Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

Premierul vorbește la televizor. Este decis și dur, nu te joci cu premierul. Confundă bădărănia cu onestitatea, se exprimă cu o grosolănie de autobază, “băi”, “sculă”, vocabularul scos pe tarabă are un miros acru, de picior transpirat.
Orice chelner, șofer de taxi, cameristă din Africa de sud se exprimă mai demn, mai elegant, mai puțin triumfător în agresivitatea de cățel care îți coțează piciorul.
Deîndată jurnaliștii adulmecă în discursul premierului zorii unei noi epoci în PSD. O zboară pe Carmen ceea ce înseamnă că îl zboară pe Liviu ceea ce înseamnă libertate, democrație, demnitate.
Demnitate.
Ăsta e cuvântul pe care televiziunea liberă și independentă l-a cățărat pe soclul gol al anilor `90, cel de pe care statuii comunismului i se făcuse vânt cu 3 ore înainte.
Unde a dispărut demnitatea?
O să spuneți că țara arde și baba se piaptănă, că îmi pasă de retorică, semantică, topică, lexic mai mult decât de faptele clasei politice, că mă împiedic în dăcât-uri, ăstea, băi, scule, măi animalule, în loc să mă desfăt cu viitorul onest, transparent, corect și drept care se întinde în fața ochilor mei, la televizor.
Că sufăr de miopie lingvistică. Poate că așa e. Dar eu cred că vorbele, în țara în care faptele sunt doar proiecții ale lor, sunt extrem de importante.
La început a fost cuvântul.
Băi, boilor, târfelor, dăcât, dã-te-n căcat, ca și, sculă pe basculă, belea, cobor jos, au ieșit din mica lor ogradă domestică și au ajuns în gurile guvernanților, parlamentarilor, președinților.
Asaltul buruienilor lexicale e însoțit de schimbarea accentului, tonului, rostirii. Cuvintele, să moară ce-am pe casă, ies din gât, ca o flegmă din gâtul unui fumător. Buzele sunt strânse, vorbele trebuie să sugă burta atunci când țâșnesc afară, sunt șuierate, agresive, ca niște câini care au scăpat pe sub un gard.
Discursul public e cocălăresc, răutăcios, injurios, aleșii nu fac niciun efort să se pieptene și să pună costumul de duminică atunci când se prezintă în fața noastră. Ies frecându-se la ouă, în chiloții pătați de urină și cu maieul stropit de sos.
Cândva la sfârșitul celui de-al treilea mandat al lui Iliescu ceva s-a schimbat în limba română vorbită la televizor. Invazia de vulgaritate, enterteinment de mâna a 7-a, ciacalacacichicea, a dus la erodarea bunului simț și acum suntem aici. Premierul e un șofer de tir, cu un vocabular meschin, și miniștrii lui sunt niște cercopiteci agramați care se desfășoară într-un reality tv pe care poporul îl adoră pentru că poporul urăște elita. Poporul vrea scuipați, țâțe și baliverne, vrea să creadă că, într-o zi, și el poate să fie ministru de interne sau al muncii sau al educației. De ce nu? Liviu Pop sau Olguța sau Carmen sau Mihai sunt și ei băeți și fete la fel ca orice cârciumar din Tecuci, Aiud, Fetești sau Bolintin. Ce-o fi greu să ajungi ministru, nu trebuie decât să faci o școală, să cobori la Pucheni să-ți cumperi ceapă și doctorate de pe marginea drumului și gata, ești ministru.
Am vorbit de curând cu un amic care vrea să schimbe Constituția. Să introducem lustrația, să reducem puterile parlamentarilor de a apăra colegi cu probleme penale.
Eu aș zice că numărul 1 după examinarea psihologică a candidaților, făcută de către o comisie de medici care să nu poată fi cumpărată, amenințată, șifonată, să fie un test de limba română. Vocabular, gramatică, interpretare pe text.
Pentru că sărăcia limbajului, stimați cititori, duce la artroza spiritului. E semnul unei impotențe morale care se varsă în decizii. Oamenii puțini în vorbe-nu pentru că sunt tăcuți-sunt cei agresivi în pumni și scuipați. Sunt țațe, scandalagii, bătăuși.
Iar o țară condusă de ei arată exact ca România de azi, murdară, obraznică, neatentă, cu ochii injectați și părul vâlvoi, ieșită dintr-un chiolhan din care nu își mai amintește nimic, cu portofelul ciordit și o stranie durere de anus.

Fetița cu chibriturile își lipește nasul de geam și se uită la bunătățile dinăuntru. Le vede dar nu poate să le atingă, atomii de carbon comasați în gheață fierbinte la sute de grade împart universul între ce e al lor și ce e al ei.
Al ei e frigul de afară și foamea.
Onati e chelner, e xhosa, tribul lui Mandela. Nelson Mandela. Cântă la bas și pian, are degete lungi care trosnesc uscat atunci când le strânge în pumn. E alergat de meseni, 19 aici, alți12 colea, copii care urlă, tați nervoși, mame cu priviri pierdute și bunici nevropați. Spune că localnicii nu vin la restaurant, mai ales de sărbători, localnicii nu vin la restaurant. Nu pentru că ar fi plin și e greu să găsești masă. Nu. Ci pentru că găsești masă, te așezi tu, soția și copilul și lângă tine e o familie de oameni înstpriți din Jo`burg. Pe masa ta e o sticlă de bere, un suc pentru copil, doi burgeri și o porție de creveți. Pe masa vecinului chivernisit sunt platouri cu creveți, pești, stridii și calamari, copiii vecinului chivernisit beau milskshakeuri și cole, înghit înghețate și tort de ciocolată și atunci copilul tău începe să plângă, vrea și el milkshake și ciocolată și tu nu ai de unde să îi dai, tu ești doar un pescar de la Port Alfred, câștigi 300 de dolari pe lună și soția mai puțin și nu ai cum să te bați, nici măcar de Crăciun, cu vecinul chivernisit de la Jo`burg care poate lucrează în administrație sau e politician sau poate e inginer la vreo mină sau un șantier naval.
Decât să suferi și tu și copilul și nevasta, mai bine stai acasă de Crăciun, aștepți să treacă valul ăsta de bani, de mașini și copii grași care se îndoapă cu milkshakeuri de ciocolată. O să plece și tu o să poți să mergi liniștit pe terasă, să bei un suc și să mănânci un burger fără ca ăla mic să îți atragă atenția asupra înfrângerii pe care ai suferit-o, te doare tata că ești praf, că pe mine mă doare.
Mesele sunt ocupate numai și numai și numai de albi. Negrii servesc. Sunt și doi chelneri albi, șefii chelnerilor negrii. O doamnă cu 4 câini în lesă abia îi strunește să nu smulgă pantalonii de pe băiatul care a venit să curețe masa.
Onati zice că numele lui înseamnă Dumnezeu e cu noi.
Mai zice că 60% dintre albi s-au dat pe brazdă, că e mult, muuuuult mai bine ca în 1986 când s-a născut el și că speră că viitorul președinte să fie mai bun decât fostul președinte care nu a fost bun dar nu ai de unde să știi, trebuie să guști, căci altfel, așa cum te uiți la zahăr și crezi că e dulce, ar putea foarte bine să fie sare. Trebuie să guști.
Noi, xhosa, suntem foarte buni la capitolul iertare. Ne enervăm la început când ne faci rău dar după câteva ore, maxim o zi, te-am iertat. Mandela ne-a învățat iertarea.
Așa spune Onati și își arată dinții albi, sunt mulți și albi, zâmbetul e cald ca o cană cu lapte proaspăt.
Privindu-l îmi amintesc de ce am citit ieri în The Emperor al lui Kapuscinski. Oamenii, chiar și cei care nu au numele Dumnezeu e cu noi, sunt dispuși la iertare direct proporțional cu nivelul lor de rezistență la rău.
Zice Kapuscinski

