Pe marginea drumului, îngheață în spatele câte unui zid de flori femei cu părul strâns sub broboade. Nu știi că sunt femei, dar baticul îți spune asta, bărbații ar avea băști sau căciuli, nu se văd forme de sub șubele gri, umbre ale nimănui, marcând traseul fără soare către București. Florile sunt îngrijit cuprinse de plastice, puse în vaze, lalele roșii și galbene, narcise și zambile. De unde le-or fi luat, sigur e un distribuitor care oprește la poarta țăroșenilor care vând must și cartofi din Balotești și Ciolpani și le face un preț bun. Dacă nu le dau până diseară, mâine le mănâncă vaca.
Femeile care vând flori în ploaie nu par să știe că vând flori. Femeilor care vând flori în ploaie nu le-a dat nimeni mărțișor de dimineață și nimeni nu le-a urat o primăvară frumoasă. Ar fi putut la fel de bine să vândă făcălețe, de ziua aluatului național. Ar fi putut la fel de bine să vândă mâncare de pisici, de ziua mieunatului carpatin.
Am vorbit cu un prieten despre feminism, sexo-marxism, -ismurile create în laboratoarele de alintaromă și fainoșag, unde ni se spune ce trebuie să simțim și când și de câte ori.
Femeile de pe marginea drumului nu mai știu să fie femei, d-apăi să primească o floare. Ele sunt mame, gospodine, agenți economici, persoane fizice autorizate. Ele dau flori copiilor lor care merg la grădi sau la școală, dar floarea nu e o floare, este o bifă, alergi ca să poți să rămâi pe loc.
E o tristețe imensă în primăvara asta care a încetat de mult să fie altceva decât un anotimp, devenind un citat din, ce în ce mai scobit și artificial, al renașterii și feminității.

Mai jos, o bucățică din Să nu râzi :((, o carte-nemărțișor pentru toate doamnele și domnișoarele care este ele.

— Las’ că o să ajungi şi tu mamă. Îţi doresc să ai parte de copii la fel de răi şi neobrăzaţi cum aţi fost voi, mi‐aţi mâncat zilele, m‐aţi îmbătrânit. La 43 de ani sunt o fosilă.
Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume.

Luna martie are gust de lipici, steluţe, carioci, un ţiuit constant, tinitus, vocile ascuţite ale copiilor care recită poezii dedicate mamei.
— Mama, e bine? mă opresc din spus poezia captivă în cerculeţul desenat cu cretă unde vrăjitoarea cea rea nu mă poate ajunge cu blesteme. Am patru ani, îmi frâng degetele grase, cu unghii roase, e bine?

Am făcut‐o de ruşine oare? Nu?
Sunt sigură că ceva nu o să fac bine.
Mily dă din cap cu un zâmbet uşor stânjenit. De ce m‐am oprit, oare nu mai ştiu versurile? Cu cine oi semăna atât de uitucă, ea la vârsta mea era iute de minte.
Sala râde, nici nu mai contează că m‐am blocat, disperarea mea nu este înţeleasă de MAME. Eh, ai uitat poezia, de ce nu mă mir că nu eşti în stare să faci nimic bine?

De ce aş vrea să fiu mamă?
Nu vreau să fiu mamă.
Nu mi‐am dorit niciodată să fiu mamă. Am făcut trei chiuretaje. Trei.

Nu sunt foarte inteligentă, ştiu. Nici foarte chivernisită. Dacă eram mai gospodară, puneam nişte bani deoparte pentru un sterilet şi nu‐mi mai păsa de ciclu, pastile, prezervative, alcool, noduli la sân, cancere sau ce dracu’ oi avea.

Orice numai să nu fiu mamă.

Nici mătuşă nu aş vrea să fiu. Sper ca Vlad să nu mă pună în situaţia asta oribilă în care să trebuiască să mă pre‐ fac că îmi plac copiii şi să fac complimente vreunei viţici care a vrut să‐şi împlinească destinul biologic. Am citit undeva asta.

Împlinit destinul biologic.
Dă ovulul şi apoi mori.
Nu pare deloc genul lui Mily de ieşire din scenă.
Mai degrabă, dai ovulul şi apoi demonstrezi că nimeni, dar absolut nimeni nu este în stare să crească puiul aşa cum o faci tu. Rămâi, demonstrezi nu numai unicitatea şi expertiza dumitale în crearea de oameni, ci şi superioritatea de netăgăduit faţă de restul persoanelor care se consi‐ deră mame.

Ele nu ştiu să şteargă cum trebuie la cur.
Nici să spele copilul pe dinţi.
Habar nu au să împletească părul în codiţe spic.
Şi nici să îi îndese în gură lu’ ăla mic iaurtul cu pâine.
Mily e MAMA. Ea ar fi trebuit să joace în locul Margaretei Pâslaru în film, arată chiar mai bine decât Margareta.

Tu eşti cea mai frumoasă mamă din lume.

Oare câţi dintre noi, copiii speriaţi care desenam cu pastă de dinţi floarea ghiocelului pe felicitarea de 8 martie pentru mama, oare câţi dintre noi credeam că mama e cea mai frumoasă din lume?

Eu, oare, credeam?

