Mă uit la Digi. Jurnaliștii vorbesc despre mazilirea lui Grindeanu. Omul care a condus guvernul care a scos sute de mii de oameni în stradă este victima partidului. Ticăloșenia lui ineptă este prezentată ca dizidență.
Am avut deja o criză de fiere azi, simt că se mai apropie una.
Firea zice că Grindeanu e omul lui Iohannis. Și pentru că ea este echivalentul uman al gonoreei, da, tind și eu să simpatizez cu șmecherașul bănățean care uite că a ieșit din ședință, își poartă semeț ceafa frizată. Fuge la guvern, și-a adus aminte că a lăsat oala pe foc.
Dar nu trebuie să uităm. Guvernul Grindeanu este cel care a produs episodul din ianuarie-februarie. Un guvern pe care l-am vrut afară din palatul Victoria.
Pentru că e plin de nemernici. Plin. Plin. Plin.
Acum un an scriam postul de mai jos. Se potrivește perfect situației de acum.
Învățămintele regelui Shang, regatul Qin, secol IV înaintea erei noastre:
“Un stat care folosește oameni de treabă ca să guverneze ticăloși se va îmbolnăvi ușor de dezordine și va fi distrus. Un stat care folosește ticăloși ca să guverneze oameni buni, se va bucura de pace și va prospera.”
Deci asta era. Ce nu facem noi pentru pace și pentru propășirea patriei?
Cu învățăturile regelui Shang pe noptieră, poporul și-a tras pătura peste cap, bucurându-se de flatulațiile de ciorbiță de fasole care parfumează pacea nopții eterne.
În Polonia, 240.000 de oameni au ieșit săptămâna trecută să protesteze împotriva puterii. La Brașov, 4 manifestanți și niscaiva presă s-au făcut că admiră panseluțele din fața prefecturii, așteptându-i pe ceilalți. Ceilalți. Oamenii cu protestul.
Unde-i domle manifestația împotriva Hexi? La Modarom sau la fântână?
Ce-i drept, la fântână, în Piața Sfatului, erau strânși așa, la vreo 200 de oameni. Zilele Brașovului-scria pe pânza întinsă în spatele unei dizeuze fugită de la cercul de preparat sărățele condus de Marina Voica.
Mai lăsați-ne domle în pace cu protestele ăstea, vrem hituri din `88 și vată de zahăr, vrem să închidem ochii și să nu luăm nicio decizie. Hexi și Achimaș, doctorate, plagiate, Ponta se întoarce și Iliescu nu a plecat niciodată. Cui îi pasă?
Nu vreau decât să scap cu viață din viața asta, pare să își zică omul cel bun care și-a lăsat destinul în mâinile omului cel rău. Dar asta nu prea se poate, că Valar Morgulis. Cu-o moarte toți suntem datori.
Păi tocmai, și atunci de ce să mă agit atât, când rezultatul este același?
Cred că pe scenă e Silvia Dumitrescu despre care tabloidele spun că are un corp superb la 54 de ani. Tot tabloidele spun că băiețelul lovit de Traian Băsescu când avea 10 ani, acum are 22 și nu o să-mi vină să cred ce s-a ales de viața lui. Vreau să văd. Dă-i dracu pe Hexi, vreau să văd ce a crescut unde a dat Băsescu.
Ce-mi pasă de Achimaș când Istrătoiu a făcut o carieră în modeling și cinema? Cine?
Istrătoiu. Băiatul bătut de Băsescu acum 12 ani. Băsescu, ăsta care a furat flota și a distrus țara. Care acum e cu Turcescu. Chiar, iartă-mi șpagatul conversațional, dar ai văzut ce pantofi sidefați are Firea?
Hrănit cu furaje, omul mult și bun trăiește la firul ierbii admirând copleșitoarele drame din lumea râmelor, furnicilor și puricilor de plante.
E pace.
Undeva sus, în birourile lor de stăpâni, regi, împărați, mari-preoți, ticăloșii fac ticăloșii ca noi să trăim liniștiți.
E și ăsta un sacrificiu.
Pe vremuri, când Ea vroia să îl jignească pe El îi spunea așa: lăbarule. Sau curvarule. Sau impotentule. Știa bine Ea că El se uită la porno, noaptea ca hoții, pe Prosieben sau poate chiar pe telefon de când fiică-sa, altă stricată, i-a cumpărat telefon d-ăsta cu internet unde fiecare 1 și 0 din codul care încarcă informație pe ecran ascunde o pasăre epilată și-un coș pe o bucă sau un mădular învârtoșat.
Nu ți-e rușine lăbarule, om bătrân să te uiți la mizeriile ălea?
Ura îi umplea craniul ca un gaz voinic și îi împingea ochii afară din orbite: curvarule, impotentule, lăbarule!
Dar acum, când Ea vrea să îl jignească pe El, îi spune așa: ateule!!!
E mai grav decât porno-ul privit noaptea pe canale nemțești sau ungurești, e mai grav decât pofta sau onania manifestate la senectute. Nu crezi în nimic, n-ai niciun Dumnezeu, ateule!!!
-Ești cu Coaliția pentru Familie, am întrebat-o pe Ea deunăzi când am văzut-o.
-Da.
-Vrei deci să schimbi constituția, ai o problemă cu homosexualii? Câți homosexuali știi?
Ea tace. Eu plec. Mă grăbesc acasă să termin de citit The Lemon Tree, o carte despre arabi, evrei și definiții clădite din cuvinte, aer cu miros de gură, care în ciuda faptului că sunt invizibile și inefabile, umplu trenuri cu evrei și le trimit la Treblinka sau lasă sute de mii de arabi fără case.
Și cartea asta mă luminează, căci habar nu aveam că bulgarii sunt singurul aliat al naziștilor care și-a protejat evreii, nu i-a trimis la cuptor. Un manifest din 1943 semnat de partidul comunist bulgar spunea așa:
Poor Bulgaria! We are seven million people, yet we so fear the treachery of 45000 Jews who hold no positions of responsibility at the national level that we need to pass exceptional laws to protect ourselves from them. And then what? Gentlemen. Decide now! Will you stand behind the Constitution and the Bulgarian people in defence of freedom, or will you march in step with the political mercenaries and bring shame on yourselves as you undermine our country|s life and future along the way.
