Sunt 4. Ei, amândoi, au bască, una din ele are capul descoperit, cealaltă o pălărie cu borul mare și moale, umbrindu-i fața. Stau în mijlocul bazinului cu apă fierbinte, scufundați până la subtiori și, concentrați, discută soarta țării. Vorbele ajung la mine doar când tac pistoalele de găurit și aparatele de sudură care huruie și pârâie și sâsâie în timp ce mușcă metalul și betonul terasei de pe margine. Un negru cu o perie mătură praful ridicat de mașina de găurit, îl trimite să tragă cu urechea la discuția celor 4.
Mă uit la ei, 300 de ani de viață pusă la un loc, cu gută, reumatism, artrită și diabet, 300 de ani de experiență strânsă în supraelasticul costumelor de baie care acum au de înfruntat o nouă provocare: confiscarea pământurilor fermierilor sud africani de către puterea de la Joburg.
-Nu se poate așa ceva. Nu poți pur și simplu să iei pământurile și să le dai negrilor. Pământurile ăstea au fost cucerite de noi în bătăliile cu negrii acum sute de ani, sunt ale noastre. Ne-am îngropat străbunicii și bunicii și părinții în pământurile ăstea, cum să le dăm la negrii? O să fim al doilea Zimbabwe.

În anii 2000, fermierilor din Zimbabwe, 99,99% albi, Mugabe le-a luat pământurile. Unora, nu puțini, familiile le-au fost măcelărite. Au fugit din țară, acum sunt în Mozambic sau Namibia, Botswana sau Africa de Sud. Noii stăpâni ai fermelor de mii de hectare s-au frecat pe frunte, s-au frecat pe ceafă, s-au scobit în ureche apoi în nas și, negăsind o idee mai bună, s-au apucat să jupoaie tot. Au tăiat pomii fructiferi, au ars lemnul, au lăsat grădinile în paragină, au mâncat vitele și oile și caprele și apoi i-au zis guvernului că nah, mor de foame și guvernul le-a mai dat niște ferme.
Carin a avut pământ lângă East London, l-a vândut acum 10 ani și s-a mutat în St. Francis. De frică.
-E epidemie. Atacă fermierii, îi torturează, violează femeile și apoi îi ucid cu o cruzime îngrozitoare. Se infiltrează cu câteva săptămâni înainte de atac, se angajează la fermă, urmăresc rutina zilei, observă cine sunt restul muncitorilor, fac alianțe și într-o noapte atacă. Iar poliția, pentru că poliția acum e controlată de ei, nu face nimic. Fermierii și-au făcut grupuri de vigilantes, se anunță unul pe altul, au grijă pe cine angajează, dar nu poți să ceri cv la un lucrător agricol. Sau recomandare. Poți doar să întrebi oamenii din comunitate, dar și ei sunt răzbunători. It`s pay back time.

Să ne întoarcem la poliția e acum controlată de ei. Cine sunt ei?
Carin se uită la mine ca la o idioată.

-De negrii. Negrii taie și spânzură. Au zis ei în 1994 că trebuie să ne împăcăm, reconciliem, așa a zis Mandela, să lăsăm trecutul, căci nu putem să îl schimbăm și toată lumea a fost vrăjită de discursul ăsta. Dar eu nu. Eu nu, sunt îndeajuns de bătrână cât să nu fi uitat că Mandela însuși a fost un terorist, a făcut parte din gruparea lor de guerilă, ar fi ucis o grămadă de oameni dacă nu ar fi fost prins la timp.
Abel e negru și crede despre Mandela că este un sfânt. Abel e zulu, l-a votat pe Zuma pentru că este zulu, dar crede că Zuma a îngropat țara. Abel conduce și o mână o ține pe volan iar cealaltă o duce la inimă când spune că Ramaphosa nu o să confiște pământurile fermierilor și nu o să le retrocedeze negrilor, nu, pentru că negrii sunt proști, o să ardă  pomii, o să taie vitele și apoi o să rămână la fel de săraci și de proști, dar fermierii vor fi plecat din țară, poate chiar în Zimbabwe și economia Africii de Sud se va duce dracului și nimeni nu va avea de câștigat decât poate Zimbabwe care acum încearcă să atragă fermierii înapoi.

Abel crede în educație. Negrii trebuie învățați să muncească pământul, să cultive viță de vie, măslini, grâu sau portocale. Ai fost în Transkei, unde sunt ei, negrii între ei?

Am fost.

Căsuțe acoperite cu tablă, gunoi tăvălit de vânt, purtat peste obrazul neras al câmpului, printre buruieni între care pasc capre. Când treci de Mthatha e mai bine, căsuțele strâng niște umbră de eucalipt, o grădiniță de legume înconjoară cavoul familiei, strămoșii odihnindu-se între ceapă și varză. Apar măgăruși și vaci, trecând agale șoseaua.