Gunoi fugit din container, gunoi pierdut din găleată, gunoi părăsit la marginea drumului de oameni curați, care nu suportă gunoiul, gunoi aruncat pe geam, din mersul mașinii, gunoi aruncat pe geam, de la etajul 5 sau 1 sau 8, gunoi luat de vânt, se știe că vântul se plictisește repede, și lăsat 30 de metri mai încolo, în crăcile unui copac.
Curvele de pe DN 1 sunt plantate în mijlocul unor poienițe de gunoi.
La mine în curte e altfel de gunoi, gunoi strâns de vecinu sub prelate, sub foi de plastic, și-a clădit un templu de lemn sub care strânge gunoi. Gunoi cu viitor. Gunoi reciclabil. Gunoi donator de organe.
Nu chiar gunoi.
Gunoiul se lăfăie pe marginea drumului spart care ține malul Vedei.
E mult gunoi, dintr-acela pe care îl lasă în spate 5000 de refugiați în goana lor spre generosul cârnat bavarez. Mă uit la gunoiul mănos, mă uit cum huzurește printre brazdele ogoarelor părăsite. E nesimțit gunoiul, nesimțit ca oamenii care l-au lăsat în urmă, memento al urii față de orice nu este al lor. Câmpul? Nu e al meu. E al lu vecinu. E al lu primaru. E al lu statu.
În sate, în fața bodegilor fără nume, pe mese acoperite cu mușama înflorată, tac sticle de bere goale. Altele se sting acum între buzele oamenilor. Îmi amintesc de un cătun din Transilvania, nu îi mai știu numele, unde țăranii strânși la birt dădeau peste cap halba de bere și apoi, fără să se întoarcă, o trimiteau peste creștet, în spate. Jap, zdrang, zbang.
Pe jos crescuse un covoraș de sticlă.
Ecologic. Nu plastic d-ăsta de nu moare niciodată ci grăunțe de nisip primordial topit și împreunat într-o îmbrățișare nucleară.
Într-un sat, Pietrișu, gunoiul nu e din plastic ci din piatră și are forma unui hibrid turbat de castel butaforic și biserică reformată. Acoperișul trimite un șpiț unui nor c-un vârf ascuțit la 23 de grade. Mai sunt alte două turle mai mici, în V-uri înguste, iar pe schele robotesc niște muncitori care sunt orbi la urâțenia pe care o construiesc.
Oroarea e a unui cămătar care are depozit de materiale de construcții, mult cash și mulți clienți analfabeți sau miopi care nu au citit fine printul care spune că, de ți-oi lua 1600 de lei sau 6000 de lei cu împrumut de la el, de nu poți să plătești, îți ia casa.
Cum îl cheamă bre pe nenea ăsta, cămătaru?
Na că nu-mi amintesc, da-l știe tot Teleormanu..
Înfricoșat de blestemele amărâților păcăliți, cămătarul își face biserică.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare.
Plasma, canapeaua sau spitalizarea lu bunica golește casele și satele de oameni. Îi trimite pe câmp cu tot cu gunoiul lor sărman. Cu pungi, sticle, trențe și fiare. Apoi oamenii se risipesc.
Gunoiul lor însă rămâne, răvășit de câini hoinari, de bursuci coțcari și de vânturi rebele.
Luați pe sus de tornade insolite, refugiații ajung în Oz. Sunt desculți însă și geaba pocnesc din călcâie. Nimic nu îi mai poate întoarce acasă, la mușamaua înflorată pe care tac beri ieftine.
Mă rog să ningă 12 zile încontinuu. Mă rog să vină o alunecare de teren sau o inundație biblică. Mă rog să se crape pământurile și resturile vieților mărunte spulberate de dorința de a avea o canapea, plasmă sau proteză dentară nouă, să dispară.
Mă rog să crească porumbul mare, rapița, soia și vița și să acopere gunoiul.
Mă rog în zadar. Cine dracu să mai cultive pământul?
Și cât de mare să crească porumbul ca să acopere mutația creștină născocită de cămătar?
Mă rog să vină un cutremur care să dărâme biserica din Pietrișul.
Dar Dumnezeu nu mă aude. Dumnezeu stă la o bere cu sătenii care nu au poftit la plasme, ci doar la o bere.
Dumnezeu nu vrea bătăi de cap.



Ai mare grijă ce-ți dorești.
Când eram mică, nu-mi doream decât portocale. Sau bicicletă. Sau pantofi pe care să nu îi fi moștenit de la frate-miu.
Până nu pui o gheată în picior, nu poți să apreciezi libertatea.
Oamenii desculți sunt zidiți în nemișcare și nu văd floarea, nu simt parfumul trandafirilor primiți în dar. Se imaginează sângerând pe ghimpii de pe tulpinile lor.
Ca să faci un popor să înțeleagă o metaforă, trebuie să-l încalți.
Deși am fost conduși de un cizmar, noi tot ne târșâim picioarele reci prin glodul înghețat.
Am stat de vorbă cu o doamnă ieri, 41 de ani, 1 copil. Din Iași.
Divorțată.
Alcoolică. Funcțional-alcoolică, genul care merge la serviciu, la stat, te ceartă, îți cere dosar cu șină, ia șpagă, se-nmoaie când primește flori cât să te ardă dată viitoare că i-ai adus o cutie de bomboane, în loc de o brățară sau 4 metri pătrați de gresie.
Apoi merge acasă și rade o sticlă de vin uitându-se la telenovele turcești.
O desculță.
Ar putea să se încalțe, dar e mai important să își facă botox. În definitiv, de după geamul ghișeului, nu se vede că are călcâiele pline de pământ.
Bărbatul ei a fost un ticălos, nu a avut noroc ca Dinuleasca, nu a primit destul, ca Pițiponeasca.
Și-a dorit doar să aibă o familie, copilul ei să primească ceea ce ea nu a primit. Să nu îi lipsească nimic.
Altfel spus, să aibă totul.
Când îți dorești totul, riști să fii dezamăgit.
Doamna este dezamăgită. Și vrea răzbunare.
Ai mare grijă ce îți dorești.
Privind înapoi cu mânie, uită că soțul a angajat-o în primul loc de muncă.
Privind înapoi cu mânie, uită că soțul a tras sfori să intre în al doilea loc de muncă.
Sau poate pur și simplu, e mioapă. Nu vede la distanța celor 16 ani care au trecut de la Isaia dănțuiește, cei 15 ani de la cina aia cu nenea de la ANAF căruia i-a fost prezentată, juristă, ambițioasă,
A luat jobul, 1500 de euro pe lună plus sporuri. A rămas gravidă. Când s-a întors după 1 an jumate, a vrut postu de șefă. L-a primit, mai mulți bani, casă mai mare, petreceri mai multe, mai mult alcool.
Viața s-a scurs în zgomot de sticle rostogolite pe gresie, crize de bilă și bocete în bucătărie, copilul pitit după ușă.
Soțul a plecat cu una mai tânără. Cu una mai tânără înmulțit cu 78.
Doamna divorțată a plecat cu vinul roșu. Și cu vodca. Și cu uischiul.
Copilul s-a mutat cu taică-su.
Acum e singură. Când e trează, vrea să fie tânără.
Și să nu mai aibă picioarele reci.
Ba nu, vrea să fie copil. Să aibă tot ce are fiică-sa. Portocale, bicicletă, pantofi. Un tată.
Apoi își aduce aminte că vrea și răzbunare.
Ai grijă ce-ți dorești.
Trăim învârtindu-te în cerc până facem șanțuri, dorindu-ne, dorindu-ne, dorindu-ne, până când confundăm dorința cu acțiunea.
Ce ai vrea să-i faci soțului?
Să sufere.
Da. Dar cum?
Nu știu, să-i iau banii.
Și după ce îi iei?
Merg mai departe. Îmi trăiesc viața, îmi cumpăr un yacht.
Dar o să fii bătrână.
Dar o să fiu bogată. Și el sărac și umilit.

Mă uit la ea.
O viață petrecută cu un fierăstrău în mână cu care și-a tăiat în 7 inima.
Ai grijă ce-ți dorești.
Rămâi la portocale, pantofi și bicicletă.



