De două ori mi s-a întâmplat să mă întorc acasă fără să mă doară stomacul de panică. O dată din Tanzania și o dată din India. În ambele situații, România reușea să arunce o umbră îndeajuns de mare încât să ferească de insolație mica mea speranță că nu suntem ultimii oameni. Parcă suntem mai bine decât ăștia din Stone Town și chiar și decât cei din Delhi.
De fiecare dată când calc într-o altă țară sunt sugușată de groază, cât de muci suntem ca nație comparativ cu finlandezii, cu ecuadorienii, cu rușii sau cu indonezienii?
Cu japonezi nu am avut niciodată nicio așteptare.
Muzeul Toyota, unul din cele trei pe care corporația le are în Nagoya, spune povestea lui Sakichi Toyoda care atunci când s-a apucat să facă războaie de țesut nu a făcut o mașinărie ci a pornit revoluția industrială în Japonia. A avut o roabă de invenții, transformând Japonia din nimeni în unul din cei mai mari producători de textile din lume.
Fiul lui, Kiichiro Toyoda, este cel care în anii `30 ai secolului XX a decis că Japonia ar trebui să își creeze propria industrie automobilistică. E adevărat că noi, japonezii, nu știm nimic despre automobile, nu avem ingineri, nu am făcut niciodată o mașină, nu avem materie primă, oțel, cărbune… Dar ce contează?
Kiichiro este fondatorul Toyota Motor Corporation, producătorea mașinii care a revoluționat transportul mondial. A început prin a lua un motor de Chevrolet și a-l diseca și re-turna pe bucăți, folosind noi și noi materiale. În prima tură de reasamblare, echipa Toyoda a obținut o putere inferioară motorului american. A doua oară a depășit-o cu 5 CP.
În 1930 Japonia importa trenuri, locomotive, camioane, autobuze, mașini, tramvaie.
Era lumea a treia. Piață de desfacere pentru americani.
În 1964, Japonia avea cel mai rapid tren din lume, 220 de kilometri la oră, în 2004 trenurile atingeau 1000 la oră. Nu există infrastructura încă pentru asemenea viteză. O construiesc acum.
Muzeul Japan Railways este o odă adusă inginerilor, designerilor, constructorilor care fac tot posibilul ca individului de rând să îi fie bine. Lui Yamaguchi și lui Yoshi, lui Takeshi și Keiko.
Nu ai de-a face cu naționalism japonez deșucheat, vezi bine, noi japonezii indiferent ce atingem facem mai bine. Nu este fală goală. Sunt fapte, cronologii, obiective, cercetări, programări, setări.
Japonezii nu se mulțumesc cu “merge și așa”. Ei nu au în viață motto-ul “am făcut din căcat bici”. Din căcat nu poți să faci decât niște biluțe cu care să arunci în obrazul guvernanților. Din căcat poți să faci îngrășământ pe care să-l pui la cei trei trandafiri care ne conduc de 27 de ani.
Din căcat poți să faci energie dacă ai o stație superbă de reciclare a fecalelor.
Japonezii sunt sigură că au una, două, 2789. Rahatul ține berile reci, încarcă iphonele și trage apa peste alt rahat la toaletele futuriste.
Dar nu despre asta este vorba.
Ci despre mulțumirea noastră cu puțin. Despre trasul de timp, despre jocul la offside.
Îl practicăm în fotbal, în politică, în educație.
Ufff, a mai trecut un an, ne spunem ușurați de parcă nu halim tot din pachetul nostru limitat de cărți de joc. Ne-am păstrat jobul și anul ăsta, nu am divorțat nici anul ăsta, copiii au reușit să păcălească sistemul și anul ăsta.
Nimeni nu vrea să părăsească defel căsuța de șotron în care a ajuns și în care și-a așezat valizele umplute cu bolovanii creșterii tradiționale : ești și tu acum om mare, cu serviciu, cu familie. Vezi-ți de treabă, pleacă ușurel capul, zi ca ei și fă ca tine, timpul trece, leafa merge.
Fă din căcat bici.
Japonezii nu fac din căcat bici. Acolo unde sunt ei nu e nevoie de bici. Fac un buton pe care apasă și mașina, nu animalul de povară pe care noi îl biciuim ipotetic cu biciul de căcat, îndeplinește lin funcția pe care trebuie să o îndeplinească.
Japonezii se uită în viitor, se gândesc la ei, peste 40 de ani, ajungând în 4 ore la Paris sau jucând poker la 1000 de metri sub apă. Și pun în aplicare visele.
Noi, obosiți să încercăm să ne facem că muncim, subnutriți căci ei se fac că ne plătesc, frustrați că biciul de căcat al vecinului pare să troznească mai bine, nu visăm.
Ne uităm de pe fundul gropii pe care ne-am săpat-o singuri la cerul traversat de o ploaie de stele și ne blestemăm destinul istoric.
Viață de căcat. Și nici măcar unul de calitate, din care să faci bici.
Mi-e tare frică să mă întorc acasă.

În ultima duminică din iulie, în Vladivostok s-a sărbătorit ziua marinei. Cu dimensiunile ridiculizate de distanță, un convoi deschis de o navă școală de război urmată de alte 5 nave militare și închis de un submarin a intrat în golf dimineață la ora 7. Le-am văzut de pe geamul Rusiei02, transsiberianul obosit de atâtea păduri cu mesteceni câte i-au rămas între dinți, acum apropiindu-se târșălos, ca un copil care vede prima oară marea, de plaja Pacificului.

Să vezi tu că dobitocul ăla gras de acilea, ia zi bre, câți kilometri sunt până la Fenian?

600.

Cam cât de la București- Oradea. Ce ziceam? Să vezi tu că foca buhăită a dat drumu la război.

