Sună telefonul. Sunt la film, nu pot să răspund, deci nu răspund dar primesc mesajul: ”Pe B1 e Turcescu, spune că a fost ofițer acoperit.” E frate-miu. Nu ne potrivim deloc la opțiuni politice. El crede că este echilibrat, eu cred că într-o țară căzută într-o rână, cu axul rupt de la gropanele prin care au mânat-o vizitii demenți, începând cu 1989, nu poate nimeni să stea drept.

Nu înțeleg nimic din circul cu Turcescu. După discursul medieval, de popă care însoțește cruciații, al lui Victor Viorel Întâiul, urmează un alt delir mistic al lui Robert Ofițerul, acoperit până să fie descoperit de el însuși. Zice că, ghidat de vocea unui Isus sadic, și-a pus curul la bătaie și riscă ani de pârnaie pentru că nu mai suporta vina de a fi mințit …. Serios?

Nu înțeleg nimic. Ce înseamnă toate astea? Abramburica este și ea ofițer acoperit? Dar Zâna Surprizelor? Ar fi superb să facem o ediție specială cu toți descoperiții acoperiți înainte, care acum tremură în frigul realității. Dar, totuși, ce înseamnă asta? Mă simt ca cetățeanul care a filmat curcubeul dublu și urla scos din minți: But what does it means?

Îmi amintesc de un film al lui Woody Allen. Se cheamă ”Blestemul Scorpionului de Jad”. Doi investigatori ai unei companii de asigurări, Woody Allen și Helen Hunt, sunt hipnotizați de magicianul Voltan care îi programează să intre în transă la auzul cuvintelor ”Madagascar” respectiv ”Constantinopole”. Când primesc comanda, ei vor fura bijuterii și i le vor aduce lui Voltan iar, odată ce se trezesc din transă, nu își vor aminti nimic.

Superb.

Deci avem Turcescu, transa mistică, parola: ”Boldești-Scăeni”, striptisul de trese la oră de maximă audiență. Dar cine e magicianul? Ce obține el, în afară de trupul gol al fostului rocăr trist? De ce ar trebui eu să nu mai votez cu Monica Macovei? Și cine îmi promite că Mircea Badea nu este și el ofițer acoperit cu prelata șpagatului, el fiind, original, un mare adept al sforii?

Postul despre importanța măruntă a celor peste 700 de morți din Gaza versus cele 300 de victime ale zborului Malaysian Airlines m-a adus în fața a trei tipuri de oameni: cei care nu înțeleg nimic, cei care nu vor să înțeleagă nimic și cei care înțeleg dar care nu sunt de acord cu ceea ce au înțeles. Aș vrea să vorbesc despre ultimele două categorii pornind de la faptele care m-au făcut să scriu postul de ieri. Acestea sunt:

-797 palestinieni uciși în ultimele săptămâni, peste 5000 răniți.

-rachetă israeliană lovește un adăpost UN, ucigând 15 civili, femei și copii și rănind 200.

Zice presa, aceeași acuzată că pune botul la vrăjelile Hamas: ”Israel’s operation, meanwhile, is dedicated solely to removing the capacity of Hamas to fire missiles into Israeli population centres and dismantling its terror tunnels. Eager to count the number of dead in Gaza as victims of Israel, Hamas has been encouraging its citizens to stay at home when the Israel Defence Forces send warnings to evacuate. Hamas’s perverse logic is designed to put Gaza’s civilians in harm’s way.”

Uite că palestinienii au ascultat, au mers la adăpostul UN și au fost măcelăriți.

Să continuăm.

-cetățeni israelieni se încântă la vederea bombelor care cad peste Gaza. Acesta este distracția oferită la Sderot cinema. Cine e Sderot cinema? ”Sderot cinema is a name given to the gatherings at a hill in the Sderot, where the locals gather to watch the bombardment of the Gaza strip^[37] while eating popcorn^[38] and smoking hookahs and cheer when the bombs strike.^{[39][40][41][42]} The name was coined by a Danish journalist who snapped a photo of it and posted it onTwitter.^{[43][44][45][46]} Similar events happened during the 2009 Operation Cast Lead,^[47] which some disapprovers made rename Parash Hill into “Hill of Shame”.^[48] Some Sderot residents have complained about the media portrayal^[49] and Marc Goldberg noted that it is nothing new.^[50]”