Schimbați Jew cu homosexual. Schimbați Bulgaria cu Romania. Schimbați 7 cu 19 milioane și schimbați 45.000 cu ….Cu cât?
Câți homosexuali cunoașteți?
Și de ce vă e frică de ei?
-Pentru că sunt focare de boli, de ce crezi că au murit atâția? George Michael și Freddie Mercury și David Bowie, mor pentru că se îmbolnăvesc pentru că au organismele slăbite de boli luate unul de la altul, spune Ea.
Trebuie opriți.
For us, it is a problem of whether our nation can ever recover its health, whether the Jewish spirit can ever really be eradicated. Don’t be misled into thinking you can fight a disease without killing the carrier, without destroying the bacillus. Don’t think you can fight racial tuberculosis without taking care to rid the nation of the carrier of that racial tuberculosis. This Jewish contamination will not subside, this poisoning of the nation will not end, until the carrier himself, the Jew, has been banished from our midst.
Acesta este o bucățică dintr-un discurs al lui Hitler în 1920, cu 22 de ani înainte să o ia razna, cum ar zice domnul Gheorghe Iancu, apărător al Coaliției pentru Familie.
Să înlocuim din nou cuvântul evreu cu un alt cuvânt: homosexual.
Să înlocuim racial cu orientare sexuală. Luptăm cu tuberculoza orientării sexuale. Această contaminare homosexuală nu va scădea în intensitate, otrăvirea acestei națiuni nu va lua sfârșit.
Homosexualul, întocmai ca evreul, este viclean, pervers, putred, infectat și infestant.
Ce faci, îi lași să-ți intre în casă, să se scarpine după ureche cu piciorul drept din spate, să te umple de căpușe rinocer, să-ți mănânce covorașul de baie și să se aplece după săpun de atâtea ori încât unul mai slab, poate chiar El, lăbarul, impotentul, curvarul, să cedeze și să se împreuneze cu homosexualul ăsta pe platoul cu salată de beouf proaspăt făcută?
Nu poți să permiți una ca asta.
Homosexualul trebuie să dispară.
El și milionul de homosexuali români care rod sequoia națiunii întemeiată de Decebal și Traian, îi halesc trunchiul ca un cârd de castori hămesiți. El și celălalt milion de atei români care spun: ai înebunit femeie, ce-ți pasă ție ce face milionul de homosexuali români? Lor crezi că le pasă de tine?
Și apropo, cunoști vreun homosexual?
Eu cunosc 3. Cunosc și 3 lesbiene.
Miros bine, gătesc superb, au mâini frumoase și unul din ei chiar zice Doamne Ajută! când termină conversația.
Doamne-Doamne al lui, nu Doamne-Doamne al Ei.
Căci dacă Ea e făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, oricare dintre noi este ateu.
Sunt 6 soldați în uniforme verzi. Le e somn. Doar țigările par să fie vii, jarul respiră, acum e incandescent, o secundă mai târziu cenușiu. Scrumul cade la picioarele lor unde e plin de porumbei, sunt vreo sută, umblând de nebuni în pustiul de piatră bej. E liniște și pace, ca într-un sat de Bărăgan în luna iulie, la 3 la amiază.
Toate străzile care duc la Place d`Etoile sunt blocate de cataroaie imense, de beton. Unele au și bariere, lângă bariere sunt alți soldați. La unul din pichetele ăstea este și un câine lup plictisit de moarte.
Pe cine păzesc?
Parlamentul. Și mai sunt câteva clădiri guvernamentale. Tot aici e soukul modernizat al Beirutului, cartierul designerilor și Saifi Village, o zonă unde duhnește a miliarde de dolari de îți rupe nasul.
Soldații păzesc bogătașii.
Asta trebuie că fac. Pe străzile centrului Beirutului, zig-zagând printre Mertzuri și BMW-uri, Ferrari și Rolls-uri, doar turiștii sunt pietoni. Turiștii și servitoarele filipineze, îmbrăcate în uniforme ca să nu care cumva să crezi că sunt altceva, scoțând la plimbare chow-chow și akita rupți de căldură. Și mai sunt și paznicii cu livrea ai blocurilor construite de Norman Foster, Zaha Hadid și Renzo Piano unde cel mai umil apartament poate fi cumpărat cu 4 milioane de dolari. Aici locuiește un trib de vânători-culegători, saudiți și iranieni, ruși și brazilieni, chinezi și iordanieni, palestinieni și evrei, francezi și englezi și australieni, strânși cu toții în această supă internaționalistă a alchimiștilor care au reușit să producă aur din piatră seacă.
Aici nu mai are cum să fie vreun război, îți spui coborând printre turnurile de 30 de etaje de bani. E prea mult de pierdut, sunt prea mulți care ar pierde și prea importanți. Beirutul este o Mecca a banilor, un Monaco al Orientului și cine ar vrea să bombardeze Monaco-ul?
În spatele clădirii dantelate a hotelului Phoenicia este cadavrul erect al lui Holiday Inn.
Distrus complet în timpul bătăliei hotelurilor din 1975, Holiday Inn este un monument accidental care refuză să dispară. Prin găvanele negre ale geamurilor privește direct spre St. George Hotel, o altă victimă a aceleiași bătălii, și el o pată pe obrazul glamuros al golfului Zaitunay.
Pe clădire e agățat un cearceaf imens pe care scrie Stop Solidere.
Solidere este copilul lui Rafik Hariri, vizionarul, iluministul, napoleonul care a propulsat Libanul într-o epocă a prosperității. Dar totuși, ce este Solidere? Este Compania Libaneză pentru Dezvoltarea și Reconstrucția Cartierului Central al Beirutului.
Cei 15 ani de război civil au mutilat orașul, atât de cumplit încât nici acum, după sute de operații estetice, nu și-a revenit. Imense cratere, clădiri care se susțin, improbabil, într-o grindă, blocuri ciuruite de mortiere, case părăsite, pereți surpați. Toate acestea sunt țesute organic în textura orașului nou pe care Solidere și-a propus să îl construiască pe malul Mediteranei. Zis și făcut.