Aveam un radio mic, paralelipipedic, din care vocile cădeau ca niște cuburi de gheață pe linoleul bucătăriei. Ne mutasem în decembrie 1980 la blocul plin de moldoveni. Moldoveni, suspina maică-mea, nu îi plăceau moldovenii, prea mulți, veniți cu sârma, neoameni cățărați pe trenuri ca rugina.
Radioul umplea permanent casa de voci, teatru, meciuri, știri, șlagăre în devenire. Zilele erau egale, urai moderat aproapele.
Ăștia de vorbeau, o făceau că au gura mare.

Defect.
Se spuneau bancuri și se juca remmy.
Nu îmi amintesc de 21 februarie 1981.
A fost o zi în care probabil am mâncat la fel de prost ca în alte zile și mi-a fost la fel de frig ca în alte zile.
Nefericire servită fără cartelă. Căci pe vremea aia nu introduseseră încă sistemul cartelei.
Ai mei au comentat prin casă, acum 40 de ani: atentat, Europa Liberă, au vrut să-i omoare.
Și-au căutat-o ăștia de la EL, i-a mâncat în cur să vorbească despre tovarășu.
Poporul se pregătea de Marea Îndurare, se dădea încet, se bucura de conservele cu carne chinezească, de măsline, de borcane cu scoici.
Un terorist cunoscut a fost plătit de statul român-din banii alor mei-să ucidă niște jurnaliști.
Au fost oare neliniștiți? Părinții mei, mă gândesc dacă ei au fost neliniștiți când au auzit că niște jurnaliști au fost răniți într-un atac cu bombă la Munchen.
Nu știu. S-au gândit că trebuie să plece din țară? Și-au făcut un plan de rezistență?
Habar nu am.
Carlos a pus o bombă și suflul ei nu a mișcat bretonul moralității poporului român.

Cine se joacă, nu-i așa, cu focul, va fi ars.
Nu și dacă ești ignifug ca generalul Pleșiță, omul care a instrumentat atacul.
Carlos, teroristul care a pus bomba la EL, a spus despre Pleșiță:  „Era un om de treabă. Ţineam la el. Era mare băutor, să ştii. Ne hotărâserăm să vorbim deschis unul cu celălalt. Ne plimbam în parc ca să nu fie microfoane în preajmă. Ne înţelegeam greu pentru că nu vorbea bine ruseşte. Dar l-am considerat un tip de toată isprava. De ziua mea mi-a făcut cadou două puşti de vânătoare sovietice. Lucrul acesta m-a impresionat. Era ca pe vrema lui Che Guevara. Ne făceam cadouri reciproc. În spiritul latinităţii. Mă simţeam ca acasă. A fost bine”.
A fost bine și nu a fost rău pentru nimeni. Vreodată.
Măgureanu a promis să facă lumină. Îîîî-hâââmmmm.
Ai mei au îmbătrânit odată cu blocul, cu beciurile și instalația electrică.
Carlos e mort. Pleșiță și Pacepea și Iulian Vlad sunt morți.
Gurile mari sunt închise cu același nesaț.
Dar nimeni nu mai cheltuiește 1 milion de dolari. Când poți să cumperi un post TV cu banii ăștia, hai două, de ce să-ncerci s-omori un fraier cu helancă și microfon?

E vineri seară, când românii care au talent și croații, kirghizii, bulgarii și bielorușii care au talent, îl urcă pe scenă sub privirile uimite și exprimările pline de imaginație ale juriului: oooo, iete, băi, fra-teee!!, incredibil.
Ar fi mai cinstit să spună: să moară ce-am pe casă, te caci pe tine, să moară Romeo, dar nu despre sărăcia de alimentară comunistă a vocabularului angajaților PROTV vreau să vă vorbesc.
E vineri seară într-o săptămână care nu mai are de mult 7 zile ci 11, uneori luni-luni, marți și după aia vin 8 zile de vineri, scurte și înnecate în ștauri către ceva, casă sau mall sau Sinaia sau Mega Image.
Vreau să vorbesc despre o zi de vineri specială. Una din zilele de vineri care mi-au amintit de o zi de marți de acum 8 ani, când am mers în Teleorman, la bunică-mea.
Am stat la masă, am băut țuică și unchiu Marian ne-a spus că el vrea monarhie (maică-mea a aprobat). Și ne-a mai spus că cel mai mare rău care i s-a întâmplat României este Ion Iliescu (din nou maică-mea a aprobat) și că i se rupe de Roșia Montana (maică-mea a fost neutră).
Marian avea probleme mai presante acasă la el, în Teleorman, județul în care moartea nu te împiedică să votezi PSD, pământul care l-a dat lumii, ca pe-un fruct exotic, pe însuși Niculae de la Interagro. Cel mai bogat român-ne-a informat maică-mea.
“Da”- a aprobat, cunoscător, Marian.
“Păi Zimnicea e a lui, tot orașul, toată lumea muncește pentru el și e la mâna lui”, ne-a explicat atunci doct, sugându-și o măsea.
Pe masă, o găletușă de iaurt apos Interagro, nu găseai altceva la colț, la generalu store. “Iete”-a indicat Marian corpul delict-”angajații de la lactate, da’ de fapt toți ăștia care muncesc la Niculae sunt plătiți cu salariul minim pe economie iar restul de salar îl iau sub formă de cupoane de masă. Da’ cupoane scrise de mână, adică niște fâșii rupte din pagini de caiete dictando, scrise cu pixul, cu-o ștampilă puse pe ele. Nimeni nu le primește, normal, decât magazinele lui Niculae, unde prețurile sunt mai mari și marfa e mai proastă. Iote iaurtu ăsta cum e”.

Niculae, cum ar veni, bătea monedă proprie și se comporta ca un stat comunist cu taraba deschisă în CAER.
Producea lucruri de trei parale pe care le vindea scump poporului de sclavi, obligați să își bage leafa în buzunarul patronului.
Mmmm, plm, poporul protesta cu gura plină de pufuleți pământii întinși în iaurt apos.
A zis careva ceva?
Mâlc.
Teroarea șomajului strângea glanda revoltei și, arși pe toate părțile, iobagii lui Niculae continuau să tragă-n jug, că asta e, suntem mici, nu știm nimic, oricum mereu a fost așa de nouă ne-a fost greu și iaurtu ăsta nu e nici măcar atât de rău. Să zicem bogdaproste că îl avem și când ne-o fi mai rău așa să ne fie.

