Sunt furioasă.
Mă doare stomacul de neputință, frustrare și draci.
Nu trece cu suc de merișoare, nici cu ceai de salvie, nici cu planuri de mutat în Spania.
Locuiesc cu fratele meu geamăn, dezgustul profund pentru noi, ca nație.
Daci hiperboreeni, dinozauri pitici, bestiarul prostiei fără margini și al ticăloșiei lașe a clasei politice.
Sunt chestionată “ce te fute grija dacă unii nu se vaccinează?”.
Sunt urecheată de urechiști, de cei care cer libertăți ca să ne omoare.
De ce au murit tinerii la Revoluție?
Ca idioții de acum să moară, în 4 zile, cât au murit tinerii la Revoluție. Uciși de massmedia, cea care trimite-n case conspirații nespălate despre miliardari care fac bani de pe urma morților noștri.
Lucrez în publicitate, moartea pune punct unui lanț comercial, nimeni nu poate să-i vândă mortului pastile, biscuiți, șpriț sau minute în rețea. Mogulii te vor viu. Mogulii îți vor banii.
Am încercat să explic asta, ghinionul face ca oamenii din jurul meu să se fi vaccinat. Nevaccinații pe care accidental îi întâlnesc, la coafor, în taxiuri și cam atât, căci nu pot face sondaje în tren și nu mai am viață socială, se tem pentru un mâine plasat peste 3 ani. Peste 5 ani.
Dacă fac cancer atunci?, spun, ca-n povestea prostului, plângând la vederea drobului de sare.
Dacă rămânem sterile?, se zgribulesc babe de șaptezeci de ani.
Săracii oameni, au fost învățați să ignore prezentul, să trăiască într-un viitor în care o să aibă picioare lungi, bust 90 și fertilitate de fete de 16 ani.

Domnul Bălan e a 8 a generație de medici, am făcut calculul, asta înseamnă că un Bălan doftorea țărani la 1805, când Napoleon juca țonțoroiul la Austerlitz. Bălan zice că săptămâna asta o să ajungem la 800 de morți. Dar nu asta e cea mai mare bubă.
Știți cum se face școală acum la medicină?, întreabă, masca decupându-i fața sub ochii căprui, de basett.
Nu știu. Mă aștept să zică ceva de covid, despre plămâni ca sacu de aspirator, condiții grele, remunerație mică.
Nu.
Zice că studentii sunt la DSP, scribi, birocrați, nimeni nu mai face școală.

Ce ne facem doamnelor și domnilor sterili, când în mâinele pe care îl așteptăm vom fi tratați de medici care nu știu decât să completeze un excel sau să bifeze un gmail/doc?
Viitorul descătușant e doar un algoritm dezumanizat.

Problema cea mare a societății noastre nu este statul, știm cu toții că este o jucărie chinezească stricată.
Ci ceea ce ni se vinde ca fiind Bun. Bine. Drept.
Valorile.
Glanțul care acoperă sărăcia umană care nu poate să nască prinți, principese, regine.
Ci doar să ungă despoți cu titluri cumpărate.

Ați văzut companiile petroliere, corporațiile financiare, giganții FMCG, uzinele de stors bani să facă ceva, un teledon măcar, un contu Libertatea, ca la Revoluție?

Nu. E care pe care.

Și nu avem scăpare.

Să-i spunem Mihaela.
Mihaela e directoarea unei școli sărace. Școala săracă e aia cu copii de rromi. La școala săracă nu e niciun caz de Covid, cum la școala săracă nu sunt pachețele cu salam de Sibiu, cum la școala săracă nu sunt discuții despre ultimul playstation sau despre divorț sau despre tiktok.
Școala săracă plutește, ea și juma de Românie, debris cosmic lăsat de cei ieșiți înaintea noastră la picnicul istoriei. Comunism, post-comunism, tranziție, ce dracu e acum, că nu știu ce e.
Numere băgate-n seamă doar la alegeri.
Atunci, la alegeri, familia copiilor fără Covid doar pentru că nu i-a testat nimeni, este chemată la vot. Se duc la vot ca să primească ceva. Mâncare, haine, bani.
Vedem la știri povești dintr-o juma de țară. A noastră.
Pe partea întunecată a României nu ajunge niciun rover să ne arate imagini unice cu uriașe cataroaie în spatele cărora 50% din români se ascund.
E mai ușor să-ți pierzi umbra noaptea decât damful de sărăcie.
Vine cu tine oriunde te-ai duce, la picior, nu te lasă singur nici să te piși. Oameni săraci pleacă la muncă, în Anglia și Germania și Spania și fac bani dar tot săraci rămân.
Orfani de încredere. Pun termopane și Lindab pe casă dar nimic nu le ține de cald, trăiesc zilnic frigul ăluia care se simte singur, înconjurat de dușmani.
Io pe cine să ascult, doamnă?, întreabă Cătălin, electrician, băiat sprințar cu copilaș pianist. Nu s-a vaccinat că i-au zis niște medici de la el din bloc, d-ăștia de pe Salvare, că totul e caterincă. Sunt spitalele goale, i-au zis. Nimeni nu-și face vaccin decât dacă e prost, i-au zis. El nu e prost.
E doar sărac.
Mihai muncește de 15 ani în Anglia, a plecat din fundu Moldovei să facă bani. A făcut. Nu s-a vaccinat, că e Plandemie, așa zice, Plandemie, ce nu știai?
Colecționează jocuri de cuvinte așa cum copiii săraci colecționau șervețele cu ONT Carpați. A făcut Covid, el e bine, nevastă-sa are o boală autoimună, cu ea sper să nu fie de tras.
La omul sărac nici boii nu trag.
Ce vrea să zică vorba asta? Că bou știe că ești sărac și te sfidează: boule, dacă eram om nu eram așa bou ca tine?
Sau poate pentru că boul ăla e nemâncat și el, ca stăpânul, n-are putere să tragă?
Omului sărac îi prisosește un lucru. Mândria.
El e mândru că e sărac pentru că nu a furat.
El e mândru că e sărac căci și Isus a fost sărac.
El e mândru că e sărac pentru că, iaca, nu e bolnav ca tine care ai bani de teste și astfel afli că ești bolnav. Săracu de tine, nu mai bine nu știai? Cu ce te ajută că acum știi că ai o boală pentru care nu există tratament, paturi la ATI, spitale?
Juma din Românie tușește palmată de stat. Taci, ascultă, de unde s-a auzit horcăiala? Ce horcăială, domle, ți se pare. Uite cifrele oficiale.
Mihaela va trimite copiii acasă, în online, copiii nu au tablete ca să participe la ore, copiii se vor juca pe străzi, în cartiere necartografiate, unde nu au apă, nici curent, nici gaz.
Mai bine, că s-au scumpit cu toatele, cu până la 80% s-au scumpit.
Săracii de voi, zice săracu. Vin vremuri grele, zice săracu.
Și cine-s eu să-i spun că n-are dreptate?