Solidere a primit puteri speciale, de expropiere și de evaluare a terenurilor pe care urma să construiască. Toți taximetriștii, toți chelnerii, toate vânzătoarele și toți recepționerii știu că Solidere a abuzat, că proprietarii au fost păcăliți, că Hariri a făcut munți de bani, Everesturi de dolari din acest imperiu imobiliar și în 2005 pooooooc, a fost aruncat în aer chiar aici, lângă hotelul pe care scrie Stop Solidere.
Și s-a terminat pentru o vreme cu investițiile, banii nu au mai curs din Arabia Saudită și nici sirienii nu au mai venit și acum, deși vin, deși sunt 2 milioane în Liban, sunt doar săraci care muncesc pe jumate din ce muncește un libanez obișnuit.
Dar cârciumile sunt pline, o bere este 5 dolari, un pahar de vin tot așa. Un pahar de arak e 7 dolari, ce contează, setea e mare. Se bea pe bani grei dar nu și dacă ești pe La Corniche, esplanada de la malul mării. Acolo nu găsești alcool, acolo sunt fete îmbrobodite și pescari care sunt alimentați cu narghilele de băieți în șalvari. Acolo se bea ceai și jelab și cafea și peste sutele de bărbați în lycra, ieșiți să alerge câte 3 și câte 7, în cete transpirate, curge din boxele atașate micului minaret cântarea melancolică a muezinului.
Se claxonează sălbatic dar fără nervozitate. Sunt taximetriștii pro-activi care te văd, îți dau semnal, fluturi degetul, nu mulțumesc. Un bătrânel zice milos când mă vede pe jos, încercând să mă strecor printre mașini: stai prost cu banii, nu-i așa?
Nu au mai văzut plimbându-se decât familii de refugiați sirieni. Aici nu îți folosești picioarele decât ca să ajungi din parcare în cârciumă. De fapt nici asta căci cele mai multe restaurante și baruri au valet parking, ca în America. Și apoi taxiurile sunt atât de ieftine, de ce ai vrea să te rătăcești la Hezbollah în cartier?
Ca să văd hipsterii de aici, au altfel de sandale, își piaptănă altfel barba?
Nu poți să zâmbești. Lumea își pierde aici hazul. Femeile arată ca niște matrioști, au mijlocul rotund și capete de popică, se leagănă în drumul dintre aprozar și casă. Blocurile sunt mai dese, privirile mai încruntate, peste tot flutură steagul galben-verde, pe care o mână ridică o mitralieră, ca pe un unic răspuns la orice întrebare.
Copii nu sunt aici și toți bărbații au bărbi și cei tineri au bărbi mai scurte care totuși flutură atunci când scuterele țâșnesc dintre mașini, era să fac de 7 ori infarct de groază că o să fiu strivită.
Cartierul nu e mare dar mi se pare lung căci e greu să treci printr-un culoar de oameni care nu îți zâmbesc, care te turtesc cu reproșuri nerostite.
Și imediat după, izbucnești în Achrafieh. Bătrâne cochete în balcoane cu feronerie dantelată și imediat în spate blocuri făcute de designeri suedezi, cu lemn și piatră mată și copaci crescând perpendicular pe gravitație. Librării-cafenea cu sucuri și reviste care te învață rezistența prin cultură și magazine elegante unde consumul de obiecte de cel puțin 5000 de dolari este singurul tratament împotriva psihozelor de care suferă tot beirutianul. Căci toți, chiar și ăștia născuți acum 3 ani, sunt traumatizați de războiul care s-a sfârșit în `90. Nu vor să vorbească despre el, nu vor să și-l amintească.
Nu există niciun muzeu, niciun memorial al războiului, doar Holiday Inn-ul crăpat și lovit, între zgârie norii glamuroși. Sunt doar amintiri de dinainte, când Libanul era Elveția Orientului Apropiat și Beirutul era Micul Paris al Orientului Apropiat. Când irakieni bogați veneau să schieze la 20 de minute de Beirut. Când vapoare descărcau în port sute de turiști britanici și francezi, americani și germani, îi cazau la St. George și din 1974 la Holiday Inn. Un an a apucat să funcționeze săracul, înainte să devină platforma de pe care au fost aruncați zeci de luptători creștini în timpul bătăliilor din 1975.
De ce ai vrea să vorbești despre asta și despre moartea primului ministru Rafik Hariri care a fost corupt-toată lumea știe asta, dar nu a fost omorât de sirieni-toată lumea știe asta-ci de Israel, care a trimis un proiectil, nici vorbă să fie mașină capcană, doar am trăit războiul, am văzut cum se propagă explozia în cazul unei mașini capcană-toată lumea știe că Hariri a fost ucis de israelieni și de ce să vorbim despre asta căci oricum nu face bine nimănui?
Antoine nu vrea nimic altceva decât să facă bani. Are un restaurant, a avut unul și în România de unde a plecat prea devreme, înainte să intrăm în Uniunea Europeană, înainte să fie atât de bine cum este acum, căci de aici pare că în România este foarte bine. Spune că singura șansă este să se întoarcă banii saudiților, să se redeschidă casinourile, să se facă trafic de droguri, ca pe vremuri, căci banii nu îi faci decât din droguri și casinouri.
D-aia o fi bine în România?
Clar de aceea, zice Antoine.
Și acum sunt șanse mari ca saudiții să vină pentru că ai văzut că Trump a făcut afaceri grozave cu ei, să curgă șampaniile, să se scoată tacâmurile de aur, belșugul se întoarce.
Un cocktail de optimism și pesimism plutește, reușind să nu se anuleze unul pe altul, peste ceața de claxoane din oraș.
Și din nou mă împiedic de un cataroi imens, o altă stradă blocată, aici e și gheretă cu steag. Înainte inamicul era afară, sub zidurile orașului. Acum e înăuntru, pe strada ta, bea și mănâncă în apartamentul vecin și când va primi ordinul te va ataca. Și de aceea e bine să punem pietre în capul străzilor, bariere și ostași, să fim mereu pregătiți căci calul troian e în grajd, nu știm care e, dar știm că sigur e înăuntru.