His August Majesty chided the bureaucrats for failing to understand a simple principle: the principle of second bag. Because the people never revolt just because they have to carry a heavy load, or because of exploitation. They don`t know life without exploitation, they don`t even know that such a life exists. The people will revolt only when, in a single movement, someone tries to throw a second burden, a second heavy bag, onto their backs. The peasant will fall face down into the mud and then spring up and grab an ax.  He`ll grab an ax not because he simply can`t sustain this new burden-he could carry it-he will rise because he feels that, in throwing the second burden onto his back you have tried to cheat him, you have treated him like an unthinking animal, you have trampled what remains of his already strangled dignity, taken him for an idiot who doesn`t see, feel, or understand. A man doesn`t size an ax in defense of his wallet, but in defense of his dignity.
Onati îl are pe Dumnezeu mereu cu el, scris negru pe albul plasticului buletinului. Ca și Mandela, Onati e iertător și chiar dacă o să moară înghețat de frig în fața magazinului, cu toate chibriturile arse în mână, spiritului lui nu se va mânia, nu va pocni trecătorii și nu va arunca bolovani în vitrină.
Pentru că Onati e învățat să moară și nicidecum să trăiască.
Și asta face, ca un elefant bătrân, se retrage și moare în fiecare seară acasă, unde copilul și soția sunt zidiți în realitatea sacră a unei vieți ferită de comparații. Ăla are mai mulți bani, mai multe milkshakeuri și mai mulți creveți în farfurie -toate astea acasă dispar.
Acasă e doar demnitate și iertare.
Iar înainte să trimită la culcare o nouă zi, Onati cântă la pian cu inima lui neagră care are 10 degete extrem de lungi-un gospel. În el se făcea că bărbatul apuca un topor și frângea capul diavolului care îl lua de prost și îi mai arunca un sac de poveri în spate.

Ce versuri stranii domle, ce versuri stranii.