Uberistul e tânăr, nu cred că are 30 de ani. Nu s-a vaccinat, nu vrea să-și bage grafinian (sau grafitel, nu am ținut minte), substanța toxică pe care oculta a introdus-o în vaccin ca să ne omoare. Genocid, zice.
Genocid mondial, zice.
Îi spun că mor ăia care nu s-au vaccinat, nu a văzut la televizor?
Televizorul minte, politicienii mint, nu poți să ai încredere în nimeni, zice.
D-aia nu ne vaccinăm, doamnă, că ne-au batjocorit, că sunt toți niște ticăloși, nu pentru că suntem noi analfabeți funcționali, nu zic că nu suntem și asta, dar și ei sunt ticăloși, zice.
Nu îi e frică de moarte cât îi e frică de viață. Tace.
Viața cu ăștia, aici.
Frica și burta plină. Ăsta e singurul curent care mai scutură broasca decapitată a poporului român.
A început pelerinaju la Sfânta Parascheva. Anul ăsta nu mai sunt restricții. Nici locuri la ATI, dar n-are a face. Ce e important este că mitropolia Moldovei e mulțumită. Nu se mai dă cu curu de pământ urlând că restricțiile sunt cel mai mare atac asupra libertății de conștiință de după 90.
300 de morți de Covid, 93% nevaccinați. La Iași, așteptați zeci de mii de pelerini.
Vaccinați și ne, dăcât mască să fie, pe care mască o dai jos să pupi moaștele.
Țoc, țoc, Doamne ajută, Doamne însă are treabă acum cu instalațiile electrice, cu ISU, habar nu avem noi câte incendii a preîntâmpinat Doamne, Doamne.
Doamne, Doamne nu mai doarme de două luni, de când a început valul 4, mai rău ca Velea, deși e obosit-frânt.
Și nu pentru că ar avea insomnii ci pentru că nu are cui să-i lase lucrarea. Nu mai găsești un tâmplar, un electrician, un zidar, toți sunt la muncă în Germania sau Anglia. Au rămas acasă femeile, bătrânii, copiii, funcționarii publici, membrii PNL, membrii PSD, Adrian Năstase care se pregătește pentru reabilitare, Liviu Dragnea care își face partid, modistele operate, șpagatiștii și buziștii de la antene, cu toți strânși la un loc nu poți să schimbi un bec, de fapt Dumnezeu nici nu vrea să schimbe becul, las mai bine așa, să plătim mai puțin lumina.
Am fost săptămâna trecută la Târgu lu Pește, la Cheia. Eu și alte câteva sute de oameni, înghesuiți în cozi tapate, băgați unii-n alții, cu nasu-n ceafa ăluia din față, nu 3 secunde, ci câte 15-20-35 de minute, cu masca sub bărbie, dacă exista vreo mască, doar suntem în aer liber, în aerul de munte. Covidu n-are bocăncei buni să poată să urce la munte. Covidu stă la șes. Morții sunt ai altora, bolnavii sunt ai altora.
Restricțiile sunt pentru tâmpiți.
Polițistul toarce într-o haină galben-verzuie, pe el nu-l poate ucide Covidul, ci diabetul născut din obezitate. Oricum, cu-o moarte toți suntem datori.
Cu-o moarte toți suntem la BOR. Care face iar bani, vesel, în ochiul pandemiei.


Am găsit un post din 2015 care să ne facă să înțelegem de unde vine supărarea. Oare ce mai face colonelul de jandarmi Nelu Popovici? Încasează pensia de 4000 de euro, probabil.
Eu consider asta cel mai mare abuz asupra libertății de conștiință.

Un colonel de jandarmi urmărește o polițistă, fluturându-și șloncul p-afară.
Se putea întâmpla pe stradă, se putea întâmpla la o ceremonie funerară, se putea întâmpla lângă o secție de votare. Dar Nelu s-a gândit să o convingă pe colega taman în curtea Mitropoliei din Iași, în timpul turneului anual al moaștelor Sfintei Parascheva.
Așa ceva nu-i frumos. Așa ceva nu se face.
Vuiește presa și titlurile articolelor pomenesc despre Sfânta Parascheva mai dihai decât numele colonelului de jandarmi în călduri.
Ipocrizie cruntă.
Emil Moise scrie despre iadul din școli, în Adevărul din 15 octombrie (http://adevarul.ro/educatie/scoala/iadul-scoli-1_561ff7bcf5eaafab2cb2bd52/index.html). Profesori care vorbesc cu Maria Fecioara, care le zice să le ceară doi lei copiilor (adică părinților, desigur) pentru cruciulițe care țin diavolul departe de geam, cadre didactice care organizează coșmărești spectacole cu elevi sub 10 ani reconstituind faimoasa execuție a lui Brâncoveanu Constantin, domn român și domn creștin, cu topor, călău și sfânta cruce făcută înainte de hăcuire. Copiii nu mai dorm noaptea, psihologii nu mai prididesc să trateze crize de anxietate, baubau nu vine când nu ești cuminte ci când nu te spovedești, evul mediu întunecat e aci, prima uliță pe dreapta.
În Brașov e soare și plin de refugiați de la Iași. Mănâncă un gulaș la Pilvax și spun că au tăiat-o de acasă din cauza Cuvioasei. 300.000 de pelerini sunt la Iași, din oraș se ridică abur de pioșenie și mulțumiri pentru cele 5 milioane de euro pe care le-a înhățat BOR-ul de pe urma oscioarelor Sfântei Vineri.  http://www.b1.ro/stiri/eveniment/pelerinajul-de-la-sfanta-parascheva-a-adus-bor-castiguri-de-5-milioane-de-euro-video-128158.html

5 milioane de euro împărțit la 2 lei cruciulița îți iese de 11 milioane și încă 50.000 de cruciulițe care să țină diavolul departe de ferestrele claselor. Departe, departe. La dracu-n praznic să-l țină. Cam pe unde vine aia? Păi așa, prin Maldive. Unde numai cei mai curajoși și viteji preoți din BOR pot să îl urmeze, să îl vadă distrugându-se cu viciul băuturii și mâncatului excesiv.

