea o felicită pentru cât de bine l-a crescut, pentru manierele lui extraordinare, pentru bunul lui simț.
Mama ar face orice pentru băiatul ei. Și ar vrea ca și noi, ceilalți, să facem orice pentru băiatul ei. De exemplu, tu ar trebui să ai grijă ca el să își ia pastilele, că știi că el e bărbat și știi cum sunt bărbații, uită să-și ia doctoriile. Și tu ar trebui să îi ții banii, că știi cum e, el e bărbat, nu se descurcă cu banii. Și tu ar trebui să ai grijă să mănânce, că știi cum sunt bărbații, dacă nu le dai să mănânce, ei nu mănâncă.
Niște handicapați.
Niște retarzi.
Niște pierde-vară.
Icoana băiatului mamei s-a crăpat pe mijloc.
Nu are serviciu băiatul și dacă totuși are unul, nu are serviciul pe care l-ar vrea mama. Nu are casă băiatul și dacă totuși are, nu stă în locul în care mama ar vrea să stea. Nu are gusturi la femei băiatul. Și dacă totuși găsește o femeie de treabă, atunci e doar norocos și norocul lui va dispărea mâine-poimâine.
Bietul băiat. Niciodată expulzat total din burta mamei, o sarcină extrauterină care continuă să se bălăngăne între picioare, încurcând părintele la mers.
-Dar doamnă, fiul dumneavoastră știe să-și ia pastilele, e isteț.
-E isteț pe dracu, ascultă-mă pe mine, nu se descurcă deloc. Îți zic, nu am încredere să îl las să facă nimic. Nu seamănă cu mine. Cu taică-su e leit. Împiedicat, capul în nori. Dacă nu aș fi eu, i-ar fi mâncat pe amândoi șobolanii.
Cândva un brav spermatozoid a reușit să fecundeze un dârz ovul. Să dea Dumnezeu să fie sănătos, atât îmi doresc, și-a spus tânăra mamă. Apoi, încet-încet, pe lista de rugăminți adresate lu Ăl de Sus au intrat: să fie cuminte, frumos, deștept, calm, ascultător, descurcăreț, să aducă note bune, să facă bani mulți, să fie mereu disponibil, să nu bea, să nu se drogheze, să nu aducă femei acasă, să găsească una cu bani, să nu semene cu tac`su, să nu voteze cu Nicușor Dan, să nu dea banii pe prostii.
Dezamăgirile se divizează ca o celulă isterică de cancer și mama spune: cine m-a blestemat pe mine să am un copil ca tine?
Mama.
Își iubește băiatul, e lumina ochilor ei, bucuria mușchilor ei faciali, șlagărul care îi gâdilă urechile. Doar că nu îl respectă.
Și nu crede că poate să facă nimic. Nici măcar să își ia pastilele.
Cu picioarele rupte de tiranica iubire maternă, băiatul își ia locul pe trotuar, alături de ceilalți mutilați care așteaptă cu mâna întinsă să primească niscaiva iubire.
-Suntem șapte frați acasă și niciunul dintre noi nu semănăm cu mama. Dați-ne și nouă un picuț de lăv!

Am terminat de vopsit, zugrăvit și făcut curățenie. Nu pot să îmi strâng palma mâinii drepte, degetele sunt coapte și dacă le îndoi, pleznesc.
Taică-miu spune: ce noroc ai avut anul trecut cu zugravu, ți-a luat doar 4000 pentru muzeu traiului în comunism. Acum, știu pe cineva, e drept că are bani, e directoare la o companie de transport, i-a cerut meseriașu 15.000 de lei ca să-i facă un apartament de 2 camere, 50 de metri pătrați.
E clar că trebuie să trec prin reconversie profesională. Din scris nu am cum să trăiesc. Din publicitate, la temperamentul și caracterul meu îndoielnic, nici atât.
De 3 luni muncesc în zadar, scriu proiecte, concepte, scenarii, fac rime, șpagatu între verbe, flori, filme sau băieți, muzică sau interpreți.
Inutil.