Casele sunt albe și acoperite cu stuf. Oamenii care le ocupă sunt albi, unii din ei cu ruj portocaliu pe dinți, luat de pe buze, unii din ei cu umerii arși de soare, cei mai mulți dintre ei cu părul blond. În spate, în bucătării, în grădini, în garaje sunt oameni negri cu dinți galbeni sau fără dinți de loc.
Dacă te izbește ceva atunci când privești o față neagră a cărei gură se deschide să spună ceva este apariția solitară a unui canin. Incisivii lipsesc cu desăvârșire. Ce s-a întâmplat cu ei?
Richard spune că dinții sunt scoși voluntar, dinții erau primii cercetați în piețele de sclavi ad-hoc ținute sub copacul cel mare de lângă fort. Urmașii urmașilor urmașilor sclavilor renunță la dinți afirmând astfel imposibilitatea întoarcerii în robie. Athena insistă că incisivii sunt victimele sărăciei, că sunt frunzele care se pierd primele atunci când iarna dietei cu alcool și tik lovește abrupt la 25 de ani.
Tik este metamfetamină. Negrii fără dinți pe care proclamația de independență oferită prin scoaterea incisivilor nu i-a salvat de sclavia ghettoului, evadează din lanțurile mizeriei luînd tik. Zac pe trotuare, în soare, privind pierduți, tăcuți, timpul rostogolindu-se ca o minge printre picioarele trecătorilor.
Ca să își ia tik, trebuie să aibă bani. De unde au bani negrii fără dinți? De la statul condus de negrii cu dinți care au ajuns la putere în 1994, odată cu prăbușirea apartheidului. Albii s-au retras la off-side, au lăsat negrii cu dinți în față să facă politică. Albii au în mână tot, bănci, mine, comerț cu diamante, agricultură, ciment, construcții. Sistemul pus la cale de ei după al doilea război mondial continuă să funcționeze pentru că albii au nevoie de bani și negrii au nevoie de albi ca să facă bani pentru că ei nu știu să facă bani, ei sunt luptători pentru drepturile omului, ei sunt luptători pentru pace, ei sunt luptători pentru dreptul negrului fără dinți de a avea bani ca să își cumpere tik.
Țara întreagă arată ca un tiramisu, cu cremă albă ascună sub un strat subțire de ciocolată rasă deasupra. Ciocolata rasă de pe coate de luptători care în 24 de ani de când au luat puterea-în teorie, căci niciodată puterea nu a fost la ei-au reușit să vâre în gard căruța națională. Dar nu-i nimic, căruța e rezistentă, a fost făcută să reziste de către mecanicul alb care a clădit-o.
Nimeni, alb, negru, colorat, nu e mulțumit cu randamentul și rezultatele guvernului negru. Toată lumea, albi, negri, colorați, crede că guvernul este corupt, un vulpoi scăpat de la circ intrat în cotețul de găini, ucigând clocitoarele, spărgând ouăle, înghițind puii într-o criză lacomă de a recupera timpul petrecut în lanțuri, sub biciul dresorului.
Sistemul public de educație s-a prăbușit. Dacă ajungi pe mâna sistemului public de sănătate, ești mort. Albii își ridică garduri electrificate în fața caselor albe cu acoperiș de stuf. Negrii ocupă dealuri și văi, își construiesc cocioabe din tablă, bețe și folii de plastic și apoi cer guvernului să le tragă curent și apă, să le facă bude, să îi scoată din rahat și din gunoi, să îi ajute să trăiască și ei ca niște oameni căci d-aia i-au votat, pentru că le-au promis că vor avea o viață mai bună. Guvernul spune că rezolvă, dar nu are bani. Căci guvernul fură zeci și sute de milioane de dolari, căci foștii luptători ajunși guvernanți au familii, prieteni, clanuri și familiile, prietenii și clanurile trebuie să stea și ele undeva. Așteptați un pic să îmi fac și eu casă și apoi mă ocup de casele voastre, a zis președintele Zuma și și-a construit o colibă de 42 de milioane de dolari.
Din ce? Din banii micului negru care trebuie să meargă de câteva ori pe zi câte 15 minute de la bordeiul unde dorm 9 oameni până la șirul de căcăstori pus de consilierul local, negru ca și el, la marginea giganticei tumori imobiliare crescute pe marginea drumului.
În ăstea 15 minute, se întâlnește de 89 de ori cu cei care vând tik. Sau arme. Sau amândouă. Cum își fac loc drogurile și pistoalele în maghernițele îngenuncheate sub eșecul promisiunilor de viață mai bună? Sunt aduse de poliție. Căci poliția trebuie și ea să mănânce și guvernul nu are bani să o plătească așa cum trebuie, țara e săracă, a fost suptă de albii cei răi care, apropo, niciunul nu a răspuns în fața legii pentru crimele apartheidului. Cum am putea să îi băgăm la pușcărie pe singurii oameni care știu să piloteze racheta asta numită economie?
Poliția vinde droguri și arme negrilor fără dinți care trag în alți negrii fără dinți, că albii sunt bine păziți și negrii cu dinți sunt eroii lor, cei care i-au scos din sclavie, nu tragi îjn eroi.
Negrii cu dinți țin cu dinții de scaune, sute și sute de dosare de corupție în care sunt implicați sunt clasate, dispar, sunt puse bine.
Mai rău de atât nu are cum să fie. Aici și albi și negri și colorați gândesc la fel.
E soare, marea e turcoaz, Gerhard a pus roșii inimă de bou cu semințe aduse din România și i-au crescut mari și zemoase, vinul e fantastic și stridiile sunt enorme.
E totuși o țară frumoasă în care se trăiește foarte bine, zice Gerhard și eu mă gândesc la țara mea de la 10 ore depărtare unde nu e alb și negru ci doar oameni gri, care pleacă atâta timp cât mai au incisivi în gură.

Jeremiah e economist-barman-zimbabwian. Oficial în Africa de Sud sunt 3 milioane de refugiați economic din Zimbabwe. Jeremiah zice că sunt 7. E simplu să vină în Africa de Sud, se suie într-un autobuz și 2 zile și 2 nopți aleargă peste pământul roșu, lăsând în spate Mugabele și copiii lui Mugabe, generalii lui Mugabe și cameristele lui Mugabe. Nici Mugabe nu e acasă, e la shopping la mallul din waterfront în Cape Town, ăla cu Gucci și blizbrizuri rusești despre care se spune că a fost finanțat de saudiți.
Acasă, în Zimbabwe, au mai rămas 13 milioane, oficial. Cât or fi cu adevărat, nimeni nu știe, satele se usucă și se surpă, se prăbușesc în ele însele, dispar înghițite de propria părăsire.
Zimbabwenii veniți în Africa de Sud să se facă șoferi pe Uber sau chelneri, bucătari sau spălători de vase, ca niște pinguini plecați să se hrănească înainte de lunga perioadă a împerecherii, trimit acasă dolari, zeci și sute, susțin economia țării care ar dispărea și ea fără ei. Ce ar rămâne din Zimbabwe fără ei, refugiații economic, cei 3 sau 7, veniți să recolteze dolari pe ogoarele fertile ale Africii de Sud?
Cum ce?
Ar rămâne aparatul de stat, politicienii, partidele, armata și generalii ei, această lume de milioane de bacterii instituționale al cărei rost este să trăiască pe pielea unei națiuni, să-i  ofere ritualuri și semnificație.
Ce zici de schimbarea lui Mugabe? O să te întorci în țară?
Jeremiah a făcut în Ghana științe economice, are 28 de ani, a văzut multe. A văzut de pildă un fost coleg de școală, băiat de vârsta lui, care, din nimic a făcut o avere de câteva zeci de milioane de dolari, este unul din viitorii stâlpi ai statului, antrenat să preia puterea. A mai văzut Jeremiah cum statul a lansat o valută la paritate cu dolarul, a văzut cum poporul a fost instruit să scoată dolarii adevărați de la saltea (ăia trimiși de șoferii din Africa de Sud acasă) și să cumpere noua monedă zimbabweană și apoi, când a strâns toți banii, statul a zis abort și a anulat noua monedă și populația, ăia 13 milioane de cumpărători care au crezut în basmul statului, al democrației, al independenței, s-a uitat la hârtiile fără valoare din poală, apoi s-a uitat la stânga, apoi la dreapta, sperând că e la Candid Camera, că totul e o glumă. Și era o glumă, dar the joke was on them.
A văzut Jeremiah că există poliție, din 4 în 4 metri e un baston, și s-a întrebat Jeremiah de ce, avem inamici, dușmani care ne amenință integritatea națională? Nu, nu avem. Și atunci de ce e Curtea Prezidențială atât de păzită?
Pentru că trebuie să se protejeze de noi. Inamicul suntem noi și dacă noi suntem dușmanul, atunci ei sunt dușmanul nostru.
Aceasta este lecția lui Jeremiah.

