-Akita, futu-ți capul tău, ai săpat ca o nesimțită și …
Jap, jap, palmele se aud pe crupa blănoasă a câinelui.
-Ce s-a întâmplat dragă?
-Cretina asta de cățea a săpat răsadurile, pusesem și eu niște răsaduri și le-a scormonit de le-a luat dracul.
-Păi trebuia să pui un gard.
Țara gardului răsare.
Oriunde te uiți e un gard, un zid, o sârmă ghimpată, un indicator care să-ți transmită că nu ai voie să treci, că aici e proprietatea lu cutare, a statului, a armatei. Și mormintele au garduri care să nu lase bulgărașii de pământ de la Marian să se rostogolească la Traian. Terasele din piețele publice sunt încojurate cu borne de piatră și copacii sunt prinși în cătușe metalice, ia de mai scapă tu de poți.
Pare primul gest istoric făcut de primii români. Să le zicem Glad și Menumorut. S-au întâlnit într-o poieniță, singurele suflete din spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au privit în ochi, au rupt trei vreascuri și au pus repede de un gard între ei.
Și apoi, vreme de 37 de ani, l-au mutat la stânga și la dreapta, l-au lungit și l-au întărit, au pus pietre și oșteni pe gard și după gardul ăsta au mai ridicat unele care să despartă bărbații viteji de cei lași, ceapa de roșii, găinile de vulpi, femeile de portofele.
Gardurile au pătruns în biserici, delimitând altarul de navă.
Gardurile înconjoară absurd Isuși răstigniți la marginea drumului sau cruci de fier care marchează la marginea vreunei șosele câte un accident sinistru.
Gardurile pun piedică mistreților să se întoarcă la familiile lor rămase de cealaltă parte.
Gardurile înalte ascund ciordeli de miliarde și viloace nesimțite în care mahării își ispășesc arestul la domiciliu.
În loc de vulturul valah, zimbrul moldovean sau acvila transilvăneană ar trebui să avem pe drapel o ulucă de lemn. Semnul profundei noastre incapacități de a percepe întregul.
Nu vezi că ăsta e al meu?
Treaba mea se termină în acest punct.
Nu trece mai departe.
Cine ți-a dat voie să te joci cu ăstea?
Ce-mi iese de aici?
Părți, bucățele, dumicați, firmituri. Fiecare cu gărdulețul lui care ne împiedică să ne unim în ceva mai mare care să ne țină la toți de foame. Ne culcăm mereu cu mațele chiorăind, nesătui și răi, oare ăla de peste gard a mâncat mai bine? Oare a sărit gardul la mine și mi-a furat un pepene? Oare dacă mut gardul ăsta 8 centimetri halindu-i din proprietatea lui, o să vadă?
Garduri ca arme de atac, garduri ca strategii de apărare, garduri protectoare și garduri delimitatoare. Fiecare dintre noi ar trebui să care mereu la el o ulucă mobilă pe care să o așeze frumos, pe masă, să-l despartă de vecinu la serviciu sau la restaurant, în autobuz sau  la policlinică. Să stai pitit după el și să nu lași pe nimeni să intre și să-ți răvășească răsadurile tocmai puse, futu-ți mama ta de câine! Să vezi ce gard de beton, de 4 metri, cu sârmă și reflectoare și ninjuți plătiți din alocația lui ăla micu îmi construiesc! Amin!

Taximetristul nu a fost la mitingul transportatorilor împotriva taxei RCA. Ce rost are? Oricum nu se rezolvă nimic. Speteaza scaunului stă în unghi de 120 de grade, strivindu-mi genunchii, el e imens, un Jabba The Hut sfătos la numai 29 de ani.
Nu-i gras ci doar prea plin de teorii, povețe, informații care îi umplu burta, ceafa și fălcile. Știe tot. De pildă povestea cu RCA e cioaca serviceurilor auto care umflă monstruos prețurile.

-Ce să vă zic doamnă, cazanul meu de Logan a fost lovit în aripă, nimic foarte grav, și toată reparația a fost estimată de service la 5100 de euro, 1400 piesele și 3700 de euro manopera. Am văzut nota de plată de la asigurare. Cum să coste atât manopera, frățioare? Și ăștia de la asigurări sunt pe tamjă cu serviceurile, își iau parandărăt și peste toți e Mișu Negrițoiu care și-a luat și el parte, că nu e prost. Niciunul care a ajuns atât de sus nu este prost.

