Sunt în tren printre păduri de mesteceni.
Am multă treabă dar rătăcesc pe posturile blogului, cândva prin decembrie 2013. Dau peste acest post. Deși nu îmi amintesc fața lui Basim, îmi amintesc povestea lui. Nu mi-e milă de el. E doar unul dintre cei care au permis să se întâmple ce se întâmplă azi în România. Unul din cei care au un singur răspuns, oricare ar fi întrebarea: ce să-i faci? n-ai ce să-i faci. Decembrie 2013-iulie 2017, e belită, cum s-o spune asta în aramaică?

Din încleștarea cu statul român, Basim Bakhaya-se citește BahHhaia, cu h din gât, hârâit, exact ca în ebraică- a pierdut o fabrică, vreo 20 de milioane de euro și 6 ani din viață. Angajații l-au furat de l-au rupt, cu sacul, roaba, tirul, cine să-i prindă? El, Basim, i-a dus de guler la poliție pe făptașii găbjiți cu mâna-n portofelul lui, poliția a ridicat din umeri și l-a trimis acasă, hoții s-au dus și ei la ale lor, liberi și nevătămați pentru că “nu avem ce să le facem”.

Basim își face cruce. Păi nu ești irakian, allahu akbar ceva?
Nu, sunt creștin ortodox, tata vorbește limba lui Cristos, aramaica”.
Adică sunteți semiți?
Nu, tribul vine din Ierusalim dar suntem creștini ortodocși”.
Deci nu ești arab?
Nu. Sunt cetățean român de origine irakiană, mutat în România în `91 și tâlhărit hotărât de statul român de peste 22 de ani.
O taxă aici, un impozit colea, statul român intră cu treierătoarea în lanul întreprinzătorilor și îi seceră fără cruțare.
Asta nu s-ar fi întâmplat în Irak atunci când am plecat de acolo.

Basim e prudent și gingaș. Îi e frică să nu-mi deranjeze patriotismul intrat acum 20 de ani în comă, poate se trezește miraculos dacă aud că Bucureștiul e vai de steluța lui și cei 23 de ani fără Ceaușescu nu au reușit să-l apropie prea tare de Bagdadul lui 1990, post Furtună în Deșert. Așa că zice de Sofia, da, Sofia lui 2013 nu se compară cu Bagdadul lui ’91.
Și Bucureștiul?
Eeeeei, se apară cu mâna ca de o muscă, nu pot să zic nimic rău că acum sunt cetățean român dar.. ” Basim nu continuă.
Se întoarce însă la povestea statului care a mâncat bunicuța și scufița și vânătorul e la Balc, cu Țiriac, deci povestea nu se termină cu happy end.

Era corupție în Irak  în ’91?
Hai că am zis o glumă bună, Basim se lasă pe spate și zâmbește îngăduitor.
În închisori erau doar politici, d-ăștia închiși pe motive politice, nu existau hoți. Dacă te prindeau furând îți tăiau o mână, o ureche sau îți luau o bucată de piele de pe frunte, te lăsau însemnat să vadă lumea că ești hoț”.

Păi dacă s-ar aplica legile astea la noi, ăștia din parlament nu ar mai avea cu ce să voteze, nu tu mânuțe, nu tu picioruțe, nu tu urechiuțe, niște matrioști de carne, cioplite delicat, fara colțuri. Poate cu limba să apese pe butonaș, să se asigure că DNA-ul nu îi va cerceta pentru conflict de interese și justiția nu îi va condamna la pârnaie pentru că fură cu… cu ce să fure drăguților, că nu mai au mânuțe și nici picioruțe? Păi cu mâinile copiilor și nevestelor și mătușilor, finilor și nașilor și verișorilor de gradul doi.

Noroc că la noi nu se aplică legea asta, că întreaga țară ar rămâne fără membre. Viermi inelați târându-se în noroi. Cum, de altfel, suntem.

Basim observă raționamentul dar nu suflă o vorbă. E cetățean român și nu vrea să își jignească țara adoptivă. Ce dacă a luat lăței de la ea, ce dacă i-a ciordit jde milioane de euro? E locul care l-a primit atunci când înapoi nu era scăpare. E locul care a ținut la ușă disperarea.
Îl invidiez.  Cum s-o zice asta în aramaică?