Ne-au încălecat ăștia pentru că voi i-ați lăsat să ne încalece. Cine a votat USL, cine a votat PSD, cine a votat PDSR și FSN și cine îl huiduia pe bâlbâitul rege venit să-și ia pământurile înapoi, nenorocitu care a fugit și nu a mâncat, ca noi, salam cu soia?, i-am dat un bobârnac lu unchiu-meu, de la înălțimea zbuciumului meu revoluționar din 2013.
Marian a mai luat un gât de țuică (moale și blândă ca privirea de pensionar venit să-și plătească abonamentul tv): “da domle, eram proști, ne-au mințit ăștia cu televizoru. Acum zic că doar regele e soluția. Să devenim și noi ca Australia sau Canada, domeniu al coroanei”.

Televizorul urla pe Antena 3, Badea făcea șpagatu între două mitocănii iar Marian continuă:
Știi că oamenii din Bujoru nu mai pot să ajungă la vie sau la porumb, pentru că Niculae a închis drumu care trecea prin baltă, a pus niște paznici ca să nu dai la peștele lui sau să-i vânezi rațele sălbatice primite moștenire de la străbunul său, contele de Drăgănești-Vlașca?
Și oamenii ce zic?
Păi ce să zică?
Scriam acum 8 ani, cuprinsă de un val de mânie naivă:
Da, cred că avem nevoie de un rege, da’ nu un Hohenzollern nonagenear în costumașe elegante ci de-un Ivan cel Groaznic care să radă cu minunata răzătoare Werner, capetele baronilor locali. Și abia atunci când, înfipți în pari, de-a lungul autostrăzii Soarelui, o să avem țestele lor descompuse, putem să sărim și noi, în manualul de istorie, la epoca modernă și contemporană și la legislația corporațiilor, care, dacă te uiți mai atent, nu sunt decât alți baroni, cu vision, mission și PR de milioane de parai.

E vinerea în care Niculae a ajuns, în sfârșit, la bulău.
Nu pentru că Ivan cel Groaznic a intervenit și a făcut curățenie ci pentru că a făcut un deal cu justiția română prin mafia italiană și Alina Bică.
Nu știu dacă oamenii din Bujoru pot să meargă la baltă sau muncitorii din Zimnicea mănâncă în continuare iaurt apos Interagro. Probabil că da. Odată sclav, mereu sclav.
Niculae va executa probabil 2 juma din ăia 5 ani, că e bătrân, bolnav și va scrie o carte despre Roșia Montana și una despre fenomenul 3SE în anii 90.
Va ieși și va ajunge în juriu la Românii au talent.
Măcar el ar avea sinceritatea de talpă ajuns ceafă să ceară parandărăt concurenților care vor să treacă în nivelul următor.
Românii au talent.

Ion Bolborea e sculptor netalentat și hoț magnific.
În fapt, din datele şi probele administrate în cauză a rezultat presupunerea rezonabilă că în perioada 2005-2016, suspectul, în calitate de autor/artist a încheiat mai multe contracte cu Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, prin care s-a angajat să realizeze mai multe monumente de for public, sculptură din material definitiv bronz, însă acesta ar fi urmărit executarea acestora din materiale de calitate inferioară, cauzând beneficiarului un prejudiciu in valoare totală de aproape 18.000.000 lei, reprezentând sumele plătite prin aceste contracte”
Ciudat, a fost nevoie de 2 ani de zile, timp în care sculptorul Bolborea s-a chinuit să cheltuie purcoiul de bani ciordiți, ca să fie, în sfârșit, oprit. De ce 2 ani?
Pentru că acum 2 ani, pe 8 aprilie, g4media scria:
Primăria Capitalei îl acuză pe artistul Ioan Bolborea că ar fi încălcat contractul și a construit din alamă, în loc de bronz, patru statui emblematice: Căruța cu Paiațe, I.L. Caragiale, Vioara Spartă și Al. I. Cuza.Primăria București arată că expertizele realizate la cererea sa au arătat că artistul a folosit alama (de 3 ori mai ieftină decât bronzul) în locul bronzului, motiv pentru care municipalitatea a făcut și o plângere penală. Ioan Bolborea a avut contracte cu Primăria Generală în perioada 2009-2017, în valoare de 6,2 milioane euro.
„Niște nepricepuți, sunt prostii de-ale lor. Artiștii plastici folosesc și bronz și alamă în aceeași lucrare, alama nu e mai proastă, e mai ductilă, e aproximativ același aliaj. Ei caută să-mi găsească tot felul de chichițe, nu merită să le răspund la prostii. Artistul are voie să-și aleagă materialul cel mai bun, compoziția cea mai bună. Alama dă o patină foarte frumoasă. Ei sunt rău-voitori. Sunt aceleași costuri, uneori alama e și mai scumpă. Folosesc motivele astea pentru că ei au un proces cu mine legat de monumentul Marii Uniri, pe care l-au reziliat. La acest proces, am câștigat în fond, ei au zis că vor să rezilieze unilateral, dar fără un motiv serios din contract”, a spus atunci Ion Bolborea.

Cine a fost șef la administrația monumentelor între 2005-2016 sau, respectiv, 2009 și 2017?
Nu găsesc nimic pe site-ul instituției.
Acolo am dat doar de https://ampt.ro/ro/content/declaratii-de-avere-si-interese, un link mai pustiu ca o haltă CFR de Bărăgan în care nu apare declarația niciunui șef, șefic, șefuleț. Doar plevușcă, și aia, ca orice pește, mută.
Domnul Bolborea a întors, cu siguranță, bani băieților de la Monumente, Primăriei, comitetelor și comițiilor.
Capul dumisale va cădea dar va fi lipit la loc, la ieșirea din pușcărie, cu bancnote de o sută de euro unse bine cu scuipat de cei împreună cu care a furat.

Mi-am adus aminte de un alt sculptor ciorditor despre care am scris acum 3 ani.
De unde se vede treaba, că țeapa lu Ghilduș e singura interpretare corectă a relației noastre cu statul.




100.000 de euro a dat Primăria București prin Administrația Monumentelor către o chermeză IAA, a industriei de publicitate, unde vorbitorul stelar era Aleksei Sorokin, trâmbița anti-gay a lui Putin. Suta de mii de euro a fost ruptă de Oana Zaharia, șefa Administrației Monumentelor București, de la gura reabilitării clădirilor de pe Calea Moșilor. Sau poate de la gura teatrului de vară. Sau a cazinoului Victoria.
Oana Zaharia are 155 de milioane de lei pe mânuță să-și ia ceva frumu de Centenar. Administrația e parteneră într-o altă paranghelie ce va să vie în noiembrie. Nu știu câți bani se duc acolo.  Pe site nu prea scrie mare lucru, e și bietul site un monument istoric lăsat în paragină. Câteva liste, niște noutăți din 2017 de când Carmen Dan era doar o secretară blândă iar Viorica Dăncilă își purta buretele din coc în anonimatul burghez al parlamentului european.