Niet, niet, niet, ne-a liniștit Slava, taximetristul care ne-a și tapat urgent de 100 de firfirei în plus, că liniștea sufletească nu poate fi gratis, nu-i așa? E ziua marinei, neapărat să veniți că o să fie cu artificii. Sărbătoare mare, uite, au blocat și străzile.

Doi milițieni cu chipiuri rotunde și albe, arătând cumva ca niște oameni de zăpadă așezați în cap, cu bulgărele cel mai mare așezat cel mai sus, ne opresc. Nu este voie să trecem dar Slava zice că suntem românschi, ce dracu sau Dumnezeu sau cineva, doar ce-o să facem? Nu o să scoatem un lansator de rachetă tip praștie și o să spulberăm mica flotilă festivă așa că cei doi oameni de zăpadă se scobesc în buricul-nară și decid să ne lase să ne apropiem. Ne uităm lung la nava gri de război care pare minusculă și submarinul care e de-a dreptul hazliu de pitic dar apoi mă gândesc că doar ăia cu penisul mic își iau submarine uriașe așa că nu râd.

Nici măcar nu zâmbesc. Ci mi-e fricuță de poporul ăsta atât de războinic, care oricând se bucură la o paradă, la o explozie, la o ceremonie pentru eroii căzuți, răniți, morți, ridicați.

În muzeul din Vladivostok este o sală cu Lenin. Sunt 8762 de statui ale lui Lenin și printre statui e un grup de turiști chinezi care face oooooo și aaaaaaaa, gem toți la auzul informațiilor cu care îi torturează ghidul. Lenin tânăr, Lenin cu basca pe dreapta, Lenin cu basca pe stânga, carpetă cu Lenin, Lenin cu basca pe spate, Lenin încruntat, Lenin cu mâinile în buzunare, Lenin fără buzunare căci e doar bust sau doar cap.

Cu toate acestea Vladivostokul e singurul oraș pe care l-am văzut în Rusia-asta nu înseamnă că nu mai există altul-unde în piața centrală nu este Lenin. Nici măcar bulevard nu e Lenin, în orice caz nu unul principal.

Vladivostokenii ăștia or fi ei mai cu moț?

Cu moț nu știu, dar sigur sunt mai cu dungi.

Ieșiți toți în tricouri de mariner, cu drapele ale marinei rusești- două dungi albastre pe diagonala unui dreptunghi alb-scoase pe geam de mâini de flăcăi rumeni. Se claxonează sălbatic, unde dracu să parchez, toate parcările sunt pline, se vâră mâna în claxon, davai, davai, harașo, e un vacarm care acoperă muzicile menestreilor îmbrăcați și ei, cum altfel, tot în tricouri dungate. Se zdrăngăne la chitară, se cântă la acordeon, se face plajă, o escadrilă pe hidrobiciclete iese în golf și atunci, auuuuuuu!!!! țipă turiștii chinezi și duc mâna la gură în panică, vasul de război începe manevrele și începe să se tragă.

Artileria bubuie.
I se răspunde cu răpăit de mitraliere. Rușii de lângă mine continuă să înghită sushi, acum ce, nu ne-om opri nici dacă Fenianul trimite, din greșeală, o nucleară peste noi.
De fapt, Coreea de Nord nu trimite în Vladivostok decât muncitori. De câteva luni a apărut un nou feryboat care leagă Rusia de ultimul bastion al comunismului din lume.
Disperat să facă bani, nepotul supraponderal trimite la ruși forță de muncă și partidul înhață 80% din veniturile muncitorilor. Chiar și așa, cu doar 20% din bani rămași în buzunar, nord coreenii sunt disperați să muncească aici, dau șpăgi să fie trimiși în Vladivostok, trudesc ca niște sclavi, de dimineață până seara, nu fac nimic decât să muncească, să mănânce și să doarmă. Și rușii care îi angajează spun că dorm foarte puțin.
Pe promenada ruptă în picioarele miilor de oameni veniți să aplaude spectacolul marinei rusești nu sunt nord-coreeni. Sunt undeva la marginea orașului, înghesuiți într-o batistă, păziți ca ultima pereche de păsări dodo de oamenii partidului.
Nu au cum să scape și nici nu cred că ar vrea să fie aici, în răgetele rușilor rupți de șpriț, agitați de răpăitul artileriei navale care ar fi trebuit să spulbere armada de hidrobiciclete dar uite că nu o face.
Fluturând stegulețe cu secera și ciocanul, potrivindu-și în oglindă chipie de amiral sau băști de ofițer, vladivostokenilor li se rupe de tragedia coreenilor. Stalin privește undeva în viitor de pe un poster lipit la intrarea într-o cafenea.
Orașul și machismul lui îmi aduce aminte de sistemul de camuflare folosit de un anumit tip de liliac din Amazon. E atât de mic și de plăpând încât are nevoie să ascundă asta. De aceea, atunci când doarme, în timpul zilei, liliecii se așează pe trunchiul unui copac, înșirați unul în spatele altuia, arătând astfel exact ca un șarpe care se odihnește la soare.
Când ești slab, ascunde asta și pretinde opusul.
Kim-Jong-un știe asta.
Putin știe asta.
Mai rău este atunci când joacă atât de credibil încât o lume întreagă nu vede că împăratul e în penisul gol.
Buuuuuummmmmm!!!!

Tunurile de pe nava de război risipesc fum care se așează în V deasupra apei.

VVV.

V for Vendetta. Poate.

