Încerc de trei zile să ajung să scriu pe blog dar nu reușesc. Vreau să vă spun niște chestioare haioase despre Roșia Montană, dar mai bine o las pe mâine. Îmi zic să scriu despre întâlnirea cu fanele Americii dezgolite care vor să ia ayahuasca și și-au aranjat ședințe cu un șaman importat. La Breaza. Ayahuasca la Breaza. Mă hotărăsc în ultimul moment să scriu despre asta săptămâna viitoare.
Voi scrie despre Iohannis, bulgarii și flota de la Marea Neagră. Asta voi scrie. Dar povestea va fi servită cu mantinela.
Căci ea începe în Balgarevo, un sat puchinos de lângă Kavarna. Acasă la Krasimir. Tricou cu Iron Maiden, 40 de ani, blugi cu talie înaltă, Krasimir e starul local după ce a apărut la toate televiziunile bulgărești din zonă ca lider al rezistenței balgarevene.
Satul e de găgăuzi. Adică un neam turcic. Înțeleg turcă, dar vorbesc o limbă arhaică pe care ar fi înțeles-o perfect emirii de la curtea lui Mahmud al II-lea.
Sunt 1375 de oameni în sat și cu toții au ieșit în stradă să lupte împotriva mafiei din Kavarna.
-Fugi domle de aici, a ieșit tot satul în stradă?
Krasimir clipește uimit de uimirea mea.
Normal. Găgăuzii sunt uniți. În 1878 au ridicat o baricadă mare și au tras în turci dar și în rușii veniți să îi elibereze. R-ați ai dracului cu toții!
Povestea asta o știe tot satul dar nu o înveți la școală.
Acum, găgăuzii s-au trezit cu drumurile către cele două plaje ale satului blocate cu cataroaie aduse de câteva camioane de la Kavarna. Cel mai mare mafiot din oraș, unul de a făcut trafic de mașini furate și apoi a ciordit aur, a intrat în politică și o finanțează pe primărița hrăpăreață. Ea i-a concesionat plajele orașului, el a strâns șlapii, peturile, sârmele și hoiturile de pisici, a trântit iute un bar și un restaurant și a așteptat să vină turiștii. Dar turiștii mergeau la plajele din Balgarevo.
Ce ne facem fetelor?
Închidem plajele găgăuzilor.
Dar găgăuzii sunt dați dracu, v-am spus doar că au tras în 1878 și în turci și în ruși. Au mutat cataroaiele, au ieșit în stradă puși pe bătaie și primărița a băgat rapid în marșarier.
Acum ați mai trage în ruși?
Nu. Rușii sunt șmecheri. Putin e singurul care poate să facă față Statelor Unite care sunt sursa răului. ISIS, Irak, Siria, al-Qaeda, Afganistan, Pakistan, Boko Haram, toate sunt bube scărpinate de degetele murdare ale americanilor, bube care au copt și ne-au dat septicemie globală. Să vină Putin să taie piciorul, să-l zvârle pe foc, să oprească infecția.
Rușii sunt singurii chirurgi care știu să amputeze curat.
Iohannis își plimbă solemn vocabularul lățit pe ecranul televizorului. Vorbește despre studiul limbii române ca limbă maternă. Apoi spune ceva despre flota NATO în Marea Neagră. Premierul Borisov zice că bulgarii sunt pașnici și refuză.
Nu vrea probleme cu Putin.
Cine ar vrea probleme cu Putin?
Iohannis nu a mers la deschiderea oficială de la Deveselu. Măi Borisov, crezi că eu vreau probleme cu Putin?
Din radioul de pe etajeră curge Smoooooke on the waaaater, fire in the sky.
Krasimir ține ritmul cu piciorul. Americanii au dat nas mafiei, UE a distrus economia, noroc cu turiștii ruși care vin la el, la Balgarevo și stau câte o lună. Ele, cu copiii. Ei vin câteva zile, beau o leacă, mâncă un mișmaș și pleacă acasă după ce se bat cu ucrainienii care vin la Balgarevo, beau o răchie, mâncă un cevapcic și apoi sunt puși pe harță.
Nu o să fie nicio flotă NATO în Marea Neagră. Bulgarii sunt pașnici iar Iohannis are șiretenia unei oi țurcane. Pleacă domle la tine acasă și lasă-ne-n pace cu limba română și propunerile tale otrăvite.
-Străbunicu a fost omorât de români, când ați avut voi cadrilateru. Și ați umplut și Kaliakra cu foci, le-a primit cadou regina voastră de la cineva. Animale mari, masive, pescarii se băteau cu ele pe pește. Noroc că au dispărut prin anii `70, atunci când se pescuia cu dinamită. Atunci cred că am văzut ultima focă.
Apropo, știai că Smoke on the Water a fost compus la festivalul de jazz de la Montreux, când la concertul lui Zappa a luat foc casinoul în care cântau și fumul s-a întins peste lacul Geneva?
Da. Dar asta este o altă povestire.
dutevino
Putin și Hydra
Putin a venit la muntele Athos.
Putin is here? Really?
Matt plutește pe spate ca o nutrie, strângându-și la piept mâinile mari.
Hope he`s coming to the wedding.
Îi place mult gluma pe care a făcut-o cu Putin. I-o spune și soției.