În gară un bătrân în cămașă albă, pantaloni gri deschis, cu pense, își plimbă cartonul prins de gât cu sfoară. Nu se uită în ochii nimănui, își poartă mesajul ca o sticlă de suc eticheta, fără să dea vreun semn că empatizează sau, măcar, înțelege cuvintele. Pe carton scrie așa: Mi-a ars casa și soția.
Oamenii întorc capetele după el. Unii își dau coate, câțiva zurbagii d-ăștia tineri, chicotesc.
Bătrânul e indiferent. Își plimbă cartonul prin gară ca și cum cartonului i-a ars casa și soția sau ca și cum ar avea un tricou cu Rage Against The Machine pe care l-a primit de la un nepot și-l poartă și el când iese să ude ficusul de pe scară.
Peronul e jumătate ocupat de soarele fierbinte, tăvălit ca un bulibașă obez pe o banchetă de tren. În umbra nevolnică a urechilor acoperișului, o colonie de pinguini pe bagaje transpiră vârtos. Nu suflă vântul.
Vagonul e fierbinte. A fost ținut în soare, perpelit ca un berbecuț la proțap. Ne batem pe o gură de aer, din instalațiile de AC iese respirație de balaur după ce-a înghițit 5 porții de vindaloo. Se stă în picioare, nașul, un tractorist cu fața săpată și șapca împinsă spre ceafă își face loc cu greu printre fetele cu pielea strălucind de sudoare.
Începe.
Dacă știți că sunt trenurile atât de aglomerate, dacă vindeți locuri în picioare, de ce nu ne dați și nouă, ăstora de stăm în aburul clocotit al zecilor de trupuri înghesuite în vagon, reducere? Cum are CFR-ul tupeul să îți vândă o călătorie în picioare, în conservă, în vagoane încinse la banii ăștia?
Nașul nu are răspuns.
Trece cu o față vinovată printre fetele transpirate și, după Ploiești, nu îl mai văd deloc.
Toate geamurile sunt deschise, perdelele flutură fierbinți și ochii îmi sunt uscați de vântul care aleargă prin vagon. Când intrăm între dealuri, cu un oftat, călătorii lasă corsetele să cadă și încep să respire.
Undeva pe lângă Timișul de Jos ne oprim. E întuneric, suntem aproape de Brașov, mașinile se depășesc isterice pe șoseaua de lângă calea ferată.
După 6 minute, nașul anunță că s-a stricat locomotiva și că trebuie să așteptăm una de la Brașov. Oamenii încep să coboare, sărind de pe scări în mijlocul urzicilor. Rubedenii din Brașov sunt anunțate, vin cu mașinile să îi ia. Juma de tren înșiră șoseaua, jarul țigărilor arzând în noapte.
Chemăm un taxi?
Da.
Un bilet până la Brașov este 49 de lei. Un bilet fără loc până la Brașov este 44,7 lei.
Parcul CFR este bătrânicios. S-a furat mult. S-a privatizat. S-a mai furat ceva. Nu chiar tot.
Iarna sunt întârzieri de la zăpezi, geruri, brazi căzuți peste liniile de curent. Primăvara și toamna de la inundații. Vara se dilată șinele, cum dă o căldură, se știe, șinele se umflă și sunt restricții de viteză și faci 8 ore între Sibiu și Timișoara și 15 ore de la Budapesta la București.
Oamenii nu au așteptări. Plătesc biletul, banii ajung la un ciordac, un director general, trei adjuncți, 15 secretari de stat, banii ajung la ei să-și ia ei ceva frumos, poate să-și facă dinți și să-și pună țâțe.
Oamenii sunt indiferenți. Nu mai așteaptă nimic pentru că nu poți aștepta nimic de la un stat inept, incapabil în 30 de minute să trimită o locomotivă de la 11 kilometri distanță.
Oamenii sunt indiferenți și exact pe indiferența asta a noastră crește mușchiul ticăloșiei. Pe durerea noastră în cur, las că eu chem un taxi, io chem un văr, io mă descurc cu un unchiuleț, pe descurcăroșenia noastră lipsită de empatie pentru ăia care nu au un văr, bani de taxi sau un unchi, se ridică Dragnea, Firea, găștile din administrațiile locale, hoții de la CFR, tâlharii din parlament, monștrii de la ANAF, securiștii din presă, codoșii din corporații.
Mi-a ars casa și soția, scria pe cartonul bătrânului.
Nouă tuturor ne arde casa și soția dar nu ne prindem de asta. Știți de ce?
Pentru că în ăștia 27 de ani am orbit complet. Ne-am uitat prea mult în foc și nu mai vedem nimic în jur.
Și dacă miroase a carne arsă, ne bucurăm calicește, sperând că-i de la grătare.

