ASOCIAȚIA ALIANȚA PENTRU COMBATEREA ABUZURILOR       

                                                     COMUNICAT DE PRESA

      Absurdul românesc în stare pură: puiul de urs ucis ieri a ”rupt” cântarul DSVSA Sibiu cu greutatea record de 176 de kg;  Ministerul Mediului cere noi analize fără să știe că DSVSA Sibiu nu mai are pe ce să le facă pentru că a incinerat cadavrul puiului de urs în aceeași zi în care a fost împușcat, cu o grabă ”procedurală”.

              După ce-au oripilat o țară întreagă ucigând absolut inutil un pui de urs și punând în scenă o demonstrație de isterie, prostie și absurditate fără precedent, autoritățile sibiene au primit de la DSVSA Sibiu și premiul care li se cuvenea: distrugerea de urgență a ”corpului delict”, respectiv incinerarea cadavrului animalului la doar câteva ore după ce a fost ucis.

Cunoscând indolența cu care tratează anchetatorii cazurile de cruzime față de animale, am cerut în această dimineață (13 octombrie 2016) Direcției Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor Sibiu dar și Inspectoratului de Poliție Județean Sibiu, să cântărească ursul împușcat și să facă mai multe teste și măsurători ale cadavrului, în prezența noastră si a altor reprezentanți ai asociațiilor de protecție a animalelor interesate, pentru a elimina orice suspiciune cu privire la stabilirea vârstei și dimensiunilor acestui animal (pe care autoritățile responsabile de uciderea lui le estimaseră într-o manieră evident fantasmagorică, la 6 luni, respectiv 150 de kg).

Am aflat însă cu stupefacție că DSVSA Sibiu a incinerat puiul de urs încă de ieri (la incineratorul propriu al instituției), în mare grabă, ”pentru că așa prevede procedura”, după ce ar fi fost necropsiat, măsurat  și evident, după ce ”s-a stabilit” că ar fi cântărit exact cât doreau autoritățile să cântărească, adică 176 kg. (experții care au analizat imaginile, în special cunoscutul conservaționist Nicolae Dărămuș au apreciat că animalul nu avea mai mult de 1 an de zile și mai mult de 90-100 de kg).

Faptul că DSVSA a distrus de urgență, fără să notifice pe nimeni, o probă  esențială într-un caz care a inflamat o țară întreagă ori faptul că IPJ Sibiu a lăsat ca această probă să fie distrusă cu indolența cea mai crasă (deși anunțase cu mare pompă deschiderea unui dosar penal pentru finalizarea căruia se pot impune analize suplimentare celor făcute în câteva ore) nu e totuși ceva uluitor pentru acest colț trist de lume care se cheamă România

Uluitor este însă faptul că acest exces de zel (evident, ”procedural”) al eliminării cadavrului a luat prin surprindere până și Ministerul Mediului, care, fără să știe că puiul de urs a fost déjà incinerat, a anunțat pe site (http://www.mmediu.ro/app/webroot/uploads/files/2016-10-13_Comunicat_MMAP_urs_Sibiu.pdf)  că a solicitat DSVSA Sibiu să stabilească prin analize o posibilă tranchilizare anterioară a animalului, având în vedere ipoteza interesantă și plauzibilă a deținerii ilegale a acestui urs (Contactați telefonic și informați despre distrugerea grăbită a cadavrului, reprezentanții departamentului de relații cu publicul ai Ministerului Mediului ne-au transmis că nu le vine să creadă și că așteaptă totuși un răspuns oficial al DSVSA Sibiu).

Încă și mai uluitor este faptul că la orele 19, în timpul celor mai vizionate știri ale zilei, televiziunile lăudau (pe bună dreptate) inițiativa Ministerului Mediului neștiind că, în realitate, inițiativa cu pricina fusese incinerată odată cu puiul de urs iar Ministerul, ca și noi ceilalți nu era decât o biată victimă ”țepuită” de ”procedurile” infailibile ale unor băieți descurcăreți din teritoriu.     