Richard crede că toată povestea asta cu retrocedări fără compensații este blabla revoluționar al lui Ramaphosa, viitorul președinte al Africii de Sud. De fapt, ANC, PSD-ul local, tarat de scandaluri de corupție, trebuie să își adune electoratul care a sărit pârleazul la EFF, bucurându-se la acadelele aruncate de Julius Malema.
Zgomotos, agresiv, Malema este cel care a cerut expropierea fără compensații de ani de zile. A fost catalogat extremist dar iată cum Zuma, obosit să stea în picioare în autobuzul popularității, a decis să preia mantra expropierii fără compensație și să o plimbe pe culoar, poate, poate, va primi un loc să se așeze.
Bătrâneii își scot guta afară din bazinul cu apă fierbinte.
Ramaphosa nu o să lase asta să se întâmple asta. Comparându-l cu Zuma și cu Malema, viitorul președinte este aproape alb.
Cum comparându-l pe Iliescu cu Vadim, Iliescu era aproape democrat. Căci acesta este rolul partidelor extremiste ai căror fondatori, în marea majoritate a cazurilor, sunt desprinși din partide de centru. Să susțină teze și concepte radicale, să testeze limitele condimentării discursului public, să toarne prea multă sare, prea mult piper, prea mult oțet și prea mult ardei, să te obișnuiască să înghiți idei periculoase pentru creier și stomac și apoi, când organismul tău e educat să nu mai respingă otravă, să moară, nu înainte ca partidul mamă, cel din care s-au rupt, să preia retorica extremistă, acum atât de normală pentru mațul electoratului.
Din 2000, noi nu mai avem partide extremiste. PRM a crăpat odată cu victoria lui Iliescu, Noua Dreaptă sau partidul lui Ghiță sunt doar niște biluțe făcute de degetele boante ale consultanților israelieni ai PSD-ului.
Noi nu avem partide extremiste pentru că discursul autoritar, agresiv și radical iese din gurile deputaților cu mitraliere și ale ministreselor cu doctorate cumpărate la kil, fanatismul vine de la primărițe țoape și de la rectori gângavi, toți oameni ai marelui PSD care poate orice pentru că Poate.
Să le ridicăm cetățenia Monicăi Macovei și tuturor celor care discreditează imaginea României în lume, o vorbesc de rău la Bruxelles pe România, trebuie să îi amendăm sau chiar să îi băgăm la închisoare, așa mi-a spus acum 4 luni, o telespectatoare Antena 3 care credea că cel mai mare pericol pentru țară este Soroș.

Soroș e ungur și e evreu și vrea să distrugă țara ca să pună mâna pe ea pe 3 lei, dar noi nu vrem să primim 3 lei pe ea, noi vrem 8 lei pentru că trebuie să facem și noi profit. Nu se poate să fi muncit atât ca să furăm și să nu facem și noi profit.
Învățat cu ciorba stricată a discursului PSD, poporul a uitat cum e să te hrănești normal. Nu mai știe ce gust au perișoarele și nu se întreabă de ce legumele sunt putrede.
Când partidul majoritar este și cel mai mare partid extremist din țară, s-a terminat.
Mi-ar fi milă de Africa de Sud dar nu mai am resurse de milă decât pentru mine.
Lor li se pregătește un 1947, colectivizări și naționalizări.
Noi suntem în 1952. Mi-e groază că pe Tâmpa scrie Stalin.

Norii s-au oprit în ceafa muntelui. Unii din ei au alunecat pe frunte, ca o meșă strâmbă, dezvelind nedemn chelia purtătorului.
Șoseaua coboară acum, a ajuns în valea care desparte ca o uliță munții, sunt cocoșați, ghemuiți, s-au strâns ca babele la poartă, așezați de-o parte și de alta a drumului în lumina asfințitului. Mașinile aleargă printre podgorii și cum mă uit la munții îngrijorați care țin în spate nori năbădăioși, mă gândesc că e un Moise prin preajmă, despicând chiar acum oceanul pentru noi, lăsându-ne să fugim pe fundul mării. Sunt pești și rechini în păduri și în spatele muntelui balene, sunt sigură că dacă aș opri acum, aici, aș da peste calcani tupilați între vii și stele de mare în poienițe.

Aerul e apă, îmi spun și atunci începe să plouă, dar nu o ploaie corectă, nemțească, densă și udă. O ploaie ca un abur, ca o respirație de balenă ieșită la suprafață.