Îi respectă pe Mișu și pe Ghiță și pe Cocoș și pe Ponta, sunt oameni luminați, nu degeaba a ieșit Ponta cel mai mare intelectual al României în sondaje.
-Noi suntem prea mici, vocea taximetristului părăsește modestă corpul de 152 de kilograme. Noi nu putem să schimbăm nimic. Chiar așa, ați auzit de planul Kalergi?

Nu am auzit.
-Păi intrați pe gugăl și căutați chiar așa, Kalergi, cum se aude decât cu k de la kilogram. E un evreu-austriac care a pus la cale Uniunea Europeană și distrugerea națiunilor prin emigrație. Să aducă ciori și chinezi care să ne, cum se zice, să ne facă mai puțin români.
-Să dilueze?
-Așa, să dilueze. Da, să nu mai fim noi români, francezii să nu mai fie francezi și nemții, nemți. Să iasă un amestec d-ăsta care să ne facă mai ușor manipulabili, să ne conducă cei puternici mai simplu, să nu ne mai revoltăm. Și Merkel acum face treaba asta. Citiți dumneavoastră pe gugăl planul Kalergi. Cum se aude.

Taximetristul e informat. Nu e scăpare, dacii botezați cu apă de chinez și negru și-au pierdut tăria lor genetică. Poate doar Mișu și Ponta, Ghiță și Cocoș să-și fi păstrat adn-ul neînfricat și inteligent spre care, cu toții, ar trebui să tindem.

În parcarea de taxiuri, Jabba salută trei șugubeți care o freacă, n-au chef de muncă, e zi de miting, ia mai duceți-vă domle cu metroul.
-Coae, ai fost la demonstrație? îl întreabă unul din ei.
-Nu coițe, că era pe centură. Băgăm o tablă?

Nu poți să lupți cu evreii și planul lor diabolic de a conduce lumea prin mărirea RCA-ului, așa că mai bine bagi o poartă-n casă, un cinci-trei, hai cu tata. Auziți băi, voi știți de Kalergi? Căutați pe gugăl, se scrie cu k de la kilogram.

Am vrut să scriu despre șoferul de taxi și teoria conspirației sionist-austriacă pusă la cale în 1922 și executată acum de Merkel, dar o las pe mâine, când am timp să aliniez frumos dumicații paranoiei în farfurie.
Azi, pentru că am predat cartea și pentru că mi-e lene, vă mai dau, teaser, o bucățică. Tot din Mongolia, că mi-e mai la îndemână.

Uniți sub stindardul artei, strângem mesele la un loc și iată-ne, cu marele star mongol în cap, adunați sub o ploaie de legende mongole. Ghida Happy Camel traduce vorbele marelui star mongol, să-i spunem MSM că mi-e și mie greu să tot scriu marele star mongol.
MSM spune că mongolii se trag din gazela-om care s-a împerecheat cu lupul și asta îi face neînfricați și uite și o zicală: dacă ajungem vreodată la 5 milioane, dăm foc la întreaga lume.
Mongolii din restaurant râd încântați când aud amenințarea, noi, ăștilalți facem rapid calculul. Sunt doar 2 milioane, putem să stăm o vreme liniștiți.

