Încerc de trei zile să ajung să scriu pe blog dar nu reușesc. Vreau să vă spun niște chestioare haioase despre Roșia Montană, dar mai bine o las pe mâine. Îmi zic să scriu despre întâlnirea cu fanele Americii dezgolite care vor să ia ayahuasca și și-au aranjat ședințe cu un șaman importat. La Breaza. Ayahuasca la Breaza. Mă hotărăsc în ultimul moment să scriu despre asta săptămâna viitoare.
Voi scrie despre Iohannis, bulgarii și flota de la Marea Neagră. Asta voi scrie. Dar povestea va fi servită cu mantinela.
Căci ea începe în Balgarevo, un sat puchinos de lângă Kavarna. Acasă la Krasimir. Tricou cu Iron Maiden, 40 de ani, blugi cu talie înaltă, Krasimir e starul local după ce a apărut la toate televiziunile bulgărești din zonă ca lider al rezistenței balgarevene.
Satul e de găgăuzi. Adică un neam turcic. Înțeleg turcă, dar vorbesc o limbă arhaică pe care ar fi înțeles-o perfect emirii de la curtea lui Mahmud al II-lea.
Sunt 1375 de oameni în sat și cu toții au ieșit în stradă să lupte împotriva mafiei din Kavarna.
-Fugi domle de aici, a ieșit tot satul în stradă?
Krasimir clipește uimit de uimirea mea.
Normal. Găgăuzii sunt uniți. În 1878 au ridicat o baricadă mare și au tras în turci dar și în rușii veniți să îi elibereze. R-ați ai dracului cu toții!
Povestea asta o știe tot satul dar nu o înveți la școală.
Acum, găgăuzii s-au trezit cu drumurile către cele două plaje ale satului blocate cu cataroaie aduse de câteva camioane de la Kavarna. Cel mai mare mafiot din oraș, unul de a făcut trafic de mașini furate și apoi a ciordit aur, a intrat în politică și o finanțează pe primărița hrăpăreață. Ea i-a concesionat plajele orașului, el a strâns șlapii, peturile, sârmele și hoiturile de pisici, a trântit iute un bar și un restaurant și a așteptat să vină turiștii. Dar turiștii mergeau la plajele din Balgarevo.
Ce ne facem fetelor?
Închidem plajele găgăuzilor.
Dar găgăuzii sunt dați dracu, v-am spus doar că au tras în 1878 și în turci și în ruși. Au mutat cataroaiele, au ieșit în stradă puși pe bătaie și primărița a băgat rapid în marșarier.
Acum ați mai trage în ruși?
Nu. Rușii sunt șmecheri. Putin e singurul care poate să facă față Statelor Unite care sunt sursa răului. ISIS, Irak, Siria, al-Qaeda, Afganistan, Pakistan, Boko Haram, toate sunt bube scărpinate de degetele murdare ale americanilor, bube care au copt și ne-au dat septicemie globală. Să vină Putin să taie piciorul, să-l zvârle pe foc, să oprească infecția.
Rușii sunt singurii chirurgi care știu să amputeze curat.
Iohannis își plimbă solemn vocabularul lățit pe ecranul televizorului. Vorbește despre studiul limbii române ca limbă maternă. Apoi spune ceva despre flota NATO în Marea Neagră. Premierul Borisov zice că bulgarii sunt pașnici și refuză.
Nu vrea probleme cu Putin.
Cine ar vrea probleme cu Putin?
Iohannis nu a mers la deschiderea oficială de la Deveselu. Măi Borisov, crezi că eu vreau probleme cu Putin?
Din radioul de pe etajeră curge Smoooooke on the waaaater, fire in the sky.
Krasimir ține ritmul cu piciorul. Americanii au dat nas mafiei, UE a distrus economia, noroc cu turiștii ruși care vin la el, la Balgarevo și stau câte o lună. Ele, cu copiii. Ei vin câteva zile, beau o leacă, mâncă un mișmaș și pleacă acasă după ce se bat cu ucrainienii care vin la Balgarevo, beau o răchie, mâncă un cevapcic și apoi sunt puși pe harță.
Nu o să fie nicio flotă NATO în Marea Neagră. Bulgarii sunt pașnici iar Iohannis are șiretenia unei oi țurcane. Pleacă domle la tine acasă și lasă-ne-n pace cu limba română și propunerile tale otrăvite.
-Străbunicu a fost omorât de români, când ați avut voi cadrilateru. Și ați umplut și Kaliakra cu foci, le-a primit cadou regina voastră de la cineva. Animale mari, masive, pescarii se băteau cu ele pe pește. Noroc că au dispărut prin anii `70, atunci când se pescuia cu dinamită. Atunci cred că am văzut ultima focă.
Apropo, știai că Smoke on the Water a fost compus la festivalul de jazz de la Montreux, când la concertul lui Zappa a luat foc casinoul în care cântau și fumul s-a întins peste lacul Geneva?
Da. Dar asta este o altă povestire.