Pe fundul oceanului este țara hughenoților. Totul e Petit, Maison, Grande, Provence, Chateaux. La naștere, nu contează de e alb, colorat sau negru, toți cei care sunt destinați să ajungă în Franschhoek primesc un băț mic pe care doctorul, după tăierea cordonului ombilical, li-l instalează în fund.
Merg cu bucile mai strânse, călcând pe vârfuri.
Ei sunt aleșii, cei care vor lucra la vinuri, poate pe strada Bordeaux, poate la restaurantul Folliage. Îți vor spune despre cupaj că în el detectezi castane și smochine și a fost premiat în 2016 la Campionatul Mondial de shirazuri din Hong Kong. Îți vor spune că vinul este corpolent sau poate diafan, că are parfum de caise sau mentă, că e ținut 30 de ani la învechit în butoaie de stejar aduse din Marea Britanie, vor turui toate astea către tine în timp ce tu rotești expert paharul, apoi adulmeci conținutul, apoi iei o gură și aprobi. Clar, simți smochine proaspete chiar dacă nu știi ce gust au smochinele proaspete. Înțelegi totul mai bine, universului i se vede furoul, totul e simplu și evident.
Ce nu înțelegi este cum a reușit negru ăsta care te servește să-și depășească potrivnica soartă și a ajuns să vorbească în franceză, cupaj, penaj, apanaj, sauvage.
Educație, îți spui, sorbind din sauvignon blancul cu nuanțe de soc și portocale.

Dacă mai aud o singură dată cuvântul educație, plesnesc.

Până la Helen, am vorbit cu sute de oameni în Africa de Sud și ei mi-au spus că singura soluție ca țara să-și vindece cangrena socială, este prișnița cu educație pusă peste.
Școli, profesori bine pregătiți, acces la universități.

Școlile publice sunt niște orori. Părinții plătesc doar 1000 de ranzi pe an (cam 620 de euro) dar copilul învață în clase supra-aglomerate (45-50 de copii), nu au manuale și facilități.
Școlile semi-publice, fostul modul C, care era deschis în vremea apartheidului numai pentru albi, sunt soluția pentru middle class-ul colorat și negru. Aici costă 9000 de ranzi pe an (5580 euro pe an), dar copilul are tot ce vrea el, bazin de înot, teren de cricket, rugby, fotbal sau tenis.
Un profesor la stat primește în medie 1500 de dolari pe lună. La privat, mult mai mult. 1500 de dolari e o insultă, așa zice Veronica, învățătoare în Durban, dar nu are ce să facă, ce să te aștepți de la statul în care președintele este un fost păstor de capre venit din fundul Bantustanului?

1500 de dolari? Înghit în sec. Mâncarea aici este infinit mai ieftină decât în România, chiriile sunt mai ieftine decât în România. Poate organizez un import de profesori români care crapă de foame în faimosul sistem de învățământ românesc.

La universități e bătaie la înscrieri. Da. La începutul lui ianuarie, au adus poliția pentru că a ieșit busculadă la una din universități. Cu ultimele puteri, înainte să fie trimis la colț pe coji de nucă, președintele ciurdar de capre a impus o cotă universităților, cerând să accepte mai mulți studenți.
Educația este soluția, zice chiar și viitorul președinte al Africii de Sud și mesajul ăsta e luat și repetat de mii și mii de ori, încât se tocește, dispare în propria lui rostire, ca o mantră silabisită, topită în ritmul rugăciunii.
Ce înseamnă educație?
Să mergi la școală? Să treci clasa? Să ieși din școală cu o diplomă? Să ai un set de cunoștințe și să știi să le îmbini? Să fii competent pe un anumit domeniu de studiu? Să știi să scrii? Să știi să aduni 2 cu 8 sau să împarți 9 la 3? Să știi cine a fost Shaka Zulu sau Turing? Să știi că pământul e rotund, că Dumnezeu și cu Darwin nu se înțeleg și că omenirea distruge planeta?
Ce înseamnă educație?
Îmi amintesc de reverențele făcute de maică-mea în fața studenților, dragă, Costel e student la AR, Codrin e student la Poli. Și ce mamă, sunt niște brute care se îmbată și se bat, între ei sau pocnesc câte o fată, așa, că sunt beți.
Dar dragă, sunt studenți.
Am zis mai sus de Helen. 72 de ani, refugiată din Zimbabwe. Albă.
Educația pe care a primit-o nu a ajutat-o defel în viață. Universitate, studii de limbi străine, a fugit din Zimbabwe sub Mugabe, a stat în Mozambicul ros de corupție după războiul civil și acum, de 4 ani, e în Africa de Sud. Nu are pensie, trebuie să muncească la o microgalerie de artă. La 72 de ani. Cu educație aleasă.
Lipsa educației este scuza perfectă pentru un sistem inept și corupt. De ce nu merg lucrurile, lipsa educației. De ce își bat bărbații nevestele, lipsa educației. De ce SIDA e atât de răspândită, lipsa educației. De ce se fură, lipsa educației.