Americanii își cară panicile în viluțele de lemn și noi rămânem înfipți la masă, daci, cei mai viteji dintre traci, așa că MSM decide să ne treacă prin testul sistemului rusesc de băut.
Sunt 6 mongoli și 2 români. Pe masă este un singur pahar din care trebuie să bea toată lumea. Paharul înghite 150 de mililitri de vodcă, trebuie să îl dai peste cap atunci când îți vine rândul, altfel paharul e blocat la tine și turul nu poate continua. Toți ochii sunt pe tine, dă capul pe spate și toarnă.
-Good girl!!! strigă încântată ghida Pace, cuvintele cu accent britanic împleticindu-se puțin în limba lățită de alcool.
-Îmi place vodca de mor, adaugă și apoi aruncă pe gât beuturica, alunecând într-o ușoară paralizie bahică.
După Pace vine rândul șoferului-ghid-arhitect, să-i spunem ȘGA, care nu știe o boabă de engleză. Cum te înțelegi cu turiștii? întreb ca să fac conversație subțire. Pace traduce. ȘGA se uită uimit la ea, apoi gesticulează violent și, la final, spune ceva. Pace aproape cade de pe scaun de râs.
-Ce a zis? Ce a zis?
-A spus că vorbește limba pinguină.
ȘGA continuă să gesticuleze iar Pace traduce: dumnealui a fost în stradă în `90, să lupte pentru democrație. Crede că Mongolia va avea un viitor bun doar dacă Rusia va intra în UE.
Îi spun că depinde cu ce intră. Cu tancul este cea mai posibilă variantă.
Șoferul râde, MSM râde, Pace, Padme și Dorj se țin de stomace. Chelnerii chicotesc. Daaaaa, le place asta. Să intre Rusia cu tancurile în UE. Așa ar trebui. În numele triumfului fizionomiei. Căci rușii sunt frumoși, nemții sunt blonzi și englezii sunt grași.
Dar chinezii sunt cu adevărat groaznici.
Paharul se învârte și curg povești despre nimicnicia chinezească.
Știați că muncitorii chinezi vin în Ulan Bator să muncească pe 10 dolari pe zi și 55 de dolari casă și masă? Sunt niște sărăntoci care primesc să vină pe banii ăștia și distrug forța de muncă locală, îi duc pe mongoli la sapă de lemn.
Sindicatele au cerut guvernului să oprească importul de mână de lucru din China dar nu s-a întâmplat nimic. Val după val, lăcustele se așează pe verdele ogor mongol. E o invazie. Ce-i de făcut?
Știați că primul ministru Zorig a fost ucis de chinezi pentru că a vrut să unească Mongolia Interioară cu patria mumă?

E, uite la asta nu m-am așteptat dar acum există o explicație pentru dispariția din frigiderul premierului asasinat a celor două sticle de oțet și soia. Normal, chinezilor li s-a făcut fomiță după ce l-au înjunghiat de 16 ori pe Zorig și, cum nu mai aveau timp să mai treacă pe la supermarket, au ciordit de la mort. Așa cum și el ar fi vrut să fure Mongolia Interioară de la mama China.

Chinezoaicele sunt confuze. Care e vagonul în care trebuie să se suie? Trenul e mai murdar decât conștiința lui Hrebenciuc și numărul vagonului e ascuns sub un strat gros de jeg. Îmi mulțumesc că le-am ajutat și apoi îmi spun că un bărbat drăguț le-a cățărat bagajele la București, de pe peron în compartiment. Ce om de treabă, și-au zis. Un scumpic, căci bărbatul le-a cerut îndată să îl plătească pentru ajutorul acordat.
Stați liniștite, nu vreau bani.
Uhhhh, chinezoaicele răsuflă ușurate și apoi se așează timid pe banchetele pătate, în vagonul mai fierbinte ca Ana Lesko goală.
O altă chinezoaică întreabă dacă trenul are întârziere.
De data asta nu.
Toți turiștii din hotelul în care locuiește i-au spus că absolut totul întârzie în România și că ar fi cazul să se adapteze ritmului altfel o să-i pocnească țeasta.
-De ce nu protestează oamenii? De ce nu ies în stradă?
Chinezoaica nu e chinezoaică ci un element burghezo-moșieresc din Taiwan unde oamenii ies în stradă. Probabil pentru că au apartamente mici și urâte și programe proaste la televizor, sigur nu au Te pui cu blondele, așa că ies din casă, să protesteze.
-Dacă ar întârzia trenurile în Taiwan, ne-am duce să ne cerem banii înapoi.
Niște calici. Pe noi nu ne fac 50 de lei, de ce să îi cerem înapoi?
Taiwaneza e uimită de jegul românesc, de lipsa oricăror  facilități pentru călătorul sosit din străinătate să vadă Dlacula`s land. În gări nu sunt platforme pentru cei în scaun cu rotile sau pentru cărucioarele copiilor sau ca să nu-ți rupi spinarea ridicând valize monstruoase când ai putea să le împingi pe roți. Mașinile de la care cumperi bilete de tren nu au setare de limba engleză, bâjbâi în românește până un domn drăguț te ajută contra cost să te descurci. Stația de autobuz din Bran nu este semnalizată nicicum. Stai unde stau ceilalți turiști, sperând să oprească vanul condus de un psihopat în tricou murdar care te va duce înapoi, la Brașov.
-Ați putea face mult mai mulți bani din turism dacă ați vrea.
Am vrea dar asta ar însemna să facem lucruri, să turnăm platforme, să investim în softuri, să băgăm bani în indicatoare și în ghiduri, în autobuze și în trenuri.
Ce rost are?
Lucrurile merg și așa, prost dar inevitabil înainte.
Deunăzi făceam un inventar al grozăviilor consumate cu entuziasm nu mai devreme de anul 1999, vorbeam de otrava Busuioacei de Bohotin sau ciroza dată de Grasa de Cotnari, de salariile care ne aduceau, invariabil, să mâncăm o rafinată ceafă de porc cu cartofi prăjiți și salată mixtă la Pui de Urs, de cravata lui Năstase purtată la nunta Nadiei și a lui Bart.
Suntem departe de anul 1999, așa ne-am zis deunăzi și am închinat un pahar de bere artizanală. Dacă ne mișcăm la fel în continuare, în 130 de ani ajungem și noi ca Taiwanul, Coreea și chiar Japonia.
Dar unde ne grăbim oameni buni? Unde ne grăbim?