Dispariția rapidă a ”corpului delict” (cadavrul puiului de urs) este așadar vestea fericită pe care o așteptau autoritățile sibiene, e semnalul de ”relaxare generală” care precede retragerea acestei faune nocive în mediul ei natural:  mușamalizarea, clasarea, îngroparea adevărului la o adâncime cât mai mare. De-acum, lucrurile vor merge ca unse,  ursului i se va acorda post-mortem un potențial de distrugere ”adecvat” celor 167 de kg cu care l-a încoronat DSVSA Sibiu, nu se mai putea stabili dacă animalul fusese tranchilizat de un eventual proprietar ilegal, iar dosarul va fi clasat pe genunchi sub pretextul comod și idiot al ”stării de necesitate”, (”stare” pe care a indicat-o, bolborosind profetic, chiar prefectul județului)

Asociatia „Alianta pentru Combaterea Abuzurilor”

Presedinte:  Claudiu Dumitriu

Vicepreședinte: Codruț Feher

La masă sunt 5 bărbați cu priviri ușor rătăcite care se scurg, trase de gravitație, pe podea. Fiecare are în față o halbă gigant de bere și, deși stau pe scaun, trupurile li se bălăngăne imperceptibil, ies din matca propriului corp ca o mare la flux, atrași de lună.
Au fețele roșii și nu știi dacă de la băutură sau de la discuția aprinsă despre Brexit. Chelnerul spune: îmi pare rău, sper că nu vă deranjează.
Nici pomeneală, sunt doar surprinsă de patima din dialogul haotic dintre cei 5, împărțiți ad-hoc în tabere. Cei mai în vârstă sunt pentru ieșirea Marii Britanii din UE, cei mai tineri sunt împotrivă și unul din bețivi, răpus de alcool, e redus la o tăcere băloasă pe care o sparge cu câte un iaaaaaaaaa și un râgâit de cerb care boncăluiește.
Nici chelnerul nu a văzut în viața dumisale atâta frenezie într-o discuție despre politică. Și el e englez. Ascultă ștergând pahare și nimeni din pub nu mai vorbește, cu toții amușinând ca niște vulturi hoitari tărăboiul de la masa carmoliștilor.
Tabăra pro-Brexit are ceva cu fucking lithuanian. El e vinovat că nu sunt joburi, că economia s-a dus dracului, are prea multe drepturi, trimite banii câștigați aici în fucking Lithuania și astfel desangvinizează Marea Britanie.
Sunteți niște ignoranți, cuvintele taberei anti-Brexit cad fleoșc-fleoșc în paharele de bere. Sunt 7 miliarde de oameni pe lume și voi aveți ceva cu 500 de milioane câți sunt în Uniunea Europeană? De ce aveți ceva cu lituanienii dar nu aveți nimic cu pakistanezii sau rușii sau filipinezii?
Păi ăștia nu au loc de fucking lithuanian. Că uite, un prieten al meu are restaurant indian și nu a putut să angajeze un bucătar indian ci a trebuit să ia unul din fucking EU. E normal?
Undeva în Vilnius un fucking lithuanian sughite, pomenit excesiv de grupul de alcoolici.
Undeva în Londra un bețiv urlă iaaaaaa și apoi râgâie zgomotos.
Go to fucking Poland, strigă unul din bătrânii pro-Brexit către tânărul care i-a explicat că este ignorant. Râde gros, apoi cele doua tabere ciocnesc berile, le beau cu înghițituri mari și le trântesc de masă.
Încet, încet, pe străzi, în cârciumi și autobuze, în magazine și muzee începe să prindă corporalitate realitatea asta pierdută între discounturi, turiști și călătorii în sudul Spaniei. E groasă. Cineva a călcat în naționalism și l-a întins pe tot linoleumul și asta nu înseamnă defel noroc. Pute și nu e nimeni cu o găleată de apă și o mătură la îndemână să îl șteargă.
Poate dacă nu-l goneau pe fucking lithuanian, ar fi făcut cineva curat.

Mi-a fost foame așa că mi-am cumpărat de la o cafenea un wrap de pui cu pesto. Foaia în care era înfășurat puiul fiert era din carton ud, igrasios. Carnea era tristă ca o după-amiază de noiembrie rece când ți se strică centrala termică iar pesto-ul era, de fapt, un teanc verde de frunze opărite, scoase dintr-un ierbar unde au fost presate de Cuza, după o vizită la piață.