Orașele sunt niște păduri, și-au pierdut funcția medievală de a-și apăra locuitorii.
Acum suntem omul și copacul. Fiecare pentru el și rupt de realitatea imediată, plasat într-un globalism virtual.
Pe bulevardul Weygand se strâng tineri cu steaguri întinse pe umeri ca o pelerină care i-ar feri de ploaie. Sunt fanii clubului de fotbal Manchester, e finala cu Ajax. Cântă, aplaudă, susțin echipa aflată la 4850 de kilometri depărtare.
Nu sunt în Beirut.
Nici eu.
Sunt pe hârtiile mâzgălite de marele arhitect al matrixului, prinsă în această arcadie imobiliară, între lumi care cresc și lumi care se destramă, la 100 de kilometri de Damasc, la 20 de centimetri de Marea Meditarenă atât de dorită de toți strategii lumii.
Iar șoferul care mă duce la aeroport, fost ofițer, îmi spune în timp ce mă ajută cu bagajul: Hezbollah=Israel.
Paranoia. În lumea asta este un dar.
Soldații picotesc în fața aeroportului, obosiți de atâta pace.
E soare, cafeaua costă 3 lire și mister John Cleese e încălțat în papuci de casă negri cu blăniță albă. Stă de vorbă cu Peter, unul dintre organizatorii Byline, primul festival de jurnalism din lume. Se vorbește despre atacurile asupra presei, cât de independentă e mass-media, nu sunt soluții la lipsa de bani, la lăcomia patronilor, la atacurile rușilor, la imbecilizarea mondială.
Sunt jurnaliști germani, francezi, olandezi, sunt profesori bulgari și americani, câteva sute de oameni care credeau despre ei că nimic și nimeni nu le poate lua cârma din mână, că drumul nu poate fi decât acela pe care îl stabilesc ei și hap, Spânul a pus un cuțit lângă busolă și restul piraților au atacat pe la 4, când era somnul mai lin și acum sunt închiși în burta corabiei, cu lanțuri la picioare.
Ce e de făcut? Intelighenția e captivă ca un gând în mintea unui copil autist.
Nu reușește să se exprime coerent, se sparge în mii de gesturi complexe pe care restul lumii nu le înțelege.
Ce înseamnă Brexit, de ce e important să câștige Labour, de ce May este diavolul care va distruge țara, ce se va întâmpla în 2 ani, cine negociază ce. Lucrurile ăstea nu se discută. Se vorbește despre islam și Manchester, despre imami și ISIS, despre covfefe și…
Mâine, 8 iunie, se votează în Marea Britanie.
Salariile au început să scadă. Băncile au valizele făcute. Cameron, această Olguța englezească, este invitat de onoare la conferințe corporate de unde pleacă mai bogat cu jde mii de euro.
Din burta vasului unde este închisă, intelighenția face planuri.
Votează tactic, gândește strategii.
Anthony Barnett explică, se aplaudă. Ian Dunt adaugă, se aplaudă din nou. Entuziasm. Victoria nu pare imposibilă. Privindu-i îmi amintesc cuvintele lui Yuval Noah Harari:
puterea supremă a omului este fantezia.
Cu toții suntem magicieni care creăm iluzii.
Aici, în cortul de la Byline, o congregație măruntă pune la cale răsturnarea unui imperiu. Nimic neobișnuit. Decât prin optimismul cumva naiv pe care îl exhibă vorbitorii.
De unde ești?
România.
Ohhh, am fost în 1987 pe vremea lui Ceaucescu. Acolo și nicăieri altundeva am simțit mirosul fricii. În Ungaria nu era așa, nici în Polonia sau Cehoslovacia.
Anthony Barnett este fondatorul lui OpenDemocracy. Scrie cărți, e om deștept dar vine dintr-o altă eră în care laptele venea dintr-o țâță, nu muls în laborator dintr-o plantă de soia.
Deși știe cum miroase frica, a uitat.
La 17 kilometri depărtare, în timp ce aici se fac planuri, 3 băieți cu un van și cuțite bagă spaima într-un oraș de 9 milioane de oameni.
Primul ministru cere întărirea controlului asupra internetului. Se pune la cale masacrul libertăților civile în numele protecției populației de inamicul care vrea să îngenuncheze Marea Britanie.
Pe prima pagină a ziarului gratuit pe care poți să îl culegi în orice stație de metrou este poza românului Florin care a lovit cu o lădiță un terorist. Pentru curajul lui, sute de britanici au propus pe rețelele de socializare ca Florin să primească pe loc cetățenia pentru că a arătat True Brit Spirit.
Cum adică?
Dacă e român, nu are cetățenie, cum a arătat el ceva ce nu putea să aibă decât dacă …și mă rog, de ce vorbim noi despre naționalism, de când brandăm cu Union Jack aruncatul unei lădițe în capul unui individ cu cuțit?
Mâine, 8 iunie se votează în Marea Britanie.
Nu există învingători, doar niște băieți care fac mai mulți bani decât alții. Iar Anthony ar face bine să își aducă aminte cum miroase frica. Sunt sigură că e dată cu parfum, dar asta nu îi poate acoperi duhoarea sulfuroasă.
Acum 10 minute cineva se întreba ce a citit, referindu-se, ironic-sardonic la postul meu anterior despre distrugerea lui Nicusor. Asa cã simt nevoia sã-l ajut sã descifreze mai bine textul, publicând un alt post vechi de fix un an.
Prietena mea l-a votat în silă pe Nicușor. Știe că e un găinar, știe că cere șpagă de la dezvoltatori imobiliari, “dacă nu vrei să mă leg cu lanțuri de casă și să fac circ, mai bine marcă banul”, a auzit de la niște voluntari care au lucrat pentru campania lui în 2012 că sediul era jegos, cum să vrei să fii ales edil și să fii împuțit?Eu am fost la toaletă la Salvați Bucureștiul, era curat, îi spun.
Poate și-a luat femeie de serviciu dar acum 4 ani era mizerabil, insistă ea.
O întreb de oamenii de afaceri care au fost șantajați, întreb de ce nu i-au făcut plângere penală lui Nicușor, îmi exprim părerea că poate și aceste iluzorii victime ale ticăloșiei candidatului cu sediul murdărel nu învârt biznisuri curate și d-aia nu au mers la mama DNA să ceară să îi apere.