Nu am nume pentru carte. Cu America m-a ajutat Radu Bata. Acum însă ce mniezău mă fac?
Fac concurs.
Cine îmi dă un nume bun pentru cartea despre Mongolia, Japonia și Coreea de Sud primește un fir de păr să sufle peste el când are nevoie de mine. Știu, e veche gluma, dar mie tot îmi place.
Mai jos, ca să nu par că mă doare la bască de blog și îl las să se usuce, o altă bucățică din cartea fără nume.

Trenul aleargă pe podul Mapo cel cu trei nume. Oficial se cheamă Mapo, guvernul i-a zis Podul Vieții iar poporul îi spune Podul Sinucigașilor.
E cel mai faimos din cele 31 de poduri de pe râul Han. De 1 an, a fost gătit cu beculețe și zicători electronice cu poze inspiraționale care se activează când simt adolescentul gata să sară.

Trecătorul află de la statul corean că: Necazurile de acum vor părea nimicuri atunci când vei îmbătrâni sau Un moment dificil va dispărea așa cum apa râului curge peste pod și dispare în mare. 

Toate brizbrizurile ăstea au făcut ca, cele 15 tentative de sinucidere, cum au fost în 2011, să crească la 65. Cine ar fi zis că oamenii ăștia cu alcolemia priapică și iubire de poezie vor să ajungă rapid la poarta Raiului, la picioarele lui Buda sau în nimicul cosmic al ateilor, alegând să se arunce în apa murdară a Han-ului?
Poate nu vor să se sinucidă dar, pentru că nu știu să mimeze sinuciderea și sunt într-o piesă unde trebuie să pretindă că mor, o fac până la capăt. Uite cum a fost cazul unui celebru activist, Sung Jae-gi care a sărit de pe Mapo, zice gura lumii, ca să atragă sprijin financiar pentru cauza ong-ului său, Men`s Alliance, care lupta împotriva discriminării bărbaților de către noile legi care promovează egalitatea între sexe. Sung a sărit, în văzul colegilor și al restului trecătorilor și corpul i-a fost găsit după patru zile de căutări.

Nicăieri nu sunt garduri, d-ălea înalte, de filme americane. Nu văd poliție pe pod, guvernul pare să se bazeze pe hipnoza motto-urilor. Uite unul care zice: Cel mai strălucitor moment al vieții tale nu a venit încă.
Coreenii sunt pe locul doi în lume la rata de sinucideri, după Guyana. Mult înaintea unor țări cu trecutul apropiat sau prezentul violate cu bestialitate de comunism, războaie, terorism, foamete. De fapt, pe lista celor mai sinucigașe 25 de țări din lume nu mai există nicio țară cu economie occidentală în afară de foștii ocupanți, japonezii.

Zâmbește, mâine sigur va fi mai rău.
Probabil că micul student cu ochelari care m-a pozat cu cartonul cu motto-ul în mână a alertat poliția, crezând că are de-a face cu un deprimat cronic care tocmai s-a hotărât să facă echerul înainte să facă splash în râul Han.
Statisticile spun că cel mai atins grup demografic sunt bătrânii. Nu toți au o Ryungu să aibă grijă de ei la 93 de ani și nici bani să-și permită să stea la cămin. Duse sunt vremurile când copilașul oferea plin de dragoste filială mii de porții de mâncare, pomană la moartea genitorului.
Îmi amintesc că în Muzeul Culturii Populare, spuneau că 60 era considerată vârsta de aur. Atrunci se făcea masă mare la care veneau toate rudele și se serveau mâncăruri special concepute pentru această ocazie. Ai trecut peste ce era mai greu, viața de acum urma să fie o liniștită după-amiază de iarnă, cu tine chircit în fața sobei.
Cănuța cu apă nu mai e ce-a fost.
Bătrânii se sinucid ca să nu fie o povară pentru bugetul lu ăla micu.
Mă gândesc din nou la Ion Iliescu. El nu are copii și deci nu e povară pentru nimeni.
Mapo este, în acest caz, un pod mult prea îndepărtat.