Că statul este cel mai mare dușman al cetățeanului.
Este cancerul care are nevoie de o gazdă ca să aibă unde să crească. În cazuri extreme, ca în cel al statelor africane sau în cazul țărilor corupte din Balcani, cancerul crește enorm, ca tumoarea Lucicăi Bunghez.
Populația, națiunea, civilizația dispar sub excrescența birocratică al cărei singur scop este de a se perpetua.
Opusul confucianismului, filozofia statului zimbabuwean-teleormănean este aceea de a se servi pe el însuși.
Clădind cu grijă butaforia mecanismelor funcționale, statul zimbabwean-teleormănean prezintă opțiuni, vot, constituții și valori democratice. Te ține cu sufletul la gură prin lovituri de stat, prin revoluții și războaie de eliberare.
Uită-te în stânga, vin comuniștii!!!
Uită-te în dreapta, vin teroriștii!
Uită-te în spate, lovește criza!!
Uită-te în sus, cade dolarul!!
Uită-te sub masă, e Soroș!!
Dar niciodată nu te uita în buzunar. Căci dacă ai face asta, ai vedea cum statul, cel mai mare dușman al nostru, ne fură banii de pâine, rinichii, viitorul.
Pentru Arșinel, pentru Iliescu, pentru copiii lui Dragnea. Pentru Șerban Nicolae.
Deschide ochii.
Nu vezi nimic? Poate pentru că ți-au furat și vederea.

Avem cel mai mare curs leu-euro din istorie. Chirie, benzină, țigări, lapte praf, operații estetice și cremvurști, toate s-au scumpit pentru că moneda națiunii cu cea mai mare creștere economică în Uniunea Europeană a luat-o la berbeleacul, ca un butoi de varză căzut din căruță, rostogolindu-se pe povârniș.
Aceiași bani de ieri înseamnă azi mai puțină pâine, carne, orez, deodorant și mălai, mai puține șervețele, beri și bețișoare de urechi. Mai puțină mulțumire.
Aceiași bani de ieri înseamnă însă, îți va putea spune un economist adus în studiourile televiziunilor altar al puterii unde icoanele mustăcioase sau de dame oxigenate sunt slăvite în emisiuni fără număr, o supremație a exporturilor românești versus cele străine. Da, moneda națională slabă presupune costuri mici, deci profituri mari din diferențele dintre venituri și cheltuieli obținute din vânzarea a…

Da chiar, ce exportăm noi, pe ce se bazează această cea mai sprințară economie a Europei?
Până azi nu știam. Dar azi, 30 decembrie 2017, ochii mi-au fost deschiși. Exportăm creier, desigur, nu orice fel de creier ci creier de infractor economic de 8 stele Michelin. Avem Popoviciu, Ghiță și acum Mazăre.
Cei mai buni dintre ai noștri, exemplare extraordinare, dotate cu un simț al perfidiei și înșelăciunii ieșit din comun, atât de strașnice încât pot să păcălească serviciile care, în teorie, le țin sub observație. Puf, se risipesc de la chermeze, meciuri de golf, partide de canastă. Cine să le poată priponi? Cine să le ia urma?
Legende stimați cititori, basme.
Nu fuge nimeni fără știrea serviciilor, ei sunt băieți de la tarabă care vând kilu de creier de infractor cu milioane de euro. Vă zic, facem bani cu nemiluita de la sârbi și englezi, de la francezi, ruși și acum madagascarezi ca să aibă și ei la curtea regală un criminal economic din România. Uau, ce exotic, își dau coate curtenii și apasă interesați bicepsul lui Ghiță, acest Jon Snow al IT-ului românesc, jumate PSD-ul lui Stark, jumate securitatea targariană. Plătesc oricât să mângâie faraonul de Constanța, omul care trage pe o nară trecutul prăfos al lui Ion Iliescu și aruncă pe cealaltă pantofii piticului porno pe care l-a aspirat dimineață, la micul dejun.
Poate vi se pare că aceste mari minți ale României dispar sau se pierd sau sunt rătăcite de autorități dar nu. Vă înșelați. Totul este o mișcare economică a guvernului PSD gândită după chipul și asemănarea faimoaselor vânzări de sași sau evrei de către Ceaușescu. Pe fiecare cap de miliardar-fugar, puterea de la București înhață de la națiile cumpărătoare zeci de milioane de dolari din care ne va face nouă autostrăzi și poduri suspendate, grădinițe și spitale și chiar și ronduri cu panseluțe de 87000 de euro firul.
De curând, saudiții au făcut o ofertă pentru Oprescu și Bahrainul e interesat de Hrebenciuc. Cursul mic leu-euro face ca cererea să crească și mai mult la acest final de an, Udrea fiind cerută în Kazahstan și Sereș și Ridzi fiind cumpărați ca pereche în Columbia.

Deci haideți să terminăm cu toată scâncelile, blestemele și ranchiunile și să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Mulțumim PSD că ai belit cursul, doar orbii nu văd că lupți pentru propășirea economiei românești și, în același timp, ne ajuți să ne exportăm în lume acești oameni cu care ne mândrim pentru că sunt chintesența sufletului românesc. Drum bun Radu, simt că o să deschizi un Fratelli în Madagascar. Noi rămânem plânși în statul paralel dar îți mulțumim pentru sacrificiul tău excepțional. Și nu, nu vrem înapoi ăia 142 de milioane de euro. Trebuie să ai și tu un leu de un cico atunci când îți reîncepi viața în țări străine.

Când era mic își lua bătaie de la băieții de la bloc. Era greoi, cu picioare mari, cu mâini neîndemânatice care nu știau să se închidă în pumn. Se mișca nedemn prin ceata de copii, un mamut încolțit pe care îl călăreau toți liliputanii vecini, diiiii Mihăițăăăă, diiiiii.
Se uită în oglindă, îngrijorat. Abia așteaptă remanierea din ianuarie, să se retragă undeva la Brăila, să meargă la pescuit, să bea cu vecinii o vișinată în iulie, sub o boltă de viță.