Prietena mea nu crede, spune că prima impresie contează, că totuși l-a votat chiar dacă e un pitic puchinos. Eu ridic tonul, mă enervez, îmi joacă venele pe gât.
Ca de fiecare dată, ajungem să ne ciomăgim pentru Rațiu sau Regele Mihai, pentru Constantinescu sau Băsescu, pentru Nicușor sau Iohannis. Oamenii ăștia cu zâmbetele lor pătrate și mâinile umede, cu părul lor rar sau des, cu amantlâcurile lor oxigenate și mariajele cu genunchii pe afară, cu gesturi smucite și ticuri verbale obosite, oamenii ăștia imperfecți intră în viața noastră, se pun la noi la masă, își bagă mâinile în castronul cu salată de castraveți, lasă păr pe săpun.
Feher, tu ai lăsat robinetul deschis?
Nu dragă, Nicușor Dan, el a fost ultimul la baie.
Un împuțit, uite nu a șters toaleta, are perie de budă și nu a curățat. Ți-am zis că e un împuțit.
Raționamentul e simplu: Politica e curvă. Toți politicienii sunt ticăloși.
Doar naivii mai cred că vreunul din ei e curat. Doar pentru naivi există speranță. Cei care nu au speranțe, nu suferă. Iar prietenii nu vor să suferi chiar dacă ești naiv, ca să nu zic prost de naiv. Ești prietenul lor.
În câțiva ani, stickerul “ți-am zis eu” îți va fi lipit pe frunte, pe frigider, pe oglinda din baie, pe periuța de dinți.
Ți-am zis eu că este un jegos? Ți-am zis eu că e șpăgar? Ți-am zis eu că e găinar? Ți-am zis eu că te va dezamăgi?
Data viitoare să nu te mai îndrăgostești de oameni. Data viitoare ascultă-mă pe mine.
Toți sunt la fel. Și dacă stai să te gândești, Ion Iliescu e un bătrânel simpatic. Uite azi, se fac 26 de ani de când a plantat panseluțe la Universitate.
A câștigat vreodată prietenul tău imaginar vreun meci de fotbal?
Sau poate la Popa-Prostu sau Macao?
Prietenul meu imaginar era ciuca bătăilor. Juca atât de prost, atât de mult mai prost decât mine încât la un moment dat mi-am dat seama că de aceea l-am inventat.
Trăim într-o societate democratică unde votul cetățeanului este cel care stabilește cine are puterea.
O societate democratică este ghidată de pluripartitism ca expresie a diferențelor politico-ideologice-social-economice dintre membrii săi.
Cum facem să trecem de la o societate totalitaristă, în care există un singur jucător care, bunînțeles, câștigă, la o societate democratică unde există mai mulți jucători fără să riscăm să pierdem meciul?
Lenin a spus cum.
Inventând partide imaginare. Inventând lideri imaginari. Inventând ideologii imaginare. Astfel, ajungem să jucăm biliard cu omul fărâ mânuțe, să ne întrecem în traversat râul cu un cataroi dotat cu mască de scafandru, să ne felicităm ca am făcut mai mulți pui decât un motan castrat și că am spart mai multe becuri decât un fluture kamikadze.
Jocul e mânărit și noi știm asta dar cumva mereu uităm că în spatele tuturor acestor nume care apar, dispar și apoi condensează pe ecranul A3 sau RomâniaTV, este partidul unic, păpușarul monstruos care păstrează iluzia liberului arbitru, care păstrează vie fantasmagoria numită democrație pe care o iubim cu ardoare.
Constatinescu și Băsescu, Ponta, Udrea, Cocoș, Roman și Videanu, Ciorbea și Patriciu, Crin și Tăriceanu, toți, prietenii imaginari creați de PSD/PDSR/FSN ca să aibă cu cine să concureze în fața ochilor noștri obosiți de nesomnul ăsta al tranziției, al goanei după înțelesuri.
Și acum USR.
Nicușor Dan, un băiat lipsit de carismă care 10 ani a făcut o grămadă de lucruri bune pentru oraș, înjurat, calomnniat, terfelit, las că știu eu că este șpăgar, că a cerut mită, că a intrat în afaceri cu nea Caisă. Uită-te la el, e șiret și ascuns, ăsta este corupt până în măduva oaselor. De 10 ani umblă poveștile ăstea în urbe, știu de la un prieten al unui prieten că Nicușor a cerut și a făcut…
Și apoi, înconjurat de băieți cu trese care au văzut în el, mai precis pe lângă el, cum cresc ferigile oportunismului, Nicușor a uitat că țara este condusă de niște domni cu un script temeinic făcut de scenaristul de la Tânăr și Neliniștit, așa că bietul de el-mai bine l-ar fi chemat Petrică-a crezut pentru o clipă că a găsit o breșă în sistem. Și a intrat.
Hahahahahahaa.
L-au lăsat să creadă că a găsit o breșă în sistem.
Și l-au împins să-și facă partid. Și în partid și-au pus oamenii lor. Și uite așa, în numai 2 ani, Nicușor e halit de aceeași balenă despre care credea că a pescuit-o.
Va putrezi alături de bețiva aia de Macovei, procuroarea ticăloasă care așa și pe dincolo.
Nimeni nu va mai da doi bani pe el și oamenii astfel își vor pierde încrederea în opoziție. Toți sunt la fel, vor spune.
Toți sunt pitici, autocrați, incapabili ca Nicușor pe care nu-l cheamă nici măcar Petrică, ci Nicușor. Cum poți să fii liderul unui popor demn ca poporul român și să te cheme Nicușor și nici măcar să nu fii băiat șarmant ca Nicușor ălălalt, Ceaușescu.
Și moartea căprioarei Nicușor nu va fi plânsă de nimeni.
Alt lider, poate Shere, poate Ghinea va fi lăsat de PSD/PDSR/FSN să țâșnească din USR-ul ăsta care nu este decât matrixul lor care ne dă nouă iluzia democrației.
Căci ne trebuie această iluzie și băieții ăia de la Moscova sau de la Washington sau de pe Lună știu asta.