Am terminat cartea. Iuhuuuuuuuuuuuu!!!!!!
Acum m-am apucat să rânesc tona de greșeli, nu-i ușor.
Iaca, un scurt pasaj de pe secțiunea Japonia.

Secțiunea niponă propune stomacului trezit din somn supă și castronașe cu puiet de anșoa uscat pe care să le presari peste supă, punguțe de cocă umplute cu tofu, icre și prune japoneze, zemoase și aproape negre. Zona internațională plictisește cu veșnicii cârnăciori, omletă, unt și șunculiță, chifle și cereale. Nu am bătut atâta drum ca să propun digestiei aceste ordinare plăceri. Plonjăm așadar în zona japoneză dominată de sorbecăitul imposibil al mesenilor a căror gură incapabilă să se închidă atunci când e plină, trimite plescăituri pe post de complimente bucătăresei. O caucaziană cu figură clasică de vecină din Iancului strânge farfuriile, ne aude vorbind și mai să le scape, distrugând astfel simfonia sleorpăielilor. E, desigur, româncă și, ca orice român, așterne un pomelnic de grozăvii. Ea stă de mult aici, e căsătorită de 10 ani cu un japonez, casa e mică, taxele sunt mari, despre penis nu o întreb nimic, că doar am văzut și noi în reviste de femei că asiaticii sunt praf la capitolul ăsta. Femeii îi pute tot, japonezii sunt grobieni, răi, n-au maniere, muncesc mult, fumează mult, beau mult, râgâie mult.
Să nu ziceți că nu v-am zis.
După ciorbița cu rahat românesc, plecăm sătui și ușor deprimați, să vedem cu ochii noștri ceata asta de animale de povară care părea simpatică până acum, dar trebuie să fim vigilenți, că uite, sunt niște maeștrii ai deghizării și te pot păcăli, doar să lași garda jos și hop, te-au făcut.
Metroul Shinjuku este aidoma Buzăului în timpul sărbătorii cârnaților de pleșcoi, străbătut de mii de oameni, traversat de femei pe tocuri care își târșâie straniu picioarele, cu tocurile terfelite de mușcăturile asfaltului, kioscuri de sushi, de jucării, indicatoare mâzgălite cu simboluri neinteligibile, ce scrie, ce vor ăștia să ne spună? Pentru prima oară în viață empatizez cu chinezii care fac turism în Europa, pozând în neștire orice, neînțelegând nimic, ce mănâncă, ce văd, pierduți într-o limbă învolburată, ca un călugăr tibetan picat dintr-o barcă în ocean. Pe unde o luăm? Unde ne îndreptăm?
Ochii deslușesc cu greu, sub scrisul japonez, copleșitor în lipsa lui de sens, cuvintele englezești care spun: Marunuchi line. Normal, acum 5 ani a fost campionatul mondial de fotbal aici, e firesc să fi pus indicatoare în engleză, ce te făceai cu dacii clasici, cu romanii, cu spaniolii și francezii care oricum nici engleză nu înțeleg? Totul este să ne adaptăm ochii la peisajul ăsta de Blade Runner, odată făcut focusul, e simplu, în cutele indicatoarelor identifici textele scrise cu caractere latine.
Inima revine la loc.

Necunoscutul e mai puțin înspăimântător atunci când are un nume. Știi că se cheamă Marunuchi Line. Asta te duce în Ginza. Ce atâta panică?
Femeile, cele cu tocuri julite și cele în teniși, se fardează vânjos în vagonul de metrou, observându-și linia creionului de ochi în oglinda pe care le-o oferă telefonul. Ce telefoane sunt ăstea? Telefoane cu de toate, cu portofel, cu jocuri, cu manga, proto-smartphonuri care adâncesc și mai tare impresia că Japonia este populată de extratereștrii. Au fost verzi dar au construit metrouri în care să se fardeze, să-și pună un kil de pudră pe față și astfel, ascunși după pelicula de praf albicios, să umilească oamenii cu avansurile lor tehnologice.