Acum aproape o săptămână am văzut un reportaj despre Sulina, câini nevoiași și clădiri cocoșate, îngenuncheate artritic între schele de lemn pe care nu lucrează nimeni.  Pentru că s-a schimbat legea, biserica sfântu Nicolae, monument istoric, a fost pasată de câțiva ani de la Patrimoniu la arhiepiscopia Tomisului, intrând astfel pe mâna faimosului tâlhar cu potcap Teodosie, ocazie cu care s-a terminat abrupt și definitiv și restaurarea. Cimitir și far, sediul comisiei europene a Dunării, totul se năruie în mici fuioare de praf și miros de porumb fiert, mațe fripte și răbdări prăjite.
Pungi saltă în vânt, măcar de era vreme frumoasă să te plimbi pe faleza de la capătul lumii, să te uiți la hăul care se cască sub tine. La Sulina vezi cel mai bine că pământul este plat. Aici se termină aerul și lumina dar niciodată nu se termină băutura. Bei până orbești apoi ridici piciorul drept și calci în gol, te duci pe partea ailaltă a lumii unde te așteaptă prințesa Moruzi și Jean Bart.

Casa poetului Alecsandri stă să cadă. Ne doare în cur, spun băcăuanii care sunt pe cale să o pățească iar cu apa. Vasile Alecsandri e mort de 128 de ani. Eu poate mai am 2-3 de trăit dar mă ucid ăștia cu zile. Las să dea banii să repare apa și după, de le-o mai rămâne, să facă și casa lu Alecsandri, că el nu se grăbește nicăieri.
Casa lui Alecsandri a fost cumpărată de un italian care vroia să o demoleze, stătea bine poetul, fix în mijlocul orașului. Când s-a prins că e clădire de patrimoniu, a lăsat-o să se prăbușească. Nu, greșesc, mai întâi a cerut pe ea, în 2007, 1 milion de euro, autoritățile din Bacău i-au zis să fugă cu cercul și acum italianul și autoritățile așteaptă să se năruie conacul, să se ducă dracului și acoloșa să înalțe poate o benzinărie, poate un mall, poate poate chiar o mândră biserică, așa cum se poartă în an Centenar.
Din când în când, pe sfoară în fața ruinei, flutură colorat hăinuțele unei familii tradiționale românești.
https://adevarul.ro/locale/bacau/foto-video-casa-vasile-alecsandri-bacau-vanzareproprietarul-demersuri-scoaterea-lista-monumentelor-istorice-1_53578ef50d133766a8054118/index.html

Azi am citit că se duse și casa în care s-a născut Brâncuși. S-a năruit un perete, nimeni nu poate să facă nimic pentru că e proprietate privată deși e construcție de patrimoniu.
Scrie Adevărul: În urmă cu mai mulţi ani, moştenitorii au vândut casa pe un cal şi suma de 500 de lei sculptorului Florin Codre din Bucureşti. Acesta a venit cu mai multe maşini pentru a o demonta şi duce la Bucureşti. A reuşit să dea jos acoperişul, moment în care autorităţile au intervenit şi au oprit totul pentru că nu exista autorizaţie de demolare. Sculptorul a fost amendat, iar materialul lemnos rezultat a fost confiscat, fiind şi acum într-un depozit al Primăriei Peştişani.

Cine e Florin Codre? Oooo, un băiat a cărui casă memorială va fi cumpărată peste suta de ani cu bani grei de un prinț saudit iubitor de infinit.
Căci Codre este sculptor, cascador, regizor și crescător de cai de rasă.
El este omul care a înhățat 2,2 milioane de euro pe o statuie care îi zace în curte. E clar că nu are o curte mică ținând cont că este vorba de, citez, “o coloană a infinitului din marmură înaltă de 36 de metri, stilizată sub forma unui stâlp ramificat, simbolizând o convergență a celor trei provincii românești.”
Tot el va primi de la Gaby Firea, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic, circa 2,2 milioane de lei pentru realizarea si montarea unei statui a lui Vlad Țepeș. Florin Codre a realizat și statuia regelui Carol I, din Piața Palatului Regal. Atunci a fost organizat un concurs la care a participat doar Florin Codre, care, ce să vezi a și câștigat și primit peste 10 milioane lei. Codre a sculptat și statuia lui Carol I din Călărași. Pentru aceasta s-au plătit 3,6 milioane lei. Tot el va face și statuia regelui Ferdinand, lucrare platită de Primăria Capitalei pentru care există deja un contract din 2010 de circa 1,9 milioane lei pentru realizarea unei machete.

Faci o socoteală, domnul Codre și-a permis să plătească din cele 5 milioane de euro strânse din lucrările plătite de mine și voi, amenda dată de primariul Peștișaniului că a plecat cu acoperișul casei în care s-a născut Brâncuși.

Se vede treaba că acolo unde este talent-viu se găsesc și bani. Totul este să fie viu posesorul lu talentul. Oricare ar fi el. Talentul.
Viu și cu două mâini care pot să dea parandărături băeților de la administrația monumentelor istorice.
Amin.

https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/casa-s-a-nascut-brancusi-s-a-prabusit-stateam-uitam-cade-nu-mai-facem-1_5bbde0a9df52022f755ea0a4/index.html


Orașul e gri ca o pereche de izmene de soldat luat la diribau pe vremea lu Piticu.
Nu-l înțeleg, e prea mâzgălit, cu străzi încâlcite, sensuri fără sens, termopane nedemne și acoperișuri arse, cu Muzeul Ceasului și al Petrolului dar fără unul al lui Caragiale, oraș dormitor în care câinii nu te lasă să dormi, lătrând plini de ură de după garduri pe care scrie DE VÂNZARE.
Ploieștiul e Jalisco-ul României pentru că ….De ce e cel mai corupt oraș nefiind pe graniță, neavând port, neavând industrie, aeroport? De ce Ploieștiul i-a dat pe Ghiță și Cosma, de ce acum aici sunt Dumitrescu și tot gunoiul Bucureștiului?
Răspunsul, cred eu, e în întrebare.
E birtul deschis în fundul curții pe timp de prohibiție. E locul cel mai apropiat unde să mergi cu bagaboanda, tu, tată de familie, stâlp al bisericii.
E frontiera din buricul țării.
Căci țara are o gaură-n mijloc exact ca drapelul Revoluției prin care Securitatea ne-a arătat încă de atunci planurile ei, nu am fost noi capabili să înțelegem simbolistica.
De ce e Ploieștiul ăl mai mare incubator de mafie?
Pentru că e gâtul patriei, cel pe care se rotește capul, cine controlează gâtul, controlează tot corpul, întrebați-l pe Neșu.
Am scris acum 2 ani pe vremea asta textu de mai jos.