Oribilă mâncare, mi-am zis continuând să o mestec, disperată să nu las o firmitură. Nu se face să arunci mâncare. E păcat.
Și atunci mi-a picat fisa. Poate mai mult decât orice, definiția generației mele aș da-o în funcție de modul în care consumă chestii care nu îi plac.
Mirosul de merluciu congelat, prăjit într-un fum de crematoriu indian de pe malul Gangelui, putoarea odioasă și apoi urletele maică-mii: trebuie să mănânci, nu am altceva ce să-ți dau. Untura pe pâine și pâinea sfărâmicioasă, salamul bolnav cu pete imense de grăsime și toba cu bucăți gigantice de zgârciuri, umplută cu urechi păroase de vârcolaci.
-Mănâncă, nu am altceva ce să-ți dau.
Neputința părintelui transformat în urs de container de a-și hrăni altfel copilul și apoi transferul responsabilității pe umerii acestuia: trebuie să mănânci. Nu e frumos să lași în farfurie. Și eu ce să fac, să arunc mâncarea? Tu știi cât m-am chinuit, la câte cozi am stat, ca să fac rost de parizeru ăsta?
Apoi vinovăția apăsătoare care te urmărea atunci când ți se făcea rău și când refuzai vehement să bagi în tine.
Mai bine să te doară stomacu decât să o superi pe mama.
Treizeci de ani mai târziu suntem generația omnivorilor speriați să lase talpa de bocanc în farfurie.
Mâncăm prost, bem și mai prost și îi bălăcărim pe cei care strâmbă din nas. Niște fițoși, ei nu au mâncat salam cu soia, stomacele lor nu au digerat urechi păroase de porc.
Cumva suntem superiori pentru că putem îndura și ne supunem cu stoicism acestei groaznice diete. Și această superioritate o așezăm ca pe un pian de 200 de kile pe bombeul ăstorlalți mai tineri, care nu știu ce înseamnă foamea care te-a călit, care ți-a sculptat caracteru, care te-a făcut directorul ăsta de vânzări plin de succes.

-Cum frate are zgârciuri ceafa asta? Dă-o-ncoa. Păi te face un zgârci pe tine? Pe vremea mea…

Mai mult decât orice s-a scris până acum, cred că generația noastră poate fi depistată, în ciuda operațiilor estetice, a bărbilor cănite sau a hăinițelor țițirite, după cum curăță farfuria cu o bucată de pâine.
Căci ăștia de am trecut prin foame prezentăm, ca într-un crater din Mexic, un strat gros diferit colorat, cel al copilăriei petrecute sub semnul combinației fatale dintre indigestie și reproș.
O generație torturată cu mâncare proastă, captivă în obiceiul de a nu refuza ceva ce nu îi place doar pentru că nu se face.