Pe pereții Porții Ecaterina se aleargă proiecții colorate roșu, galben, verde și albastru, lasere care sparg întunericul prin care calcă clătinat bețivii cu ghirlande de flori portocalii primite la Oktoberfest. Un copil se uită perplex mai întâi la tac-su care se întreabă răgușit ce dracu`s ăstea, apoi  la pereții bătrâni și la luminile care îi îmbracă acum într-o fotografie sepia și îi răspunde ce sunt ăstea: viruși.
Și eu care credeam că e un basm. Nț.
Viruși sunt.
The Ultimate Reality.

În tren, la ora 2 și 5 minute, trece târându-se pe fund și împingându-se în podul palmelor un țigan slab și știrb. E murdar și umil și morsa cu mustață de lângă mine, țigan și el, empatizează dar nu prea tare și îi spune că nu are schimbat. Apoi închide ușa compartimentului.
7 minute mai târziu, culoarul trenului tremură de urletele unei femei care amenință cu poliția. Nenorocituleee!!!, se aude și apoi nu mă mai concentrez pentru că țiganul fără picioare acum le are și le folosește sprinten să alerge spre un alt vagon. E însoțit de un altul, mic, ascuns într-o pufoaică deși afară sunt 32 de grade. Amândoi râd și cerșetorul scutură arogant un mănunchi de hârtii de 1 leu. Văd și una de 5. Femeia îl bleastemă, se simte înșelată, leul dat de ea a ajuns la un tâlhar.
Eu văd însă un miracol. Miracolul din trenul de Viena, petrecut iată, undeva până-n Periș. Un țigan trist, târându-se pe fund și palme a primit atâta dragoste și ajutor încât a reușit să se ridice în picioarele nevolnice și chiar să alerge. De banii ăia își va lua alcool și va bea în sănătatea milostivelor suflete care l-au ajutat.
De ce sunteți doamnă atât de supărată? În loc să chemați poliția nu mai bine chemați un preot să binecuvânteze vagonul în care s-a întâmplat miraculosul eveniment?
Țiganu vindecat și ăla în șubă, încă bolnav, coboară la Ploiești.
Doamna continuă să îl blesteme și să amenințe că va chema poliția.
Vindecatul îi spune râzând, cu buzele despărțite peste nimicul din gură, să-i mănânce pula.
Viruși.

Undeva în fața unui chioșc meschin de sub o scară cu unghi imposibil care te trimite afară din stația de metrou a Gării de Nord, vânzătoarea stă pe un scaun de plastic, jucându-se pe telefon. E îmbrăcată într-o rochie de bal, cu paiete pe care lumina neonului, atunci când femeia se mișcă,  schimbă culorile, acum verde, acum violet, acum roșu aprins.
Viruși.
E prințesa de sub scară, condamnată de vrăjitoarea cea rea să vândă ștrampi și clame, sutiene și chiloți până când prințul cel bun, în drum spre Agnita, va trece prin dreptul tarabei ei și va cumpăra o pereche de șosete flaușate și astfel vraja se va rupe.
Frumusețea e în ochii privitorului.
Mă gândesc la copilul cu tată abțiguit și tare paternale care a văzut viruși în arabescurile colorate de pe Sfânta Ecaterina și nu aș vrea să intru nicio clipă în mintea lui. Nici măcar să mă spăl pe mâini și să beau apă. Pariu că-i frig și miroase a moarte acolo.
Și e plin de viruși.