Trenul de pe linia Yurikamome alunecă silențios printre incredibile dovezi ale geniului inginerilor japonezi. Poduri suspendate peste șosele desenate de o civilizație superioară, niște Prometei îndrăgostiți de sake care au venit aici și, în schimbul unui butoiaș, i-au învățat pe japonezi să nu se sperie de gravitație. Aici cazi doar în sus, te prinde un avion care va trece pe lângă tine sau poate chiar o rachetă. Nu-ți fă griji inginerule, nu te teme muncitorule, ridică prisma asta la 600 de metri de apă și, dacă așa crezi tu că o să arate mai bine, așează globul acesta gigant pe acești piloni firavi dar lungi, până la lună.
De ce nu?
Acesta este motto-ul orașului care nu zice niciodată nu, resetat în 1945, într-o vară fierbinte ca cea de acum. La televizor, Kim-Jong-un amenință că țara lui Trump va fi înghițită de o sferă de foc dacă America va continua politica agresivă față de Fenian.
Oameni grași jucându-se cu focul.
Acum 72 de ani, la 8 și 15, Hiroshima era evaporată de Little Boy, copilul altor ingineri care nu se temeau să se joace cu focul. Războiul nuclear a împlinit azi 72 de ani. E zodia leului. Ca mine.
Acum 2 ani am fost la Hiroshima și am scris ce am văzut.

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?

-Aici sunt fotografiile cu eroina noastră, aviatoare, și-a pierdut picioarele în marele război patriotic dar a trăit așa, fără picioare, până la aproape 90 de ani. Aici sunt fotografiile cu oamenii de știință care au murit la Cernobîl.
Și aici e Putinaș.
Așa zice doamna în bluză albă care s-a plictisit să tacă 8 ore pe zi, rătăcită în cimitirul plin de poze alb negru, bucăți de uniforme, insigne și carnețele. În afară de colega ei de la parter și eu și Iulian nu e nimeni în muzeul militar din Chita. Obișnuită să trăiască în morga amintirilor, femeia în bluză albă a stins luminile cu 7 minute în urmă și doar mârâitul meu aspru a făcut-o să le reaprindă.
Geaba, oricum totul e scris doar în rusește, nu o să înțelegem nimic.
Greșește.
Lungile veri petrecute în Teleormanul frate cu bulgarul m-au făcut să învăț alfabetul chirilic. Știu să citesc și am și accent, așa că google translate îmi așează cuminte pe ecranul telefonului citate din Pushkin și date despre generali și amirali. Trăiască Leca noș deța și bârzu, bârzu, gospodin sicicu priateli.
În curte sunt înșirate tancuri ale armatei sovietice care au luptat în Afganistan. Pe trei din șapte sunt suite niște capre pensionare, chinezoaice; behăie excitate, cu degetele crăcănate în semn de victorie.
Acum e acum, că trebuie să se dea jos. Se foiesc pe marginea tancurilor, doi pași înainte, trei înapoi, își suflecă fustele, își numără pașii, își calculează traiectoriile. Se agață de buloane, se întind pe caroserii, se preling pe șenile. Coboară.
10 metri mai încolo, un MIG-21 a fost pedepsit că a vorbit cu gura plină sau pentru că a spus bancuri cu prostii și acum stă înfipt într-un ac, ca un muscoi imens, în buza parcului de distracții unde Shrek și măgarul par să fie cele mai populare personaje din Chita. Shrek are o falcă umflată, suferă clar de un abces grotesc la una din măsele. Măgarul e umil, arată a oaie mascată în măgar. Lângă ei, o prințesă pupă broasca prinț și, puțin mai încolo, un urs de bronz cu față abțiguită și prietenul lui, un cazac cretinoid, salută mulțimea.
Sunt mulți chinezi. Din momentul în care treci de Krasnoyarsk ți se spune că este o invazie de chinezi, au venit să ia pământ, deși nu e voie să ai proprietăți în Rusia dacă ești străin. Dar chinezii reușesc să ocolească această regulă folosind vicleșuguri ticăloase prin care prostesc bunul și candidul popor rus. De pildă își iau un paravan, un cetățean rus care primește bănuți și în numele căruia se cumpără pământ. Și uite așa, chinezii au acum hoteluri chiar pe malul Baikalului, ale lor, chinezești 127%. Și au case și pământ și biznisuri din Irkutsk până în Vladivostok.
Și acum, prin piața Lenin, călare pe un cal deșelat purtat de căpăstru de un individ plictisit, trece o chinezoaică grasă care începe să urle și să gesticuleze brusc atunci când plictisitul dă să treacă strada. Nuuuuu, nuuuuu, vrea înapoi la grup, nu vrea să străbată piața, vrea doar să meargă pe trotuar legănată de mârțoagă.
Restul grupului așteaptă în umbră,  ascuns după ochelari de soare, sub pălăriuțe și umbrele.
Încet, încet, în ciuda rezistenței localnicilor, chinezii vor ocupa Rusia.
Așa crede Igor. E cel mai simpatic buriat din lume. Râde gâlgâit, bogat, ca un butoiaș din care mereu poți să-ți umpli paharul cu veselie.
Chinezii sunt gălăgioși, nepoliticoși, gorobeți așa. Dar sunt mulți și vin valuri-valuri aici, la Ulan-Ude. Și el crede că viitorul este al chinezilor. Buriații nu îi plac, îi preferă pe coreeni care le dau de muncă, căci deh, buriat, coreean, aceeași față asiatică, altfel vorbești când ai aceeași față asiatică.
-Păi asta nu înseamnă că aveți aceeași față și cu chinezii?
-Nuuu, chinezii sunt diferiți. Chinezii nu sunt buni, nu cum sunt buriații, mongolii și coreenii. Cei mai buni sunt rușii, ne înțelegem bine, musulmani, budiști, creștini. Dar chinezii nu sunt buni. Mint, sunt comuniști.
Dar Putin?
Putinaș, cum îi zicea doamna de la muzeul din Chita.
-Putin e corupt. Putin e kgbist. Putin doar dă din gură dar nu face nimic. Scoate petrol și atât dar prețul petrolului e jos, nu sunt bani și nu investește în industrie. Și oamenii pleacă din sate la oraș și din oraș la Moscova și apoi la muncă în altă țară.
Iar chinezii vin.
Îl prind pe unul spălându-se pe picioare în chiuveta toaletei din vagonul vechi al trenului care mă duce de la Novosibirsk la Krasnoyarsk, cu bude din fontă și pedală pe care calci ca să pornești apa.
Mai întâi e uimit, nu se aștepta să se deschidă ușa, nu cred că a știut sau va știi vreodată că există o limbă metalică pe care poți să o împingi ca pe un zăvor, să-ți închidă din interior ușa.
Râde mulțumit când îmi vede stupefacția de a da peste cineva înăuntru și apoi trage ușa.
Putinaș a pierdut războiul. Manciuria, pe vremuri ocupată, a venit peste el într-un reflux gastric dureros. China înaintează ca cerneala înghițind sugativa și nu invers, așa cum greșit am învățat la școală.
În Vladivostok chinezii coboară val după val din vapoare uriașe. Rușii îi primesc chiorâș. Chinezii nu se supără.
Asta înseamnă că lumina lor interioară orbește interlocutorul. Întâmplător au de vânzare niște ochelari de soare care te pot proteja mai bine.