Sebastian Ghiță locuiește alături de restul de lopeți, mături, mopuri, găleți și fărașe, în magazia de instrumente a lui Putin de la Belgrad.
Sebastian Ghiță a fost fotografiat discutând cu Andronic și Gușă, desigur nu despre Kovesi, Lazăr, Tarcea, completele de 5, Beny, Liviu, Călin, ci despre soarta mass media românești. Că vin europarlamentarele și na, domnu Putin vrea și el să știe pe cine se bazează.
Dar na belea, că a apărut povestea asta cu Kovesi, procuror european, băi frățioare, asta nu știe că avem treabă mai importantă de făcut, cine are timp să se ocupe de toate, ce dracu facem?
Păi facem așa, scrie tu un denunț, de fapt folosește-l pe ăla de acum 2 ani, că știi că oricum nu contează și oricum se poartă reciclarea, deci așa, notează: eu, Ghiță Sebastian, om cu frica lui Dumnezeu, ortodox, țin post, milostiv, pentru că doresc să ajut la propășirea neamului românesc și scoaterea sa de sub talpa Bruxellesului care ne ia bogățiile și femeile, declar pe proprie răspundere că Sanda Ladoși a luat mită blănuri și diamante, chiar și 2 elefanți albi și un leu cu ochi albaștri, da, e nebună după animale Sanda, aoleu, am greșit, Laura Codruța Kovesi, pardon, săraca Sanda mă pomenește.
Deci, Laura Kovesi a luat șpagă toate astea și multe altele printre care și un grup de maseuri thailandezi și o echipă de 5 șaormari sirieni.
Trebuie îndată începută o investigație, așa să ne ajute Dumnezeu care e sus și vede și știe că nu am mințit și nu am furat în viața mea.
Acum semnează, trimite-o și hai să ne întoarcem la discuțiile despre europarlamentare că acuși se întâmplă și după referendumul pentru familie chiar nu mai am încredere în voi.
Trebuie să vă doriți frate mai tare victoria. Trebuie să ieșiți mai mult în atac. Trebuie să măriți ritmul.
Ne-am înțeles?
Mătura Ghiță a dat din cap, lopata Andronic a aprobat, găleata Gușă a clipit afirmativ.
Și în timpul ăsta, ăla de se lăuda că ni l-a adus pe Constantinescu președinte, îi ia interviuri lui Ion Cristoiu, spunând că: întotdeauna, pentru mine, Ion Cristoiu va fi, fie acel chinez cu punga în mână în faţa tancurilor din Tiananmen, în ‘89.
Suntem praf.
Și pulbere.

M-am văzut cu un om cu care nu mă mai întâlnisem de 20 de ani. Am băut cafea și am clipit lăcrămos în soarele cu miros de ceapă, d-ăla de te face să plângi când treci prin bucătăria unde coace vinete. Am vorbit de morți, de ciroze, de riduri și păr alb, apoi ne-am agățat cu privirea de mașinile de pompieri care au gâfâit urcând dealul înceeeet, înceeeet, urlând taare, taaare, am vorbit despre foști colegi idioți care acum o duc mai bine decât noi, care, se știe, suntem geniali, am fost întrerupți de mașina Salvării, apoi de mașina Poliției, e grav, e cu descarcerări, mai dă-i în pizda mă-sii că oricum suntem prea mulți, apoi am vorbit despre copiii amicului care, ciudat, nu îl detestă complet, și despre divorțuri am vorbit și cum oamenii ca noi, de 50 de ani sau p-acolo, se despart acum pe capete, dar uite el nu se desparte de nevastă-sa cu care e din liceu, dar știi de ce, măi Feher?
Nu știu, habar nu am secretul longevității unei relații. Poți să mi-l spui?
Da.
Comunicarea. Noi am comunicat și d-aia nu am divorțat, am vorbit mereu, dar oamenii nu comunică, nu au ce să-și spună, unu e hăis și altu e cea, nu au nimic în comun, fac copii și apoi…

M-am gândit la câinele care se învârte printre picioarele scaunului, fiecare mișcare scurtându-i lesa până când îl sugrumă, așa sunt mariajele din care nu poți să ieși nici măcar dând cu spatele, trebuie să aștepți pompierii să te descarcereze.
Poate nu a fost niciun accident pe drumul de Poiană, doar soțul sufocat de zgardă, cu ochi beliți și răni pe gât, murmurând stins către soție: cheamă Salvarea sau Poliția sau pe ăștia de la Bringo să-mi aducă un topor.

“Divorce happens now not because we are unhappy, but because we could be happier.” a spus psihoterapeuta Esther Perel.
We could be implică imaginație și curiozitate.
La noi, ambele sunt delicte pedepsite de societatea tradițională.
Imaginația e pentru nebune cu mâncărimi în cur și curiozitatea pentru ne-educate, și ele cu mâncărimi în cur.
Să ceri mai mult, să vrei mai mult, să te întrebi dacă există și alte metode, alte vieți, înseamnă să provoci mânia universului.
Curiosity killed the cat.
Nu, baby. Stupidity killed the cat. Curiosity was framed.

Ninooo-ninoooo, la vale trece girofarul sfâșiind albastru liniștea instalată la masă.
Eu mă gândesc la gradele de comparație și la tupeul de a vrea să fii mai fericit într-o lume care se grăbește să comande mulțumire de pe Meniul Student, 9 lei, cu tot cu o băutură inclusă, sau resemnare de pe cel Pensionar, 8 lei, ciorbiță, felul doi și desert.