Mai mult si mai zemos găsiți aici: http://articles.economictimes.indiatimes.com/2014-07-23/news/51932080_1_gaza-city-iron-dome-gaza-strip

Primul mesaj coerent este al unui domn care înțelege dar nu este de acord cu ce înțelege. Dânsul spune:

”Ma tem ca perceptia Dvs despre israelienii care beau bere si ragaie in timp ce bombele cad peste Palestina este eronata. Da, poate unii si-au scos covorasele si pungile cu seminte, insa totul trebuie pus in context: de ce se intampla asta?
Pentru ca organizatia teorista Hamas trage periodic cu rachete (nu cu prastii) in teritoriul israelian. In orasele din sud, alarmele aeriene sunt la ordinea zilei. Ati auzit de Sderot?
Hamas nu doreste sa coopereze, nu doreste pace, doreste sa distruga Israelul, complet. Acesta este scopul lor declarat si manifest.
Ce sa faca Israelul, sa spuna “ne scuzati, ne facem bagajele si plecam in Noua Zeelanda?”
Fac ce ar face orice stat normal: se apara. Trimit trupe periodic sa curete depozitele de armament din Gaza si sa astupe tunelurile.
Da, mai mor civili/copii absolut nevinovati: Gaza este extrem de dens populata. Hamas nu stia asta cand a inceput sa se joace de-a razboiul sfant?
Nu mai vorbesc de ticalosia de a folosi copiii drept scuturi umane.
De ce 298 > 10000: pentru ca, in mod trist si cinic, suntem obisnuiti cu mizerabila realitate islamica petru care viata nu inseamna nimic si pentru care martirajul la varste fragede este un prilej de poem eroic nu o nebunie. Cine ne-a obisnuit asa? Cei care sustin statele islamice si organizatiile teroriste impotriva singurului stat civilizat din Orientul Mijlociu: politicienii (Obama), dictatorii (Putin, Erdogan), tinerii stangisti semianalfabeti (alde Occupy) si, cu voia dumneavoastra, ultimii pe lista, jurnalistii.”

Domnul care a trimis acest mesaj vrea să discute. Nu se grăbește să-mi radă o lopată peste cap. Chiar dacă nu sunt de acord cu ușurința cu care face șpagatul cauzalității între israelienii veseli, care urmăresc de pe deal bombardamentul și Hamasul care dă cu bombe. Unii sunt civili, alții sunt organizație teroristă. Mă aștept ca ăștia, Hamasul, să fie răi, dar ca civilii să fie cinici și inumani, na că nu m-am așteptat.

Mai spune domnul cu mesajul că Hamas se joacă de-a războiul sfânt și că folosește copii pe post de scuturi umane. Tot dânsul recunoaște că Gaza e suprapopulată. Cam greu să nu fii scut uman, când stai, tu și alți 7 inși, într-un picior, pe-un metru pătrat. Bombardamentul israelian e ca pescuitu cu dinamită.

Al doilea mesaj, de pe Facebook, vine de la un intelectual. Este un mesaj lung și sfătos.