Cumperi?

Larisa are 47 de ani, o fată la studii în Bruxelles (nu se mai întoarce, și-a pierdut actele și oricum, dacă s-ar întoarce aici ar muri) și l-a descoperit acum câțiva ani pe Suvorov. Victor Suvorov adică spionul care a ouat teoria că Stalin era pregătit în `41 să se arunce asupra Europei și că Barbarossa lui Hitler a fost doar o acțiune care să prevină cazaciocul băgat de oastea rusească în bătătura nemțească.
-Cum, știi de Spărgătorul de gheață?
-Da. Am citit și Ziua M, Sinuciderea și Acvarium.
-Oh! Larisa îmi așează sub pași covorul roșu al acestui oftat respectuos.
E agitată. Câteva minute tace nervos și apoi zice:
-Matei Vișniec e român? Îmi pare rău, nu știu nimic despre România.
Incredibil, nu Hagi, Nadia sau Dracula. Sunt întrebată de Matei Vișniec undeva în buricul Siberiei.

Plouă în buricul Siberiei, trage la oase. Acum că am demonstrat că merit, știu de Suvorov, Larisa îmi spune: Putin e un ticălos.
Nici lui Dmitri nu-i plăcea Putin, dar el era un fan Jirinovski, nu se pune când între un psihopat și un clovn-cretin tu îl preferi pe ultimul.
-Nu aș fi zis vreodată că Eltsân e mai bun ca Putin. Dar acum toți ne punem problema că am greșit.

Toți sunt prietenii ei. Niciunul nu se uită la televizor. Toți trăiesc în bula de pe facebook, riscând pârnaie dacă dau laic glumelor cu penisul minion prezidențial. Larisa spune că doi cunoscuți au ajuns la bulău pentru că au comentat despre intervenția în Ucraina.
Nu-i de glumă.
Totuși, ceva îi scapă. Nu pricepe și pace de ce youtube-ul nu este pieptănat de FSB ca să scoată scaieții video-urilor cu mortul Nemtsov înfierând regimul Putin.
-Asta în timp ce linkedin e blocat. Zi și tu, face sens?

Plouă în buricul Siberiei, trage la oase. Bem polugar din hrean, arde. Cu polugar nimic nu face sens.

-De ce nu ați dat jos statuile lui Lenin? De ce mi s-a părut că ați dat jos statuile lui Lenin în 91 și când v-ați apucat să le puneți la loc?
-Of.

M-am luat de miturile fondatoare ale culturilor late-șenilate. Pentru ele, Lenin este perfect. Este intangibil. Și dat jos de pe soclu, trântit pe spate în vreo curte de fabrică, el continuă să privească cerul cu ochi fără pupilă, cu bască sau fără bască, matca neamului tăiată în piatră.
-Unde eram fără el?
Probabil departe.
În Krasnoyarsk, prin fața lui Lenin trece trenulețul copiilor din parcul central. Trec ponei și trece îmblânzitorul de maimuțe, cu micul macac în fustă și cu cravată de pionier, așezat pe umăr.

Trec mame cu pantaloni scurți care le lasă juma de bucă afară, în bătaia ochilor pensionarilor, veterani de război de alimentară, care le urmăresc cu priviri flămânde.

În Ulan Ude este cel mai mare cap de Lenin din lume. Arată ca vrăjitorul din Oz, imens, cu ochi ușor asiatici. Te uiți la capul gigant sculptat în piatră neagră și realizezi că undeva, după o draperie, un omuleț cu barbă-cioc își pregătește aparatele pentru proiecția celui mai grozav spectacol din lume.

Lenin avea 1, 65 metri.
Putin are 1,68.
Pentru niște oameni mari, sunt tare mici.

-Doar nu îți imaginezi că Putin e capătu liniei?

Clipesc sub lumina puternică a lanternei pe care Larisa mi-o bagă în ochi.
-E doar un frontman. Exact ca toți ceilalți, în spatele lor este sistemul.

E amuzant că sistemul s-a tupilat după un om atât de mic, dar vezi bine, depinde unde pui reflectorul. Chiar și piticii pot să arunce umbre uriașe, vrăjitorul din Oz știa bine acest lucru.

-Dar cine sunt oamenii ăștia, sistemul?
-Partidul, rețeaua, băieții cu banii. Ei controlează matrioșca prezidențială. Putin e doar o față, un orfan crescut de FSB. Rusia mai are sute ca el.
Nu-i scăpare.