Mi-o mai spune mie o dată și apoi mă invită încă o dată și pe mine la nunta prietenilor din New York care au ales Hydra să se unească în fața lui Dumnezeu, a prietenilor și, sperăm cu toți, a lui Putin.
O să vedem ce o să iasă cu Rusia, mâinile stăpânei restaurantului favorit de pe insulă al lui Leonard Cohen se rotesc ca doi câini care își aleargă coada. Mă hipnotizează și le urmăresc fuga în timp ce femeia spune că nimic nu mai e la fel ca înainte de 2008. Turiștii vin, e drept, dar nu mai cheltuiesc ca înainte. Nici atenienii nu mai trec gârla iarna, deși în decembrie se poate încă înota. Nici localnicii nu mai aliniază tavernele, preferă să își prăjească sepia și caracatița-n fundul curții. 6 luni pe an Geitoniko e închis. Iar Khristina, cu mâinile ei alergând marathoane, ar vrea să mai facă un copil. Dar nu au din ce să îl crească. Leonard Cohen nu îi poate ajuta. Poate Putin.
La Vlychos este botez. Barmanul albanez a aliniat mese și scaune într-un U gigant. Trei popi cu bărbi întinse ca niște bavețici peste piepturile înghesuite de burțile imense, și-au împărțit U-ul în segmente și mermelesc invitații. 300 de pisici blănoase cotcodăcesc printre mese, primindu-și ocazional șpițuri scurte în burtă. Muzica urlă, copiii urlă, nemții de la masa de lângă sunt obosiți ca după respingerea primului val de britanici debarcați. Cum să consumi când ești obosit?
Își comandă cartofi prăjiți și o bere Amstel.
Ce-o face Putin?
Eleni are un magazin chiar în portul Hydra. Cea mai ieftină bluză e 117 euro. Rochiile sunt 340 și o cămașă sare de 200. Marfă din Franța și Italia. Grecia face ulei de măsline, nu cânepă și in. Nu se va îmbogăți niciodată, Eleni știe. Dar preferă calitatea vieții, așa cum preferă calitatea lucrurilor pe care le vinde. De 20 de ani e în Hydra, nu mașini, nu scutere, doar măgari, cai, Leonard Cohen și Pink Floyd, yachturi și sardine marinate. 8 luni pe an muncește în fiecare zi la magazin, 4 luni călătorește. Calitate. Nu e interesată de politică, de Tsipras, socialiști, anarhiști, Merkel. Putin o lasă rece.
Undeva la umbra unei vițe de vie, un bătrân cu floare la ureche înhață o chitară și cântă o baladă sfâșietoare. Matt mimează nostalgia, toți americanii rămân suspendați în acest moment pe care îl vor descrie familiei din Mid West: nașul de botez al lui Leonard Cohen a scos chitara primită de la Leonard Cohen și a interpretat un vechi cântec al partizanilor eleni care s-au opus ocupantului neamț, un cântec pe care Leonard Cohen l-a folosit ca inspirație pentru Bird on Wire.
Like a bird on the wire,
like a drunk in a midnight choir
I have tried in my way to be free.
Oare lui Putin îi place Leonard Cohen?
De ce nu trebuie să-i plângi pe greci
Marți, ora 23.52. Pe terasă sunt 7 fete, ciocnind și cântând Mulți ani trăiască! Înăuntru, 6 macaroane aprind țigările și trec la a a-6-a carafă de vin.
Se fumează înăuntru.
Nu există niciun gărduț care să separe fumători și nefumători, suntem în pierduta grădină a Edenului, unde pun pariu că dacă mă uit mai atent, se bea lichior Arctic și se ascultă Ace of Base.
Fete cu păr creț și bocanci linși trimit râsete curajoase către barmanii cu mustăți virile. Nimeni nu pleacă singur acasă.
Peste drum, între ruinele invadate de leandrii din Metaxourghio, un teatru alternativ își trimite în stradă oștirea de dame în rochii de mătase și bărbați gelați, în cămăși și sacouri.
Nimeni nu pleacă, în general, acasă.
Acasă e strada.
Un chinez iese în balconul singurului bloc locuit de pe strada plină de cârciumioare și muzică. Întinde un cearceaf la uscat. E 1 dimineața, chinezul însă nu a ieșit cu o căniță cu apă să alunge petrecăreții. Se reazemă nostalgic de balustradă. Se vede că îi place Johnny Cash.
Bucătăria duduie și farfurii cu cârnați și salate cu feta ocupă mesele, printre scrumiere și pahare minione de vin alb. Cântă Elvis și copii se fugăresc printre zidurile pe care poporul e îndemnat la anarhie și luptă. Trezirea! ne cheamă Infowar, postere schițează roboți goliați trântiți de mâini mici, de copilandri.
Metaxourghio a fost părăsit zeci de ani. Curți pline de gunoaie, miros de pipi, cohorte de mâțe jigărite, graffitiuri care se cațără vitale peste mașini, borduri, ziduri și ferestre.
Între case prăbușite, cresc construcții scandinave, tăieturi precise care ordonează haosul.