Munca mea se scurge în nisipul flămând al pixelilor. Nimic nu se aprobă sau se aprobă pe moment, apoi câte o duduie de la marketing care are un văr vatman care s-a făcut copywriter, zice că știe ea mai bine cum se face treaba. Virusul ăsta atacă modestia mai grozav decât plămânii, toți sunt pricepuți: măi, românul vrea să uite ce-a fost și să se simtă bine.
Pesemne că eu sunt ungur, d-aia nu înțeleg nevoia de uitare.
Cât am dat cu peria pe pereți am avut satisfacția de a vedea că schimb ceva. Sub ochii mei, dispărea tristețea bătrânei vopsele, faptele mele aveau consecințe.
Poate că asta e problema noastră ca generație trăită în vorbe și gânduri fugare, aruncate pe internet. Nu răspundem pentru ceea ce spuneam ieri, suntem inconsistenți și ne topim existențele ca niște fulgi care pică pe asfaltul turnat peste o conductă de apă caldă.
Nu e un fenomen care ni se întâmplă doar nouă. Însă la noi este amplificat de trauma națională a comunismului. Un popor violat sălbatic în copilărie care vrea să uite. Tot.
Și care, astfel, e condamnat să repete greșelile.
Anul trecut pe vremea asta, după ce un zugrav mi-a luat doar 4000 de lei pe renovare, am deschis Muzeul Traiului în Comunism. Cu totul nu am avut mai mult de 10 români turiști. E sinistru, mi-au zis ei.
Sinistră nu este decât frizeria asta în care ne bulucim cu toții, fericiți să ne lungim bretonul îndeajuns de tare încât să nu mai vedem realitatea.

Am scris asta anul trecut, pe vremea asta.
Ai mei au o lampă din fontă, construită în uzina Tractoru de un verișor de-al lu taică-miu, pe șustache, în 68, un revoluționar și el exact ca cei 11 milioane de frați francezi greviști, make lamp not consumerism. La lumina lămpii ăsteia am citit Andersen și povești arabe, Cianură pentru un surâs și Ocolul Pământului în 80 de zile, apoi Papillon și Anna Karenina și, cândva prin 92, pentru că i se rupsese abajurul pe care omul de la Tractoru nu știu de unde îl luase-un carton găurit, rulat în trunchi de con, cu bordură de ață albastră ca ochii blondei din ABBA-maică-mea l-a acoperit cu o pânză colorată turbat, a cusut pânza nervos-vopsită peste cartonul găurit și lumina a încetat să mai iasă curată dar mie nu mi-a păsat, nu mai aveam nevoie de lampă pentru că mă uitam la televizor, nu mai citeam, dar uite acum, când am deschis Muzeul Traiului în Comunism, aveam nevoie de o lampă și nu am găsit nimic la târgul de vechituri căci oamenii au aruncat de mult timp lămpile vechi ca să facă loc lămpilor noi așa că i-am spus lu taică-miu să-mi dea lampa din 68, făcută din piese de tractor și el mi-a zis: vorbește cu mă-ta și eu așa am făcut și maică-mea mi-a zis că ea vrea o lampă de colț că nu poate să citească la lumina din plafon, nu pentru că ar fi prea slabă ci pentru că nu îndeamnă la citit dar, ce să vezi, a găsit ceva ce îi place și merge și cu mobila, sculptată, cu un abajur enorm, ca o crinolină victoriană și eu am mers cu ei la târg să cumpăr lampa cea nouă care se voia veche, lampă de conac, de casă unde locuiesc cărți legate în piele de vițel și bibliotecile cresc pe perete atât de înalte încât zăgani le dau târcoale și de jos par niște vrăbii, dar hei, de ce au murit tinerii la Revoluție dacă nu ca tu, 30 de ani mai târziu, să citești memoriile prințului Sturza în sufrageria din apartamentul din blocul meschin, comunist, la lumina unei lămpi burghezo-moșierești care costă 600 de lei plătiți țiganilor care vând mobilă în târg și care spun că îți aduc ei lampa mai târziu, după 2, sună înainte dar ce mama dracului fac nesimțiții ăștia, de ce nu sună, de ce nu sună, să vezi tu că nu o