Amintiți-vă de Nicușor-Petrică și Lupul când următorul lider al opoziției o să fie sfâșiat de o haită de bursuci buhăiți pentru că a uitat că el este doar prietenul imaginar.
Și prietenul imaginar pierde întotdeauna.
Fetele au buzele atât de umflate încât bărbiile par să nu existe. Sunt cățărate pe platforme de 10 centimetri, ștrasuri peste tot, ca și cum s-au tăvălit în sticla pisată a geamului unui automobil. Sunt fosile vii, acești pești coelacanthi, rămase din Cretacicul în care prostituatele românce dominau apele Libanului.
Au fost înlocuite de rusoaice.
E plin de rusoaice dar lui Marwan îi e dor de românce.
E fost ofițer în armata libaneză, retras. După seria de 926 de întrebări decide să mă bage în borcanul: jurnalist.
Nu, sunt coafeză și nu am subiecte de discuție în după-amiezele lungi la salon.
Râde.
Vezi, româncele au umor.
Vorbim despre Hezbollah. Îi spun că am fost la Baalbek și că am văzut localnicii care vindeau tricourile galben-verzi, cu scris indescifrabil arăbesc și conturul unei mitraliere ridicate de o mână erectă, unor turiști care credeau că Hezbollah e o echipă de fotbal braziliană. Se leagă, nu? Avem galben-verde, avem Brazilia cu cea mai mare comunitate libaneză din lume, mai mulți decât în Liban, ce poate să fie rău dacă apar îmbrăcat în tricoul ăsta drăguț, cu grafică nouăzecistă, la frontiera Israelului?
Ce zici Marwan, evreii o să râdă la o glumă ca asta?
Marwan zice că Israel nu are simțul umorului dar are arme. Și după Israel, în topul celor mai dotate armate din regiune nu vine Iordania sau Palestina sau Liban. Pe locul doi este Hezbollah, partidul lui Dumnezeu. În afară de aviație, au de toate. Tancuri, rachete, tot.
Și de unde le au?
Israel.
Pentru că Hezbollah și Israel sunt unul și același lucru.
Mă înec, Marwan urmărește efectul șutului pe care l-a dat în mingiuca siliconată a creierului meu. L-a proiectat de peretele cutiei craniene și acum curge încet la vale:
Cum a-di-căăăăă?
Gândește-te. Israel s-a retras și le-a lăsat lor sudul Libanului în 2000. Hezbollah practic ține granița Israelului. Totul este o fațadă, tot circul ăsta cu bătălia dintre bine și rău. Sunt toți împreună, prieteni. Saudiți, sirieni, iranieni, israelieni, palestinieni și egipteni. Și să nu uităm de americani.
Nici de ruși. Să nu uităm falanga prostituatelor rusoaice.
Mawar se uită cu luare aminte la mine, încercând să prindă ca un pescar, cu mâna, subtilitățile care se ascund sub apele aparent liniștite ale afirmației.
Aaaaaa, am înțeles. Nu, rușii nu o să ajungă aici. Nu e bază NATO dar e bază CIA. Cea mai puternică din regiune. Sunt 83 de spioni pe centimetrul pătrat. Rușii nu au nicio șansă.
Zaituna Bay strălucește în noaptea caldă. E plin de yachturi, sunt cel puțin 90, umplu golful pe 6 rânduri, ca dinții gura unui rechin.
Mă gândesc: or exista yachturi capcană?
Care să facă bum spulberând paharele de proseco din mâinile turiștilor americani de la CIA care aliniază terasele?
Or fi yachturi capcană? Ai arunca în aer o barcă de 170.000 de parai?
Nu.
Și nu pentru că s-ar uita la bani.
Ci pentru că Beirutul este poiana lui Iehova în care veverița, elefantul, lupul, leul și oaia dansează hora prieteniei imobiliare. Sunt atât de mulți bani aici, în această Elveție-Monaco-Macau al Orientului Apropiat, încât lași bomba la ușă și intri numai cu proiecții financiare despre profiturile uriașe pe care le-ai putea avea dacă oferi safe havens la Mediterană soldaților osteniți de luptă. Chiar și una în care te bați cu săbii de lemn.
Două blonde siliconate fumează lângă noi. Sunt rusoaice.
Vremurile se schimbă.
Banii au însă aceeași culoare.
Hezbollah, Israel, Iran, Palestina, verde-galben-alb-albastru-roșu-negru.
Cui îi pasă?
Când aude că sunt din România, patronu zice: ce faci scumpo?
A avut Golden Falconu în București. A plecat acu mulți ani, nu a mai suportat. Corupție, alergătură. Acum când vede cum a crescut România, îi pare rău că s-a pripit.
Dar nici aici nu e rău. Dar e loc de mai bine. Dacă ar vinde droguri sau ar avea un cazino, ar fi minunat.
Își linge buzele în timp ce vorbește despre acordul dintre Trump și regele Salman.
După asasinarea lui Hariri, saudiții nu au mai pompat bani, nu atât de mulți cât ar fi putut să-nghită micuța republică stâlcită între Siria, Mediterana și Palestina Ocupată. Liban nu recunoaște existența legitimă a Israelului deși este un soi de bătătură în care numai atunci când nu vrea armata israeliană nu intră să joace ursu cu Hezbollah sau cu palestinienii.
Beirutul de acum 70 de ani nu are nicio legătură cu Beirutul de azi. Clădiri cu 30-40 de etaje, Norman Foster și Zaha Hadid și Herzog și de Meuron, au crescut pe malul Mediteranei. BANI-BANI-BANI, totul urlă bani atât de tare încât nu mai auzi claxoanele mașinilor care gonesc turbate, numai Mertzuri și BMW-uri. Da` de unde au băieții ăștia atâția bani?
Probabil cazinouri și droguri, că babaganujul nu poate fi atât de spornic.
Între unghiurile avântate și siluetele elegante ale imobilelor care au erupt din craterele războiului, sparge perspectiva ruina greoaie a hotelului Holiday Inn.
Are ceva din prezența unui tată alcoolic care vine la birou să-ți ceară bani, nelăsându-te să uiți că gena șprițului poate ți-a fost transmisă și ție.