“Domnul Dragoș Ionuț Bănescu termină Facultatea de Științe Economice din Brașov în 1997. Imediat după absolvire, se angajează la stat, ca inspector. După un an și jumătate, trece la Garda Financiară Brașov. În 2005, apare prima minune: comisarul de la Brașov termină un „program de master în economie” la București, care a durat 4 luni. și „programul de master” la SNSPA care, potrivit CV-ului oficial, a durat o lună. Două mastere în 5 luni la București, în timp ce lucra 8 ore pe zi la Brașov, nu sunt ceva extraordinar, dacă e să urmărești cariera ulterioară a domnului Bănescu. 2008 este anul de început de glorie pentru domnul Bănescu. În martie, comisarul de la Brașov termină cursul postuniversitar de perfecționare „Statalitate și gândire de stat” la Universitatea Ovidius din Constanța (Facultatea de Drept), lucru care aduce și o promovare ca șef de divizie la Garda Financiară. “


Pe sub fereastră curge-un râââââu, sunt lacrimileeee meleeee, așa cânta Dragoș, unul din cei 5 băieți din grupa de Contabilitate și Informatică de Gestiune din care făceam parte. Era tare simpatic Olteanu, așa îi spuneam, că era din Slatina, cred. O plăcea mult pe colega noastră Corina și șprițul îi plăcea și chiar dacă era cocalar, era un cocalar cinstit, exact cum șeful lui de serviciu de informații, profesorul Ialomițeanu, ulterior ministru al finanțelor, ulterior invitat permanent în studiourile România TV mai cu seamă în perioada OUG 13, era un ciobănete de Bran asumat în costumul șifonat în care își îmbrăca lăcomia.
L-am văzut pe Dragoș în 2017, la întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății, fără să știu mare lucru despre ascensiunea lui. Habar nu aveam, de pildă, că
“În noiembrie 2010, domnul Bănescu termină și celebrul curs al generalului Gabriel Oprea de la Colegiul Național de Apărare: „Securitate și Bună Guvernare”.  În aceeași perioadă este numit membru în consiliile de administrație la CEC Bank, Romatsa și Electrica SA. Este guvernarea preacinstitului Emil Boc, cel care va tăia 25% din salariile bugetarilor.  În 2011, domnul Bănescu a câștigat 698.690 de lei. Adică aproape 60.000 de lei (aproximativ 14.000 de euro) pe lună, echivalentul a 87 de salarii minime. Firesc, doar suntem într-un banc absurd, domnul Bănescu devine și membru al Agenției Naționale de Integritate, în 2011.”
(tot articolul aici https://www.libertatea.ro/opinii/cazul-domnului-banescu-sute-de-mii-de-lei-de-la-stat-si-o-lunga-lista-de-ca-uri-3390747?utm_source=facebook&utm_medium=social&utm_campaign=tolo-page-post&fbclid=IwAR1rYyUVpVaNIp2LE5_8cQHtY5DZj9Wu1sZyXYcwBRIElsqhow2QFrAzbZg)

Nu știam nici că a ajuns secretar general la Ministerul Muncii. Am aflat în seara aceea de vară, la șpriț cu foștii colegi, la Ceasul Rău, de la un Olteanu de nerecunoscut, ostil, arogant, ce vreți băi, sărakilor? Grimase și plictis de om cu misiune, de boier, de satrap. Nu a stat mult, avea treabă la București, nu ca noi, ăștilalți, de ni s-a închis muntele în fața și n-am mai putut să urcăm pasul Predealului.
Tare Olteanu, a șoptit atunci un coleg plin de deferența celui care se bucură că poate povesti acasă că a băut vișinată cu unu care a ars-o pe Charlize Theron.
Tare Olteanu.
Ca piatra. Brâncuși ar fi putut să sape-n el coloana infinitei imposturi.
Brâncuși însă e mort, avea viața trecută la comorbidități.
Oare câți bani ar fi făcut pe lună Brâncuși dacă ar fi trăit în România de azi?
Oare ar fi ajuns măcar secretar de stat la Cultură sau la Sport, ca Dragoș Bănescu zis Olteanu?
Așa, ca între olteni, l-ar fi luat Olguța la ea la primărie sau poate l-ar fi recomandat cineva pentru un consiliu de administrație, Romatsa că tot a făcut el Pasărea Măiastră?

Nu i-a plăcut școala lui Brâncuși, d-aia nu a ajuns departe.
Nici mie nu mi-a plăcut școala, am făcut Științe Economice și nu mi-am luat niciun master, niciun doctorat, nu am făcut a doua facultate, d-apăi Academia lui Oprea.
E tare Olteanu.
Și toți ceilalți oameni de stat înfipți în ministere și consilii de administrație ca să sugă bani pentru aparatul de partid. Crezi că e ușor să sugi?
Nu e ușor, e chiar greu. Dureros. Dragoș a știut mereu asta, d-aia și cânta de ți se rupea inima:
Pe sub fereastră curge-un râââââu, sunt lacrimileeee meleeeeee!!!

Am citit despre cele 4 ore jumate petrecute în Spitalul Județean Brașov de un amic adus acolo de SMURD cu o entorsă severă, glezna înghițită de o umflătură imensă, piciorul gol, vânăt de frig, blugii uzi, singur, însoțitorul la ușă, medicii ignorându-l, asistentele certându-l, cartea sfinților în halate albe din aprilie anul trecut întoarsă cu capul jos în tarotul realității mizere. Dacă pile nu ai, nimic nu ești.
Și dacă ai gura mare, dacă ai tupeu să comentezi, ești calificat ca recalcitrant și degrabă amenințat că nu vei fi tratat. Spitalul își arogă dreptul de a-și alege clienții. Nu pacienți, clienți.
Mi s-a strâns pielea pe mine citind povestea celor 4 ore jumate de bătaie de joc, de “Tu ești mic și eu sunt mare”.
Și mi s-a făcut și mai frică să ajung într-un spital sau clinică de stat, chiar și pentru un panarițiu.
Incendiile, nozocomialele, sunt doar fumul înecăcios care plutește peste miezul de uraniu ucigaș al sistemului medical de stat care este DEZUMANIZAREA personalului din sănătate.
Da, o să curgă comentariile, sunt și excepții, profesioniști, blablabla.
Or fi profesioniști dar nu sunt oameni.
Altfel cum explici lapidarea de către colegi a doctoriței Roiu, cea care a povestit pentru prima oară despre nozocomiale? Cum explici lungile domnii ale managerilor de tip Secureanu, Streinu-Cercel, Oprescu, nederanjate de niciun nor?
Suntem unde suntem din cauza lașității medicilor.
Iar lașitatea medicilor vine de multe ori dintr-o combinație de aroganță (eu am făcut 6 ani facultate ca să vină unul la mine și să mă întrebe de ce stau să-mi beau cafeaua când holul geme de oameni cu mâini rupte și capete sparte?), muscă pe căciulă ( dacă mă bag, o să se afle că am fost angajat pe pile), comoditate (de ce să mă leg la cap când nu mă doare) și lipsă de educație.
Am crezut că mărirea salariilor va duce la schimbarea comportamentului de arendaș care rupe biciu pe spinarea pălmașului.
Dar nu. Anul trecut pe vremea asta, o femeie a murit într-un spital din Constanța după ce a așteptat 16 ore la Urgențe.
A fost palpată de o asistentă și lăsată să moară în spital.
Personalul medical era ocupat să facă șpăgi.
Nu știi ce să mai spui.
Sutane negre și halate albe, popi și doctori, nu știi cine-i mai al dracului dar sper ca iadul să aibă o secție de urgențe unde să îi fiarbă eterne 16 ore pe toți.
Am scris asta acum 2 ani când am fost cu taică-miu la spitalul municipal din Brașov.