Am intrat a 9 a la facultate, erau 5 pe un loc, bătaie zdravănă să te faci economist în `92. Economizdă, cum ziceam noi, muieretu, eram o grupă cu 5 băieți, economijdi erau ei. Îl aveam profesor pe tovarămnu Mocanu. Un nene cu un picior în comunism, comunizm cum zicea Piti, că suna mai bine cu z, a la Zorro. Mai mult tovarăș decât domn, ne preda un soi de economie politică, scriam de îmi cădea mâna, așa mi-am și distrus caligrafia, mâzgălind zeci și zeci de foi cu genul ăla de informații pe care le bagi în valize și le dai la săraci, să se acopere ei cu PIB-uri și locații de gestiune. Ne preda și domnu rector, uite că nu-mi mai amintesc defel cum îl cheamă, cum nu mai știu nici numele ăluia cel mai al dracu, de făceam în anul IV economie cu el. Dar figura rectorului mi-o amintesc, că avea fața acoperită de cuperoză sau poate trăgea la măsea și d-aia era roșu. Și ăsta nu era singurul lui beteșug, căci avea boala sinonimelor, adică a cuvintelor care au același înțeles adică spun același lucru. Și astfel reușea să facă o frază groasă ca obrazul lui Ponta și ceafa lui Oprea adăugând strat după strat de sinonime cu succes adică izbândă, adică reușită, adică rezultat bun.
Și atunci, cred că era în al doilea semestru, am decis că nu are rost să mai merg la școală, adică mergeam doar în sesiune, luam cursurile de la Bob să le trag la xerox și apoi i le dădeam înapoi că îmi era frică de tatăl ei care mi-a spus odată că îi periclitez lui Bob viitorul și m-a făcut nesimțită, așa că le luam doar pe câteva ore, le copiam și le dădeam înapoi. Cert e că din ăștia 5 ani de școală din care cap la cap cred că am fost la cursuri 3 luni, am rămas la inimă doar cu profesorul de informatică Lixăndroiu, care mi-a explicat cum se fac schemele logice pentru că noi, în 92, asta făceam la informatică, scheme logice și visam să lucrăm în Norton Commander. Și cu Ialomițeanu, care a fost și ministru, un domn rumen, de la Bran, cu simțul umorului, care a făcut cumva de până și oroarea de contabilitate pe model franțuzesc a fost inteligibilă și astfel am zburdat ca un elefant tânăr prin poienițe smălțate cu conturile casa, cheltuieli fixe și provizioane. Nu că aș fi făcut vreodată în viața mea un buget, eu nici măcar nu țin portofelul.
Și acum văzui eu tantamul ăsta cu școala și spiciul lui Iohannis, că vezi bine că România e plină de impostori și România nu e educată și România e în febra copiatului, îmi aduc aminte că nu erai considerat om dacă nu copiai în facultate, doar nu era să înveți mizeriile ălea pe dinafară. Și până și eu, cel mai speriat om din lume, mai fricos decât leul din Oz, am copiat o dată, cred că era la Mocanu, și chiar și așa am luat doar 9, nu am reușit să iau 10. Și astfel nu am mai luat bursă de merit ci doar d-aialaltă, normală.
Atât de bine învățam, încât am avut 5 ani bursă. 5!!!!
Iar acum nu știu să citesc un bilanț. Nu știu să lucrez în Norton Commander și nici marketing nu știu, că domnu cu cuperoza mi-a dat zece pentru că am scris o teză bogată în care am turnat bicarbonatul sinonimelor peste micul sfrijit al subiectului și el l-a înghițit așa umflat și apoi a râgâit adică a eructat adică a eliminat gaze din stomac.
Ce școală am făcut noi mai bună?
Când a fost să fie mai bine decât este acum?
Impostorii au căpușat statul încă din 1945. De atunci a început sistemul să se cangreneze și unii oameni, câțiva, au făcut carte pentru că au vrut ei să o facă, dar alții, ăia care nu vroiau decât o diplomă sau să scape de armată, s-au strecurat exact ca acum printre găurile imense ale năvodului, atât de mari că reușeai să scapi chiar și o balenă.
Și să nu uităm esențialul: până în 89 al doilea om din stat era o academiciană, nenumărate premii, doctorate, patalamale. Deci ce credem că s-a schimbat? Tovarămnu Mocanu a murit dar au venit ăilalți din spate, profesori universitari, hehehehe, conferențiari, hăhăhăhă, lectori, hohohohoho.
Și eu pot să fiu lector, trebuie dăcât să zic. Da, da, că preparatorii de doctorate sunt plătiți la cap de vită furajată, deci cu cât mai mulți se înscriu, e mai bine.
Chiar aș primi bani dacă m-aș înscrie să îmi fac doctoratul la agronomie, așa mi-a zis acum trei ani o doamnă binevoitoare.
Așa deci, doi ani de zile aș primi bani și aș deveni doctor și după ar trebui să îmi mărească salariu la întreprindere pentru că au un doctor în agronomie în mijlocul colectivului.
Sau chiar aș putea să predau.
-Păi ce să predau, că e clar că nu o să învăț nimic?
-Eeee, atunci găsești un loc cald într-un minister, mi-a spus doamna. Vă spun, era chiar drăguță, se gândea numai la binele meu.
E până la os cancerul în țara asta și mirarea lui Iohannis mi se pare copilărească. Adică infantilă, adică inocentă, adică naivă, adică plină de candoare.
Un președinte inocent la o țară de tâlhari, dacă eram doctor în agronomie mi-aș fi dat seama ce fel de plantă e asta sau ce fel de mană s-a depus pe mica noastră patrie. Dar n-am vrut. Mi-ajunge că sunt economizdă.