Putin a venit la muntele Athos.
Putin is here? Really?
Matt plutește pe spate ca o nutrie, strângându-și la piept mâinile mari.
Hope he`s coming to the wedding.

Îi place mult gluma pe care a făcut-o cu Putin. I-o spune și soției.
Mi-o mai spune mie o dată și apoi mă invită încă o dată și pe mine la nunta prietenilor din New York care au ales Hydra să se unească în fața lui Dumnezeu, a prietenilor și, sperăm cu toți, a lui Putin.

O să vedem ce o să iasă cu Rusia, mâinile stăpânei restaurantului favorit de pe insulă al lui Leonard Cohen se rotesc ca doi câini care își aleargă coada. Mă hipnotizează și le urmăresc fuga în timp ce femeia spune că nimic nu mai e la fel ca înainte de 2008. Turiștii vin, e drept, dar nu mai cheltuiesc ca înainte. Nici atenienii nu mai trec gârla iarna, deși în decembrie se poate încă înota. Nici localnicii nu mai aliniază tavernele, preferă să își prăjească sepia și caracatița-n fundul curții. 6 luni pe an Geitoniko e închis. Iar Khristina, cu mâinile ei alergând marathoane, ar vrea să mai facă un copil. Dar nu au din ce să îl crească. Leonard Cohen nu îi poate ajuta. Poate Putin.

La Vlychos este botez. Barmanul albanez a aliniat mese și scaune într-un U gigant. Trei popi cu bărbi întinse ca niște bavețici peste piepturile înghesuite de burțile imense, și-au împărțit U-ul în segmente și mermelesc invitații. 300 de pisici blănoase cotcodăcesc printre mese, primindu-și ocazional șpițuri scurte în burtă. Muzica urlă, copiii urlă, nemții de la masa de lângă sunt obosiți ca după respingerea primului val de britanici debarcați. Cum să consumi când ești obosit?
Își comandă cartofi prăjiți și o bere Amstel.

Ce-o face Putin?
Eleni are un magazin chiar în portul Hydra. Cea mai ieftină bluză e 117 euro. Rochiile sunt 340 și o cămașă sare de 200. Marfă din Franța și Italia. Grecia face ulei de măsline, nu cânepă și in. Nu se va îmbogăți niciodată, Eleni știe. Dar preferă calitatea vieții, așa cum preferă calitatea lucrurilor pe care le vinde. De 20 de ani e în Hydra, nu mașini, nu scutere, doar măgari, cai, Leonard Cohen și Pink Floyd, yachturi și sardine marinate. 8 luni pe an muncește în fiecare zi la magazin, 4 luni călătorește. Calitate. Nu e interesată de politică, de Tsipras, socialiști, anarhiști, Merkel. Putin o lasă rece.
Undeva la umbra unei vițe de vie, un bătrân cu floare la ureche înhață o chitară și cântă o baladă sfâșietoare. Matt mimează nostalgia, toți americanii rămân suspendați în acest moment pe care îl vor descrie familiei din Mid West: nașul de botez al lui Leonard Cohen a scos chitara primită de la Leonard Cohen și a interpretat un vechi cântec al partizanilor eleni care s-au opus ocupantului neamț, un cântec pe care Leonard Cohen l-a folosit ca inspirație pentru Bird on Wire.

Like a bird on the wire,
like a drunk in a midnight choir
I have tried in my way to be free.

Oare lui Putin îi place Leonard Cohen?

Marți, ora 23.52. Pe terasă sunt 7 fete, ciocnind și cântând Mulți ani trăiască! Înăuntru, 6 macaroane aprind țigările și trec la a a-6-a carafă de vin.

Se fumează înăuntru.
Nu există niciun gărduț care să separe fumători și nefumători, suntem în pierduta grădină a Edenului, unde pun pariu că dacă mă uit mai atent, se bea lichior Arctic și se ascultă Ace of Base.

Fete cu păr creț și bocanci linși trimit râsete curajoase către barmanii cu mustăți virile. Nimeni nu pleacă singur acasă.
Peste drum, între ruinele invadate de leandrii din Metaxourghio, un teatru alternativ își trimite în stradă oștirea de dame în rochii de mătase și bărbați gelați, în cămăși și sacouri.
Nimeni nu pleacă, în general, acasă.
Acasă e strada.