Și dacă tot glantzul ăsta, toate filipinezele în uniforme plimbând basseti, toți portarii cu livrea o să dispară puf, așa cum a dispărut și Hariri?
Nimeni nu s-a atins de Holiday Inn, nimeni nu s-a atins nici de hotelul St. George. Pe ăsta, ultimul, e pus un banner pe care scrie Stop Solidere.
Solidere este o societate pe care Hariri a fondat-o după război. Ea a reconstruit centrul distrus al Beirutului pe banii investitorilor saudiți, qatarezi, sirieni, iranieni, irakieni. Proprietarii clădirilor ciuruite, bombardate, hăcuite, puteau să vină cu terenul și clădirea la Solidere și primeau în schimb acțiuni.
Rafik Hariri, prințul construcțiilor și al imobiliarelor, controla tot. A făcut miliarde și miliarde și proprietarii au început să câr, să mâr, pentru că acțiunile primite erau maxim 15% din valoarea terenului pe care se aflau clădirile respective. Așa spune un taximetrist și spusele lui sunt confirmate de o vânzătoare de la o librărie.
Toată lumea știe că Hariri a făcut o cârcă de bani pe spatele crizei imobiliare libaneze, cum toată lumea știe că era prieten cu sirienii, cum toată lumea știe că nu ei l-au omorât.
Dar cine?
Eu am trăit războiul spune Fadi, șef de sală, căpitan îi scrie pe ecuson.
Am văzut explozii de mașini capcană. Nu avea cum să fie o mașină capcană, chiar și cu 1800 de kile de TNT, așa cum zic ei.
Și atunci ce?
A făcut crater, deci e clar că era o rachetă. Probabil venită din Israel. Israel vrea să creeze panică aici, atunci când noi ne certăm între noi, ei câștigă.
Israel, pardon, Palestina Ocupată. Sunt sigură că au vrut să intre și ei cu bani în cel mai mare șantier din lume și Hariri nu a vrut. Poate fiu-său e om de înțeles.
Dacă nu …
600.000 de palestinieni trăiesc în Liban. Și 2 milioane de refugiați sirieni. Unii sunt în corturi în valea Bekaa, alții vând șervețele în intersecții. Unii sunt medici și s-au angajat pe juma din salariul unui libanez, alții sunt profesori și s-au angajat pe un sfert din salariul unui libanez. Libanezii sunt îngrijorați, dar viața merge înainte. Nu simți că un război e acote, peste munte, la 100 de kilometri distanță. Cu calul ai ajunge în Damasc în 8 ore, asta spune Magdalena care e profesoară de franceză.
Blocurile lui Hariri par goale. Dar se vor umple. După deal-ul cu Trump, saudiții vin cu banii. Și palestinienilor poate o să le fie mai bine, acum că Trump le-a întors fundul shiiților. Poate că, pentru ălea 380 de miliarde de dolari, Trump o să strângă mâna lui Bibi Netanyahu mai zdravăn, o să-i dea o lacrimă în colțul ochiului lui Bibi și o să cedeze: bine, lăsăm 200.000 de palestinieni să vină în West Bank.
Așa speră patronul barului cu narghilele. Își amintește când palestinienii aveau check-pointuri în Beirut și milițiile PLO patrulau orașul. Nu îi plac defel palestinienii.
Nu e războiul nostru, nu a fost războiul nostru. 15 ani de murit degeaba.
Porumbei se strâng în Place d`Etoile, sunt mulți, mulți, 70-80 și doar 2 copii le împart firmituri. Arată ca un grup de refugiați, porumbeii, bulucindu-se la mâna saudiților sau la mâna iranienilor.
Oare când începe iar?
Pe cer sunt stele, pe pământ sunt stele căzute, bolovani pe care îi dibuiesc cu piciorul devenit ochi în această noapte când ne târâm 30 de oameni, hai 33, prin deșertul prin care Avraam a bâjbâit la rândul lui, în drumul către Marea Moartă.
Maher e un tricou alb alergând pe lângă șirul nostru indian, suntem întinși pe vreo 200 de metri, unii rămași în urmă la țigară, alții aproape alergând, înspăimântați că pierd răsăritul. Ne spune, Maher ne spune, că acesta este teritoriu israelian, că palestinienii nu au voie să intre decât sâmbăta. E foarte tare vineri, oare asta e stea sau dronă? Oare o să ne pulverizeze că le-am călcat pietrele în sfânta noaptă de vineri?
Maher vorbește tare. E ghid, e jucător profesionist de baschet, e profesor de sport, este barman, are 4 slujbe și tot nu are bani.
-Israel ne pune la treabă mereu, ne umple timpul ca să nu gândim. E clar că este o tactică, atunci când tot ce ai în cap este cum să strângi bani ca să dai de mâncare copiilor, nu te mai gândești la ocupație sau rezistență.
Mă gândesc la ai mei, la anii 80 petrecuți la cozi la picioare de porc, la maică-mea, această Elastic Woman care era în 6 locuri odată, reprezentată prin plasă, unsa Domnului pe pământ. Dar oare ce era în mintea ei în afară de rețete de parizer prăjit și ponturi de la măcelărie? Se gândea ea oare să-l dea jos pe nea Nicu, să se revolte? Șșșșș, mănâncă tot, oare de unde iau mâine niște cartofi. Era un animal mic și îngrijorat că vine iarna și-l prinde cu scorbura goală.
Dar Maher e norocos, are plimbările ăstea lungi prin deșert, prin deșertul israelian, când gândurile fierbinți condensează pe peretele rece al capului. El are un plan și un model. Soluția este Marwan Barghouti.
Soluția este 12 milioane de palestinieni intrați în greva foamei.
Soluția nu este violență, sunt prea slabi pentru pumnul Israelului, s-ar lovi ca niște bondari de un geam închis. Soluția este în afara politicii.
De cine îți este cel mai frică Maher?
Suntem doar noi doi, am rămas în urmă, păsări mici ciripesc în cuiburile dintre pietre. Cerul s-a deschis spre est, lumina șterge stelele ca într-o developare pe dos, introduci hârtia fotografică în lichid și formele dispar de pe ea.