Știindu-te cu musca pe căciulă, vai, am terminat doar liceul sau vaaaai, am renunțat la facultate și nici vorbă de master sau doctorat, tu, cetățeanul civilizațiilor unde se deplânge lipsa educației, taci rușinat, lăsându-i pe ăia mai educați, cu doctorate și masterate, să-și spună părerea.
Profesorul Lucan, profesorul Pop, profesorul Voiculescu, profesorul Oprea.
Derizoriul.
Educația ne va salva pe dracu.
Educația ne va pierde. Pentru că educația, cea dată de ai mei, îmi cere să respect oamenii în vârstă pentru înțelepciunea lor, îmi cere să ascult oamenii cu mai multă școală, pentru cunoașterea lor, îmi cere să tac atunci când nu cunosc subiectul, să las experții să vorbească, să nu mă cațăr pe realizările altora, să muncesc pentru banii mei, să …

Tânărul negru care îmi prezintă vinul seamănă cu Chris Tucker. Îi spun asta și , încântat, revine după 5 minute și spune că nu trebuie să plătesc degustarea, e din partea lui.
Educația e soluția?
Nu. Omenia e.
Lipsa ei nu poate fi camuflată cu diplome de absolvire.
Pe fundul oceanului se bea vin și Chris Tucker îmi face cinste cu un shiraz în care se ciocnesc arome de ciocolată și fructe de pădure.
A învățat la școală să spună asta dar pe mine mă interesează ce e dedesubt, sub hăinița de plastic a educației, și îl întreb de criza de apă și de cozile la pompe și el îmi povestește de fricile lui și de fricile maică-sii și de fricile prietenilor.

Apoi își amintește că trebuie să fie vesel și francez aici în Franschhoek și fuge să toarne un alt vin unor nemți amorțiți între pahare.
Sante!

Fetița cu chibriturile își lipește nasul de geam și se uită la bunătățile dinăuntru. Le vede dar nu poate să le atingă, atomii de carbon comasați în gheață fierbinte la sute de grade împart universul între ce e al lor și ce e al ei.
Al ei e frigul de afară și foamea.
Onati e chelner, e xhosa, tribul lui Mandela. Nelson Mandela. Cântă la bas și pian, are degete lungi care trosnesc uscat atunci când le strânge în pumn. E alergat de meseni, 19 aici, alți12 colea, copii care urlă, tați nervoși, mame cu priviri pierdute și bunici nevropați. Spune că localnicii nu vin la restaurant, mai ales de sărbători, localnicii nu vin la restaurant. Nu pentru că ar fi plin și e greu să găsești masă. Nu. Ci pentru că găsești masă, te așezi tu, soția și copilul și lângă tine e o familie de oameni înstpriți din Jo`burg. Pe masa ta e o sticlă de bere, un suc pentru copil, doi burgeri și o porție de creveți. Pe masa vecinului chivernisit sunt platouri cu creveți, pești, stridii și calamari, copiii vecinului chivernisit beau milskshakeuri și cole, înghit înghețate și tort de ciocolată și atunci copilul tău începe să plângă, vrea și el milkshake și ciocolată și tu nu ai de unde să îi dai, tu ești doar un pescar de la Port Alfred, câștigi 300 de dolari pe lună și soția mai puțin și nu ai cum să te bați, nici măcar de Crăciun, cu vecinul chivernisit de la Jo`burg care poate lucrează în administrație sau e politician sau poate e inginer la vreo mină sau un șantier naval.
Decât să suferi și tu și copilul și nevasta, mai bine stai acasă de Crăciun, aștepți să treacă valul ăsta de bani, de mașini și copii grași care se îndoapă cu milkshakeuri de ciocolată. O să plece și tu o să poți să mergi liniștit pe terasă, să bei un suc și să mănânci un burger fără ca ăla mic să îți atragă atenția asupra înfrângerii pe care ai suferit-o, te doare tata că ești praf, că pe mine mă doare.
Mesele sunt ocupate numai și numai și numai de albi. Negrii servesc. Sunt și doi chelneri albi, șefii chelnerilor negrii. O doamnă cu 4 câini în lesă abia îi strunește să nu smulgă pantalonii de pe băiatul care a venit să curețe masa.
Onati zice că numele lui înseamnă Dumnezeu e cu noi.
Mai zice că 60% dintre albi s-au dat pe brazdă, că e mult, muuuuult mai bine ca în 1986 când s-a născut el și că speră că viitorul președinte să fie mai bun decât fostul președinte care nu a fost bun dar nu ai de unde să știi, trebuie să guști, căci altfel, așa cum te uiți la zahăr și crezi că e dulce, ar putea foarte bine să fie sare. Trebuie să guști.
Noi, xhosa, suntem foarte buni la capitolul iertare. Ne enervăm la început când ne faci rău dar după câteva ore, maxim o zi, te-am iertat. Mandela ne-a învățat iertarea.
Așa spune Onati și își arată dinții albi, sunt mulți și albi, zâmbetul e cald ca o cană cu lapte proaspăt.
Privindu-l îmi amintesc de ce am citit ieri în The Emperor al lui Kapuscinski. Oamenii, chiar și cei care nu au numele Dumnezeu e cu noi, sunt dispuși la iertare direct proporțional cu nivelul lor de rezistență la rău.
Zice Kapuscinski