Ploaia s-a oprit și aerul e curat și cerul e clar. Doar eu sunt mai confuză ca niciodată.
-Deci dacă îl ucizi pe Putin nu rezolvi problema?
-Hahahahahahaha, tu ce crezi?
Bem polugar și ne gândim la Suvorov.  Oare ce înălțime are?

Kuzma are artrită, binoclu și șapcă de lup de mare.
Degetul mijlociu de la mâna stângă este întors spre palmă și înțepenit într-un “sol” prins pe o chitară nevăzută. Sau poate un “la”.

E singur pe băncuța de beton din fața parcului din Divnogorsk. Prin fața lui trece Eniseiul tăcut, ca o asistentă pricepută care nu știe să nu facă zgomot, să deranjeze bolnavii.
Kuzma e surd, nu ar auzi dacă Eniseiul ar tropăi. Dar are încă ochii buni. Zice că, prin binoclu, vede vara urși pe malul celălalt al fluviului. Și iarna vede vulpi.
Vede și vremurile bune, ălea care sunt undeva la 50 de ani în spate?
Dacă închide ochii, le vede.
A fost și el unul dintre pionierii care au ridicat-pe atunci-cel mai mare dig din lume. Krasnoyarsk. Acum nu mai e cel mai mare. Au făcut chinezii și nu mai știu cine alte diguri mai mari și chiar și rușii au făcut un dig mai mare, mai jos, tot pe Enisei.

Construcția a început în 1956 și s-a terminat în 1972.

A fost făcută cu prizonieri?
Hm, foarte bună întrebare spune Larisa. Oamenii care au construit digul de la Krasnoyarsk erau pionieri, tineri înviorați de adrenalina eroică a câștigării marelui război patriotic, 20 de milioane de morți căzuți pentru ca ei să aibă o țară liberă, o țară prosperă, cu uzine de aluminiu și fabrici de armament și câmpii petroliefere din care sonde să aducă la suprafață petrolul care să propulseze economia de sub steagul cu seceră și ciocan.
Pionierii ăștia au venit cu corturi și conserve de pate, cu pită și bricege. Și mai întâi au pus dinamită să spargă muntele ca să facă șosea până la locul unde urma să fie digul. Apoi au pus cortul, ceaunul pe foc, au scos acordeonul, au cântat un pic, au dormit puțintel și au trecut la treabă. 16 ani și au făcut cel mai mare dig din lume. Și numai după aceea, după ce au terminat megalitica întreprindere, și-au construit blocuri din prefabricate pe malul Eniseiului, la Divnogorsk. S-au așezat pe băncuță, s-au uitat la râul curgând molcom, la vulpile de peste apă și și-au zis: am făcut-o și pe asta.
-Tu crezi că pionierii ăștia erau oameni liberi?
Larisa așteaptă să-i răspund.
Ridic din umeri. Câți dintre noi suntem liberi? Aș zice că niciunul.
Înainte să fim prizonierii unui sistem totalitar extern, suntem prizonierii  ideologiilor, religiilor, genelor, familiei sau educației.

Totuși, prizonierii nu au muncit chiar degeaba. Statul a plătit ceva, niște bănuți. Dar adevărata recompensă a venit din mulțumirea de a fi contribuit la propășirea cauzei..

Orașul e mort.
Mort dar curat.
În parcul din spatele băncuței de pe care Kuzma urmărește urși, crește iarba verde cu spice galbene, până la genunchi. Sunt flori de trifoi vișinii, gigantice, ca sufletul rusului care moare măreț, în zeci de milioane, care trăiește grandios în căi ferate uriașe alergând peste mii de poduri și kilometri, din Baltica în Pacific.

Ce-i asta?

În iarba parcului este un triunghi de beton ca o poartă stelară făcută de niște designeri din Mizil. Pare o bucată de construcție orfană, uitată aici de pionierii grăbiți.

Este monumentul dedicat muncitorilor care au stat 18 ani în corturi, terminând mai întâi digul și abia apoi făcându-și lor case.

Larisa zice că dacă îți pui o dorință și treci pe sub cortu de beton, cu ochii închiși, ți se va îndeplini.

Materialism-dialectic-științific-superstițios.

Orașele rusești sunt presărate cu statui din bronz: îndrăgostiții, fotograful, bancherul, câinele-cel mai bun prieten, turistul rătăcit. În Ekaterinburg e chiar și statuia omului invizibil. Desigur, doar pe hartă, fiind invizibil nu o vezi la locul indicat.
În urâțenia atemporală în care a fost aruncat, între blocuri slute, chioșcuri strâmbe și un patriotism anchilozat în statui ale lui Lenin privind încruntat peste piețe, rusul își regăsește umanitatea caldă lângă bețivul de bronz lățit vesel pe banca de pe strada pietonală.
Trec pe sub cortul de beton și îmi doresc să fiu tânără iar. Ne întoarcem spre oraș pe șoseaua întortocheată. Rușii îi spun limba soacrei.
Ne oprim undeva pe un dâmb de unde Eniseiul pare că stă într-un ștau cât vezi cu ochii. Aici pe dâmb e statuia sturionului, regele peștilor, titlul cărții scrise de autorul x care a locuit aici, în satul de la poalele dâmbului.
Statuia e din aluminiu și fier.
E urâtă. Cartea sper să fie mai bună.

Cine a făcut statuia asta a fost un om liber?

Discuția pornește domol apoi ea ridică vocea, el mormăie, ea bagă înalte, el repede câteva cuvinte în sacul de box al subiectului dezbătut, ea stă să plângă. Intră amândoi în casă, ea turuie din ce în ce mai grăbită, ca o țeavă spartă de sub chiuvetă care împroașcă apă fierbinte pe pereți. Și atunci plici, este întreruptă de acest zgomot mic, plici.
A pleznit-o, spune Iulian.
Crezi?
Clar.
Ea bâzâie acum. El nu se mai aude. Câteva minute e tăcere. Apoi el mormăie din nou, de data asta blând, cu o urmă de regret în gât.
Ea continuă să plângă. Apoi sughițul se transformă în gângurit.