Ne întoarcem către începutul lumii și la cuvântul care a creat-o.
-Fake Israel.
Ăsta e începutul lumii și eu nu-l înțeleg pe Maher așa că el spune: pe Israel îl știu, știu la ce să mă aștept. Mi-e frică de Israelul camuflat. Mi-e frică de Organizația pentru Eliberarea Palestinei, de Fatah.
De inamicul din interior.
-Israel finanțează PLO-ul, le dă bani și permise de liberă circulație. Pot să plece oricând din țară, fac biznis cu Israel. Sunt corupți, sunt hoți, fără ei Israel nu ar putea să joace jocul democratic. Israel are nevoie de ei în aceeași măsură în care PLO are nevoie de Israel.
Maher știe că totul este un matrix creat de Israel, că trupul lui este undeva într-un cocon de metal, alimentând cu energie mașinăria militară a statului.
Și pentru că știe asta, refuzul de a mânca, 12 milioane de oameni care nu mănâncă, 30 de zile, 40 de zile, i se pare singura soluție pentru a sparge matrixul.
Vom muri și vom fi liberi.
Marea Moartă lucește gri sub cerul violet. Maher e un băiat frumos cu tricou alb și blugi indigo, născut creștin într-un pământ cu multe pietre dar fără Dumnezeu.
Miercuri după-amiază. Biserica Sfântului Mormânt. Pelerini din România își freacă basca, papornița apoi scot din paporniță umbrela, portofelul, o batistă, agenda, tocul de la ochelari, le freacă bine-bine de piatra unde trupul lui Isus a fost miruit și pregătit pentru îngropăciune. Sfiala, șoapta uimită nu-s. Femei cu broboade și bărbați cu creștet transpirat se cocoață pe piatra străveche, se împing. Trăiesc într-un veșnic moșpit de Lidl, când bagă hârtie igienică la preț redus.
Sunt obosiți și nervoși. În această goană după pokemoni religioși, sunt cărați în autocare de colo-colo, dă-te jos, îngenunchează, atinge, numără mătănii, pupă poala popii.
Au la gât batice galbene pe care scrie cu litere negre Pelerini și dedesubt e tricolorul.
Îi revăd la mânăstirea Sfântului Sava. Femeile nu sunt primite să nu ispitească monahii. Deci înseamnă că sunt ispitibili. Tentațiile sfântului Anton nu sunt subiect de reflecție pentru călugării de la Sfântul Sava. Nici Muntele Ispitelor de la Ierihon și victoria lui Isus asupra dracului nu e material didactic.
Să nu mai lăsăm florile să fie parfumate căci mă ademenesc să le miros și să le rup.
Să nu mai lăsăm pisicile să aibă blana molatecă, vezi bine că mă ispitesc să le mângâi și să-mi doresc să le țin în brațe.
Să nu mai lăsăm femeile-pelerin să își aștepte ca niște oi în umbra zidului mânăstirii bărbații să iasă, căci mă ispitesc să mă revolt.
Nu poți să intri pentru că așa e tradiția.
Tradiția era și să nu te speli, să fie tăiate organele sexuale feminine, să fii ars pe rug dacă zicea vecina că te-a văzut plutind pe o mătură.
Aerul fierbe deasupra deșertului murdar.
Catralioane de pungi negre, albastre, roșii zburătăcesc peste pietrele albe. Te rogi să pricepi din ce trăiesc oamenii care stau aici. De ce spun acestui pământ stricat ca dinții-foștii dinți- ai lui Dragnea: acasă.
De ce nu își iau măgărușul costeliv și nu trec în Iordania, Liban sau poate chiar Turcia?
La câteva zeci de kilometri depărtare, un soare alb și rău ca o directoare de școală de corecție din secolul XIX, scoate apa din tine.
În fața Zidului Plângerii, la secțiunea femei, sunt zeci de fetițe venite cu școala. Se strecoară ca apa printre celelalte femei și umplu firidele cu bilețelele pe care și-au scris dorințele. La umbra unui pod de lemn al cărui scop nu-l pricep, alte câteva zeci de femei citesc Torah sau dau sms-uri.
E forfotă de colonie de lei de mare. Peste gard, la bărbați, este liniște. Cățărați pe bările de metal, câțiva fotografi pozează agitația de la secțiunea muieret.
Nimeni nu se întreabă de ce suntem segregați pe sexe.
De ce este un singur Zid și omenirea, mimetică, a simțit nevoia să mai adauge unul. De ce bilețelul cu dorința lui Trump trebuie să intre la stânga și cel al lui Melanie să intre la dreapta unei uluci din metal?
În ianuarie anul trecut s-a creat un spațiu de rugăciune comun. Așa zice presa. https://www.theguardian.com/world/2016/jan/31/historic-deal-allows-men-and-women-allowed-to-pray-at-western-wall
Poate Bibi Netanyahu a fost ispitit să ofere drepturi femeilor dar credința în tradiții a înfrânt. Femeile se roagă separat de bărbați, într-un țarc mai mărunțel, delicat ca și ele.
Dar Women of the Wall continuă să lupte. De aproape 30 de ani încearcă să schimbe ceva, sunt huiduite, îmbrâncite, arestate dar nu s-au culcat la umbră, pe-o ureche.
A intrat diavolu-n ele.
Așa ar zice femeile pelerin din România și și-ar face cruce. N-au pic de respect pentru tradiții jidoavcele ăstea, ce să te miri că lumea se duce dracului, Doamne iartă-mă, că uite cum vorbesc.
Și apoi ar schimba subiectul și ar vorbi despre nesimțita de la etajul 9 la care a plecat bărbatu cu toate economiile, i-a făcut farmece ticăloasa dar să știi că și eu m-am dus și am pus acum acatiste. O s-o pedepsească Ăl de Sus, o vor asigura celelalte colege de pelerinaj, în timp ce transpiră în umbra mânăstiri Sfântul Sava așteptând cei 7 bărbați din grup să iasă din lăcașul unde ele nu pot intra.
Femeia e dracu, o să spună una din ele și celelalte vor fi de acord și alte trei milenii vor trece cu pumni, țarcuri și uși trântite în nas.
Dar ce, te grăbești undeva?
feher 