Și că veni vorba de mâncare, deschid ciocolata Noir cu mure și stafide. Rup cartonul deasupra mesajului care mă avertizează cu fond italic: taste of inspirations. Din ambalaj îmi pică în poală nu inspirația sub forma unui cartonaș panini cu un fotbalist macaronar ci chiar Sfântul Efrem cel Nou. Pe fața țiplată a cartonașului e o siluetă bărboasă înveșmântată în violet iar pe spate un tropar care este semnat, ca toate anunțurile unui comitet de scară, în loc de “conducerea” cu “sfințită”.
Dar cine este Efrem cel Nou, purtat de ciocolata Noir în poala mea?
Aflăm de pe ziarullumina.ro că dumnealui este un mare vindecător, de la cancere, la diabet, epilepsie, paralizie, you name it. În plus, zice ziaristul: “Chiar şi studenţii care au nevoie de luminarea minţii pentru examene au primit autor de la Sfântul Efrem cel Nou. De asemenea, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei care erau nedreptăţiţi în judecăţile lumeşti, câştigând procesele în care erau implicaţi. Şi persoane care erau dependende de calculator au mărturisit că Sfântul Efrem le-a ajutat să scape de această dependenţă. Astfel, Sfântul Efrem ajută pe oricine, rugăciunea şi mijlocirea lui fiind grabnic ascultate de Dumnezeu, indiferent de nevoia celui care apeleză la el. Mărturie a tuturor minunilor şi ajutorului primit de credincioşi prin mijlocirea Sfântului Efrem sunt darurile oferite de cei vindecaţi mănăstirii din Nea-Makri, care pot fi văzute în timpul pelerinajelor care au început să devină din ce în ce mai dese.”
Mușc din ciocolată și citesc despre Leucippus și discipolul său Democritus care au inventat în secolul V înainte de Cristos teoria atomică a universului. Asta înseamnă că, acum 2500 de ani, cetățenii aceștia au realizat că lumea este creată din particule pe care noi nu le percepem cu ochiul liber, imutabile, indivizibile, indestructibile, nemuritoare și că acești atomoi crează un număr infinit de universuri.
În unul dintre ele, un colonel de jandarmi fugărește cu penisul pe afară o polițistă  în timpul pelerinajului Sfintei Parascheva, colonel, penis, polițistă, biserică, preacredincioși, moaște, cu toții făcuți din aceeași atomi indestructibili și nemuritori.
Ptiu, drace!

Nea Vasile e bunic. Nepoții, gemeni, sunt în Suedia. La începutul lui iulie i-am cumpărat bilet, dus cu ungurii de la Wizz, întors cu românii de la Blueair. Cu o lună înainte de zbor, mail de la Blueair, că s-a anulat zborul, încercați să vă schimbați data zborului sau să recuperați banii.
Următorul zbor era o săptămână mai târziu, nea Vasile are trei servicii, cum dracu să mai stea o săptămână, deci rămâne varianta a doua.
Dacă doriți să vă fie returnați banii, să știți că o să dureze, așa că mai bine mergi pe varianta recuperării banilor în portofelul electronic, te anunță robotu înainte să închidă abrupt.
Mai suni o dată, încercând să vorbești cu un Uom, nu există uameni la Blueair, doar roboți care îți spun că toată lumea e ocupată și că să mergi pe site și să te descurci singurel.
Mergi pe site, încerci varianta portofel electronic. Pentru zborul anulat de la Stockholm nu există această opțiune. Treceți de scrieți un mail.
Scriu un mail, le spun că vreau banii înapoi, în contul din care s-a făcut plata. Nu răspunde nimeni. Mai scriu un mail, o săptămână mai târziu, îi ameninț cu avocații.
Primesc în câteva ore înștiințarea că a fost emis un voucher, uite numărul voucherului, să mă duc să îl încarc în portofelul electronic. Am uitat să explic ce înseamnă asta: că Blueair mă obligă să zbor cu ei ca să-mi recuperez banii, ceea ce este absolut ilegal.
Dar, ca orice român obosit și resemnat, zic Bineee, fieee!!!! și dau să introduc voucheru în portofelul electronic. E ca și cum aș putea să introduc egoul lui Cîțu într-o cutie de pantofi.
Voucherul nu este valid. Voucherul nu este valid, scrie cu roșu și semnu exclamării.
Fac poză, trimit din nou mail la Blueair, le spun că sunt niște ticăloși, hoți, că îi dau în judecată. Mă cert cu tastatura.
Recitesc mailul cu voucherul. În el, robotu spune că pot încasa voucherul doar dacă contul meu Blueair e făcut pe numele unuia dintre pasageri. Dar io am luat biletele pentru nea Vasile și doamna sa, nu pentru mine. Când Blueair mi-a luat banii, nu mi-a cerut să fac plata de pe cardul lui nea Vasile.
Mă apuc totuși și deschid încă un cont pe numele lui nea Vasile.
Voucherul nu poate fi introdus pentru că nu este valid, scrie cu roșu și cu semnul exclamării.
Sun la Blueair și sunt vicleană. Spun că vreau să-mi schimb zborul. De data asta dau de duduia Oana. Om. Care zice: dar ați scris mail? Da, am scris mail. Dar ați deschis cont? Da, am deschis cont. Dar ați deschis cont pe numele pasagerilor? Da, am deschis cont pe numele pasagerilor. Înseamnă că e un bug la Blueair, o să le spun colegilor dar trebuie să mai trimiteți un mail la noi, cu poză, ca să înțeleagă colegii de la IT. Am trimis deja poză, dă-mi-l pe șefu. Biiip, biiiip, biiiip.
Oana de la Blueair închide telefonul.
O înjur pe Oana de la Blueair, apoi mă gândesc că e și ea un om care probabil a muncit la o firmă care a dat faliment și a trebuit să-și găsească un serviciu că are 2 copii acasă, l-a găsit la animalele ăstea care o plătesc cu 2700 de lei pe lună, bani din care trebuie să-și plătească ea contribuția la la șomaj și sănătate.
Mă gândesc cum Nelu Iordache, fostu patron Blueair, condamnat la 12 ani și 6 luni pentru delapidarea companiei, nu a fost pus să dea banii înapoi. Măcar să-i bage în portofelul electronic.
Mă gândesc de unde a avut un pilot, cum a fost actualul patron al Blueair, Teodor Cristian Rada, 9,9 milioane de euro ca să pună mâna pe 33% și de unde au venit restul de milioane care l-au adus la 99,9% din companie.
Degeaba mă gândesc, sunt prea proastă ca să înțeleg altceva decât că Blueair e o spălătorie de bani, pesedistă, penelistă.
Istă.
Fomistă. Securistă. Zeflemistă.
Portofel electronistă.
Unde nimic nu e blue, ci albastru ca uniformele de milițieni ale stăpânilor lor.