Un chinez iese în balconul singurului bloc locuit de pe strada plină de cârciumioare și muzică. Întinde un cearceaf la uscat. E 1 dimineața, chinezul însă nu a ieșit cu o căniță cu apă să alunge petrecăreții. Se reazemă nostalgic de balustradă. Se vede că îi place Johnny Cash.

Bucătăria duduie și farfurii cu cârnați și salate cu feta ocupă mesele, printre scrumiere și pahare minione de vin alb. Cântă Elvis și copii se fugăresc printre zidurile pe care poporul e îndemnat la anarhie și luptă. Trezirea! ne cheamă Infowar, postere schițează roboți goliați trântiți de mâini mici, de copilandri.

Metaxourghio a fost părăsit zeci de ani. Curți pline de gunoaie, miros de pipi, cohorte de mâțe jigărite, graffitiuri care se cațără vitale peste mașini, borduri, ziduri și ferestre.
Între case prăbușite, cresc construcții scandinave, tăieturi precise care ordonează haosul.

Atena nu poate fi gentrificată. Urbanismul ei e inexistent. Orașul izbucnește eroic și improbabil, ca o tufă de trandafiri imperiali în vârful unui munte de gunoi. Asfaltul crăpat, peticit inexact, magazinele de nimicuri și cei 3 împletitori de cozi de usturoi, ferestrele sparte ale clădirii pe care tronează un dragon, festivaluri ale revoltei și homeleși pe lângă care trec zâne îmbrăcate cu eleganța unor milenii populate de strămoși obișnuiți cu viața bună.
Straturi de viață care se așează peste iarba arsă a parcurilor, printre mesele mereu pline ale teraselor de unde ț-uri se ridică în stoluri în aer: țațiki, țipras, țipuro.

Miile de ani trecute peste ei i-au învățat să accepte accidentele cu bunăvoința și deschiderea cu care primesc darul dragostei. Toate sunt trecătoare și jegul Metaxourghioului va naște, din humă, pipi și mieunat de pisici, vopsea, praf și peturi, noua scenă artistică a Atenei.
Zeii sunt aici, dorm în ghiveciul ăsta sau la umbra motocicletei parcate pe trotuar.

Ieri a fost grevă între 11 și 16, metroul și autobuzele nu au mers. Economia e zob. O apă minerală în cartierul Primăverii al Atenei costă 0,13 cenți. E soare.
Iar dacii sunt departe.

În Brazilia, președinta Dilma Rousseff a fost trasă la depou sub acuzații de corupție. Dilma Rouseff este creația predecesorului ei, Lula de Silva, eroul providențial care a scos Brazilia din foame. Putem spune că relația dintre Dilma și Lula e cam ca cea dintre Ponta și Năstase sau Ghiță și Ponta. Om fi noi Brazilia Europei dar și ei sunt România Americii de Sud.
Mai jos, un pasaj din America dezgolită de la brâu în jos, volumul 2, în care Bob prevestește încă din 2012 sfârșitul marelui boom brazilian și schițează profilul unui candidat clasic la atenția DNA-ului, măcar să aibă și brazilienii o Kovesi ca a noastră.

“— Bob, ia zi tată, care-i treaba cu economia braziliană, că nu-nţeleg nimic.

Bob îşi freacă picioruşele ca un greiere bătrân şi dă play la teorie.

— Se duce-n cap.

Mă uit în stânga în dreapta, favelarul roboteşte, trage cabluri, construieşte. Duduie înserarea de muzici şi ciocane.

— Cine se duce-n cap?

— Economia. Nu asta ai întrebat? Economia Braziliei se duce dracului. America a produs inflaţie, a aruncat multă monedă pe piaţă ca să-şi ajute exporturile şi să fie competitivă în caftul cu China. Acum realul este mult prea tare, 1,8 la dolar, e prea puţin. Exporturile Braziliei s-au prăbuşit şi ritmul de creştere e mic, comparativ cu anii trecuţi.

OK, nu e criza din Europa sau America, pentru că aici nu s-au dat credite. Erau scumpe şi nimeni nu-şi permitea să împrumute, la dobânzile pe care le cereau băncile. Tot ce s-a construit, s-a făcut cu bani reali, nu cu fantasme ca-n State. Dar înainte de Lula, inflaţia era de 18% pe lună.

— Deci Lula e ce trebuie?