Lucruri mici care fac viața frumoasă.
Mai e puțin. Mai trebuie să se prefacă încă 1 lună, să ia parte la ședințe fără urmări cu oameni fără umbră, să risipească aceste ore de serviciu aprobând sau promițând că va face totul posibil sau că se va interesa sau că va lua măsuri sau tăcând, așteptând ca un om mic, d-ăla care îi suflă în cască, să îi spună ce dracu să le zică oamenilor ăstora care nu înțeleg-deși el face tot posibilul să arate-că el nu are nicio putere.

Degeaba mă percheziționați, degeaba mă căutați prin buzunare și conturi, puterea nu e la mine, sunt doar Mihăiță, mare la stat, om de stat, pus de stat să fiu ceea ce sunt, un om mare, greoi, nătâng, într-o țară de oameni mici și viteji la pahar.

Nu e nimic de făcut pentru că odată ce accepți să iei parte în jocul ale cărui reguli nu le faci tu, ești doar nebunu, tura, calul sau pionul de pe tablă, liberul arbitru este închis în debara, nu poți schimba traiectoria.

Mihăiță știe asta, își face datoria, sare căsuțele, alb-negru-alb-negru, zâmbește, se încruntă, tună și fulgeră sau vorbește blând după cum îi cere jocul.
Și jocul este ăsta: Europa asta unită, ca orice imperiu, are centrul unde locuiesc puterea, cultura și banii și mai are periferia, provinciile unde, pe scene uriașe, se produc festivaluri gigantice de teatru, multă mucava, șaorme și bere la pahar de plastic, toitoiuri și corturi cu martori ai lui Iehova care îți promit împărăția cerurilor aici, pe pământ. În periferie, regulile sunt mimate, împăratul umblă gol dar niciun copil nu este lăsat de adult măcar să șoptească: uite cucul împăratului.
Periferia este un rai pentru cei care mimează sfințenia și ca orice zonă de frontieră, mai aproape de iadul barbar decât de curtea imperială, este prima care va fi pierdută atunci când barbarii se plictisesc să joace rișcă în praf.
Europa s-a îmbrăcat bine în ultima sută de ani, și-a pus maieu și cămașă și vestă. Și acum s-a făcut cald. Ce o să dea ea jos?
Vesta.
Vesta formată din România, Bulgaria, Ungaria și Polonia.

Țări periferice unde poporul s-a umflat de popcorn și s-a săturat de privit scenete cu birocrați, europenism, multiculturalism, democrație.
Vesta cade în țărână. NImeni nu se va întoarce după ea. În definitiv e cald la Bruxelles, chiar și pentru cămașă, d-apăi vestă.
Merkel nu reușește să facă un cabinet, sunt bufeuri de menopauză în pântecul Europei. Ca să continui să plutești, trebuie aruncat balastul. S-a sunat retragerea, periferia e părăsită de funcționari, furtuna e prea puternică ca să-ți permiți să menți oameni valoroși în corpuri expediționare din bărcuțe trimise la capătul imperiului.

Desigur, localnicii provinciilor sunt asigurați de tot suportul puterii, dar nu ai cum să nu vezi cum birocrații europeni își cos în căptușeala hainelor bijuteriile și își fac bagajele pe care le trimit, piesă cu piesă, spre Bonn și Paris, Amsterdam și Madrid.
A început a doua mare retragere aureliană.

Mihăiță s-a întâlnit cu protestatarii. Ei vor democrație, o țară ca afară, vor ajutorul lui Merkel și Macron și Junker.
Toți 3 declară că sunt îngrijorați, că fac totul ca vesta asta pe care au dat-o jos de pe ei să fie recuperată și dusă la curățătorie și apoi, clar, ne spun că o vor pune iar pe spinare.

Dar Mihăiță știe când vede geamantanele uriașe că asta a fost, suntem în Hungnam, Coreea de Nord în 50, înainte de ultimul sughiț al istoriei. Că geaba protestăm, ne întâlnim, ne mirosim, am rămas iar de căruță, să ne jucăm jocurile noastre favorite, tâlhăria, violul și crima. Cine vrea să fugă, să o facă. Cine vrea să stea, să rămână. El va sta. Pentru că știe că totul e trecător, că la Brăila, la un pește, chestiile ăstea sunt bancuri, că în 50 de ani de acum înainte o să avem aceleași discuții. Nu el, dar fecioru-său mai mare despre asta va vorbi cu prietenii lui din guvernul noului imperiu. De Est sau de Vest. Același drac.
Mihăiță își ia un aer preocupat și adoptă bugetu. Promite că va ține cont de Comisia de la Veneția. În sufletul lui abia așteaptă să se termine tot și să meargă acasă să mânce o sarma. O să bea și o țuică, să uite și să ierte.

Ianuarie e aproape. Și sfârșitul lumii e doar începutul unei alteia.