Atena nu poate fi gentrificată. Urbanismul ei e inexistent. Orașul izbucnește eroic și improbabil, ca o tufă de trandafiri imperiali în vârful unui munte de gunoi. Asfaltul crăpat, peticit inexact, magazinele de nimicuri și cei 3 împletitori de cozi de usturoi, ferestrele sparte ale clădirii pe care tronează un dragon, festivaluri ale revoltei și homeleși pe lângă care trec zâne îmbrăcate cu eleganța unor milenii populate de strămoși obișnuiți cu viața bună.
Straturi de viață care se așează peste iarba arsă a parcurilor, printre mesele mereu pline ale teraselor de unde ț-uri se ridică în stoluri în aer: țațiki, țipras, țipuro.
Miile de ani trecute peste ei i-au învățat să accepte accidentele cu bunăvoința și deschiderea cu care primesc darul dragostei. Toate sunt trecătoare și jegul Metaxourghioului va naște, din humă, pipi și mieunat de pisici, vopsea, praf și peturi, noua scenă artistică a Atenei.
Zeii sunt aici, dorm în ghiveciul ăsta sau la umbra motocicletei parcate pe trotuar.
Ieri a fost grevă între 11 și 16, metroul și autobuzele nu au mers. Economia e zob. O apă minerală în cartierul Primăverii al Atenei costă 0,13 cenți. E soare.
Iar dacii sunt departe.
Băsescul Americii de Sud
În Brazilia, președinta Dilma Rousseff a fost trasă la depou sub acuzații de corupție. Dilma Rouseff este creația predecesorului ei, Lula de Silva, eroul providențial care a scos Brazilia din foame. Putem spune că relația dintre Dilma și Lula e cam ca cea dintre Ponta și Năstase sau Ghiță și Ponta. Om fi noi Brazilia Europei dar și ei sunt România Americii de Sud.
Mai jos, un pasaj din America dezgolită de la brâu în jos, volumul 2, în care Bob prevestește încă din 2012 sfârșitul marelui boom brazilian și schițează profilul unui candidat clasic la atenția DNA-ului, măcar să aibă și brazilienii o Kovesi ca a noastră.
“— Bob, ia zi tată, care-i treaba cu economia braziliană, că nu-nţeleg nimic.
Bob îşi freacă picioruşele ca un greiere bătrân şi dă play la teorie.
— Se duce-n cap.
Mă uit în stânga în dreapta, favelarul roboteşte, trage cabluri, construieşte. Duduie înserarea de muzici şi ciocane.
— Cine se duce-n cap?
— Economia. Nu asta ai întrebat? Economia Braziliei se duce dracului. America a produs inflaţie, a aruncat multă monedă pe piaţă ca să-şi ajute exporturile şi să fie competitivă în caftul cu China. Acum realul este mult prea tare, 1,8 la dolar, e prea puţin. Exporturile Braziliei s-au prăbuşit şi ritmul de creştere e mic, comparativ cu anii trecuţi.
OK, nu e criza din Europa sau America, pentru că aici nu s-au dat credite. Erau scumpe şi nimeni nu-şi permitea să împrumute, la dobânzile pe care le cereau băncile. Tot ce s-a construit, s-a făcut cu bani reali, nu cu fantasme ca-n State. Dar înainte de Lula, inflaţia era de 18% pe lună.
— Deci Lula e ce trebuie?
Am rupt coaja unei bube vechi. Bob îşi suflecă mânecile imaginare, la fel de imaginare ca banii din America. Desigur, ca întotdeauna, e la bustul gol, înşurubat în scaunul din faţa laptopului. Un soi de centaur cu trup ergonomic de Markus, scaun rotativ de la IKEA. Sau o fi Malkolm, nu pot să spun cu certitudine. Părerea lui despre Lula, preşedintele paralăudat şi multiaplaudat al Braziliei, vine că urina împinsă de vânt împotriva nădragilor evazaţi ai majorităţii.
— Lula nu a făcut nimic, toată schema de redresare a Braziliei a fost pusă la cale de antecesorul său. Ăla era deştept.
Zice un nume, nu-l ţin minte şi nu pot să-l caut, pentru că iar a căzut netul, sub greutatea celor 2 387 de elefanţi digitali care se leagănă pe pânza de păianjen. Ca să câştig timp şi să-mi fac ordine în minte întreb:
— Deci preşedintele dinaintea lui Lula e tatăl reformei?
— Yes, darling, Lula e un cioban, un primitiv. Un soi de Lech Walesa. A făcut şi el un lucru bun, i-a ţinut în frâu pe extremiştii din partidul lui, care-s nişte câini de stânga, capabili să distrugă tot ce s-a construit până acum. Asta a făcut, da. Dar ştii că acum Lula este între cei 50 cei mai bogaţi oameni din Brazilia?
Face o pauză, mingea pe care a şutat-o este undeva sus, dar se întoarce şi el pregăteşte bombeul ca să o şpiţuiască năpraznic direct în poartă. Jbaaaaang!
— Ia zi-mi tu mie, domnişoară, cum un lider de sindicat, un coate-goale, ajunge între primii 50 cei mai bogaţi oameni în câţiva ani? Cum altfel decât furând? Eu am şi o teorie, ştiu de la cine a luat banii.