Acum un an pe vremea asta, mă-ntorceam de la mica plajă a nudiștilor, apa Mediteranei nu mai era ciorbă, soarele nu te mai strivea sub talpă, în România erau alegeri și eu alesesem să nu fiu în România unde valul 2 lua damele la dans și domnii la bruderschaft. Și eu nu mă înduplecam să plec, îndrăgostită de poporu ăsta care îndulcește s-îurile spaimelor cu s-îurile smochinelor.
Dar cu toate astea, în numai 5 zile, pe la 4 după-amiaza, duceam trențele celor 7 luni din Spania la mașină și plecam spunându-ne că într-o lună, maxim o lună jumate, suntem înapoi, de altfel când am intrat în România am luat rovignetă pentru o lună, deși era mai ieftin să luăm pentru 3 luni.
Și cum am intrat, la 1 dimineața, în România, mi-am dat seama că zilele aici sunt bătrâne, sunt zile-pensionari, își târșâie picioarele împingând cărucioare de piață. E greu să-ți duci zilele bătrâne și pân la toaletă, merg greu, împiedicându-se în turul pantalonilor de pijama.
Așa că nu am putut pleca nici după o lună, nici după 5 și m-am reobișnuit cu urletele, claxoanele, lătratul câinilor noaptea, cu agresivitatea vânzătoarelor și cu nesimțirea generală, cu țâfna și minciuna și, mai ales, cu prostia m-am obișnuit.
Hai să luăm încă o vignetă, tot pe o lună, mai e puțin.
Să termin cu procesu cu vecinu, cu procesu cu nebunu, să lansez cartea, să rezolv cu banca, cu asociația, cu firma, să găsesc clienți, să plătesc taxe, să repar mașina.
S-a făcut anul.
Am uitat de Covid, mi-am amintit de el când am vorbit ieri cu Micky. Tatăl lui Micky a murit de Covid, ea nu poate să uite de el. Mi-a povestit că știe că se practică pe scară largă: dai șpagă, doza ta e aruncată la budă, ești trecut ca vaccinat, ai qr code, mergi în Grecia sau la congresu PNL unde Cîțu poate să anunțe succesul campaniei de vaccinare.
Păi, da, nu știai? Și eu am auzit de la X care a povestit că Y, neputând să se angajeze fără, a șpăguit medicul și gata, figurează vaccinat, mi-a zis Bogdan.
Zici ca ei și faci ca tine.
Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc. Tot ce am învățat atunci când construiam socialismul înjurând în bucătării reci, a reapărut, reformulat, acum.

Întreb chelnerul imberb dacă e vaccinat. Răspunde mândru că nu, nici el și niciun coleg.
Dar nu e lege că voi, ăștia din servicii, trebuie să vă vaccinați?
Nu e. Și dacă o să fie, îmi cumpăr un certificat și gata. Doar nu sunt prost să mă vaccinez, nu-mi spuneți că nu știți că Iohannis și-a făcut d-aia cu apă cu sare, să vadă fraierii.
Zilele nu au fost niciodată mai scurte ca acum. Și nopțile mai pline de urlete de câini, urlete mari și negre care atârnă-n cer ca niște găuri negre, sugându-ți viața din tine.
Trebuie să plec, îmi spun, și mai cumpăr o rovignetă, pentru o lună. Mizeria dă dependență.
Și eu sunt dependentă de mizerie.