”Îmi place și ușurința asta cu care pui etichete, cred că prinde bine la public. Totuși, cu riscul de a părea “postac”, țin să-ți atrag atenția că afirmi cu mare dezinvoltură (de-acum și către o mare audiență) niște prostii foarte periculoase. Încerc să-ți exlic pe îndelete, sper să ai răbdare să citești. În primul rând, îmi dau seama că după ce ai călătorit pe jumătate din glob, după ce ai scris o carte despre o altă cultură, după ce ai încercat să observi altă civilizație, poți fi tentat să crezi că înțelegi orice alt neam ceva mai lesne. Ei bine, conflictul israelo-palestinian este unul extrem de complex, cu foarte multe nuanțe și concentrat într-o parte de lume care joacă după cu totul alte reguli decât cele cu care suntem obișnuiți. Sigur că nu ai de ce să mă crezi pe mine, dar îți recomand să (re)citești “Cum să lecuiești un fanatic” și – în general – opiniile despre subiect ale lui Amos Oz. E un intelectual, ca și tine, dar unul care trăiește în miezul problemei și care este considerat anti-semit și anti-evreu de mulți dintre extremiștii israelieni care întrețin conflictul de-acolo. Amos Oz ne invită să tratăm cele două popoare ca pe niște pacienți foarte bolnavi, în fața cărora trebuie să ne măsurăm foarte bine cuvintele și comportamentul. Apoi, este esențial – ne mai săftuiește Oz – să nu luăm nicio parte. Trebuie să avem tot timpul în gând că din cauza orgoliilor, complexelor și temerilor unor lideri politici, apoi din cauza murdăriei, parșiveniei și habotismului altor lideri politici, mor oameni nevinovați, altfel înfrățiți de sânge, de pământuri și de obiceiuri. Nu trebuie să privim niciunul dintre popoare cu ură sau cu înverșunare, ci cu milă și compasiune. Îi ajutăm invitându-i public să se iubească, nu batjocorindu-i pe unii și vorbind cu ușurință morbidă despre dispariția altora. Este mult mai ușor să faci rău mai multor indivizi (unui grup) dacă-i tratezi ca pe unul singur. Din păcate, umorul superficial și etichetele negative puse pe un popor, pe o etnie sau pe o minoritate astăzi, pot fi catalizatorii discriminării, excluziunii și violenței de mâine. Culmea, cele două popoare despre care-ți dai tu cu părerea cu atâta ușurință sunt și dintre cele care au suferit cam cel mai mult de pe urma acestui fenomen. Umorul, în cazul lor, trebuie dozat cu mare grijă. Apropo de umor, cred că mai faci o asociere extrem de nepotrivită. Prin paralela cu bancul – oricum extrem de prost și de gros, zic eu – al lui Jon Steward, compari societatea și show-biz-ul american (în care cultura sionistă este foarte răspândită și influentă) cu Românica (și Europa) de pe Facebook, acolo unde mai toată lumea ia partea palestinienilor și înghite povestea construită atât de frumos și de “americănește” de către Hamas și de către cei care-i susțin. La început m-a mirat cât de ușor ai căzut tu – și mai tot Occidentul – în capcana asta morbidă a Hamas. Miza lor este (ai simțit foarte bine comparația cu parabola lui David și Goliad – mult mai bine, cred eu, decât foarte mulți evrei) să “răstoarne carul mare”. Iar pentru cauza asta sunt gata să-și sacrifice proprii cetățeni, cu mame și copii cu tot. Iar liderii politici ai Isrealului, împreună cu restul marilor puteri occidentale, le joacă prostește jocul murdar, catalizând probabil cel mai mare val de anti-semitism global stârnit după cele două războaie. Mai greu am înțeles și eu că Hamas câștigă teren folosind metode occidentale de propagandă: fetița care spune în engleză că nu vrea să moară, filmările semi-obscure și tendențioase, sângele vărsat în ochii lumii, pentru a atinge coarda empatică a neștiutorului din fața ecranului – sunt toate metode exersate – cu scopuri mai nobile, e drept – de către americani. Înțelegem de-aici că orientalii au fost suficient de înțelepți încât să înțeleagă cultura occidentală – cel puțin într-atât încât să o poată destabiliza din interior, în vreme ce viceversa a fost imposibil. În auto-suficiența și superioritatea lor afișată, occidentalii – sau liderii lor, mai degrabă – habar nu au mai nimic despre cultura pe care altfel o disprețuiesc. Și asta-i cam costă. Este – încă o dată – trist, nu “funny”. 
În fine – sper că nu te-am plictisit prea rău -, trec la lucrurile cumva mai personale. Tocmai ca să încerc să te fac să-ți dai seama cât de nasol este felul ăsta superficial și flegmatic al tău de a pune problema. În situația de față, cel puțin. Fac parte dintr-o familie cu descendență evreiască, drept care multe dintre rudele mele din România au plecat după ’48 în Israel. Ai putea zice, deci, că am rude (și mulți prieteni) de naționalitate isrealiană. Deși conform afirmațiilor tale de pe blog “își aduc berica și semințele și strigă yuhuu”, rudele mele din Israel doar ce ne-au scris că au făcut nunta vărului meu în bunker, în zgomot puternic de rachete. Te interesează câte “praștii” au aruncat militarii Hamas către teritoriile civile populate de israelieni, ruși, palestinieni, turiști șamd? Îți răspund eu: aproximativ 1.800 (and counting). Practic, din punct de vedere obiectiv (sinistru cuvânt, în contextul ăsta, dar m-ai provocat), armata israeliană nu numai că și-a protejat proprii cetățeni, dar a salvat mii de palestinieni (aproximativ 10-15% din populația Israelului din afara Gaza sau West Bank) doborând rachetele Hamas (și omorând, colateral, câteva sute de civili palestinieni). Sigur că toți cei întregi la minte ne-am dori două state care să trăiască pașnic, în relații de prietenie (soluție la care sunt sigur că se va ajunge cândva în viața mea), dar astăzi, în stare de război, cineva trebuie să aibă grijă – iar noi să sperăm – să moară cât mai puțini civili.”