His August Majesty chided the bureaucrats for failing to understand a simple principle: the principle of second bag. Because the people never revolt just because they have to carry a heavy load, or because of exploitation. They don`t know life without exploitation, they don`t even know that such a life exists. The people will revolt only when, in a single movement, someone tries to throw a second burden, a second heavy bag, onto their backs. The peasant will fall face down into the mud and then spring up and grab an ax.  He`ll grab an ax not because he simply can`t sustain this new burden-he could carry it-he will rise because he feels that, in throwing the second burden onto his back you have tried to cheat him, you have treated him like an unthinking animal, you have trampled what remains of his already strangled dignity, taken him for an idiot who doesn`t see, feel, or understand. A man doesn`t size an ax in defense of his wallet, but in defense of his dignity.
Onati îl are pe Dumnezeu mereu cu el, scris negru pe albul plasticului buletinului. Ca și Mandela, Onati e iertător și chiar dacă o să moară înghețat de frig în fața magazinului, cu toate chibriturile arse în mână, spiritului lui nu se va mânia, nu va pocni trecătorii și nu va arunca bolovani în vitrină.
Pentru că Onati e învățat să moară și nicidecum să trăiască.
Și asta face, ca un elefant bătrân, se retrage și moare în fiecare seară acasă, unde copilul și soția sunt zidiți în realitatea sacră a unei vieți ferită de comparații. Ăla are mai mulți bani, mai multe milkshakeuri și mai mulți creveți în farfurie -toate astea acasă dispar.
Acasă e doar demnitate și iertare.
Iar înainte să trimită la culcare o nouă zi, Onati cântă la pian cu inima lui neagră care are 10 degete extrem de lungi-un gospel. În el se făcea că bărbatul apuca un topor și frângea capul diavolului care îl lua de prost și îi mai arunca un sac de poveri în spate.

Ce versuri stranii domle, ce versuri stranii.

https://www.vice.com/ro/article/d33kza/lucruri-pe-care-le-am-facut-in-japonia?utm_source=vicefbrom

Aud că maică-mea s-a supărat că bălăcăresc țărișoara în care m-am născut.
Așa că m-am gândit să scriu și ceva de bine despre România. Nu mi-a fost ușor, m-am svârcolit, m-am tăvălit și iată că am găsit ceva pentru care îi mulțumesc patriei mele.

Paranoia.
Da. Dacă pot să mulțumesc pentru ceva României este generoasa cantitate de paranoia pe care am crescut-o pe balconul educației mele în comunism.
Știu că statul nu mișcă un deget, că trebuie să mă descurc singură, că pensia nu o să vină, că trebuie să stau cu ochii în patru ca să nu mă fure funcționaru, vânzătoarea, chelnerul, că nu e carne de urs în friptura de la Vânătorul ci carne de porc, că atunci când se oprește trenul în câmp ai face bine să găsești un ia-mă nene la șosea, că în hotelurile de pe litoral trebuie să vii cu cif/domestos și fețe de pernă, că nu există nimic care să se cheme vinul casei și, cel mai important, că nu e bine să te încrezi în sistem pentru că el este Matrix, tu îl susții și hrănești pe el, nu el pe tine.
Paranoia îți servește foarte bine în călătorii.
Ești cel mai sprinten și mai agil dintre traci.
Decembrie 2005-Ianuarie 2006. Inundații în Serengeti. Parcul național e mare cât Olanda și are un sol moale, vulcanic care, atunci când plouă, se transformă într-un nămol ticălos, greu depistabil sub iarbă.
În noaptea de revelion, zeci de jeepuri cu turiști rămân blocate departe de tabere, în plin teritoriu al hienelor, leilor, leoparzilor, elefanților africani, rinocerilor și gheparzilor. Oamenii nu pot să iasă să-și facă nevoile, ghizii nu au arme. Și chiar dacă ar avea, ce faci, razi un pâlc de hiene ca să faci tu căcuță în tufe? Rămâi în mașină.