Compromis.

Masha e frumoasă, suplă, decisă. E învățătoare și vara, când nu e la școală, e ghidă. Cândva, după 20 de kilometri de șosea pe care zburăm cu Honda ei cu volan pe dreapta, zice că fiu-său are 18 ani și e un geniu al IT-ului.
Nu-mi iese la calcul. La câți ani l-a făcut?
La 19. D-aia nu a mai emigrat în Canada, să fie aproape de familia soțului care, deși i-a ajutat mereu cu o tonă de bani, a făcut-o pe șustache, să nu deranjeze egoul cerbului tânăr și mândru.

Masha e fericită și împlinită. Pe lângă băietul genial, participă de 2 ani la curse de mașini, are un Chevrolet de nu știu care, ceva năbădăios, a fost pe locul 2 în cursele mixte pe gheață. Numărul 1 a fost un bărbat.

Mâncăm pește și privim Baikalul de sub un acoperiș de lemn vopsit albastru. Toate restaurantele sunt închiriate pentru nunți. În Irkutsk străzile sunt tăiate de mașini din care răsar busturi voluminoase de mirese și domnișoare de onoare care se luptă să acopere cu vocile claxoanele isterice pe care le mamelesc șoferii. Iuuuiuuiuuuuu!!!

Săracii bolnavi, ăia de îi pune dracu să aibă un infarct sau o criză de rinichi sâmbăta și duminica, sunt mâncați. Nimeni nu mai reacționează la sirene, pietoni, șoferi, cu toții suntem abrutizați de hărmălaia nuntașilor care dau ture prin oraș, rătăciți într-un răcnet bahic, învârtindu-se ca niște muscoi într-un borcan.
Masha spune că rusoaicelor le place să se căsătorească. Ea s-a măritat la 20 și acum are 38, are un mariaj bun și solid și ea nu este un caz excepțional.
-Mămică-ta te-a învățat să pui mâna pe un băiat cu bani?

-Aaaa, nuuuu. Mamele siberiene te învață să iei un bărbat bun și să-l ajuți să devină bogat.

-Dar de ce să nu iei un bărbat bun care să te ajute să devii tu bogată?

Masha se uită la mine cu un os de pește blocându-i conexiunile neuronale.

-Da, da. Un bărbat bun pe care să îl ajutăm să se îmbogățească, repetă cu un aer nătâng.
-Nuuuu. Nu. Un bărbat bun care să te ajute pe tine să te îmbogățești. Tu, femeia.
Ia o gură de apă și schimbă subiectul. Trecem la politică.
Putin nu e important aici. Nu le pasă de el. Au ales un guvernator comunist, singurul din întreaga țară care nu este în partidul Noua Rusie. Vezi bine, aici la Irkustk sunt dați dracu, sunt independenți.

Dar cum e cu homosexualii?

Ce să fie?
Cum e? Îi băgați la bulău dacă se declară gay?

Aaaa, nuuu!!! Dar bărbații siberieni sunt dintr-o bucată. Nu au nimic cu homosexualii dacă își văd de treaba lor în intimitate. Dar nu e ok dacă se pupă în public. Atunci bărbații siberieni e posibil să îi pocnească.
Masha dă din cap, aprobând intoleranța bărbaților siberieni față de mojicia pârțarilor care se pupă dezgustător pe stradă.
Dar cu decriminalizarea abuzului domestic cum e Masha?

Propagandă. Bărbatul siberian nu lovește aiurea femeia siberiană. Și dacă o face, din ce în ce mai multe neveste se duc la poliție, nu e defel așa cum zice presa, adică astfel:

Domestic violence is a long-standing problem in Russia with an estimated 40 per cent of all violent crimes or murders take place within the home, reports Anna Centre – which the country’s domestic violence hotline.

Poate că are dreptate Masha. O fi propagandă. Cine sunt eu să judec?
Ne uităm împreună la cei 12 bărbați, adolescenți de sex masculin și copilandrii care, ținându-se de mâini, aleargă pe acoperișul unei case părăsite din buza unui baraj și se aruncă de la 8 metri înălțime în apa lacului. Masha e încântată în timp ce eu, ca în copilărie când apărea pe ecran regina mamă din Albă-ca-Zăpada, îmi duc mâinile la ochi încercând să mă feresc de posibila catastrofă.
-Așa suntem noi, rușii, nu ne temem de nimic și de aceea vouă vă e frică de noi, psihanalizează geo-politica globală Masha, zâmbind grupului care acum iese din apă cu mucii curgând și ținându-se de slipi să nu le cadă-n vine.

-Doar bărbații sau și femeile?
-Noi nu ne aruncăm în apă. Însă noi, mă rog, multe din noi, ne aruncăm în sfoară.
-Bungee?

-Nu, nu elastic. Sfoară. Ai un ham.
-Nu e rigid? Nu-ți rupe spatele?

-Nu. Te urci pe o platformă și pășești în gol. Sau te lași să cazi pe spate. Îți dă senzația că poți să faci orice.
Orice se înscrie în pătrățelul caracteristicilor biologico-social-religios-politice ale sexului tău.
Brusc mă simt mai puternică decât femeile siberiene. Poate nu am curaj să mă arunc de pe o stâncă într-o ață, să urc fără asigurare pereți verticali, să conduc un chevrolet năbădăios pe gheață. Dar am curajul să-mi imaginez o lume în care mama își învață băiatul să își găsească o femeie bună pe care să o ajute să devină bogată.
Iar curajul imaginației bate la cur orice salt în sfoară sau înotat cu rechinii, pentru că primul produce progres pe când al doilea doar adrenalină.
Te-am bătut Masha.
Știu că nu te doare, că nu ți-am lăsat urme, dar să știi că s-a auzit “plici”.
Până departe.