Mi-e frică.
Dacă ăștia l-au lăsat pe Gyuri să moară, ce șanse am eu să supraviețuiesc unui atac de panică?
Se moare în România de atâta panică, se dă ortu popii de la frică.
Tolontan a spus ieri că, în ultimii 2 ani de zile, speranța de viață a românilor nu a mai crescut așa cum s-a întâmplat an de an după 1989. Murim cu 10 ani mai repede decât mor ceilalți europeni. Murim de groază, captivi într-un horror cu birocrați în taioare, cu medici cu buzunare largi la halate murdare, cu politicieni hoți.
Doar n-o să mori dacă îți cer 3000 de euro să te operez, doar nu crăpi dacă te chem de 8 ori la administrație să îți cer 187 de hârtii de care nu ai nevoie, doar nu se termină viața dacă rămâi fără serviciu.
Mi-e frică.
La un an după Colectiv, nimic nu s-a schimbat. Au căzut niște capete, așa am crezut noi. Că au căzut niște capete. Dar nu s-a auzit poc, capetele ălea nu cad ci se ridică, baloane cu heliu, sărută tavanul, undeva sus, unde nimeni nu se uită și când e cazul, cineva trage de ața care le leagă gurile și le readuce în spațiul nostru vizual.
Arafat, dispărut scurt de pe ecran, a fost coborât de pe tavan. E aici iar. Și Ponta e vârlav. Cum să nu-ți fie frică atunci când ăștia de îi credeai morți, morți politic, sunt vii, e drept, cu burțile și capetele spintecate, înconjurându-te cu mersul șontâcăit al unui zombie care își târăște șoldul dislocat într-un Thriller din care nu te poți trezi.
La alegeri, morții-vii o să fie votați de morții-morți. Suntem o țară cu miros de pământ reavăn și jerbe putrefacte de flori.
O țară unde se trăiește mai mult după moarte decât în timpul vieții.
Mi-e frică.

Știi pe cineva la…?
Ai intrare?
Cum aș putea să ajung la X-ulescu?
Rețeaua.
Cutărică îl știe pe cutărelu care are o mătușă a cărei nașă a lucrat cu vărul al doilea al secretarului comisiei care …Fractalii ruralului replicați la scară națională. Cumetrie la puterea 878.
Am și eu o verișoară care nu a avut noroc și aș vrea să îi găsești ceva pentru că și eu i-am dat lu nepotu-tău o mână de ajutor când cu accidentu.
Dacă tragi de o ață, se deșiră tot plovărașul ăsta care îi ține de cald societății și ne lasă în cucul gol.
Unii ar spune că așa este peste tot, că diplomația, comerțul, rezistența în timpul războiului, rezistența în timpul comunismului, toate au fost susținute de această pânză de păianjen care ne leagă pe toți de toți, de la vlădică la opincă, un uriaș ghem de interese, probleme și rezolvări. Barter cu servicii: eu îți dau asta și tu îmi dai asta și dacă nu ai să-mi dai, nu-i nimic, poate îmi faci intrarea la nenea ăsta care știe el să mă rezolve.

Nimic nu funcționează altfel. Nimic nu se rezolvă pentru că există instituții care ar trebui să rezolve respectivele probleme.
-Cine te-a trimis? Aaaa, ești din partea lui nea Gelu? Ok, cu ce te pot ajuta?