Taică-miu m-a întrebat acum o săptămână de ce scriu atât de puțin pe blog.
M-am gândit mult la întrebarea lui, mai ales că imediat se fac 10 ani de când Petru Groza-da, așa îl cheamă-mi-a făcut blogul pe care ani de zile am postat aproape în fiecare zi.
De ce nu mai scriu?
Pentru că mă mișc mai puțin? Nu am mai fost de 2 ani și ceva plecată într-o destinație exotică.
Pentru că nu am timp? Muncesc mai mult, pierd timpul mai zdravăn pe net, mi-am luat pisică și am lungi conversații în miauneză despre somn și dopuri de plută cu ea.
Nu și nu.
Nu mai scriu pentru că nu mă mai uimește mare lucru.
Pentru că mi-am dat așteptările pe foc mic și fierb mai greu decât fasolea uscată 8 ani în pod.
Pentru că am obosit să-mping pietroiu conversațiilor printre jaloanele lui: toți sunt la fel, nu ne mai facem bine niciodată, suntem o cauză pierdută.
Dar uite că acum mi-am dat voie să mă-ncânt.
Mamă și fiică, mama la orgă electronică, fiica la voce, cântă duminică seara sub un candelabru de jamon serrano, la intrarea într-un restaurant, pe faleza de la Balcic. Bate vântul și răvășește șlagărele, le trimite printre macarale și cele două femei de sub jamon continuă să cânte nimănui și eu mă gândesc că ăsta e adevăratul curaj, nu Tibi Ușeriu, nu pompierii români din Grecia, nu președintele României atacând gaura numărul șaișpe.
Ci să cânți sub niște picioare de porc afumate, unor oameni care-și târșâie șlapii, confuzi, așteptând să ceva, să fie treziți, să li se dea un obiectiv. Înmulțiți-vă, fiți fericiți, doriți-vă mai tare victoria.
Majoritatea sunt români, spune domnișorul de la recepție care, desigur, vorbește românește, asta și pentru că are niște rude la noi, bulgari rătăciți prin secolul XIX și refugiați taman în Baia-Mare.
Când trec de suta de mașini de România, las baltă numărătoarea. Avem Gorj, Argeș, Constanța, Cluj, Arad, au mers sute de kilometri ca să mănânce icre și biban, calcan și chefal care nu există la ei acasă. Bulgarul de Nessebar, exact ca grecul de Neo Marmaras sau ca turcul de Istanbul știe să zică: ce faci, la revedere, are, n-are, asta e câștigătoare.
Este o neînduplecată bunăvoință, vreau să intri la mine, vreau să mănânci mâncarea mea, vreau să dormi în patul meu, care m-a scos din amorțeala ultimelor luni.
Ce au ei și n-avem noi, vorba cântecului Deliei. De ce băiatu cu trening de la lotul de box, sponsorizat de Pobeda, strânge farfurii și cară oliviere în loc s-o frece-n ciungă la bloc, cum poate Dina, cu rădăcinile ei negre izbucnind într-un bălai chimic, să știe să zâmbească la 11 noaptea, deși o rup încheieturile încinse în manșete de pluș, de la căratul tăvilor cu 7 farfurii și 8 halbe?
Vreți mujdei, facem mamaliga, hai să-ți arăt ceva.
Chelnerul scoate telefonul și mi-l arată pe Bănică, în pantaloni scurți, la microfon, cântând pe terasa lui.
E prietenul nostru, vine des aici și face șou, zice mulțumit.
Bănică, ăla de umple Sala Palatului mai ceva ca Congresu PSD, îmi e brusc simpatic. El, superstarul, cântă unei adunături strânse-n ecranul chelnerului, cântă și pare fericit.
Lumea aplaudă și-și suge degetele de zeamă de barbun.
Ce au ei și nu avem noi? Ei, bulgarii disprețuibili, au țigle pe case. Ați văzut asta? Că Lindab sau cum dracu îi cheamă pe ăștia de ne urâțesc satele și orașele, nu au reușit să intre aici. Aici sunt olane și mușcate, gardurile sunt joase, din 4 rânduri de piatră, e viță în curte, sunt dovleci și smochini și nu pute-a rahat.
O dronă se uită la mine când scriu de pe terasa hotelului Tyulenovo de unde văd coasta muncită de val unde, pe vremuri, se tupilau foci.
Am ajuns aici din întâmplare. Am trecut peste câmpuri semănate cu eoliene și porumb. Am văzut veverițe și popândăi. Am mâncat scoici și pește proaspăt, nu șalău de Metro ca la Vama Veche.
Ce au ei și nu avem noi?
Curaj.
Să cânte sub jamboane, să învețe o limbă străină, să nu creadă că totul e pierdut și că e musai să plece din țară.
Să tricoteze balauri cu trei capete și prințese cu țâțe enorme pe care le vând la capul Kaliakra, pe unde trecea granița dintre România și Bulgaria până în 1940.
Practic, acum 100 de ani, aș fi fost acasă aici, la Tyulenovo.
Dar nu mă simt, chiar dacă se vorbește românește și poți plăti cu lei.
Și sunt fericită că nu sunt acasă. Că aici nu e România. Pentru că astfel, o întreagă regiune a învățat nu numai să pună castraveți dar să-și țină țiglele pe casă și zâmbetul pe față.
Uite tată, am scris în sfârșit ceva.

Am scris de foarte multe ori aici despre Hrebenciuc, singurul pesedist simpatic, un oximoron.
Aproape că îmi pare rău că nu a fugit și el la Belgrad, dar îmi dau seama că sunt idioată, cum să fugă la Belgrad să aibă neviața lui Seby, când poate să stea un an ș-un pic la răcoare, taman acum când s-a scumpit gazul. Face o economie.
Căutându-i numele prin arhiva de postări, am dat în decembrie 2017, pe 30 decembrie 2017, de postul de mai jos. Guvernul cred că era al lui Tudose, robotul cu halenă de alcool care acum pare de-un bun simț desăvârșit față de actualul prim-ministru.
Citind postul de mai jos mi-am dat seama cu câtă ușurință poți să înlocuiești PSD cu PNL.
Minciunile, tupeul, aroganța sunt aceleași.
Singurul lucru pe care PNL nu-l are este un liberal simpatic. Ca domnu Hrebenciuc. Ceea ce face ca, din nou, PSD să fie preferabil.

Avem cel mai mare curs leu-euro din istorie. Chirie, benzină, țigări, lapte praf, operații estetice și cremvurști, toate s-au scumpit pentru că moneda națiunii cu cea mai mare creștere economică în Uniunea Europeană a luat-o de-a berbeleacul, ca un butoi de varză căzut din căruță, rostogolindu-se pe povârniș.
Aceiași bani de ieri înseamnă azi mai puțină pâine, carne, orez, deodorant și mălai, mai puține șervețele, beri și bețișoare de urechi. Mai puțină mulțumire.
Aceiași bani de ieri înseamnă însă, îți va putea spune un economist adus în studiourile televiziunilor altar al puterii unde icoanele mustăcioase sau de dame oxigenate sunt slăvite în emisiuni fără număr, o supremație a exporturilor românești versus cele străine. Da, moneda națională slabă presupune costuri mici, deci profituri mari din diferențele dintre venituri și cheltuieli obținute din vânzarea a…