Mickey Rourke abia își reține zâmbetul superior înainte să spună: you have to..și de acolo un rus cu voce calmă preia și traduce monoton tot dialogul, intrând ca un tanc peste grădinița interpretării cultivată cu grijă de fiecare actor. Ce căcat ne interesează subtilitățile de tonalitate, pauzele, cuvintele apăsate, oftatul, caterincile, zâmbetele înghițite, tristețile, interjecțiile? Dă cu ele de pământ, zi frate care-i acțiunea, pajalusta. Acțiune!!!
Toată bădărănia relatării scufiței roșii în versiunea rusească: nepoata se ducea la bunică, a prins-o lupu, i-a tras-o la scufiță, a înghițit bunica și nepoata și a crăpat de mâna vânătorului- trezește în mine o nostalgie incredibilă după vocile familiare care aliniau casetele video ale anilor `80.
Te uiți la televiziunea rusească, la filme americane, și nu există perfidul mecanism occidental de dublare, cel care te păcălește că Tom Cruise vorbește germană sau Brad Pitt maghiară.
Nu. Aici se vede clar că Moș Crăciun e vecinu de la 6 care și-a tras o barbă de vată care nu poate totuși să absoarbă halena de țuică.
E o minciună cinstită, dacă îmi este permis oximoronul, una care te face să te simți parte din păcăleală, ca un mire care știe că nevastă-sa nu va fi virgină, dar totuși participă la această gimnastică a tradiției care îi va face pe toți să se simtă mai bine, deși toți știu că este o minciună.
Mickey Rourke îi zice ceva lui Don Johnson. Irina Nistor de sex masculin se grăbește să repete în rusă ce își spun cei doi.
Mi-e clar de ce rușii nu vorbesc engleză. Din cauza televizorului, din cauza lui Irinus Nistorus Sovieticus.
Deși o învață la școală din clasa a v-a, 99, 6% dintre ruși nu pot să-ți zică o vorbuliță în ingliski.
Sunt praf. Pulbere. Sunt un pumn de neutrino.
Dar și mai straniu este că fiecare sută de kilometri care te duce mai departe de Moscova pare să crească numărul celor care, totuși, știu să lege câteva cuvinte în engleză.
În Novosibirsk e Sasha. E un mare vorbitor de engleză pentru simplul motiv că are 2 metri și 10. Este maseur, profesor de masaj tibetan. Mi-a trosnit coloana ca un cazac biciul lângă Pussy Riot. La final m-a întrebat de unde sunt și eu l-am întrebat în contrapartidă ce sporturi face, sugerând K-1 sau judo. El a recunoscut, sensibil, că excelează în ping pong, făcându-mă să-mi imaginez un elefant jucând Maroco, trăgând elegant, cu trompa, bețișoare din morman.
Apoi, la Krasnoyarsk, e Larisa. A studiat limbi străine în Leningrad, în `90. Vrea să se mute în Spania, în golful Biscaia. În timpul perestroikăi, își amintește, se așeza la cozi neștiind ce așteaptă.
Can you imagine?
Yes, I can.
Spune că, o dată, era într-un mare magazin când câteva sute de oameni au intrat alergând, ca un detașament izbucnit din tranșee într-un atac furios, au lipit-o de tejghea și astfel, deși nu a stat nicio clipă la coadă, a fost prima la casă și a trebuit să cumpere un serviciu de vase speciale pentru sosuri. Nu le-a folosit niciodată. Dar le are și acum acasă.
Can you imagine?
Yes, I can.
În Irkutsk e Ivan care știe de Dracula și în Ulan-Ude e sudorul care spune Vlad Țepeș când aude de România.
Copiii acum vorbesc aici buriată și engleză, mai prost rusă, spune Vadim. A studiat 2 ani la Bamberg dar a trebuit să plece că i-a expirat viza. Ar da orice să se întoarcă. Vorbește perfect germană și engleză.
Încet, încet, cu cât de îndepărtezi de centru, naționalismul compact, această spumă poliuretanică sugrumând curiozitatea rusească, pare să facă loc unui cosmopolitism care pare să sune paradoxal atunci când îl pui lângă geografia “Siberiei”.
Și totuși, aici decembriști și exilați polonezi au clădit o cultură a teatrului, operei, muzicii clasice, artelor pe care, de exemplu, Balcaniul nu a reușit să o aclimatizeze.
Trăiește și prosperă în dosul blocurilor ireal de urâte, între enorme sculpturi ale lui Lenin, Gorky, Sverdlov și alți lideri ai revoluției care acum își sărbătorește centenarul.

Masha spune că la Irkutsk trebuie să îți iei bilete la teatru sau operă cu 2 luni înainte, altfel ești mâncat, nu mai prinzi.
Can you imagine?
No, I can`t.
În definitiv scriu cărți de călătorii, nu ficțiune pură.
P.S. Până și magneții de frigider cu Putin au inscripții în engleză aici, pe malul lacului Baikal. Una spune The Kindest President.
În imagine e el și un mic leopard. Puiul pare să-l placă. Ca om, ca președinte, ca lider al unei mari națiuni.
Can you imagine this?
Yes, I can.