A cui ești, ghea?
Asta, ultima, era întrebarea pe care o auzeai pe ulițele comunei Bragadiru de Teleorman de la babe cu ochi mijiți, cocoțate pe bănci prea înalte, cu picioarele încălțate în ciupici bălăngănindu-se în golul de dedesubt.
Al cui ești? Să știe și ele cu cine au de-a face și în funcție de materialul genetic identificat să știe ce pot să îți ceară: zi lu mă-ta marea să treacă pe la mine, lu tactu-marele să vină să mă ajute cu porumbu, lu…

Oprea este omul lui Băsescu și Udrea tot al lui Băsescu și împreună cu Ponta toți sunt oamenii americanilor care se luptă cu nemții care îl au pe Iohannis și pe Cioloș și pe Mihai Răzvan Ungureanu și toți se opun rușilor care îl au pe Dragnea, Voiculescu și pe Tăriceanu și pe, cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Ion Iliescu.
Logica cumetriei devine geopolitică.
-Știi pe cineva care să se priceapă la geopolitică, dar să nu fie omul cuiva ci pe bune?
-Păi Năumescu.
-Fugi dragă de aici, ăla e al americanilor. Soroș, ăștia. Dar de fapt și tu ești Soroș, ăștia de la Frontline Club sunteți sigur plătiți de Soroș. Și cum ați ajuns să intrați la Muzeul Țăranului, să vă expuneți teoriile aici, într-o instituție finanțată de bugetul de stat?
-E Clubul Țăranului. E un bar. Nu e finanțat de ministerul culturii ci de bețivii care beau bere și mănâncă tochitură.
-Las că știu eu că știți pe cineva, sigur ați intrat pe pile că eu nu aș fi reușit să..
-Dar ați încercat?
-Ce-s nebun să-mi pierd timpul?
Prezumția de neîncuscrire nu există. Cu toții suntem o mare familie infracțională, copii vânduți din burtă de mame care au semnat contracte pe viețile noastre.

Un gigantic Faust.

De ce am scris asta? Aș vrea să îl rog pe domnul Pleșu să îmi citească ultima carte și eventual, dacă îi place, să scrie ceva pentru copertă. Știți pe cineva care să mă poată prezenta domniei sale?

Pe Cătălin Gomboș l-am cunoscut prin Marian Voicu acum doi ani, la Frontline Club. E foarte bun pe Orientu Mijlociu, a locuit acolo, a fost corespondent de război. Un jurnalist strălucit. Așa a fost descris Cătălin de către Marian, un alt ziarist cu reputație extraordinară, presat ca o floare de colț în ceaslovul birocratic al structurii TVR.
Cătălin a vorbit de câteva ori la dezbaterile Frontline despre Afganistan, Iran, Irak, refugiați, Siria și Turcia. De fiecare dată pregătit, lucid, coerent, interesant, informat, calculat. Acum vreun an am ieșit la bere.
-Unde mergem?
-Știu eu un loc, a zis el.
Am intrat într-un beci claustrofob, în intestinele unei clădiri de lângă Cișmigiu. De ce aici?
Pentru că aici Cătălin este barman, atunci când nu lucrează la Radio România. Servește bere pentru că salariile din radio sunt mici, pentru că Mira, soția lui, lucrează tot în radio, pentru că au două fetițe și nu se ajung cu banii.
Un jurnalist extraordinar care trebuie să își ia un al doilea job, de barman într-o speluncuță, ca să își întrețină familia.
Iar acum este pe cale să își ia un al treilea job care să îl înlocuiască pe primul pentru că directorul general al postului Radio România a convocat o comisie specială care să îi ancheteze pe el și pe colegul lui Alexandru Rusu pentru că la o dezbatere Frontline, în luna aprilie, au declarat că în instituție se fac giumbușlucuri și sforării și atunci a scris presa și a aflat și CNA-ul ce căcănării face conducerea Radioului și a mustrat conducerea. Dar a venit vara și lumea a uitat, dar conducerea n-a uitat și acum și-a trimis cozile de topor să îi ia iar la rost pe Cătălin și pe Alexandru.
-Eu mă aștept să mă dea afară, a zis Cătălin.
Și uite așa am pe conștiință eu cu rahatul meu de Frontline familia unui jurnalist dar și pe voi, ăștia de ascultați radioul public, care nu o să mai aveți șansa să îi auziți nici pe el și nici pe Alexandru Rusu pentru că ei au avut curajul să spună că Minculescu de la Radio se poartă ca Dragnea în Teleorman. Măcar dacă ar fi zis asta, dar nu au zis, au spus că nu e în regulă să manipulezi opinia publică și să orchestrezi campanii din banii contribuabilului, adică banii mei și ai tăi.
Nu pot să nu mă gândesc: ce bine am făcut că am adus Frontline în România?
Am ajutat pe cineva?
Mai rău am încurcat.
Cătălin o să își piardă probabil jobul de la radio. Dacă nu acum, sigur în viitorul apropiat, când nu o să mai fie lumea cu ochiul pe scandal. Oare o să-l angajeze vreunul din decrețeii care s-au încântat la textul scris de o cunoștință azi pe pagina lui Tolo?
Oare de ce nu a avut același succes materialul de ieri, publicat tot pe tolo.ro, despre audierea absurdă de la radio a celor doi jurnaliști?
De ce nu au curs likeurile și sharerurile?
Am un răspuns dar nu o să vă placă: pentru că oamenii ăștia care fac ceva, care încearcă să schimbe ceva, nu au vână de piariști. Trăiesc vieți modeste, ștergând pahare sau umplând halbe, cu al doilea job luat într-o cârciumă la subsolul unei clădiri cu bulină roșie.
Nu au timp să scrie eseuri despre ce ar fi trebuit să facă dar nu au făcut pentru că nu au avut curaj, le-au plăcut banii și au pus botul la capitalism. Pentru că nu au bani și nu au pus botul la capitalism.
Iar curajul îl au nu doar în texte ci și în viață. Nu într-un mâine ipotetic, când s-or ridica de la masă și o să mute munții, ci într-un azi concret, când vorbesc despre o instituție publică, despotică și anacronică.