Trenul regal se zgâlțâie pe șine. Camerele de filmare se uită pe geam la mulțimea strânsă pe lângă liniile ferate, cu telefoanele aprinse și lumânări în mâini. Luminile sunt mici, ascunse în palme. Trenul trece printr-o pădure de mâini luminate, restul e beznă. Din beznă, se mai desprinde câte o gară prăbușită, câte un canton dărăpănat. Țara e mai moartă decât regele ei mort.
Mă gândesc la tot ce nu știu despre regele Mihai, la toate filmulețele care au apărut despre vizita din 1990, de ce au stat ele închise până acum, de ce Pleșu nu a zis până acum că Roman e ăla care s-a opus, de ce regele Mihai nu a reușit să ne spună nouă, milionului ăla care am mers să îl vedem atunci, în 1992, că regimul de la București l-a împiedicat să intre în țară, ce s-a întâmplat la abdicare, povestea celor 1000 de studenți?
De unde era să știm noi atunci, ieșiți din coma comunistă, ce s-a întâmplat cu el și în ce fel am fost noi violați de asistenții care, în teorie, trebuiau să ne supravegheze în spital semnele vitale?
Maică-mea plânge, toată viața ei a fost regalistă. Așa declară. Eu îmi amintesc clar că a fost cu Iliescu, scandalurile monstruoase din 1990, miștourile de trabucul lui Rațiu acuzat că nu a mâncat salam cu soia, groaza că vine regele să își ia moșiile înapoi.
Dacă viața a fost murdară, ne inventăm amintiri bidinea care spoiesc cu alb pereții jegoși ai istoriei. Iliescu nu e vinovat, noi, ăștia care l-am votat pe Iliescu al cărui regim a făcut imposibilă întoarcerea regelui în 1990, nu suntem vinovați. Nimeni nu e vinovat pentru nimic, suntem prea mici ca să schimbăm lucrurile dar niciodată prea mici ca să primim un memorial închinat victimelor nedreptăților. Noi suntem victime, florile pe care le aruncăm spre catafalcul regelui sunt, de fapt, florile pe care ni le oferim nouă, morții mici dar mulți ai României.
Pe noi cine ne plânge?
Nimeni. De la noi se așteaptă să îndurăm, să rezistăm. Dar toate victimele vor să fie știute, plânse, uite, ca regele Mihai care a fost și el o tragică victimă a rușilor, a comuniștilor, a neocomuniștilor, a indolenței și indiferenței noastre.
Rezist.
Ne punem insigne în piept și facem grupuri de facebook cu Rezist.
Și abia acum realizez cât de anapoda e totul, cât de departe am mers conducând pe banda greșită a drumului căci Rezist este un cuvânt care definește atitudinea Puterii. Puterea se agață de scaun, de posturi, ea se opune schimbării, ea e în vârf și noi, opoziția, mulțimea care nu e la putere, scuturăm copacul încercând să doborâm Puterea. Cazi, urlăm noi. Și ea răspunde: Reeeziiist!!!
Dar noi, într-o permanentă periferie a puterii, privind prin geamul aburit la potentați care se îmbuibă în timp ce noi crăpăm de foame, urlăm plini de fală: reziiiiisttttt!!! în loc să spunem: la ataaaaac!!! la armeeee!!!, să spargem ușa cu piciorul și să le smulgem copanul de curcan din mână.
Rezist, șoptim noi, ne spunem unul altuia: rezist și ne batem pe spate. Bravo bre, reziști, ce tărie de caracter, ce om de ispravă, nu ești mânat de instincte animalice, ești modern, civilizat, cultivat. Nu ca porcii ăia care uite cum beau, mănâncă și fut înăuntru. Noi nu suntem ca ei. Noi suntem niște ființe pure care știu să-și controleze simțurile, am făcut Harvard și Oxford, știm să lucrăm cu atomii, electronii, bitcoinii și mai știm să operăm pe creier.
Ce nu știm este că noi nu avem puterea. Noi nu știm să o capturăm și nici să o păstrăm. Noi suntem mereu la ușă, la 80 de metri de putere. Oricum, chiar dacă ne-am apropia, chiar dacă am putea să o luăm ca pe-un cornuleț de pe tavă, noi nu vrem puterea pentru că puterea ne-ar corupe și noi nu vrem să ajungem ca porcii dinăuntru.
Nu.
Noi vrem să rămânem mereu afară, să spunem rezist și când o să murim, să fim plânși și alți români să arunce cu flori spre sicriile noastre purtate în gigantice cortegii funerare și să spună: ce oameni au fost ăștia, exact ca regele Mihai, nu au avut noroc. Niște victime au fost, au rezistat până nu au mai putut să reziste.
Și atunci s-au dus.
Căci asta e soarta oamenilor buni care nu înțeleg că pasivitatea nu e o strategie câștigătoare și că rezistența nonviolentă a lui Ghandi este doar o haină pentru cuvântul ATAC.