Din acest tip de mesaj dispare orice dorință de dialog. Este genul de depărtător de fălci care face loc polonicului propagandistic care te umple de rahat și pe dinăuntru și pe dinafară. Un text care reproșează etichetele dar e plin de ele: spui prostii, n-ai discernământ, ești superficială. Un text care spune că nu trebuie să iei partea nimănui dar care este evident părtinitor. Un text care, plin de sfătoșenie, te urechează și te aduce pe calea cea bună, aia care spune că Hamasul e de vină pentru tot ce se întâmplă, că ei i-au adus pe colină pe domnii de la Sderot, că ei-arabii-sunt cei care joacă lumea pe degete și ne spală pe creier și că, dacă e să o luăm așa, toate cărțile citite și presa răsfoită e caca, trebuie să îl cred pe autorul mesajului care știe clar, de la văru din bunker cum stă treaba în teritoriile ocupate. Păcat de Amon Oz trântit ca o perișoară într-o trocuță cu rahat.

Mai jos, ultimele știri din conflictul Israel-Gaza. Fără Amos Oz, umor mai mult sau mai puțin dubios. Doar date și fapte.

http://www.theguardian.com/world/live/2014/jul/24/gaza-crisis-palestinian-death-toll-passes-700-live-updates

Mâine, la ora 11.30 va izbucni al treilea război mondial. Așa m-am gândit după ce am văzut știrea doborârii avionului malaezian. Nu m-am epilat, nu m-am tuns, nu am apucat să sădesc un copac, ardeiul din borcan abia a dat o floricică și eu nu o să apuc să îl văd rodind, pentru că un cretin cu penis mic a tras cu o rachetă sol-air într-un avion, l-a doborât, a omorât 300 de oameni și apoi s-a dat mare pe Facebook că a făcut asta.

Acum 100 de ani izbucnea primul război mondial. Din mâna lui Gavrilo Princip și dintr-un uriaș oftat de ușurare, ”fiiiiiuuuuuuuuuuu!”, șuierat din plămânii continentului care de 14 ani aștepta clipa cu încordare: dacă nu facem asta atacă englezii, ba nu, dacă nu facem asta, nemții și ambițiile lor imperialiste o să transforme Europa într-un biergarten, cu Wagner, mustăți și râgâieli cu cârnați. Acum 100 de ani exista front. O noțiune simplă, matematică. Se trage aicișa o linie, de-o parte stau domnii în tricourile verzi, de cealaltă parte cei în tricourile galbene. Se așteaptă fluierul arbitrului. Se ia baioneta și se spală în dușman.

100 de ani mai târziu, frontul a devenit o iluzie. Războiul te poate prinde pe budă, o rachetă air-air, sol-air, air-sol, sol-sol, demisol, te bagă în subsol. Nu mai e nevoie să te ștergi. Un zidar din Donetsk sau brutar sau tâmplar, ce o fi el, are acum pe smartphone o aplicație-merge și pe iphone și pe android și costă numai 2,25 euro. Din două clickuri ai acces la silozul unde tac-tu marele ține racheta sol-air și jap, dai cu Boeingul de pământ. Automat, victoria este sharuită pe Facebook. Primești foarte multe likeuri de la colegii separatiști.

Mâine la ora 11.30 izbucnește al treilea război mondial și mă mir că nu s-a întâmplat asta până acum. Într-o lume în care moartea se servește cu telecomanda, la zeci de kilometri distanță, brutarul vesel că a ucis 300 de oameni cu un singur glonț, va fi decorat cu ordinul autismului post-sovietic și va trăi senin până la adânci bătrânețe. Dacă nu va muri în al treilea război mondial, strivit de un pian pe care o altă aplicație smartphone te lasă să îl arunci, de la etajul 6, pe trecătorii din Donetsk care au în piept insigna ordinului autismului post-sovietic. Click-click.