Da chiar, ce exportăm noi, pe ce se bazează această cea mai sprințară economie a Europei?
Până azi nu știam. Dar azi, 30 decembrie 2017, ochii mi-au fost deschiși. Exportăm creier, desigur, nu orice fel de creier ci creier de infractor economic de 8 stele Michelin. Avem Popoviciu, Ghiță și acum Mazăre.
Cei mai buni dintre ai noștri, exemplare extraordinare, dotate cu un simț al perfidiei și înșelăciunii ieșit din comun, atât de strașnice încât pot să păcălească serviciile care, în teorie, le țin sub observație. Puf, se risipesc de la chermeze, meciuri de golf, partide de canastă. Cine să le poată priponi? Cine să le ia urma?
Legende stimați cititori, basme.
Nu fuge nimeni fără știrea serviciilor, ei sunt băieți de la tarabă care vând kilu de creier de infractor cu milioane de euro. Vă zic, facem bani cu nemiluita de la sârbi și englezi, de la francezi, ruși și acum madagascarezi ca să aibă și ei la curtea regală un criminal economic din România. Uau, ce exotic, își dau coate curtenii și apasă interesați bicepsul lui Ghiță, acest Jon Snow al IT-ului românesc, jumate PSD-ul lui Stark, jumate securitatea targariană. Plătesc oricât să mângâie faraonul de Constanța, omul care trage pe o nară trecutul prăfos al lui Ion Iliescu și aruncă pe cealaltă pantofii piticului porno pe care l-a aspirat dimineață, la micul dejun.
Poate vi se pare că aceste mari minți ale României dispar sau se pierd sau sunt rătăcite de autorități dar nu. Vă înșelați. Totul este o mișcare economică a guvernului PSD gândită după chipul și asemănarea faimoaselor vânzări de sași sau evrei de către Ceaușescu. Pe fiecare cap de miliardar-fugar, puterea de la București înhață de la națiile cumpărătoare zeci de milioane de dolari din care ne va face nouă autostrăzi și poduri suspendate, grădinițe și spitale și chiar și ronduri cu panseluțe de 87000 de euro firul.
De curând, saudiții au făcut o ofertă pentru Oprescu și Bahrainul e interesat de Hrebenciuc. Cursul mic leu-euro face ca cererea să crească și mai mult la acest final de an, Udrea fiind cerută în Kazahstan și Sereș și Ridzi fiind cumpărați ca pereche în Columbia.

Deci haideți să terminăm cu toată scâncelile, blestemele și ranchiunile și să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Mulțumim PSD că ai belit cursul, doar orbii nu văd că lupți pentru propășirea economiei românești și, în același timp, ne ajuți să ne exportăm în lume acești oameni cu care ne mândrim pentru că sunt chintesența sufletului românesc. Drum bun Radu, simt că o să deschizi un Fratelli în Madagascar. Noi rămânem plânși în statul paralel dar îți mulțumim pentru sacrificiul tău excepțional. Și nu, nu vrem înapoi ăia 142 de milioane de euro. Trebuie să ai și tu un leu de un cico atunci când îți reîncepi viața în țări străine.

Principala cauză a morților în România sunt boala cardiacă ischiemică și avc-urile.
Fierbe sângele-n noi. Ne bubuie capu și inima.
Mecanicul aruncă lopeți de cărbuni în cuptoraș, dar aburul nu are pe unde să iasă, se strânge și se umflă și se mai strânge un pic și se mai umflă un pic până când va spulbera cuptorașul, locomotiva, calea ferată, podul peste care trece calea ferată, tu-ți Anghel Salignyul mă-tii să-ți fut.
Așa, la prima mână, boala cardiacă și avc-ul sunt legate de furie.
Suntem furioși. Pe noi, că suntem proști sau că ne lăsăm luați de proști și călcați în picioare.
Pe ei că se folosesc de putere ca să ne ia de proști și că le iese.
Furia e boala neputinței. A vinovăției că sunt slab și că nu pot să schimb nimic.
Furia e boala mea. Furia e boala ta. Furia ne omoară.
Ai zice că furia este opusul resemnării. Resemnarea sună a pace, a somn de după-amiază, închis în celulă, așteptând să-ți strecoare gardianul cina și o revistă porno. Nu te mai zbați, ești resemnat.
Dar nu, furia e primul semn al resemnării, este un soi de durere de burtă care vestește ciclul, îmi dau seama că sunt furat, încolțit, că am pierdut și mă înfurii, ard un picior în zid și-mi rup tarsienele, și șchiop și prost, măcar dacă-i futeam un șut lu șefu, nu că aș fi avut curaj, mă rog, furia e un chiștoc de claritate-sunt înfrânt- care se stinge în băltoaca generalizării-bine că nu sunt singurul prost, sunt mulți ca mine și poate că eu nu sunt atât de prost ca ei.
M-am resemnat deci că sunt prost. Și mă pregătesc să mă înfurii când statutul meu de prost mai puțin prost ca ceilalți îmi este atacat de ceilalți, claxoane, te-n gură de prost, cară-te de pe linia mea de tramvai, oi fi eu prost dar sigur sunt mai deștept decât tine.
Și apoi avc și apoi infarct.
Nu ne mai vorbim. Orice cuvânt e un ciocan care stâlcește coaja de ou a egoului nostru.
Mă iei de prost?
Nu, nicio clipă voiam să-ți spun doar că aș vrea să semnalizezi dacă o iei la stânga.
Da ce, sunt prost să semnalizez că o iau la stânga? Deci mă iei de prost.
Nu mai există dialog ci doar faulturi violente, fiecare intrând cu crampoanele în conversație doar ca să rupă picioare. Și în tot acest timp, dăștepții continuă să fie dăștepți și noi continuăm să fim proști și să crăpăm uciși de furie.
Acum 6 ani scriam.

Reporterul trimite informația în plasa ecranului, înscriind un gol în poarta neapărată de bietul telespectator, luat prin surprindere de cuvintele șutate de acest Lăcătuș grăbit. Zice reporterul: Oprescu nu își va da demisia. Avocatul primarului infractor spune chiar să avem `puțintică răbdare`.
Avem.
Suntem cel mai răbdător popor din lume. Atât de răbdător încât din când în când trebuie să mai spargi o pungă lângă urechea noastră, să ne trezești din torpoare. Ham, adormisem, cât e ceasu? Ce zi e? Au trecut deja 26 de ani? Hm, pesemne că eram obosiți.
Am avut atâta treabă secolul trecut și nici secolul ăsta nu ne-a lăsat în pace, să ne odihnim pe prispă cu o coajă de sămânță umedă lipită pe buza de jos.