Șahinșahul Mohammad Reza a fost dat jos de popor care a pus în fruntea țării un imam, pe Khomeini. Noi nu avem un Khomeini, biserica noastră e o bandă de bagaboande care se vând pe ștrampi cu ștrasuri și rujuri roz.
Nu avem un lider, un om cu sau fără căciulă suedeză la care să ne închinăm cu toți. Opoziția parlamentară a fost închisă într-un borcan, degeaba bâzâie, nu pot să iasă. Regele e mort în coșciug, Duda e la catafalc. Poate prințul Charles să accepte să devină regele nostru.
Sau poate președintele nostru. Sau măcar prim-ministru, ca la bulgari.
În afară de Arsenie Boca și Stela Popescu, ambii morți, nu avem pe nimeni care să ne aducă, vorba lui Păunescu, suflet lângă suflet, român lângă român.
Năuciți de televiziuni, trăim în epoca lui Doamne, ajută!, ascultând cuminți cum pică securea călăului. Așa ne-a fost scris, ne spunem și mai mâncăm un cârnat, măcar să crăpăm cu burta plină.
Mai jos, v-am pregătit un platouaș instigator de fragmente din cartea lui Ryszard Kapuscinski Șahinșahul.
Eu cred că se poate. Totul este o chestiune de imaginație. Dacă reușim să punem o față pe această siluetă a schimbării, vom reuși.
Pagina 80-
Dacă se vorbește de căderea unei dictaturi oarecare, nu poți avea nicio iluzie că, odată cu lichidarea ei, întregul sistem se va prăbuși și va dispărea ca un vis urât. Desigur, se pune capăt existenței fizice a sistemului. Dar urmările lui psihice, sociale vor rămâne, vor trăi și mulți ani de-a rândul vor da un semn de viață, ba chiar vor putea să dăinuie sub forma unor atitudini, continuate în subconștient. Distrugând intelectualitatea și cultura, dictatura lasă în urmă un câmp mort și pustiu, în care nu va crește așa curând pomul cugetării. În acest câmp defrișat vor apărea din ascunzători, din colțuri și crăpături nu totdeauna cei ce sunt cei mai buni, ci adesea aceea care s-au dovedit cei mai puternici, nu totdeauna aceea care aduc și crează noi valori, ci mai degrabă aceea cărora numai pielea tare și rezistența interioară le-au asigurat supraviețuirea. În aceste cazuri istoria începe să se învârtă într-un cerc vicios, tragic și e nevoie uneori de o epocă întreagă ca să se poată smulge din el.
Pagina 90-
În ochii iranianului obișnuit, Marea Civilizație, adică Revoluția Șahului și a Poporului, a fost înainte de toate Marea Hoție cu care se ocupa elita. Furau toți cei care dețineau puterea. Dacă cineva ocupa un post înalt și nu fura se făcea gol în jurul lui: trezea bănuieli. Ceilalți își spuneau: ăsta-i spion, nu mai încape vorbă, a fost trimis ca să-și bage nasul și pe urmă să raporteze cine cât fură, fiindcă informațiile astea le sunt necesare dușmanilor noștri. Dacă puteau, se debarasau repede de un asemenea om, căci le strică jocul. În felul acesta toate erau cu susul în jos, valorile erau cu totul inversate. Cel care dorea să rămână cinstit era bănuit că are gânduri necurate, că e de fapt un sărăntoc plătit ca să vadă și să spună tot. Dacă cineva avea mâinile curate, trebuia să și le ascundă bine, căci curățenia asta era ceva rușinos, ceva echivoc.
Pagina 93-
Avansează doar cel care este mai aproape de șah, care reușește să îi intre în grații mai bine și cu mai mult zel, care îl convinge de loialitatea și supunerea sa. Alte valori, alte calități sunt de prisos. Este o clasă de paraziți, care își însușește repede o parte însemnată a veniturilor obținute din petrol ale Iranului, devenind, practic, proprietar al țării. Totul le este permis pentru că acești oameni satisfac cea mai mare nevoie a șahului-nevoia de a fi lingușit. Totodată, îi dau sentimentul de siguranță după care jinduie.
Pagina 94-
Și barem dacă această consumare a privilegiilor, această mare îmbuibare s-ar petrece oarecum pe ascuns, discret: ai luat, ai pus deoparte și nu a văzut nimeni; ai chefuit bine, dar după ce ai tras mai întâi perdelele; ți-ai mai construit o vilă, dar undeva, într-un fund de pădure ca să nu-i iriți pe alții. Da` de unde! Altu-i obiceiul aici: să-i zăpăcești, să-i orbești pe cei din jur, să scoți totul cât mai în față, ca la expoziție, să aprinzi toate luminile, să le iei ochii, să îi faci să cadă-n genunchi, să-i zdrobești, să-i calci în picioare! La ce bun să ai, doar așa, de amorul artei? …Să ai în felul acesta înseamnă să n-ai nimic, să n-ai deloc! Să ai cu adevărat înseamnă să trâmbițezi că ai, să-i stârnești pe alții să vadă că ai, n-au decât să se uite și să admire, să le iasă ochii din orbite!
Pagina 145-
Puterea este aceea care provoacă revoluția. Desigur, nu voit. Dar stilul ei de viață, modul de guvernare devin până la urmă o provocare. Aceasta apare atunci când printre oamenii din elită se consolidează sentimentul impunității, credința că nu vor fi pedepsiți. Totul ne este permis, putem face orice. Este o iluzie, dar nu lipsită de baze raționale. Într-adevăr, o vreme, scandal după scandal, abuz după abuz rămân fără urmări. Poporul tace, este răbdător și prudent. Se teme, nu-și simte încă puterile.
Pagina 157-
I-a lipsit o anumită doză de cinism. Ar fi putut să spună atunci: manifestează? Ce să-i faci, n-au decât! Cât or putea să mai manifesteze așa? O jumătate de an? Un an? Cred că o să rezist. Oricum, nu mă mișc din palat. Și oamenii, dezamăgiți și descurajați, vrând-nevrând, s-ar fi întors până la urmă acasă, pentru că e greu de presupus că cineva vrea să-și petreacă toată viața pe la mitinguri și demonstrații. Șahul nu a știut să aștepte. Iar în politică trebuie să știi să aștepți.

Brazii de pe Tâmpa unduiesc fluid, ca niște alge pe fundul mării. În tăcerea copacilor desfrunziți din jurul lor, mișcarea brazilor are ceva de dans desculț, caraibian. E vară mereu în sufletul unui brad bătut de vânt doar mie mi-e frig și un pic de greață, cred că iar am mâncat ceva stricat. Sau poate e de la citit?
Nici nu mai deschid televizorul. Ororile sunt aceleași, indiferent de an. Trăim în Timequakeul lui Vonnegut. Ce om a fost Vonnegut, aș da orice să-l întâlnesc în altă viață. Pe el și pe Bosch. Împreună am putea să stăm cu orele să ne uităm la brazii care dansează pe vârful dealului pe care cândva a scris din copaci Stalin.
Nu am chef să mai scriu nimic. Poate că de la scris îmi e silă. Așa că am pescuit de fix acum 4 ani, dintr-un 2013 neștiutor, textul de mai jos.

“Ieri a început războiul păcănelelor, ordonanțelor, șpăguțelor, șpăgoaielor, guvernul îngrașă porcul în ajun, se precipită, se zvârcolește să schimbe legea amnistierii, să-i scape pe Năstase și pe Voiculescu, să mute instituții pe genunchiul drept, că ăla stâng a amorțit, să strângă bani negri pentru zile roz.
La Pungești se cară bastoane și se dărâmă garduri, la București se cară bastoane și se sapă gropi în iarba înghețată a casei poporului. Mamele s-au apucat de curățenia de iarnă, tații bat covoare, șoferii protestează, temperatura o fi scăzută afară dar înăuntrul omenirii, între inima, ficatul și plămânul societății, e vară. Și când e caniculă, știm cu toți că entropia crește.

De ce toate acestea? Cui folosesc? Ne dăm cu curu de pământ să aflăm dacă e mâna rușilor, a corporațiilor, a capitaliștilor veroși sau a chinezilor insidioși. Vorbim despre geopolitică, economie, Soroș, bursă, masonerie și, desigur, evreii care conduc lumea, apar în conversație FMI-ul și Clubul de la Paris.

Kurt Vonnegut zice în “Sirenele de pe Titan” că nici vorbă despre toate astea. Totul e mâna civilizației extraterestre de pe Tralfamadore care a manipulat destinul pământenilor, conducându-i afară din grote, jos din copaci, pe calea progresului, prin antichitate, ev mediu și perioada modernă. Tot ceea ce avem, tot ceea ce suntem, sunt doar rezultatele intervenției tralfamadoriene asupra noastră.
Dar ce urmăreau?

Simplu: extratereștrii ne-au crescut timp de 200 de mii de ani nu pentru blană, carne, lapte sau “Dansez pentru tine”, ci ca să ne transforme în cărăușii unei piese vitale deplasării unei nave spațiale tralfamadoriene, rămasă în pană pe Titan, luna lui Saturn. După ce am livrat piesa, nimănui nu i-a mai păsat de noi, oamenii. Ne-am pierdut orice utilitate.
Și ce-i rău în asta?
Este.
Kurt Vonnegut spune: “The worst thing that could possibly happen to anybody would be to not be used for anything by anybody. Thank you for using me, even though I didn’t want to be used by anybody.”