Fostul guvernator al regiunii São Paolo era cunoscut ca un cal breaz. Fura de stingea. Lula l-a băgat la pârnaie pe tătăiţă, nu i-a păsat că omul are 70 de ani. L-a închis şi pe fi-su şi, strânşi cu uşa, ăştia şi-au cumpărat libertatea vărsându-i 70 de miliarde de dolari lui Lula în cont, care acum a anunţat că bătrânelul va fi eliberat, pentru că nu suportă regimul de detenţie. Toată lumea e liberă şi fericită.
— Bob, acum pe bune, de unde crezi că vin eu? Avem şi noi Lulii noaştri, mai sărmani, dar mai fuduli. Doar România e Brazilia Europei.
Cefe late şi hoţii nemăsurate.
În favelă, un grup de cetăţeni cu urechea muzicală cerată bagă karaoke. E imnul favelei. Urlete de încântare şi aplauze umplu aerul, bubuie artificiile de le sar câinilor inimioarele din piept şi, speriaţi, trimit lasouri de lătrături ca să le aducă înapoi. E 2:00 dimineaţa şi voci cristaline, de copilaşi, se ridică din stradă.”
Și acum zic, e asta carte de călătorii sau ditamai tratatul de geopolitică?
America dezgolită de la brâu în jos, volumele 1 și 2, sunt de găsit atât în format electronic aici http://www.elefant.ro/ebooks/biografii-memorii/memorii-jurnale/america-dezgolita-de-la-brau-in-jos-vol-ii-251228.html si aici http://www.elefant.ro/ebooks/id/-319625.html
Sau în librării.
Spaniolu, argentinianu, sârbu și românu
Recepționera are ghete de punkeriță, o pereche de iegări jigăriți urcă pe picioarele lungi și un maieu cu steluțe acoperă pieptul de băiețandru. Simți s-âurile de spaniolă lipindu-se de talpa cuvintelor, ca o hârtie igienică pe care o târăște când iese din baie. E venită acum doi ani din Madrid. Oribil Madridul, făcea zilnic o oră jumate dus și o oră jumate întors până și de la serviciu. O cheamă Maria și crede că acasă la ea consumismul a înghițit și umbreluța din cocktailul vieții. Nu le pasă decât de haine și de bani.
De ce Valletta?
Ca să învețe engleză. Când a ajuns nu știa să ceară o cafea și uite acum: poate să comande chiar și două. Îi place aici, e cald, soare și mare și are un serviciu bun unde cunoaște oameni interesanți. Poate ne vom întâlni cândva, în Tailanda.
Diego e argentinian. Are față de ursuleț, un ursuleț de 2 metri și 120 de kile, dar cu inocența unui Coccolino decis să îți parfumeze prosoapele. E avocat dar nu în ultimii doi ani de când este aici. E chelner la Little Argentina unde o juma de kil de friptură de vită argentiniană e 29 de euro și merită fiecare bănuț. Totuși, Diego crede că morcilla nu e așa de bună ca acasă pentru că Uniunea Europeană te pune să asomezi porcul, nu poți să faci sângeretele cinstit. Îi e dor de casă de îi crapă capul lui de ursuleț și ar zice: moooor de dor de casă!!!! dar stă aici pentru că salariile sunt de 6 ori mai mari decât în Argentina, pentru că toată America de Sud este în criză, uită-te la ce se întâmplă în Brazilia, la Peru și Chile și…
Dar stai puțin, la voi tocmai a ieșit Macri președinte, o să fie mai bine, o să vezi.
Nu poate Macri să rezolve ce au distrus ceilalți. E doar un pas spre mai bine, nu o soluție. Ursulețul zâmbește unui viitor de avocat în Buenos. Dar poate nu chiar acum. Acum poate serviți un dulce de leche. Dacă nu, vă fac dosar penal.
Aleksander și frate-su lucrează de 6 luni la Loop, o speluncă de pe Strait Street, fostul cartier roșu al Vallettei. Vorbesc engleză cu un accent ruginit, au cravate roșii cu dungi verzi înodate la gât, peste cămăși albe și, pentru 2 minute, cred că sunt italieni. Greșit.
Sunt sârbi, din Belgrad. Au reușit să se angajeze în Malta pentru că au avut noroc. Norocul înseamnă un bunic croat ceea ce le-a permis să își ia și ei acte croate. Sârbi camuflați în croați cărora nu le este frică să recunoască asta. Atât de rău este în Serbia.
18% e șomajul. Dacă totuși găsești job, câștigi 250 de euro pe lună pe care îi dai pe chirie. “Și nu o să fie mai bine. Vucic va câștiga alegerile probabil, e pro-european și va încerca să facă reformă, dar reformele nu au fost niciodată populare și deja Seselj și naționalismul lui grobian au scos capul.”
Aleksander vrea să nu mai citească presa sârbească. Dar nu poate, speră să se întoarcă acasă, cândva, într-un viitor unde temperatura șomajului o să scadă măcar cu 10 grade.
Lucian e binevoitor, cu un zâmbet ușor zeflemitor și o superioritate la vedere, ca o cămașă ieșită din pantaloni. E din Constanța, e de 7 ani în Malta și când îmi vede laptopul se pronunță profesionist în privința ramului, mega ramului, râului și ramului, ssd-ului și mdmstrm-ului.
Sunteți turiști?
Da.
Mai știe români veniți la muncă aici. Niciunul nu știe boabă de malteză, de ce ar face-o? Engleza e de bază, e limba oficială aici.