Am rupt coaja unei bube vechi. Bob îşi suflecă mânecile imaginare, la fel de imaginare ca banii din America. Desigur, ca întotdeauna, e la bustul gol, înşurubat în scaunul din faţa laptopului. Un soi de centaur cu trup ergonomic de Markus, scaun rotativ de la IKEA. Sau o fi Malkolm, nu pot să spun cu certitudine. Părerea lui despre Lula, preşedintele paralăudat şi multiaplaudat al Braziliei, vine că urina împinsă de vânt împotriva nădragilor evazaţi ai majorităţii.

— Lula nu a făcut nimic, toată schema de redresare a Braziliei a fost pusă la cale de antecesorul său. Ăla era deştept.

Zice un nume, nu-l ţin minte şi nu pot să-l caut, pentru că iar a căzut netul, sub greutatea celor 2 387 de elefanţi digitali care se leagănă pe pânza de păianjen. Ca să câştig timp şi să-mi fac ordine în minte întreb:

— Deci preşedintele dinaintea lui Lula e tatăl reformei?

— Yes, darling, Lula e un cioban, un primitiv. Un soi de Lech Walesa. A făcut şi el un lucru bun, i-a ţinut în frâu pe extremiştii din partidul lui, care-s nişte câini de stânga, capabili să distrugă tot ce s-a construit până acum. Asta a făcut, da. Dar ştii că acum Lula este între cei 50 cei mai bogaţi oameni din Brazilia?

Face o pauză, mingea pe care a şutat-o este undeva sus, dar se întoarce şi el pregăteşte bombeul ca să o şpiţuiască năpraznic direct în poartă. Jbaaaaang!

— Ia zi-mi tu mie, domnişoară, cum un lider de sindicat, un coate-goale, ajunge între primii 50 cei mai bogaţi oameni în câţiva ani? Cum altfel decât furând? Eu am şi o teorie, ştiu de la cine a luat banii.

Fostul guvernator al regiunii São Paolo era cunoscut ca un cal breaz. Fura de stingea. Lula l-a băgat la pârnaie pe tătăiţă, nu i-a păsat că omul are 70 de ani. L-a închis şi pe fi-su şi, strânşi cu uşa, ăştia şi-au cumpărat libertatea vărsându-i 70 de miliarde de dolari lui Lula în cont, care acum a anunţat că bătrânelul va fi eliberat, pentru că nu suportă regimul de detenţie. Toată lumea e liberă şi fericită.

— Bob, acum pe bune, de unde crezi că vin eu? Avem şi noi Lulii noaştri, mai sărmani, dar mai fuduli. Doar România e Brazilia Europei.

Cefe late şi hoţii nemăsurate.

În favelă, un grup de cetăţeni cu urechea muzicală cerată bagă karaoke. E imnul favelei. Urlete de încântare şi aplauze umplu aerul, bubuie artificiile de le sar câinilor inimioarele din piept şi, speriaţi, trimit lasouri de lătrături ca să le aducă înapoi. E 2:00 dimineaţa şi voci cristaline, de copilaşi, se ridică din stradă.”

Și acum zic, e asta carte de călătorii sau ditamai tratatul de geopolitică?
America dezgolită de la brâu în jos, volumele 1 și 2, sunt de găsit atât în format electronic aici http://www.elefant.ro/ebooks/biografii-memorii/memorii-jurnale/america-dezgolita-de-la-brau-in-jos-vol-ii-251228.html si aici http://www.elefant.ro/ebooks/id/-319625.html

Sau în librării.