să ne mai aducă lampa, să vezi că am dat banii aiurea, ce mă fac?, maică-mea se perpelește în bucătărie, îi vine să plângă, Mikiiiii, fă ceva, sună-i pe țigani, nesimțiții nu ne mai aduc lampa!, liniștește-te femeie, am luat mobilă de la ei, sunt oameni de cuvânt, sună-i măi omule că uite că nu mai vin, e 2 jumate, nu au dat un telefon și atunci taică-miu, ca să scape de gura ei, sună și oamenii zic că acum au plecat, în 7 minute sunt în fața blocului și maică-mea se mai liniștește puțin dar tot bombăne că sunt neserioși și când sună interfonul îi spune lu taică-miu de 6 ori să îi întrebe dacă funcționează lampa și eu atunci îi spun: și ce crezi că o să-ți răspundă și ea nu mă aude că ea nu mă aude niciodată, un ciudat caz de surzenie, să nu-ți auzi copilul și taică-miu desigur că nu întreabă nimic, eu iau lampa de burghezo-moșier, e grea, mai grea ca viața de femeie în Arabia Saudită, și taică-miu ia abajurul și urcăm așa scările, șontâc și mă gândesc că fac hernie, simt că îmi pocnește ceva în mine dar urc scările cu lampa și o așez în colțul de unde cea veche a fost evacuată, bag ștecherul în priză, butonul de închis-deschis este pe ștecher, priza e după canapea, deci când aprinzi sau stingi lumina trebuie să muți canapeaua, ce bine că nu merge lampa, CUUUUUM, nu merge lampa, Miki sună-i, trebuia să le spui să urce să o testăm, sună-i pe nenorociți, e clar că știau că e stricată, Alooo, Nico, măi fată, eu am cumpărat lampa nu pentru decor și nu merge, da, aham, bine, hai că schimb priza, închide telefonu și aduce un prelungitor, tot nu merge, futu-ți Dumnezeii mă-tii!!!, înjură taică-miu și se apucă să desfacă pe bucăți lampa burgheză care se încăpățânează să nu dea lumină, cum Cristoșii mă-sii să am ghinionul ăsta!!, nebunule, nu mai înjura, treci la masă dar sună-i și spune-le să vină să o repare, Alooo, Nico, nu merge, am schimbat priza, nu știu ce anafura mă-sii are, da, electrician, când?, cum adică săptămâna viitoare?, când?, cum să aștept atât?, nu, vino mâine și repar-o sau dă-mi banii înapoi, ce-a zis?, maică-mea își frânge mâinile lovită, ce-a spus ordinara?, că trimite electrician mâine, fantastic, fantastic, viața îi refuză bucuria unei lămpi burghezo-moșierești care să înlocuiască oroarea din fontă, de ce au murit tinerii la revoluție?, taică-miu aduce o șurubelniță, desface alte bucăți din lampă, poate că acum e mai puțin grea, poate că avea o bucată de antimaterie înăuntru, înjură mărunt, înghesuit, și meșterește el, neîndemânaticul, el, omul care nu a făcut nimic pentru casă, el, bărbatul incapabil, rușinea blocului și desface ștecherul și descoperă că un fir era desprins și zice: ahaaaa!!! și îl lipește și apoi bagă lampa în priză și becul se aprinde și strigă victorios: maaa-maaa!!! și maică-mea apare în ușă și spune: bine că s-a rezolvat și eu spun: nu s-a rezolvat, taică-miu a reparat-o și maică-mea spune bravo și apoi dispare pe ușă și taică-miu spune că așa e el, trebuie să rezolve problema și nu poate să se oprească decât atunci când totu merge perfect, îi sun pe oamenii ăia să-i liniștesc că totu e ok, spune el și maică-mea aude și zice: de ce să-i suni, lasă-i să se perpelească, în definitiv e vina lor, cum să fie vina lor?, era un fir desprins, îi sun, lasă-i dracu de țigani, ascultă și tu odată de soția ta! și uite așa în ciuda luminii care iese pe sub crinolina victoriană care ar fi trebuit să locuiască într-o casă boierească, în camera din apartamentul muncitoresc coboară întunericul.
Trebuie să pregătesc o urmare la Să nu râzi :((, ceva care să se cheme După plâns vine râs dar și ăsta doare.