Dar, mă risc eu, am văzut că o grămadă din personalul hotelurilor și barurilor sunt italieni și localnicii vorbesc toți italiană, că Sicilia e acote. Ai învățat și ita…?
Țțțțțțțțț!!!
Lucian face un platouaș cu dispreț: italienii și spaniolii sunt niște cretini insuportabili, nu o să meargă în viața lui în Italia sau Spania pentru că a văzut el ce vine de acolo. “Niște ciobani. Poate ăia din nord să fie mai spălați dar ăștia din sud sunt pielea. Și maltezii sunt ciobani. Nu sunt în stare decât să crească oi. Dacă ar fi după mine l-aș aduce pe Gigi aici să candideze. Ăsta e președintele pe care îl merită.”
Își suge dinții și ne urează vacanță frumoasă.
Aroganța românească mă uluiește.
Plecat din ograda lui Mazăre, Lucian al meu nu a venit să învețe engleză, nu și-a urmat iubirea și nici nu s-a mascat în ungur ca să scape dintr-un cimitir economic. Pentru Lucian, Malta nu este țara care îl ajută să își crească mai bine copilul, care pune proptele bugetului de pensionar al părinților lui de acasă. Malta este un loc de ciobani, populat de inferiori, o insulă seacă și tristă ca o bucătărie de chirpici dintr-o Oltenie terfelită de foamete în care s-a întâmplat să intre și să le facă gazdelor onoarea să le stea la masă.
Și să doarmă.
Și să facă copii la ei în pat.
Și când va hotărî că s-a săturat, va pleca fără să spele vasele și fără să salute. Nu saluți ciobanii, ar putea să creadă că sunteți prieteni.
Civilizația made in China
Capa arde roșu pe caldarâmul unde călăul cu tâmplele rase și bretonul întors peste frunte îi taie beregata lui Ioan Botezătorul. Din gât se întinde tăcută o pată de sânge roșcat, Ioan trage să moară cu ochi sticloși și Salome întinde o farfurie pe care capul sfântului să fie așezat și trimis către mama sa, Herodia. De la fereastra cu zăbrele, doi târgoveți ciupiți, privesc chicotind execuția. Așa-i trebuie dacă a avut gura mare.
ISIS.
În ureche, un domn englez cu voce măsurată citește la pas un text despre Caravaggio. Decapitarea Botezãtorului e singura operă semnată de Caravaggio și i-a obținut acestuia un loc între cavalerii de la Malta, bani și iertarea crimelor care l-au alungat în exil. Dar Caravaggio, caracter de rahat, cum ar spune maică-mea, nu a putut să se abțină și, ca Mutu al nostru, în loc să-și vadă de treabă, a dat cu mucii în fasole. Iar s-a bătut, băutura, mama ei de băutură, și a pierdut tot, a fost închis, fiind dezbrăcat de toate titlurile.
Chiaroscuro.
Ca să poți sufoca lumina în întuneric, ca să smulgi raze din umbră, trebuie să știi pasaje ascunse și tuneluri secrete, trebuie să cobori unde bezna doarme și unde uiți că există iertare. Pentru asta trebuie să fii bețiv și bătăuș, să fii mânios și dezbrăcat de umanitatea modernă, din izopren, în care facem cu toții pipi, să ne încălzim când apele oceanului sunt mult prea reci. Gol și turbat. Asta trebuie să fii și Caravaggio era. Și d-aia vedea tenebrele și le priponea pe pânză.
În fața tabloului ‘Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul”, 60 de pensionari nemți gem ascultând textul spus de povestitorul englez: Caravaggio era un alcolic, bătăuș, ucigaș. Și ce dacă era talentat? Nu era muncitor și nu era loial. Și, desigur, era needucat.
500 de ani între noi și el. Flip-flopși, crocși, gecuțe de plastic, bețe de selfie, căști, smartphonuri.
În stația de autobuz sunt 82 de oameni. Autobuzele trec dar nu opresc, insensibile la brațele întinse, fluturînd frenetic. Pe tabela care afișează destinația scrie Valletta dar șoferii nu merg acolo sau pleacă în 25 de minute, mașinile sunt prea pline sau se retrag la garaj. Nemți, englezi, italieni și francezi se bulucesc către primul autobuz oprit: unde merge, e loc? Civilizația curge de pe reprezentanții ei, dispare ca o vopsea proastă care nu prinde pe părul femeii înainte de ciclu. În 45 de minute de așteptare, suntem înapoi cu 400 de ani, gata să ne pocnim vitejește pentru un scaun în autobuz, gata să ne strângem de gât pentru un loc la ferry.
Chiaroscuro.
Bătălia din stația de autobuz Mdina, aprilie, 2016. Caravaggio ar fi pictat superb înfruntarea maselor. Și ar fi lăsat pensula jos, gata să participe la trozneala generală. Căci degeaba ne tragem pe noi rochița educației și condurii umanismului, dedesubt, din dermă, crește vânos blana animalului imposibil de domesticit.
Civilizația e un cuvânt care a intrat la apă. Pe vremuri în el intrau și călăi care tăiau capete, și pictori ucigași, și prostituate-sfinte. Acum nu e loc decât de pensionari nemți și moravuri de carton.
Caravaggio le-ar rupe capul.