Eu nu am ghinionul ăsta. De fapt, aflu despre povestea turiștilor rămași 3 zile prinși în jeepuri, fără mâncare, somn, haine și toaletă, numai pe 2 ianuarie când jeepul pe care îl împărțim cu un cetățean american de 65 de ani dă cu spatele și hooooop, roțile se scufundă 40 de centimetri în pământ. Șoferul-ghid calcă accelerația, roțile mai coboară 10 centimetri. E miezul zilei, suntem undeva în mijlocul parcului național, e semnal.
Să sunăm camionul de la tabără să vină să ne scoată.
Camionul vine într-o oră jumate. Un cablu cu cârlig la capăt este agățat de bara tractoare, șoferul se năpusnește în accelerație, camionul sforăie, roțile lui săpând groapa în care va rămâne și el blocat. Acum suntem 6 oameni cu mâinile în șold privind în zare.
Ce e de făcut?
Sunt 4 tractoare în tot Serengetiul. Și poate unul dintre noi, poate americanul, poate șoferul-ghid, nu știu care din noi am fost Buda, Isus, Mahomed într-o viață anterioară așa că un tractor apare din senin, ca o fată morgana într-un Mad Max african. Roșu pe verdele ierbii, scoțând fum negru. Ne trage afară, jeep și camion.
Încă nu știm cât de norocoși suntem. Tractoristul ne spune că tocmai a eliberat două jeepuri care au stat 3 zile captive în nămol. Niște olandezi și australieni.
Mai sunt câteva mașini cu naufragiați. Probabil în 2 zile totul o să fie bine. Dacă se oprește ploaia, inshallah.
Îl rog pe șoferul-ghid să sune la management în Dar-el-Salaam. Încep să simt buna mea prietenă paranoia cum pune la îndoială programul organizat de agenția de turism pentru următoarele zile.
În 2 zile trebuie să plecăm din Serengeti, să luăm avionul de undeva de pe o pistă de la câteva sute de kilometri de aici. În mod normal ne-ar lua vreo 5 ore să ajungem acolo, cu ploaia asta însă e posibil să ajungem în 5 zile.
Managerul indian e în vacanță. Șoferul-ghid nu vrea să îl deranjeze pe șeficu. Realizez grozăvia relației. Ghidul preferă să își fută turiștii decât să-l supere pe șeful indian. Tanzania este o stână uriașă, ciobanul alb e ajutat de câini indieni să păzească oile negre.
Câinii sunt mai răi decât ciobanii, câinii mușcă. Ghidul îmi dă tremurând telefonul. Vorbesc cu managerul indian care mă informează într-o română perfectă (nu vorbită, ci țesută în fibra limbii engleze pe care o vorbește) că nu se poate face nimic. Trebuie să ne întoarcem în tabără, asta am plătit, asta facem.
Dar plouă, sunt inundații, nu o să ajungem la pistă. Acum am avut noroc cu tractorul.
Managerul indian trântește telefonul.
Decidem să ne încercăm norocul la hotelul aflat la 200 de kilometri distanță. Măcar pentru noaptea de dinaintea zborului. Cetățeanul american se uită la noi ca la niște cretini.
El a plătit, nu mai dă un dolar în plus. Statul, sistemul, managerul indian va rezolva problema și astfel va ajunge la avion.
Good luck my friend.

Camera de hotel e 200 de para. Dar, de fapt, camera de hotel e priceless. Aici aflăm că pista de avion, aia de la 5 ore distanță (de care ne-am apropiat cu 200 de kilometri), este închisă de 1 săptămână, de când au început ploile.
Singura pistă e la 6 ore distanță. De aici.
Ghidul-șofer aproape stă să plângă. Ne lasă la hotel, pleacă înapoi în tabără cu americanul cel dârz și trebuie să obțină permis să părăsească parcul național la 2 dimineața, să vină la hotel pe bâjbâitelea și apoi încă 6 ore pe drumuri ticăloase.
Noi o să plecăm cu altă mașină.
La 5 suntem în picioare, noroiul e roșu și cleios, fundul jeepului patinează. Orele trec, nu ne putem îneca exact ca țiganul la mal, îmi fac cruce cu limba, zic Tatăl Nostru.
Mașina horcăie și moare scufundată într-o baltă la 800 de metri de pistă. Alergăm cu rucsacii în spate, cocoșați, disperați, ca într-o retragere spre elicoptere sub amenințarea Vietcongului.
La capătul pistei e o turmă de girafe. Nu e niciun avion. După 40 de minute în care mai apare un singur jeep din care coboară 7 oameni, un Cessna-cred, nu-mi amintesc prea bine, pârâie pe sub nasul girafelor.
Nu suntem pe lista pasagerilor.
Normal, noi trebuia să fim luați de la pista x, aia inundată.
-Păi eu trebuia să vă iau, nu? Ați fost cu ghidul y? Sunteți de la firma z?
-Da.
-Nu-l am decât pe Bobby din America.  E aici?
-Nu.
-Fuck him. Atunci haideți voi.