În general sunt oameni bătrâni, arătând și mai rău din cauza neoanelor care le umplu cu lumină albă, rea, fiecare cută de pe față. Bătrâni e un substantiv prea îngust care nu le descrie cu acuratețe ființa. Sunt bătrâni și umili. Când deschid ușa cabinetului medicului, își lasă undeva în spate fundul, se cocoșează sub povara propriei micimi care îi trage jos, le coboară fruntea. Privirea țintește pământul. Intră doar după ce li se face semn să se apropie, speriați și recunoscători pentru timpul pe care individul în halat alb și l-a făcut pentru ei.
Se poate? strecoară mieros și apoi așteaptă cu ochi umezi, de câini, să li se spună șezi sau marș sau ceva.
Sunt într-un spital privat dar bătrânii nu par să observe asta. Ei vin dintr-o lume în care serviciile medicale se fac cu insinuări: vă cam place să trageți la măsea, nu-i așa? sau chiar cu urlete: cine pizda mă-tii te-a pus să bei să faci ciroză?
Ar face orice să nu ajungă la medic.
Ar sta 5 ani fără să-și facă analize.
Dar ce zic eu, maică-mea spune că nu a mai fost la control de 20 de ani.
Le este frică. Lasă dragă, că știu ce am. Toți sunt medici, toți se pricep, ia dragă niște No-Spa, normal că te doare burta, ai mâncat ca un animal 5 mici și un cârnat. Toată lumea halește cu pumnul pastile și la coadă la Farmacia Tei, vestită pentru prețurile incredibile pe care le are, stau oameni veniți din Brașov, Constanța și chiar și Timișoara.
Nu mă duc la medic, ce o să-mi spună?
Las că știu eu ce am.
Siguranța bătrânilor ascunde groaza. Teama că vor ajunge în fața unui Shiva nervos care îi va jigni, îi va jecmăni și, cu niște ghinion, le va tăia alt picior decât ăla cangrenat.
În fața mea e o bătrână cu gamba și glezna bandajate gros. Zice: de la o nimica toată s-a întâmplat, m-am lovit în duș și uite. Am stat o săptămână, mi-am pus comprese cu apă rece și mi-am pus și varză.
A ajuns la un spital privat. Nu știu dacă îi acoperă Casa de Sănătate consultația. Costă 180 de lei. Poate are o fiică pricopsită. Poate a câștigat la Loto.
Dar ceilalți?
Ceilalți se târăsc pe culoarele spitalului, bătrâni, umili, înfrânți, nici nu știu de ce vor să mai trăiască. Doar taică-miu e îmbrăcat în roșu și spune bancuri stafiilor care nu râd. Nu se face.
Mă gândesc la comunism, la ura aproapelui față de aproapele, la lipsa de respect colosală din societatea românească, la tot ce am pierdut atunci, în 23 august 1944 și la ceva ce nu am apucat să creștem vreodată: conștiința că merităm.
Merităm să avem servicii medicale civilizate.
Zi mamaie după mine: la revedere frunză de varză, bine ai venit consultație!
Nu poate. Frica i se citește în ochi. De data asta a scăpat, la controlul viitor medicul sigur o să o ucidă. Dintr-o privire. Cu o rețetă.
Nu ne mai facem bine niciodată.

În fața blocului e o vomă uscată. A fost eliminată în prima zi a festivalului Oktoberfest de un individ emoționat de propria putere de a înghiți 14 beri. Mașina pompierilor a parcat chiar lângă, nederanjată de pixelii de carne tocată care răsăriți din paleașca albicioasă.
Dacă ieșea fum din ea ar fi fost o treabă, ar fi dat un furtun peste. Dar așa, e o vomă rece, de ce să o curețe? Nici organizatorii nu înțeleg de ce ar trimite gunoieri, ursuleți spălători, un țigan cu mătura să curețe strada de pe care se intră la Oktoberfest. Se comportă exact ca locatarul clasic de bloc, ăla care-și face curat în oalele din frigider svârlind ciorba pe geam. La el la domițil e lună, afară e no man`s land.
La no man ăsta în poartă poți să te duci să faci pipilică sau să vomiți, nu răspundem pentru ce nu se întâmplă pe teritoriul festivalului.
Și pe primărie o doare la bască.
Adică eu, locataru de pe strada cu pricina, trebuie să îmi mut mașina, să sufăr scandalul, să îndur mirosul preț de x zile pentru binele urbei dar urbea nu poate să-mi ofere un minim serviciu de salubrizare și securitate.
Ieri, un cetățean ebrietat a stat în poarta blocului, vizibil zdruncinat de consumul de alcool. A stat lângă voma, între timp uscată, preț de 6-7 ore. A fost dat afară de jandarmi de la festival și pus la mine-n poartă, să reflecteze probabil la răutățile comise și să se căiască.
Nu-mi dă nicicum la socoteală.
Oktoberfest este organizat în curtea Liceului Sportiv. Se plătește o chirie proprietarului, recte Biserica Evanghelică. Nu știu cât e chiria, dar cum li s-a dus buhul că jonglează cu banii, bănuiesc că nemții ar face două Oktoberfesturi într-un an dacă ar putea.
Și atunci, mă gândesc io, dacă tot îmi depozitează borăli și bețivi în prag, nu ar fi normal ca organizatorii să îmi plătească și mie, șobolanu care trăiește în groapa de gunoi, o chirie?
Nu cer mult, 30 de euro de vomă, 20 de pipilică și 5 euro pe ora de bețiv rezemat de poartă. Poate așa, dacă ar știi că îi costă fiecare mizerie lăsată la altul în prag, ar fi mai responsabili și atenți cu disconfortul pe care îl crează ghinioniștilor de pe George Coșbuc.
Eee? Sunt infantilă?