Suprarealismul de ieri, terorismul de azi
La început au fost oboseala și slăbiciunea, căldura și multitudinea catralioanelor la puterea trilioanelor de bobițe de nisip pe care călca. Nimicul se întindea în față și în spate era orașul, oare nu ar fi trebuit să se întoarcă?
Apoi, înșirate ca veștile proaste, au venit păcatele de moarte. Invidia, lăcomia, furia, toate șapte au încercat să-i împiedice pașii, să-l îngroape în îndoieli, oprește-te Anton, întoarce-te Anton, credința ta te pierde. Dar el nu a ascultat. Și nici în fața ereticilor, martirilor sau magicienilor nu a aplecat urechea.
Apoi s-au așezat de-a curmezișul drumului său chiar zeii. Au încercat să-l oprească, dar Anton s-a înfipt bine cu picioarele în nisipul fierbinte al deșertului și cuvintele zeilor, deși au săpat cu mânuțe mici și iuți, nu au reușit să alunge catralioanele de fire de nisip care s-au întors într-o încercuire inexpungabilă în jurul gleznelor. De neclintit a fost Anton și zeii au plecat lăsând știința să-l convingă că pustietatea deșertului nu garantează conservarea intactă a credinței.
Dar Anton era de acum și surd și nici foamea nu o mai auzea urlându-i din mațe.
Moartea i-a apărut sub forma unei femei bătrâne. Ce să caute o femeie bătrână în deșertul lui personal, s-a întrebat Anton și Moartea a murit când și-a dat seama că e doar nălucirea din mintea unui om care nu poate fi tentat să-și părăsească solitudinea credinței.
Fundamentalism.
“Fundamentalism usually has a religious connotation that indicates unwavering attachment to a set of irreducible beliefs.”
Patimile Sfântului Anton au fost pictate de Bosch. Anul acesta, la Hertogenbosch, este expoziția Bosch500. Cel mai ușor, din București zbori la Bruxelles, e mai ieftin bine decât prin Amsterdam.
500 de ani după Bosch, cu sânge, cioburi, limfă, plastic și oscioare, sfinți Antoni purtându-și deșertul cu ei, zugrăvesc Bruxellul în grozave tripticuri boschiene.
Halal comemorare.
Și când te gândești că despre Bosch se spune că este primul suprarealist.
Totul este o chestiune de referințe.
Sunt alții care au tras un băț mai scurt
Am fost ieri la Toni să mănânc un habra nae. La 7 minute după ce am ajuns și-au făcut intrarea, doi câte doi, 8 hultani cu picioare prinse în pantofi sport de catifea tivuită cu lac negru, cămăși cu gulerele ridicate să le țină cald la creierul reptilian și corzi vocale exersate să scoată pătimașe urlete nearticulate. Căci ei sunt haita lu Sebi Ghiță, niște câini castrați, îngrășați și înrăiți care au acoperit îndată cu răgetele lor pline de penisuri, vagine, testicule și anusuri, pacea prânzului.
-Sunt un domn, nu le spun nimic. Credeam că nu mai vin aici, își găsiseră alt cuib dar s-au întors.
Toni încearcă să îi ignore, e prea domn să le zică ceva. La două mese de jupâni, fetița lui se joacă pe telefon. Noroc că este atât de absorbită încât organele genitale ale coioților nu i se înfig în ureche. Acasă, dau peste bucata asta din cartea despre Mongolia-Coreea-Japonia pe care, dacă o da domnul, o scoatem în vara asta. Versul final m-a făcut să mă răzgândesc și să nu mai blestem neamul atât de tare cât am făcut-o până acum.
Unde suntem? În Gobi, unde dracu să fim? Gobi e mare, 4 zile tot traversăm la Gobi ăsta mare.
Pe perete, în sala de mese, e Genghis țesut în carpetă.
E multă lume în tabăra asta nouă, hai să vă lăsați rucsacii în ger-ul vostru.
Din tavan, mai precis din mijlocul tavanului, ca un primitiv pendul al lui Foucault, atârnă prins de o sfoară groasă un bolovan. De ce este spânzurat bolovanul în mijlocul iurtei? Un reminder că pământul se învârte în jurul axei proprii? Un statement filozofic de tipul “totul se întoarce în viață”? O ritualică …Nu drăguță, este un mecanism care asigură stabilitatea cortului atunci când vin vântoasele viguroase. Când vin vântoasele viguroase? mă interesez îngrijorată.
Oricând vrea mușchiul lor. Poate chiar și acum. Dar nu-ți fă griji. Pendulul cu bolovan stabilizează prăvălia. Mai bine hai să mergem, ca să mai prindem lumină, până la Death Valley.
E foarte cald în Valea Morții. La 8 ore de la foarte frigul din noapte, mă despoi în tricou și mă uit pofticioasă la șlapii bleu din care ies cartoafele unui cetățean care și-a oferit serviciile de ghid.
Îi e cald și la cuc, așa că a lăsat șlițul desfăcut, să bată o adiere și pe la inghinală.
Aerul tremură peste șisturile fierbinți pe care Dorj parchează mașina într-o rână. Omul în șlapi ne conduce agil printre bolovani. Sărim ca niște capre supraponderale peste pietroaie și apoi ne chinuim să descifrăm pe cataroaie desenele vechi de peste 300 de ani.