Nașă-mea a fost profesoară de română. Acum sterilizează țigani. Nu ca Mengele. Nț. Ia țiganca, o suie în taxi-că nașul Costel, cel care o ducea cu Dacia din Dumbrăvița la vreun spital din Brașov sau Codlea, a murit. 1 minut de reculegere pentru nașul Costel, profesor de muzică și mare iubitor de șpriț. Geniu. Ne revedem peste 60 de secunde.

Așaaa, deci unde rămăsesem? Anca, nașă-mea, ia țiganca borțoasă, o suie în taxi și o duce cu taxiul la Brașov sau Codlea și o doamnă doftor rezolvă țiganca. O scapă de sarcina nouă și apoi îi înoadă trompele de ăla micu, de mai iese, poate să-i zică David Copperfield. Sau Icarus.

Toți țiganii din Dumbrăvița o iubesc pe nașa Anca. Copiii lor, ăia 17 de familie, care au ieșit înainte să înoade Anca trompele, atârnă pe la gardul în spatele căruia se foiește cu pași apăsați dulăul cu nume sfios și cătătură sălbatică. Am uitat numele dar este complet nepotrivit cu statura și ferocitatea purtătorului. Sare să muște de mâini și de nas copiii de țigani care vin la Anca. Anca urlă la el, îl ia și-l bagă în casă și apoi iese la copii și le dă biscuiți luați la kil și ținuți într-un borcan mare, cât un palat menit să găzduiască gogonele uriașe.

Dar acum Anca nu prea mai știe pe unde o să scoată cămașa. Că vineri vin la ea în vizită 17 oameni, foști colegi de liceu. Se văd în fiecare an. De când? ”Păi de când am avut întâlnirea de 50 de ani și ne-am dat seama că riscăm prea mult ca să ne vedem și la 5 ani. Așa că în fiecare an ne vedeam la cârciumă, undeva. Dar anul ăsta am zis să vină la mine. Mai am și doi foști profesori care mai trăiesc. Ăia nu cred că stau. Și nici colegii din Brașov. Ci doar cei din Cluj și..”

Anca e surescitată. A aranjat câteva saltele în camera construită deasupra garajului, mai are două camere de oaspeți sus. Casa e mare. Dar ce mă fac cu Labă? Gata, mi-am adus aminte numele animalului. De ce mama dracului am ținut eu minte că era un nume sfios? La-bă, acest Ion al lui Rebreanu al câinilor de stână, un ciobănete cu ochi melancolici. ”Ce mă fac cu el că o să mănânce colegii?”

Anca e surescitată. Nu suflă o vorbă de Costel, soțul îngropat acum 1 an. Are treabă cu țiganii, cu Labă, cu colegii. ”L-am găsit pe unul, credeam că a murit. Dar el era bine mersi, la Brașov, nu știa nimeni că locuiește la o aruncătură de băț. Hehehe”

La 72 de ani, cu plămânii ciuruiți de țigarete de tutun de calitate execrabilă-a fumat Carpați până când Carpațiul a rămas dăcât un munte și o amintire, cu degețelele șlefuite de zarurile de yamms, Anca nu are o problemă că nu poate să bea la petrecerea de vineri. ”Am avut hepatită și nu pot. Și cam toți colegii au probleme cu inima sau cu tensiunea, nu o să bem. Dar o să vorbim și o să ascultăm muzică și o să ne bucurăm că suntem în viață. Ralucooo, nu mă plâng de nimic. Sunt atât de fericită că am mai trăit un an. Nu toată lumea poate să spună asta.” Zombie cu zombie și viii cu viii.

7 iulie 2015. 1 an fără Antena 3.

Pornim în căutarea predicatorului-prezentator Mihai Gâdea, despre care se spune că a fugit în Rusia. Ba nu, spun alte zvonuri, e bine mersi, purtător de cuvânt al prefectului de Teleorman. Nici vorbă, acum îl cheamă Denise, are o pereche de sâni superbi Denise și a fost văzut-văzută în tovărășia primarului Mazăre, pe unul din carele alegorice care au defilat la Carnavalul de la Mamaia ediția 2015. Poți vedea imediat că Denise a fost înainte Mihai, după buzele fremătânde și agitația care o cuprinde atunci când spui ”Băsescu” în preajma ei. Denise a întruchipat-o pe Cleopatra și primarul Mazăre pe Marcus Aurelius. O pereche desăvârșită.