Suntem răbdători. Nu-i nicio grabă.
Suntem siguri că 20 de ani sunt îndeajuns pentru Sorin Oprescu să-și demonstreze nevinovăția. Avem răbdare și cu el și cu Ion Iliescu și cu Stănculescu, Iulian Vlad, Hrebenciuc, Vântu, Patriciu, Voiculescu, Năstase. Nu ne agităm nici în privința lui Ponta, nu suntem mânați de nicio urgență. Graba strică treaba, nu?
Unde dracului alergăm așa?

Vă dați demisia?
Victor Viorel zice că nu. De ce să își dea demisia? Doar e nevinovat și are 30 de ani în față să demonstreze că e pur și inocent și șacalii care îl atacă acum pe Oprescu sunt cei care îl ciupesc și pe el de fund. Dar aveți răbdare, mâine-poimâine e 2017 și între timp Antena 3 va veni cu peria de sârmă și va curăța cratița arsă a imaginii premierului care nu se poate opri din mințit.
Dar aveți puțintică răbdare și o să vedeți că minciunile ăstea nu erau minciuni, erau doar neadevăruri și neadevărurile sunt ce? Adevăruri cu ne în față iar prefixu ăsta se poate pierde în câteva luni, îl rătăcești ca pe-o telecomandă și iaca, ai rămas cu adevăruri și premierul e curat și parfumat la vorbă.

Taximetristul 1 îmi spunea ieri: dacă aș fi în locul ăstora de la DNA, i-aș lua averea la puricat lui Oprescu, aș vedea care a fost salariul, aș calcula cheltuielile lunare și tot ce e în plus, aș confisca.
Taximetristul 2 îmi spunea ieri: dacă aș fi în locul justiției, aș verifica averea primarului și aș confisca tot ce înseamnă bani și bunuri care nu pot fi justificate. Dar nu se va întâmpla, pentru că toți sunt nenorociți. Sunt șoferul unui deputat și merg săptămânal la Casa Poporului. Știți cât plătesc pe o masă cu ciorbă, felul doi, friptură de două degete, două sucuri și o savarină? 11 lei. Atât plătesc la restaurantul parlamentului. Și îi aud plângându-se că e scump. Niște nemernici. Niște hoți. Ar trebui să fie toți băgați la pârnaie, toți. Și acum își măresc iar salariile.
Ultima soluție, înc-o revoluție.
Dar nu chiar acum. Acum trebuie să acționăm calm, să avem răbdare. Să mai aștepăm un pic să recuperăm banii ciordiți de Voiculescu, Năstase, Udrea, Hrebenciuc, Patriciu. Să mai lăsăm timpul să treacă să se așeze lucrurile. Somn ușor România.

Kamikadze conduce mașina înspre răsărit. Sunt 10 grade și amintirile stau ca ceața în mașină. A lucrat și el pentru PROTV, a cunoscut actori, a cunoscut actrițe, a dansat cu ele sub Arcul de Triumf la 12 noaptea. Pe bune.
O lume în care el, Kamikadze-care are numărul la mașină KMZ-era important nu numai pentru că te ducea din A în B cu dublul vitezei cu care ai fi fost dus de o mașină normală din A în B, ci pentru că te simțea dacă ești ogărât, rupt de oboseală sau pus pe frenezie și știa cum să te ia, ca un popă de țară ajutat de o sticlă de vișinată.
Kamikadze oftează, privind în retrovizoarea minții.
Prietenii, doamnă, am crezut că am. Trăgeam de ei să vină la mine la grătar, haidi fratele meu, nu poți să ajungi, mă sui în mașină și vin după tine. Până când mi-a arătat nevastă-mea, cu ea nu te joci, are așa, ca laseru înțelegerea, dacă știți ce zic, taie domle în carne vie. Și ea mi-a arătat într-o zi când am trecut pe lângă curtea unui prieten care făcea un grătar și pe mine nu mă chemase, eu i-am făcut cu mâna, el m-a salutat și atât, și nevastă-mea a zis atunci: ăsta nu e prietenu tău, tu crezi asta, pe el îl doare-n cur de tine, ești disperat să vezi prieteni în oameni care nu au nicio treabă cu tine. Și de atunci am închis taraba.
NU am prieteni. Nu aveam oricum.
E o amărăciune în mașină cu gust de fum.
Ne-am ars. Noi înșine. Nu ceilalți. Optimismul nostru a fost o roată de cauciuc și nici măcar nu am pornit o revoluție.

Oamenii intră în viețile noastre, azi X, mâine Y, ne îndrăgostim de coincidențe, de proiectele comune, de viitoruri văzute în aceleași nuanțe, ne imaginăm importanți, ne vrem aproape, ne considerăm esențiali, axiomatici, fără noi soarele răsare doar joia, la ora 11.27.

Și apoi, o femeie laser ne arată că suntem piulițe. Am un sertar plin de piulițe. Nici măcar nu știu dacă sunt piulițe sau alt cerculeț metalic, teșit.

Ce este prietenia?
Să împărtășim aceleași idealuri de viață? Să mă chemi la grătar și eu să vin chiar dacă sunt la masă cu Elon Musk și discut despre salata boeuf cibernetică? Să îmi fi alături fără să îmi ceri nimic? Să ne displacă Trump și să îl urâm pe Rareș Bogdan?

Ce e prietenia?
Pentru mine prietenia este anti-oboseală. Nu energie. Nu, nu. Anti-oboseala este dozajul perfect între curiozitate și calm, fereastra pe care o închid când e prea mult trafic. Fereastra pe care o las deschisă să intre mirosul de iarbă cosită.
Un geam.
Transparent.
Altfel spus, când sunt praf, vreau ca tu, prietenul meu, să înțelegi fragilitatea mea și să nu mă potopești cu problemele tale.
Când sunt cu chef, vreau ca tu, prietenul meu, să alergi cu mine pe câmpiile conversațiilor, savante sau demente.