—Aici sunt cerbi, ăstea sunt căprioare, uite irbiși; aici avem arcași și lupi și colea oi sălbatice.
La cerbi înțeleg, văd niște coarne.
Diferența dintre căprioară, lup și oaie sălbatică nu o sesizez defel.
Cu arcașii e clar. Deși nu văd arcele ci doar niște testicule și penisuri supradimensionate. Poate le foloseau pe post de berbece sau de praștii gigant.
Omul cu șlițul deschis e mândru de cariciul imens desenat între picioarele strămoșilor. Ne zâmbește cu înțeles. Căldura m-a turtit și zac pe o piatră privind tâmpă un greiere obez care își ia avânt, sare și aterizează pe spate și un șoarece care sare printre pietre ca un cangur miniatural.
Ajungem la biblioteca de piatră, sucursala Death Valley unde tomurile din șisturi au fost distruse. De cine?
De timp. De natură. De frigul strașnic, urmat de căldură cruntă.
Cărțile de piatră s-au crăpat. Nu a venit apa și nu le-a luat. Zac ca niște firimituri în așteptarea unor păsări Roc înfometate.
Agățați în tăcerea infinită a deșertului, cu spatele la biblioteca spintecată de inconsecvența temperaturii, e vară, e iarnă, e vară, e iarnă, amuțim cu fața la soarele enorm.
Pe carpeta lui Genghis nu era soare. Doar el și calul lui surprins într-un galop nebun, levitând deasupra pământului.
Lângă peretele pe care e-ntinsă carpeta cu Genghis e un grup de suedezi care vorbesc molcom. Ne așezăm lângă peretele pe care atârnă o blană de lup. Sau de râs. Sau de cerb. Sigur nu e blană de arcaș superdotat. În celălalt salon, lângă un perete neantifonat este un grup de chinezi care rag, dezlănțuiți. Disprețuitor, șoferul declară că nu ai cum să faci braconieri din chinezi. Nu pentru că nu au mătărângile destul de lungi ca arcașii mongoli, ci pentru că sunt prea nevolnici ca să se cațere pe munte. Îi privește cu ură cum țipă, râd și candesc vodcă.
Deloc nu îi plac chinezii lui Dorj.
Un bărbat iese de la bucătărie, bea un pahar de vodcă Genghis cu noi și apoi își umflă bojocii și cântă, cântă de tresare lupul de pe perete și Hanul de pe carpete.
Ce zice?
Pe scurt, traduce Padme, versurile spun că mai bine te naști bou în Nord, decât om în Gobi.
Morții cu viii și viii cu morții.
M-am întors de o săptămână acasă însă undele gravitaționale au luat pe sus Australia și au aruncat-o într-o gaură neagră unde timpul e anulat și amintirile dispar. Mi-au mai rămas 4 amintiri pe care am reușit să le tupilez sub o cută a parietalului. Toate 4 amintirile sunt cu invazii. Invazia iepurilor aduși de coloniști. Apoi invazia crapilor chinezești aduși de coloniști. Apoi invazia vulpilor și a câinilor aduși de coloniști. Apoi invazia cămilelor și a broaștelor de trestie de zahăr aduse de coloniști.
Fiecare invazie a luat coala de hârtie a ecosistemului australian în pumnul ei cel mic și a mototolit-o, a boțit-o, a aruncat-o-n nămolul șanțului și apoi, după ce a cules-o plină de pământ 100 de ani mai târziu, când a încercat să o întindă cu palma, a rupt bucăți din putregaiul umed. Ups! Am distrus ecosistemul.
Australia este un Mickey Rourke cu nasul spart, pomeți ridicați și buze umflate, atât de operat încât nici el nu-și mai amintește cum arăta odată.
Niciunul din animalele introduse nu avea prădători naturali. Aduse pe corăbii din Europa, Arabia sau India, invadatorii s-au culcat în pătuțul faunei native, ca o Albă ca Zăpadă supraponderală. S-au crăpat pătuțurile sub greutatea milioanelor de iepuri, vulpi, cămile, șobolani și broscoi otrăvitori. Unde să se mai strângă covrig tigrul tasmanian când totul e rupt, spart sau ocupat?
În 1930, ultimul tigru tasmanian a dat ortul popii. A fost vânat cu bestialitate pentru că mânca oile coloniștilor. Era acuzat că mânca oile coloniștilor.
Mori.
A murit.
Dar trăiește și azi pe plăcuțele de înmatriculare ale cetățenilor cu mașini înregistrate în Tasmania. Ucis ca un dizident român, cultivat ironic întru viitorime.
Mă gândesc la tigrul tasmanian românesc. Am avut și noi unul: țăranul român, ăla adevărat, cu mâini și călcâie crăpate și pline cu pământ. Ucis cu bestialitate la colectivizare, înlocuit cu șobolanul-iepurele-broasca otrăvitoare-cămila făurită în cotețul moscovit al omului nou.
Acum, pielea țăranului român ucis de comisari a fost umplută cu paiele avatarurilor care spun într-o campanie tristă: Și eu sunt țăran.
De ce, pe cine ajută? O să întoarcă țăranul de la groapă? Sau poate mai există vreun specimen adevărat, închis într-o grădină zoologică, ferit de prădători naturali.