Paranoia.
E bine să fii mereu pregătit pentru tot ce poate fi mai rău. Eram pregătită și să-l șpăguiesc pe pilotul englez. Nu a fost cazul.
Am avut noroc că restul de  turiști crescuți pe salteluța moale a civilizației nu au înțeles că uneori e mai bine să dormi pe pământul tare, să pui urechea pe el. Astfel auzi mai ușor când se apropie cei 4 călăreți ai Apocalipsei.

Mulțumesc mamă, mulțumesc partidule, mulțumesc România că nu mă lăsați să dorm decât cu pietre în fața de pernă și cu un ochi deschis.
De aceea oi fi eu obosită, dar măcar sunt vie și nu-mi pierd portofelul și rândul la coadă la lapte.

Lui Iulian îi e rău. Vomită, are frisoane, diaree, mai vomită puțin. Și are aritmie. Inima duduie ca un motor de tractor.
Vrea să meargă la spital.
E vineri seara, de fapt noaptea, 1 dimineața. În Sapporo.
Nu știu la ce spital să merg așa că mă uit pe net, caut salvare, găsesc un serviciu de ambulanță care oferă translatori. Sun, dîîîîr-dîîîîîr, 2 secunde și răspunde o domniță care înțelege că vorbesc în engleză, spune ceva în japoneză, mă lasă să aștept alte 16 secunde pe fir și apoi o voce de bărbat mă întreabă în engleză cu ce mă poate ajuta.
Urmează o conversație de 20 de minute, lângă translator este un medic sau cineva care așează niște întrebări cu grijă în coșulețul conversației: ați mâncat ceva dubios, la ce oră, când ați început să vomitați, de câte ori, vă doare în coșul pieptului, sunteți amețit, vă doare capul?
Lui Iulian inima continuă să îi care pumni în piept, le spune, hm, atunci mergeți la spital. Aceasta este adresa.
E 2 dimineața. Spitalul general are ferestre mari și un hol de hotel așternut cu mochetă verde cu model galben, nu orișice model ci linii de demarcație care îți spun unde stai la coadă pentru fiecare ghișeu. Unul este casierie, altul este recepție pacienți, mai sunt încă două. Nu sunt separate prin nimic, de fapt sunt niște computere așezate pe o recepție de lemn mat, super chic. Mocheta înghite zgomotele, cred că a înghițit și oamenii.
Simți că ai intrat într-un horror șaptezecist. Dar speri că este un porno făcut de un art house.
Nu avem noi norocul ăsta.
O fată în vestă și fustă de stofă apare disperată dintr-o cameră din spatele recepției. Își cere scuze că ne-a lăsat să așteptăm, mai apare un cetățean în cămașă și pantaloni de stofă. Ăsta are crocși în picioare. Le explicăm despre ce este vorba. Încercăm.
Nu știu engleză dar nu e problemă. Fata produce o tabletă și pe ecran apare un domn pe la 65-70 de ani, căști și microfon ca Madonna în concert, care traduce dialogul dintre noi.
Recepționera în vestă dispare câteva secunde și reapare cu niște formulare de completat cu nume, adresă, număr de contact, simptome, alte boli pre-existente, alergii. Dăm pașaportul la scanat nu înainte să ni se ceară voie.
Putem să vă luăm datele?
Sigur că da.
Femeia încropește un dosărel și ne duce la medic. Străbatem holul cel mare cu mochetă groasă, trecem pe lângă scaune de piele așezate lângă automate de sucuri și cafea, sandvișuri și bomboane, intrăm pe o venă laterală în corpul spitalului unde lumina e mai crudă și mocheta e înlocuită de un cauciuc rozaliu. Înainte de a intra în cabinetul medicului, Iulian este poftit să se așeze, să-și pună brațul într-un aparat care arată ca o mașină de tocat carne și i se ia tensiunea.

Toată recepția, cu tot cu discuție, tensiune și drum a durat 17 minute.