Dar se vede treaba că noi suntem un popor liric. Likeurile și sharurile curg doar pentru menestrelii care descriu eroii.
Nu și pentru eroi.

PS. Aici e textul de la tolo despre ce s-a întâmplat ieri la Radio România.

http://www.tolo.ro/2016/09/23/radio-in-prealabil-romania/

Intersecția e blocată. Stăm de 12 minute în același loc, un dumicat de autobuze, tramvaie, troleibuze, mașini înfundând gâtlejul îngust al intersecției. Nu se mai claxonează. Resemnarea și noxele intră pe geam și mă pornesc într-o tiradă împotriva primăriei, poliției, administrației drumurilor. Dar nu, nuuu, mă întrerupe șoferul, un țigan burtos care-și păstrează vocalele în gușă și dă drumul numai la consoane, pârâind ca un aparat de coduri din al doilea război mondial.
Nuuu, doamnî, nu-i așa. E de la oameni. E răi oamenii că uite, nu se gândesc, merg pe roșu și blochează tot. De la oameni e.
Dilema prizonierului.

Trădați de stat, de instituții, de familie, de școală, de popă, veniți dintr-un Mad Max în care fiecare e pe barba lui, românii nu știu ce e aia colaborare.
Cum să le arăți că suntem noi împotriva lor, că doar împreună o să reușim să deblocăm intersecția?
Dilema prizonierului este un exemplu de joc din teoria jocurilor iar teoria jocurilor este studiul modelelor de conflict sau colaborare între decidenți raționali. Animalele sunt decidenți raționali, lilieci și coioți, gâște și lupi aplică teoria jocurilor și dilema prizonierului, reușind să creeze flowuri benefice turmei, cârdului, cuplului sau haitei.
Dar românii e răi.
Și e singuri.
În celulele paranoiei lor, fără un abatele Faria care să-i ajungă printr-un tunel săpat cu lingurița, nasc gânduri de distrugere a lumii.

Intru în intersecție, m-am dus, ce contează că rămân fix în mijloc și tramvaiul nu mai poate să treacă și după el e autobuzul și în spate mașina salvării care nu are pe unde să se strecoare și uite așa, undeva, la 15 minute, un băiat de 42 de ani care a făcut infarct moare pentru că nu ajung ăștia la timp la el să-l salveze pentru că tu, o grăbită, să fii cu 2 metri mai aproape de destinația ta care se află la 8 kilometri. Adică vreo 10 intersecții blocate de alți singuratici plini de ură.