Betoniera cocoșată e hrănită de cel mai bătrân zidar din lume. E mai scund decât coada lopeții, nu trece de 1,50, are o vestuță de lână peste șale și șapcă de ilegalist comunist. Îți rupe inima când îl vezi mutând nisip în gura betonierei în loc să stea pe o băncuță la Bușteni, să respire aer de munte, la cei 109 ani pe care îi arată.
Nu mai sunt muncitori. Nu ai de unde să angajezi.
Medicul de gardă stă picior peste picior la masă cu alți 3 colegi, la Urgențe Majore. În jurul lui, pe fiecare pat, sunt corpuri cablate, legate, însăilate, împunse, peticite. La unii ochii sunt vii, la alții măruntaiele sunt vii. Din ele ies gemete cuminți, ca o eșarfă înodată scoasă de un scamator pe gură.
Doctorul este plictisit. Nu prea ar vrea să spună cât trebuie să stea taică-miu în spital. Nu îi plac pronosticurile, așa spune doctorul și apoi, cu greu, se învoiește să îmi facă o favoare: poate o să-l ținem trei, poate șapte zile, lăsați-l aici, stă sub observație.
De la 17.30 până la 12 noaptea taică-miu a fost ținut sub observație de către omul invizibil. Omul invizibil a stat pe patul gol de lângă cel ocupat de taică-miu și de acolo l-a ținut sub observație. Taică-miu nu a știut, dar de ce ar trebui să știe el ce face omul invizibil? Important este că a fost ținut sub observație. Apoi, la 12 noaptea, a venit o asistentă și i-a pus o perfuzie cu glucoză. De ce la 12 noaptea?
Pentru că este o singură asistentă medicală pe mai multe secții. Asta îmi spune un medic de la Județean care îmi sugerează să stau calmă, ăsta e sistemul.
Nu sunt oameni.
Și chiar și atunci când sunt oameni, ei nu sunt neapărat oameni. Nu știu ce sunt, dar cred că au inimă de bauxită. De la bauxita asta sunt mereu iritați.
De ce ți pe dulăpior telefonul și cana? Totul trebuie să intre în dulăpior.
De ce?
Haide, nu stau la discuții.
Așa îi spune lui taică-miu, om de 72 de ani, asistenta-șefă. Fiind șefă, nu are voie să folosească pronumele de politețe. Dacă o prinde controlul că e politicoasă, va fi zburată instant și nu poate să riște așa ceva.
Nu puteți să intrați toți trei, așteptați aici, ne spune aceeași asistentă șefă. În secție, prin geamurile ușii, vedem o foială veselă de uniforme colorate. Cine or fi cetățenii ăștia? Cu o seară înainte, când asistenta șefă era acasă și își ungea cu antigel inima de bauxită, 3 indivizi în uniforme medicale, una în roz, alta în galben și un el în verde-castan, spărgeau semințe pe un ziar într-un birouaș vis-a-vis de salonul unde a fost instalat întru supraveghere taică-miu. Ei mi-au zis să îi iau apă, șervețele umede, 2-3 scutece iar eu i-am ascultat. Dacă mă puneau să aduc un arbore cotit, 4 coceni de porumb și un borcan de năut i-aș fi ascultat. Căci nu-i așa, erau în uniforme medicale, sunt cadre medicale, ei știu ce fac, te fac bine pe tine, idiotul care s-a stricat special ca să nu-i lase pe ei să spargă semințe și să stea pe chat cu iubi.
Iritare.
Medicul Apătăchioaie e ocupat. Iese într-un târziu cu analizele lui taică-miu, trebuie să o facă și pe asta, își înfrânge sictirul. Of. Dă să ne bage în birou dar e comisia-îi șoptește asistenta șef, nu pot să intre toți trei.
De ce?, întreb senină.
Doctorul Apătăchioaie mă fulgeră cu privirea și ne întoarce din ușă, poftindu-ne, iritat, cum îi șade bine oricărui profesionist, pe hol.
Îl întreb dacă pot să îl scot pe taică-miu și să-l mut la alt spital.
I se face rău de la bauxită domnului doctor Apătăchioaie, se încordează jignit, respiră greu, nu mai este treaba lui ce fac cu taică-miu, odată ce am pus întrebarea practic am și semnat externarea, el nu mai poate să spună nici măcar dacă îi pun în pericol viața scoțându-l din spital. Corzile-i vocale sunt împietrite.
Este statuia ofensei. Fără soclu. Doar statuia.
Se refugiază, insultat, după ușa termopan și cu asta basta, primesc fișa de externare de la o infirmieră posomorâtă și pe fișă nu e niciun tratament, nimic. Trebuie reinternat, atât a scris doctorul Apătăchioaie, monosilabic. Mai bine ar fi scris: Huo! Mori! Marș!
Nu sunt oameni.
Car lucrurile lui taică-miu într-un sac de gunoi, negru, printre BMW-urile din curtea spitalului. Mașinile medicilor, pacienții nu pot parca aici.
Sunt obosiți, muncesc mult, nu sunt destui doctori, îmi explică un coleg de la o clinică privată.
O să fie și congresul acum, într-o săptămână, nu mai pot fi făcute internări pentru că toți medicii sunt la congres și nu are cine să supravegheze pacienții.
Omul invizibil ar putea, nu?
Are și el un Volvo aici în curtea spitalului. Volvo-ul e vizibil, e singurul mod în care colegii medici și colegele asistente știu că omul invizibil a venit la serviciu și ține sub observație bolnavii, așa cum îi cere fișa postului.
Nici oameni invizibili nu prea mai găsești însă să angajezi la noi.
Au plecat din țară, se câștigă mai bine în Germania.
Ăștia de au rămas s-au băgat toți la Jandarmerie. Au fost bătuți de forțele lui Soroș pe 10 august și au și băgat, 32 dintre ei, plângeri penale la Parchet.
Taximetristul îi spune lui taică-miu că ulcerul gastric trece mai bine cu o cură de-o săptămână de lapte bătut. Exclusiv. Un unchi de-al lui a băut o săptămână numai lapte bătut și ulcerul s-a vindecat miraculos.
Haide domnule, nu fiți trist, dă-i în pizda mă-sii de doctori nesătui, o să vă faceți bine!!!, râde gros și mie-mi vine inima la loc.
Mai există oameni.
Dar umblă în mașini albe colantate cu taxi și nu știi cum ai norocul să-i găsești.