E o femeie frumoasă, cu sâni rotunzi săltând sub bluza înflorată. Are părul blond, lung, nas cârn și picioare fine, încălțate în sandale cu talpă ortopedică. Se uită în zare, visătoare, deși zarea nu există, e o parcare strâmtă în care tocmai se produce un accident. Zdrang. Un nene într-o Toyotă străveche, cu volanul pe partea dreaptă, iese inept, ca un testicul din chiloți în timp ce bagi Isaia dănțuiește, pălind în farul stâng o altă mârțoagă japoneză, tot cu volanul pe dreapta.
90% din mașinile Siberiei orientale sunt second handuri de Japonia, toate sunt gândite pentru circulația pe stânga, cui îi pasă. Cei doi șoferi rămân încârligați ca doi câini prinși de dragoste pe un trotuar aglomerat, discută, schimbă impresii, cărți de vizită, vorbe dure, vorbe ușoare, în mijlocul claxoanelor monstruoase ale celor care au rămas captivi în parcare. Nu se grăbesc defel.
Și fata cea frumoasă îi privește duios. Cred eu. Apoi observ că privirea ei zace pe caldarâm, a călătorit trei metri ca primul avion al lui Vuia, nu a putut să se mențină și s-a prăbușit în praf.
Căci ea e praf.
Acum văd gambele pe sandalele ortopedice călcând încrucișat, ca un cal la un campionat de dans. Noroc cu ghiveciul de beton în care se plictisesc niște petunii. Reușește să se sprijine de el ca să nu cadă.
El e împreună cu 2 prieteni. E o matahală în bluză hawaiană, ceilalți doi sunt un ochelarist tip contabil la colhoz și un bărbos cu aer de pedepsit să iasă cu ceilalți în oraș. Bivolul pune ochii pe fata mangă. Face trei pași, îi șoptește ceva. Ea se uită la el. Pare că singurele bastonașe din ochii ei sunt unele albe, de orb.
Îl refuză, mai are ceva demnitate.
El se întoarce la masă. Ea pleacă țeapănă, cu ochii semi-deschiși, fără să vadă însă ceva, dispare undeva înăuntru barului.
Trec 3 minute și reapare complet trează.
Sau e sora ei geamănă.
Matahala o reperează, mai încearcă o joncțiune, îi oferă ceva de băut și dispar amândoi în dosul cârciumii.
Între timp pe terasă mai calcă 3 grupuri de buriați, localnici. Unul întreabă ceva. Nu vorbesc rusă, îmi pare rău. Dar zi-i lui google și va…
Aaaa, niet rusky? Sprechen sie deutch?
Ja, ein bisßhen.
Auci, o ia la fugă, împleticindu-se. Alcoolul nu-i lasă să se miște prea iute, atârnă de glezne ca cele 99 de ocale de oțel care îl opresc pe purece să se înalțe la ceruri.
Alt snop de bețivi aplaudă și urlă ooof fidărzen, iaiaiaia, ai lăv iuuu către 2 canadience speriate care trag dintr-o narghilea.

Matahala și prințesa clampă se întorc la masa celorlalți domni cu un personaj al cărui Eu înoată pe spate în marea de vodcă din stomac. Corpul e pe avarie, în ochi s-a dat stingerea, mișcările sunt mecanice. Mă uit la ea ca la România în decembrie 1916. Cãci da, e o femeie. Viața pâlpâie mic undeva într-o provincie a corpului. Coleguții voinicului o urcă pe băncuță. Prietena cu păr lung pare acum vie și sprințară. Sau oricum, prin comparatie cu amica. Femeia ruptă se înviorează când pe masă apar câteva pahare de, bănuiesc, tequila. Nu nimerește gura, toarnă pe bărbie. Lasă paharul, se lasă pe spate și își smulge cu ură pantofii cu toc cui. Sunt roșii. Zac triști la piciorul băncuței în timp ce cele două femei beau pe repede înainte vreo 4-5 shoturi de tărie.
Ochelaristul contabil de colhoz prinde curaj. Oprește bătrânelul care vinde crini și îi cumpără blondei cu păr lung o floare. Femeia s-a întors la prostația în care am văzut-o prima oară. Cade cu nasul în crin, e plină de polen pe față. Matahala s-a reorientat către tovarășa ei, îi ia păturică și o strânge în ea și o înghesuie în el, ca să o încălzească. De cel puțin 3 ori, jenat, îi trage cu mâna lui fusta albă care i s-a ridicat până la brâu în timp ce ea își cațără picioarele pe spătarul băncuței.

Nu se vorbește mult. Se tace disperat. Bărbații așteptând ca ultimul bastion al apărării femeilor să cadă, femeile sperând ca alcoolul să amorțească toată durerea, inadecvarea, frustrarea și nesiguranța.
Luăm un kalian, narghilea cu măr. Kaliganul este pregătit de responsabilul cu narghilele, un băiat posac și negricios.
Mă gândesc că o fi vreun kirghiz, vreun tadjik.

Trag din furtunaș, scot abur pe nas ca un dragon cu sinuzită și îl întreb de unde e.
Palestina.
E chiar Mohamed din Palestina.
Ai văzut ce se întâmplă la Ierusalim? Al-Aqsa, am fost acolo acum două luni. Un angajat al iordanienilor care administrează moscheea, un nene uscat ca un băț de scorțișoară, ne-a plimbat pe mocheta roșie ca o iarbă de mare,  aruncând date și mituri și povesti din Constanta unde a fost cândva si o femeie ne-a oferit curmale zemoase, imense. Am văzut un bătrân dormind pe un fotoliu, din 1967 dormea, sperând să se trezească din coșmar. Și alți trei bărbați, întinși pe covor, ca într-un picnic de Manet.

Mohamed din Palestina mă ascultă. Apoi zice: nu vorbesc decât rusă. Și sunt din Gaza.
Îmi schimbă cărbunii de la kalian și pleacă.
Femeile bete sunt conduse către mașină, contabilul împingând cu umărul în blonda cu păr lung, matahala cărând la subraț colega paralizată de alcool.
Bânguie ceva, zbătându-se.
Și atunci văd. Sub masă i-au rămas pantofii roșii cu toc cui. Dorothy you`re not in Kansas anymore. De fapt Dorothy, there is no Kansas anymore.