Nicio șansă să ne revenim, îmi zic stând pe scara statiei de metrou, blocată și ea de oameni care stau câte doi, înșirați ca la intrare în clasă. Dacă îl bați pe cel din stânga pe umăr și-l rogi să te lase să urci, se uită urât la tine: unde te grăbești?
Geaba îi arăți tălpicile desenate cu vopsea galbenă, unele unele lângă altele, adică aici stai, altele decalate, o tălpică pe treapta asta, alta pe cealaltă, aici mergi.

Semiotica le scapă. Le-o explici și nu vor s-o priceapă.
Unde te grăbești?

E multă ură în oraș. E multă răutate și mânie, izbucniri de furie și nimeni nu pare să realizeze că pumnii ăia pe care îi cară în cel de lângă el, sunt pumni pe care și-i vâră-n ochi, într-un gigantic-schizofren-masochist Fight Club.
Arde-l, rupe-i capul, zice românul și-și mai înfige un topor în tărtăcuță și, cu ochii plin de sânge, strigă: victorie!!! apoi moare fericit.

Nu poți aplica dilema prizonierului într-o țară care vrea să fie închisă în celula ei confortabilă, îmi zic ascultând taximetristul care umple cu penisuri urechea șoferului de autocar care a pus avariile și a plecat, ocupând juma de bulevard cu bidiviul lui. Poți doar să fii temnicier.

Senad avea 23 de ani când a izbucnit războiul în Bosnia. Mai are doar patru prieteni în Sarajevo. Restul sunt morți sau în Suedia, State sau Anglia. Regretă că nu a plecat. S-a gândit că poate să schimbe ceva. În ăștia 20 de ani de când e pace, Bosnia a dat o tură de stadion și iat-o fix în locul în care era în 6 aprilie 1992. De fapt nu, exagerez, e în 5 aprilie 1992. Astăzi, președintele republicii Srpska, Milorad Dodik este primit de președintele Putin. Sedan crede că Dodik va obține de la ruși sprijin pentru organizarea unui referendum de declarare a independenței. Nu mâine, dar poimâine sigur, războiul va coborî din nou în stația Sarajevo.
În cei 4 ani de război, Națiunile Unite și Comunitatea Europeană au mâncat semințe și s-au uitat de pe margine cum zeci de mii de oameni au fost uciși. Birocrație, cretinism, amoralitate, experiment dement?
Nimeni nu mai crede în Europa. Care Europă?
-Trebuie să țineți cont că, pe vremea aia, Rusia era condusă de Elțân. Acum e mult mai rău. Mult, gândiți-vă la ambițiile lui Putin și la tăcerile speriate ale Europei.
E groasă.
Senad știe că războiul e aici. Poți să îi simți halena acră. Dar nimănui nu-i pasă. Milioane de bosnieci vor fi făcuți chiftele de tocătorul indiferenței europene.
Și ce spune asta despre noi?
-Musulmanii din Bosnia sunt cei mai secularizați, educați, integrați musulmani din lume. Și cu toate astea, nu sunt protejați, mai mult, sunt decimați în războaie etnice. Dacă asta li se întâmplă celor mai europenizați dintre musulmani, care este viitorul previzibil al refugiaților din Siria, Palestina sau Afganistan? Ce șanse reale au ei de integrare?
Zero.
La televizor, 8 amărâți sunt filmați cu spatele la o dubă, au fost prinși trecând cu barca Dunărea, undeva în Dolj. În drum spre Germania. Spre viitor.
Însă viitorul e undeva înapoi.
În 5 aprilie 1992.

https://www.neweurope.eu/article/referendum-places-republika-srpska-track-secession-bih/

Aveți mai jos înregistrarea dezbaterii din seara lui 20 septembrie. Au vorbit jurnaliștii Marian Voicu, Senad Pecanin și politologul Andrei Țăranu.

https://soundcloud.com/user-310607619/ascensiunea-nationalismului-si-lectia-sarajevo