Nu avem prieteni.
Kamikadze nu are, eu nu am. Am crezut atunci, când lucram amândoi în corporația starurilor, că ajunge să fii aproape de un om, să-l duci cu viteză din A în B, să dansezi cu actrițe sub Arcul de Triumf, să crezi că faci parte dintr-o avangardă a progresului, că oamenii din jur ne sunt prieteni.

Canci.
Am îmbătrânit, Kamikadze și eu, sperând că emblema de pe mânecă ne va aduce oameni la grătarul din curte, că voim bea țuici și vom depăna amintiri.

Țțțțțțț.
Suntem o societate atomizată, incapabilă de prietenie dacă nu presupune favoruri. Unde CV-ul îți este evaluat, unde potențialul pilei este cotat. Merg la el la grătar pentru că îmi iese ceva. Mă văd cu ea pentru că altfel o să se supere Z și atunci nu mai obțin promovarea.

Ne invităm la nunți, la mese, la petreceri, din calcul. Eliminăm riscuri, învârtim statistici, construim bilanțuri, însumăm beneficii.

Prietenia, empatia, recunoștința, încrederea nu există.

Totul a ajuns o reclamă la bere, carton ud care chiuie în baruri, trei băieți și-o fată, în curând un negru și un transgender. Ne adaptăm nimicului și devenim nimic.

În tot acest timp, Kamikadze face cel mai bun grătar din Europa. Ce proști suntem.

Nimeni nu crede că ne mai facem bine. Poveștile spuse la un pahar de vin sunt toate despre dezumanizare, ticăloșie, perfidie, trădare. Despre bătrâni păcăliți că li se vor curăța burlanele pentru 60 de lei și apoi mulși de 800 de lei pentru că, mamaie, ți-am tăiat și crăcile ăstea de la copac care intrau pe geam, scoate banul sau îți luăm televizorul. Despre femeia care vine să te ajute la curățenie și ciordește cerceii de aur de la bunica. Despre copii lăsați pe mâna prietenilor care încasează alocația și îi lasă să moară de foame. Despre medici care te lasă să crăpi la ușa cabinetului pentru că nu ai bani să-i plătești.
Nu avem nicio șansă, spunem și mai luăm o gură de vin.
L-am întrebat pe bătrânul arhitect dacă a vrut vreodată să plece din țară.
Nu. Nu a vrut. Nu s-a imaginat niciodată altundeva decât aici, copac pentru care singura mișcare e pe verticală, singura axă importantă, departele se vede doar de sus, nu plecând departe.
Are 82 de ani și o memorie limpede, de dulap de farmacist, cu toate amintirile etichetate cu nume și ani. Cum arăta Bacăul când el avea 5 ani. Cum arătau atunci Botoșaniul, Iașiul, Rădăuțiul, cine era tanti Liliana din Râmnicu Vâlcea unde au stat cât au fost refugiați în al doilea război mondial, cine îi era coleg de bancă în 58, la arhitectură. Știi de ce a ajuns Suceava reședință de județ? Pentru că Emil Bodnăraș era din Suceava.

Seara curge cu povești despre cutremur, despre alocarea de apartamente de serviciu pe vremea lui Piticu și sforile pe care trebuia să le tragi ca să te muți în apartamentul de 4 camere pe care îl ocupase secretarul de partid cu nevastă-sa, despre burse în străinătate pierdute în favoarea unor desculți cu rude în CC, despre rezistență și biserica neputinței la care ne-nchinăm înainte să dăm drumul la Netflix.

Rădăuți era un târg mare, mulți evrei, nemți și polonezi și sârbi. Erau sinagogi și catedrale și biserici. Case mari, de negustori, cârciumi și teatru. Acum pare mușcat, mestecat și scuipat în batistă de un uriaș cu sensibilitate la dinți. Blocuri între case și orori de sticlă între fațade interbelice, linii ferate îl decupează în fâșii și lângă calea ferată, un om cu o capră în funie se uită lung la mine și apoi îmi face un semn cu degetu trecut peste gât, zâmbind.
Mori.
Bătrânul arhitect a luptat să nu-i pună un bloc în mijlocul unei ciupercării de case. A pierdut.
Bătrânul arhitect a luptat ca centrul comerical să se-mbine blând cu restul clădirilor. A pierdut.
Bătrânul arhitect a vrut să facă o biserică altfel. A pierdut.

Nu ne mai facem bine dar nu plecăm.
Unde să plecăm?
Undeva de unde să putem să ne întoarcem mai puternici. Un loc unde ne cresc pumnii, cât capul ni se fac, nu mai putem să purtăm cămăși cu manșete strânse pe încheietură căci încheieturile sunt groase cât coapsele noastre.
Am citit despre indienii Crow din Canada pentru care sfârșitul civilizației lor a însemnat sfârșitul timpului. Nu mai există nimic, nimic nu s-a mai întâmplat de când și-au pierdut libertatea.
Un popor fără control asupra lumii pe care o umple, este un popor pentru care nu mai există prezent și viitor. Pentru care acțiunile își pierd semnificația.
Îl invidiez pe bătrânul arhitect. El încă are repere, are un ieri, un azi și un mâine.
A pierdut. S-a ridicat. A intrat într-o altă luptă. A pierdut. A căzut, s-a ridicat, a intrat într-o altă luptă. Nimic nu s-a schimbat pentru el. Poate doar o lecuță de reumatism, dar creierul e viu, cu bocceluța la ușă, gata să plece într-o nouă încercare.
Dar noi, noi nu știm de ce facem ce facem. Ne trezim, mergem la serviciu, facem baletul fără sens al existenței, cumpărăm creveți și bere, șosete și bilete în Grecia, dar nu avem un scop.
Nu vrem să ne facem bine.
Pentru că nimic nu ne face bine, am stabilit, și, resemnați, pozăm veseli pentru Insta, incapabili să ne amintim ce-am mâncat ieri, d-apăi care e numele colegului de bancă din clasa a IV-a care avea disc cu Jean Michel Jarre.