Stranii neamurile care se camuflează după steme heraldice populate de vietăți pe care chiar ele le-au exterminat.
Nu mai bine suim pe steag cocalarul vicios, câinele râios și politicianul veros?
Libertate și voință cu Sponge Bob
La 14.952 de kilometri distanță de Piața Constituției din București, Sponge Bob învârte șoldurile pe scenă, antrenând 400 de copilași să urle extatici și să-l urmeze în această Macarenă infantilă. Retrase ca o divizie de blindate în lizieră, mămicile citesc pliante despre Krishna, în timp ce adepții împart felii zemoase de pepene roșu, cântând Hare Krishna, hare Rama, hare, hareeeee…
Sunt încă 5 scene, rock, jazz, alternativ, înșirate pe marginea plajei, 136.782 de kioschuri care vând de la weisswurst la nachos, tricouri, mărgeluțe, marfă de festival. Căci festival e. St.Kilda festival, unul din cele mai mari din Australia, organizat de comunitatea din St.Kilda, un soi de Năvodari al Melbourneului, la care vin 100.000 de indivizi, poate 150.000. Cască ochii, ascultă muzică, se întâlnesc cu prietenii, beau o bere la 8 dolari, și-o permit cu greu pe a patra, mâncă un gyros, protestează împotriva gentrificării zonei și a introducerii liniei de tramvai care terfelește aerul boem al străzii comerciale. Sunt bătrâni eleganți, bancheri șarmanți, studenți în colanți, fete cu părul mov și tatuaje de pirat îmbrăcându-le coapsele, băieți cu producții record la hectar de păr facial. O lume colorată, degajată, interesată să simtă și să știe, să asculte și să cadă-n reverie în fața orgii mecanice de la 1857, adusă taman din Belgia, unde o fată în fustă cu multe volane, cățărată pe o scară, schimbă acum melodia. It`s a wonderful, wonderful world-aparatul citește notele săpate în cartele de carton. Are un volum mare cât Biblia de citit. Îți vine să crezi cât a evoluat lumea?
La 14.952 de kilometri de St.Kilda și 4 zile mai târziu, culorie s-au terminat. Avem negru și diverse tonuri de gri. Nu a mai rămas roșu decât pentru cartoanele de la lansarea unei televiziuni care se cheamă, în engleză, fericire. Și pentru fularul prezentatorului care a dat iama în depozitul cu cuvinte mari, ca o ceată de ratoni care au găsit băcănia deschisă. Libertate, egalitate!!
Mă uit la televizor la fețele gri ale oamenilor gri de pe planeta gri, acest eco-sistem înghețat, unde fericirea nu există decât scrisă în engleză pe niște foi A4 roșii.
Cască și ei gura, ascultă muzica, îl urmează pe Sponge Bob-ul românesc, predicatorul rujat, care le spune, exact așa cum Sponge Bob-ul australian le spunea preșcolarilor din St. Kilda, să ridice mâinile, să se învârtă într-un călcâi, să dea din șolduri.
Hare Krishna, Hare Krishna!!!
Copii de 70 de ani unduiesc în Piața Constituției, cu minți de plastelină din care degetele dibace ale predicatorului Sponge Bob face biluțe cu care bombardează ANAF-ul.
Copii de 70, 80 de ani se emoționează când o fată blondă îngenunchează pe scenă și le spune că doar ei o pot salva pe ea, prințesa, condamnată să zacă în temnițele cenzurii. Libertate, Libertate!!!
Bieții copii. Captivi în corpuri îmbătrânite, cu articulații ostenite dar creier de zgâmboi, nu au învățat ce înseamnă comunitate, țară, lege și, cu atât mai puțin, libertate.
LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. în libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să… (sau de a…) = a-și îngădui, a-și permite să… 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân.
Dar oare ce vrem noi, copiii bătrâni scoși de Răzvan și Dani (ăsta e ăla bre de o babardea pe Răduleasca?) și de Cerebel și Badea în stradă? Oare acționăm noi după propria voință sau dorință? Și dacă nu, am vrea asta? Ce ne-ar spune propria dorință sau voință?
Ce e aia voință?
VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor.
Orientarea conștientă spre realizarea unor scopuri: Mi-e foame băi Neluțule, mă orientez ferm să merg acasă, că a făcut nevastă-mea o ciorbă.
Mulțimea de oameni gri strigă de încă 9 ori Libertate, mimând înțelegerea cuvântului. Apoi pleacă spre casă mânați de foame.
Domnu Preda, izolat de vârsta înaintată în sufragerie, în fața televizorului dat pe Antena 3, îmi transmite că au fost 500.000 de oameni la manifestație și apoi, cu o claritate uimitoare, anunță că au fost numai copii și tineri.
La început am râs, ca o idioată. Unde domne, că erau numai moși cordiți?
Abia acum înțeleg și îi dau dreptate.
În ciuda numărului gigantic de pensionari, suntem un orfelinat plin de mucoși abuzați și abuzabili, fără mamă și tată în preajmă care să ne apere când ni se oferă o bomboană dacă îi lăsăm pe predicator și gașca lui să ne bage cocoșelul în gură.
Un neam infinit abuzat de o serie lungă de pedofili, prizonier într-o veșnică și neputincioasă copilărie.