Reamintim spectatorilor noștri că Mihai Gâdea a dispărut în seara zilei de 7 iulie 2014, după condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul ICA la 5 ani de pușcărie. La început s-a presupus că, stomac sensibil, i s-a făcut răuț de la amandina pe care a fost văzut că a consumat-o în timpul zilei. Apoi că este afectat de veștile rele care s-au abătut asupra inimoasei echipe de știri. Dar Mihai nu a apărut nici a doua zi la serviciu, așa că Mircea Badea în persoană s-a deplasat, în flic-flacuri, până la domiciliul colegului, pe care l-a găsit gol. Domiciliul. Pereții erau acoperiți cu fotografii cu primarul Radu Mazăre îmbrăcat în Cezar, divin în toga lui roșie țesută cu fireturi aurii. Deasemenea, Mircea Badea, făcând șpagatul prin casă, a descoperit o mică troiță în baie, unde o candelă ardea sub icoana lui Dan Voiculescu, fie-i întemnițarea ușoară. Și lângă poza lui Voiculescu, scria așa, pe o hârtie A4: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.”

Mamona Bădescu sau cine? s-a întrebat Mircea Badea și apoi a spart ușa apartamentului cu un perfect Ushiro Tobi Geri (pe Mircea îl puteți întâlni zilnic la Mall Cotroceni. Este paznic la patinoar și uneori face demonstrații de autoapărare în fața clienților de la Food Court).

Radu stă în Franța dar vine din când în când să-și rezolve treburi în România. L-am întâlnit acum două săptămâni. Stătea la masă cu Paul, poet, cu scrum pe piept, pe tricoul verde, cred că Fruit of the Loom.  Radu e și el poet, dar nu fumează și nu pare să îi placă alcoolul. A băut o limonadă cu mentă și a povestit de vremurile când era DJ la Buzău și apoi pe litoral unde a ajuns după concursuri și examene grele,  limbi străine și oratorie și butoane și mixaje. Cine era în comisia de examinare? Uite că nu mai țin minte ce mi-a spus, dar sigur a povestit că trebuia să dai dovadă de cunoștințe temeinice de socialism științific, că altfel făceai partidul de râs în fața turistului est-german sau suedez.

Nu era simplu să ajungi DJ, dacă nu aveai pile. Dar dacă aveai pile, era clar că halești pastile și LSD pe litoral, cu pumnul, cu poala. Ce tot atâta Mazăre și care alegorice, tot Ceaușescu era mai bun la producția de narcotice la hectar. Stima noastră și mândria, Ceaușescu..

Radu pleacă după Carmen, soția lui. Paul rămâne, mai ia o bere și îmi povestește de pagina lui de Facebook unde pune muzică și poezii. Țigara aruncă cenușă pe pieptul poetului Paul, ca o urnă cu rămășițele unui prieten mort, care se încăpățânează să rămână cu tine. Paul nu observă și povestește de reușita poeziei unui cetățean născut în Brașov care a strâns-pe pagina de Facebook a lui Paul-cu 20 de likeuri mai mult decât Eminescu. ”Gigolo, așa se cheamă poezia, a bătut Odă în metru antic.”

Eminescu a fost caftit de un necunoscut, acest David din Brașov care i-a tras-o Goliatului liric național, mitraliindu-l scurt cu 20 de likeuri. Mă gândesc să ridic, undeva în Piața Sfatului, 23 de august-cum se chema când eram mică și cum îi zice taică-miu în continuare, undeva la dreapta monstruozitatii de plastic a lui Radio Zu, statuia poetului necunoscut din Brașov. Să depunem coroane de flori acolo, în fiecare 7 iunie, sărbătorind marea victorie în fața moldoveanului suprem.

Paul își mai ia o bere și povestește despre protestul din fața Muzeului Literaturii, evacuat taman de ziua lui Eminescu. Bătut de două ori, de likeuri și de birocrația imobiliară, neperechele se foiește în mormânt. Dacă pui urechea pe asfalt, poți să auzi cum i se frecă oasele de pietre.

Acum două zile am trecut pe lângă Muzeul Literaturii. Șantier. Ce s-a întâmplat cu toată colecția? Nu știu. De la începutul lui iunie și până acum nu s-a mai scris nimic. Tot ce știu este asta https://www.facebook.com/events/1437942479797846/.

Literatura a fost aruncată în stradă. Și nu ajunge un like sau un share să o salvăm.