Capa arde roșu pe caldarâmul unde călăul cu tâmplele rase și bretonul întors peste frunte îi taie beregata lui Ioan Botezătorul. Din gât se întinde tăcută o pată de sânge roșcat, Ioan trage să moară cu ochi sticloși și Salome întinde o farfurie pe care capul sfântului să fie așezat și trimis către mama sa, Herodia. De la fereastra cu zăbrele, doi târgoveți ciupiți, privesc chicotind execuția. Așa-i trebuie dacă a avut gura mare.
ISIS.
În ureche, un domn englez cu voce măsurată citește la pas un text despre Caravaggio. Decapitarea Botezãtorului e singura operă semnată de Caravaggio și i-a obținut acestuia un loc între cavalerii de la Malta, bani și iertarea crimelor care l-au alungat în exil. Dar Caravaggio, caracter de rahat, cum ar spune maică-mea, nu a putut să se abțină și, ca Mutu al nostru, în loc să-și vadă de treabă, a dat cu mucii în fasole. Iar s-a bătut, băutura, mama ei de băutură, și a pierdut tot, a fost închis, fiind dezbrăcat de toate titlurile.
Chiaroscuro.
Ca să poți sufoca lumina în întuneric, ca să smulgi raze din umbră, trebuie să știi pasaje ascunse și tuneluri secrete,  trebuie să cobori unde bezna doarme și unde uiți că există iertare. Pentru asta trebuie să fii bețiv și bătăuș, să fii mânios și dezbrăcat de umanitatea modernă, din izopren, în care facem cu toții pipi, să ne încălzim când apele oceanului sunt mult prea reci. Gol și turbat. Asta trebuie să fii și Caravaggio era. Și d-aia vedea tenebrele și le priponea pe pânză.
În fața tabloului ‘Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul”, 60 de pensionari nemți gem ascultând textul spus de povestitorul englez: Caravaggio era un alcolic, bătăuș, ucigaș. Și ce dacă era talentat? Nu era muncitor și nu era loial. Și, desigur, era needucat.
500 de ani între noi și el. Flip-flopși, crocși, gecuțe de plastic, bețe de selfie, căști, smartphonuri.
În stația de autobuz sunt 82 de oameni. Autobuzele trec dar nu opresc, insensibile la brațele întinse, fluturînd frenetic. Pe tabela care afișează destinația scrie Valletta dar șoferii nu merg acolo sau pleacă în 25 de minute, mașinile sunt prea pline sau se retrag la garaj. Nemți, englezi, italieni și francezi se bulucesc către primul autobuz oprit: unde merge, e loc? Civilizația curge de pe reprezentanții ei, dispare ca o vopsea proastă care nu prinde pe părul femeii înainte de ciclu. În 45 de minute de așteptare, suntem înapoi cu 400 de ani, gata să ne pocnim vitejește pentru un scaun în autobuz, gata să ne strângem de gât pentru un loc la ferry.
Chiaroscuro.
Bătălia din stația de autobuz Mdina, aprilie, 2016. Caravaggio ar fi pictat superb înfruntarea maselor. Și ar fi lăsat pensula jos, gata să participe la trozneala generală. Căci degeaba ne tragem pe noi rochița educației și condurii umanismului, dedesubt, din dermă, crește vânos blana animalului imposibil de domesticit.
Civilizația e un cuvânt care a intrat la apă. Pe vremuri în el intrau și călăi care tăiau capete, și pictori ucigași, și prostituate-sfinte. Acum nu e loc decât de pensionari nemți și moravuri de carton.
Caravaggio le-ar rupe capul.

La început au fost oboseala și slăbiciunea, căldura și multitudinea catralioanelor la puterea trilioanelor de bobițe de nisip pe care călca. Nimicul se întindea în față și în spate era orașul, oare nu ar fi trebuit să se întoarcă?
Apoi, înșirate ca veștile proaste, au venit păcatele de moarte. Invidia, lăcomia, furia, toate șapte au încercat să-i împiedice pașii, să-l îngroape în îndoieli, oprește-te Anton, întoarce-te Anton, credința ta te pierde. Dar el nu a ascultat. Și nici în fața ereticilor, martirilor sau magicienilor nu a aplecat urechea.

Apoi s-au așezat de-a curmezișul drumului său chiar zeii. Au încercat să-l oprească, dar Anton s-a înfipt bine cu picioarele în nisipul fierbinte al deșertului și cuvintele zeilor, deși au săpat cu mânuțe mici și iuți, nu au reușit să alunge catralioanele de fire de nisip care s-au întors într-o încercuire inexpungabilă în jurul gleznelor. De neclintit a fost Anton și zeii au plecat lăsând știința să-l convingă că pustietatea deșertului nu garantează conservarea intactă a credinței.
Dar Anton era de acum și surd și nici foamea nu o mai auzea urlându-i din mațe.
Moartea i-a apărut sub forma unei femei bătrâne. Ce să caute o femeie bătrână în deșertul lui personal, s-a întrebat Anton și Moartea a murit când și-a dat seama că e doar nălucirea din mintea unui om care nu poate fi tentat să-și părăsească solitudinea credinței.
Fundamentalism.
“Fundamentalism usually has a religious connotation that indicates unwavering attachment to a set of irreducible beliefs.”

Patimile Sfântului Anton au fost pictate de Bosch. Anul acesta, la Hertogenbosch, este expoziția Bosch500. Cel mai ușor, din București zbori la Bruxelles, e mai ieftin bine decât prin Amsterdam.

500 de ani după Bosch, cu sânge, cioburi, limfă, plastic și oscioare, sfinți Antoni purtându-și deșertul cu ei, zugrăvesc Bruxellul în grozave tripticuri boschiene.
Halal comemorare.
Și când te gândești că despre Bosch se spune că este primul suprarealist.
Totul este o chestiune de referințe.