Medicul are și el tableta-poartă stelară care îl aduce în cabinet pe bătrânelul traducător, reluăm povestea. O asistentă sobră, profesionistă, cu mască la gură, purcede la efectuarea unui EKG.
Inima e razna.
Throbbing, zice google translate căci moșulică a fost trimis la culcarem puțin înainte de EKG și am rămas doar noi 4 și puțina engleză, ca un balonaș de săpun pe care îl suflăm de la unul la altul.
Iulian e poftit să se întindă într-un alt salon unde sunt 4 paturi, cu perdeluțe, cu tot soiul de apărățele ieșind din pereți. Asistenta profesionistă târăște un alt aparat pe care îl mufează la Iulian, o altă asistentă îi face ecografia. Medicul nu îl atinge cu un deget.
Urmărește cu atenție și îngrijorare, ca Iohannis, desfășurarea de forțe.
Aparatul bipăie, aruncă lumini roz, arată ritmul, pulsul, tensiunea și numerele câștigătoare la loto. Profesionista face și un test de sânge.
Putem să vă facem o perfuzie cu ser fiziologic că sunteți deshidratat?
Sigur.
Așteptăm. Trec orele. Facem conversație. Pe unde ați călătorit? Cât timp?
După ce se uită la rezultatele testelor și la ecografie, medicului îi este clar: este de la stres. Stresul călătoriei, sunteți într-o țară străină, normal că organismul a luat-o razna.
Haaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaahaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!

Dacă ai știi de unde venim noi băiatule!!!

Venim din țara în care dormi iepurește, din țara în care dezvolți ticuri isterice de verificat dacă ai încuiat mașina și ai pus alarma, unde te întorci din drum că nu știi dacă ai încuiat ușa. Țara în care ți-e frică să te sui într-un taxi că cine știe dacă-ți dă în cap soferul, în care ți-e teamă să îi spui ceva chelnerului nesimțit că știi sigur că o să-ți scuipe în mâncare. Țara unde trenul întârzie cu orele și habar nu ai, că s-a stricat tabela de afișaj electronic și doamna de la informații e plecată să facă pipi.
Țara unde dacă ai ratat 1 fracțiune de secundă plecarea la semafor, ești mitraliat cu o rafală de claxoane, unde motocada securiștilor e mai șmecheră ca salvarea, unde la spital te târăști pe coate de durere și ești ignorat atâta timp cât nu ai venit cu pile.
Cum să fii stresat în Japonia?
Pe bune?
Acesta este locul în care totul funcționează uns.
A plouat torențial, sunt întârzieri în Hokkaido pe liniile de tren locale și pierzi conexiunea?
Domnu naș, uniformă bej, șapcă militărească, mănuși albe, se oprește la fiecare scaun, verifică dacă trebuie să fii în următorul Shinkansen, notează ceva pe un tabelaș și gata.
Când ajungi în gară, 5 fete cu pălăriuțe și veste roșii te conduc la casa de bilete unde au suplimentat personalul. Sunt 5 bărbați care au fost înștiințați de nașul cel elegant unde aveai biletul la trenul vechi și îți dau similar. Mie nu îmi găsesc la geam. Își cer scuze și funcționarul și domnișoara cu pălărie roșie și un alt ceferist în bej care stă mai mult frânt de mijloc, aplecat într-un gest de considerație combinat cu scuze adresat pasagerilor care, nu-i așa, au trecut prin stresul de a întârzia o oră la întâlnirea cu Tokio.
Hahahahahahahahahhaaaaaaaaaa!!!!
Îmi amintesc de discuția pe care am avut-o acum vreun an cu o taiwaneză venită la Brașov care încerca să ajungă la Peleș. Nu înțelegea nimic. Pe internet era un orar, la gară altul. Care e trenul bun? De ce nu anunță întârzierile? De ce nu se pot face rezervări pe internet ca să ai eticket, dacă sunt destinații atât de populare de ce nu sunt trenuri mai des, de ce sunt murdare vagoanele, de ce aparatul din gară de unde poți să cumperi bilete nu are și setări în engleză?
Hahahahahahahahahahahahhahhhaaaaaaaaaa!!!!

Iulian probabil a mâncat ceva stricat. A vomitat, a avut diaree, s-a deshidratat de unde și reacția inimii.
Nici vorbă de stres.
Din toate țările lumii ăsteia în care am fost până acum, România e singura țară capabilă să te ucidă prin stres. Un Guantanamo de 19 milioane de oameni, unde se aplică toate torturile practicate în închisorile secrete CIA. De la înjosire, la privare de somn.
Și nici măcar nu primim uniforme d-ălea vesele, portocalii.