Cartea este o capodoperă filozofică. În serile când zaci cu dinții încleștați și nod în gât privindu-i pe Ponta, Dragnea și Băsescu umplând cu bale televizorul, ai face mai bine să-l închizi. Și să deschizi “Sirenele de pe Titan”, sperând că domnul Vonnegut are dreptate atunci când privește cu optimism moderat triumful binelui:
“There is no reason why good cannot triumph as often as evil. The triumph of anything is a matter of organization. If there are such things as angels, I hope that they are organized along the lines of the Mafia.”

Dacă preoțimea e, nu văd de ce îngerii nu ar fi.”

În 1989, taică-miu și maică-mea aveau exact vârsta pe care o am eu acum. Mă gândesc că au ieșit din comunism, mă rog, dacă putem să spunem asta, ca un câine care aleargă după mașină încercând să prindă roata și atunci când mașina se oprește, când roata nu se mai învârte, se oprește și câinele, năucit de lipsa unui plan.
Acum ce fac?
România părinților mei s-a așezat la masa de gală, cu tacâmuri de salată, supă, pește și friptură, cu 2 lingurițe pentru desert și 4 pahare pentru băuturi.
Acum ce fac?
Acum ne uităm în jur. Acum vedem ce fac ceilalți, cu ce furculiță servește democrația Ungaria, ce pahar folosește pentru economia de piață Polonia.
Ia lăsați-l pe Ion Iliescu să vă arate că el a mai fost la case d-ăstea mari. Și Roman e priceput. Ia uitați-vă la ei cum își întind șervetul în poală, cum ridică degetul mic atunci când beau.
Părinții mei au reintrat la școală, în aceeași clasă cu mine, ne-am strâns cu toții sub baobabul teleormănean și am ascultat vocea învățătorului, șșșșșșșșștttt, aruncam iritați în spate atunci când golanii din ultimele bănci începeau să facă bancuri și să vorbească tare.
Tăceți măi, unii din noi să știți că am venit aici să învățăm, nu să ne distrăm!
Conștienți de înapoierea noastră istorică, noi, elevii primilor ani de școală post-revoluționară am tocit manualele feseniste, am ieșit în pauză doar când s-a sunat și am mâncat sandvișul cu margarină Delma, recunoscători învățătorului care nu ne-a lăsat să ne facem de râs în Europa cu manierele noastre grosolane, de țărani luați de la curul vacii.

Încă puțin și o să fiți gata, așa ne-a spus învățătorul și a plecat într-un schimb de experiență sau a fost mutat la altă școală sau a fost pensionat sau pur și simplu a murit. Încet, încet, acești primi îndrumători au dispărut făcând loc unei generații noi de cadre didactice care trebuia să se asigure că suntem îndeajuns de educați încât să înțelegem cu ce se mănâncă democrația.
Și profesorii ăștia noi au început să ne ciupească de cur, să ciordească bani din fondul clasei, să pocnească elevii peste ceafă, să ne mănânce sandvișurile sau să ne ceară să cotizăm la vila lor de la munte. Iar noi, elevii, ca niște câini alergând după o nouă roată, am pornit în urmărirea lor, uitând unde vroiam să ajungem. Am devenit ei, golani, jmenari, birjari, fanfaroni și coțofene, barbugii și hiene, am început să ne insultăm între noi, să ne scuipăm, să ne tragem de țâțe și să ne bulănim, să ne furăm mâncarea, să ne plesnim copiii și, cel mai important, să nu mai ne temem că suntem niște țărani de la coada vacii, căci, așa ne-au zis profesorii noștri cei noi: care e problema frate că suntem țărani de la coada vacii, și Romulus și Remus, Isus și Putin, și ei sunt de la coada vacii sau a calului sau a lupului, ce contează?
În viață, așa ne-au zis profesorii cei noi, nu trebue să fii fraier fratello, trebuie să ai bani să moară ai tăi dujmani, trebuie să fii golan ca la noi în Teleorman, trebuie să lovești și școala vieții s-o prețuiești, muie la babalâci, la femei, la telectuali, dă-i dracu de bulangii, că ăia le dai una de le sare mucii, nu au nimic în cap dăcât formule, dacă era dăștepți nu era săraci.
Fii mândru că ești român.

Veniți dintr-o lume a samizdatelor, a Rapsodiei Române ascultată cu tresăriri de vinovată plăcere, a intelectualilor îngrămădiți în dube de securitate, părinții mei știau să discearnă atunci între impostorul găunos cocoțat pe bidiviul unui titlu de doctor inginer și academicianul veritabil, muncit prin subsoluri de universitate ca să-i scrie tovarășei o nouă lucrare magnet de titluri onorifice.
Părinții mei știau atunci să evalueze calitatea golănașului tupeist, uns de tătucă în fruntea ministerului cutare și pe cea a vânzătorului de pantofi, absolvent de medicină, distrus de partid pentru că a trimis o scrisoare de protest la Europa Liberă.

După 28 de ani de școală fesenisto-securistă, părinții mei nu mai știu să calculeze această ecuație a valorii. Rătăcesc între Năstase și Olguța, Dragnea și Nicolicea, Băsescu și Tăriceanu, Mircea Badea și Ciuvică, Voiculescu și Sârbu, Ghiță, Fenechiu și Udrea, incapabili să înțeleagă că nici banii, nici poziția socială și nici puterea nu te fac om.
Că toți cei înșirați mai sus nu sunt decât niște roți după care am alergat ca niște câini, hipnotizați de învârtelile lor, și că atunci când îi vom prinde vom realiza că suntem atât de departe de drum, că ne-am îndepărtat atât de tare de casă, încât nu mai știm să ne întoarcem de unde am plecat.
Au trecut 28 de ani de la revoluție și eu sunt undeva într-un câmp de gunoi, cu un cauciuc ros la picioare.
Am vârsta părinților mei la Revoluție și am nevoie de una ca să mă întorc pe acasă.

Design a site like this with WordPress.com
Get started