PS. Au șters voma!!! Am înfrânt cu pile și relații și minunea s-a întâmplat! Să vedem cât ține.

 

Scriu ca o descreierată în tren, în taxi, în mers, la coadă la covrigi, pe ciuci și într-un picior, la cartea pe care mi-a spus Virginia să o predau pe 1 septembrie că altfel îmi ia dreptul de vot și îmi dă foc la pașaport, îmi toacă buletinu și pe următoarele luni o să mai vizitez doar țara celor care nu cuvântă. Aia era lumea, n-are a face.
Deci scriu și mintea îmi fuge aiurea pentru că lucruri mult mai interesante se întâmplă lângă mine, cum ar fi bătrâna care vine de la Constanța cu trenul, e nefericită că a călătorit până acum în tăcere că erau niște turiști englezi în fața ei și se agață disperată de colacul de salvare al telefonului care trebuie să sune de 18 ori până îl dibuie în poșetă, drrrrr, drrrrrrr, drrrrrrr. Se duce la întâlnirea de 60 de ani de la terminarea facultății în care era considerată o persoană rațioanală și foarte organizată dar ..
-Poți să știi cum o să fiu privită acum? Că avem cu toții, ăștia de mai trăim, peste 80 de ani, nu mai cred că suntem prea raționali.
Vocea iese pe geamurile securizate, trece prin ușile electronic deschise și închise. O aude ursul prin a cărui pădure trecem și nașul care picotește la 5 vagoane de noi, e tare surdă bătrânica și cu toții asistăm la negocierea cinei cu nepotul angoasat de vizita ei, căci nu are nimic de mâncare acasă.
-Tu nu te înfricoșa, că eu nu mănânc seara mai nimic. Dacă eram acasă îmi făceam un sendviș, dar nu cu cașcaval, că nu-mi place cașcavalul. Un sendviș oi putea să-mi faci că trebuie să-ți fi dat mămică-ta niște dulceață, nu? Deci nu te înfricoșa, că eu nu mănânc mult, poate niște zacuscă, dar nu d-aia cu ciuperci, că nu-mi plac.
Eu m-aș înfricoșa rău în locul nepotului.
-Tu nu te înfricoșa, mănânc ceva, mă uit la 2 episoade la serialul ăsta de mă uit eu și mă culc.
În spatele meu, fetița de 3 ani care a informat tot vagonu că numele ei este Antonia o întreabă pe maică-sa unde este Antonia acum și dacă vrea mama ei ca Antonia să îi cumpere o banană. Mama vrea, fetița se repede între scaune, se uită la călători, culege de undeva din aerul care mă înconjoară o banană din care mușcă hotărât apoi se întoarce la mamă și spune: Antonia a mâncat banana. Antonia treci la colț.
Se cațără în genunchi pe scaun, se întoarce cu fața la spătarul bleumarin și așteaptă în tăcere să ispășească vina de a fi mâncat banana imaginară în timp ce maică-sa vorbește la telefon sau joacă șarpele, o idioată care nu vede copilul pedepsindu-se într-o criză de schizofrenie ca la manual, iar inginerul de peste drum privește scena cu un zâmbet tâmp pe buze, uite ce copil eficient, cum o lasă pe mama ei în pace să tricoteze rahat la telefon.
Doamne Dumnezeule, mai bine mă întorc la Japonia mea. Unde rămăsesem?

“Margareta nu a mai văzut români așa că ne oferă sake și ciocolată și atunci simt și eu nevoia să îi dau ceva, dar nu am decât bancnote, uite-l pe Grigorescu. O fi de la oxigen sau de la shabu-shabu sau sake, o fi de la șosetele vecinilor sau de la ciupercile din supă sau doar de la tâmpenia mea monumentală dar îi spun senină, atunci cînd mă întreabă dacă individul de pe bancnotă este compozitor sau artist, că nu, că e Cuza și că a fost cel care a unit națiunea într-o eroică și dramatică fuziune nucleară în ianuarie 1859.
Margareta e impresionată, plecăciunile continuă, ne frângem și noi din mijloc și zâmbim și spunem gozaimaaaas, gozaimaștaaaaaa, gozaimaaas și clienții râd mulțumiți că știm japoneză, gata, e clar, știm japoneză. Nu mai am niciun dubiu.”

Design a site like this with WordPress.com
Get started