Acum 20 de ani pe vremea asta terminam facultatea. Ultima sesiune, licență, petrecere într-un beci, sărit pe Prodigy, în sfârșit maică-mea putea să se laude că are fiică economistă, presiuni să merg și eu la o bancă, să am salariu bun, să trăiesc într-un mediu onest, să las dracu bețivii ăștia din presă, o să-mi distrug ficatul și tinerețea.
Lasă-mă domle-n pace. Trăim vremuri revoluționare. E iunie 1997 și uite guvernul.
Ciorbea premier. Ciumara la finanțe. Severin la Externe. Ulm Spineanu ministrul reformei. Tăriceanu ministrul industriei și comerțului. Valeriu Stoica la Justiție. Alexandru Athanasiu e ministrul Muncii și protecției sociale. Babiuc e la Apărare. Gavril Dejeu e la Interne. Dinu Gavrilescu la Agricultură. Băsescu la Transporturi. Sorin Pantiș e ministrul Comunicațiilor. Akos Birtalan al Turismului. Virgil Petrescu al Învățământului. Nicolae Noica e ministrul lucrărilor publice și amenajării teritoriului. Ștefan Drăgulescu e ministrul sănătății. Caramitru e la Cultură. Herlea e la Integrare Europeană, Duvăz e la relația cu Parlamentul și Valentin Ionescu e la privatizare.
Mai sunt câțiva, mediu și sport, 25 cu totul.
Cu trei mai puțini decât cabinetul lui Tudose.
Mă uit la listă.
Ciumara, Spineanu, Dejeu, Gavrilescu, Birtalan (da, ca orice ungur care se respectă, se pare că a împărțit niscaiva CD-uri cu Transilvania ținut secuiesc și d-aia o fost țâpat din guvern la prima remaniere), Nicolae Noica, Virgil Petrescu, Drăgulescu (rector la Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș, acuzat de traseism și cã ține cu dinții de scaunu de rector), Caramitru chiar, Herlea, Opriș, Valentin Ionescu, Stănescu niște oameni decenți.
Stoica ulterior vârât prin dosarul Becali-MApN, contracte bănoase pentru servicii juridice cu o grămadă de firme și instituții de stat.
Alexandru Athanasiu 10 ani mai târziu scufundat până peste mustăți în Microsoft II.
Babiuc, la 15 ani după prezența în guvernul Ciorbea împarte pentru 2 ani celula cu Becali pentru scandalul schimburilor de terenuri.
Sorin Pantiș, 7 ani cu executare pentru ICA.
Ioan Olteanu prins într-un vârtej penal cu Miss Bistrița, Alina Bică și alte scandaluri cu chirii încasate aiurea.
Duvăz, multimilionar, combinat cu Ilie Sârbu și Iacov, afaceri cu Petrom, băiat încă neprins de nimeni cu fofârlica, deși se știe clar că o ține undeva, prin buzunar.
Tăriceanu, Ciorbea, Băsescu și Severin au evoluat toxic, distructiv și autodistructiv.
Dar privind lista celor 25 de atunci nu ai cum să nu remarci că am ajuns acum bătaia de joc nici mãcar a unor tâlhari. Cumva asta presupune un nivel de inteligență pe care 99% dintre indivizii din guvernul lui Tudose nu-l ating, în ciuda doctoratelor, masteratelor, diplomelor, școlilor de vară, de seară, de siguranță națională, de siguranță arsă, de siguranță nesigură cu care s-au căpătuit toți.
Nu sunt tâlhari. Sunt niște fâțe, bagaboande, hahalere, șulfe, cocalari, imbecili, gorobeți, nerozi, neghiobi, curve, o adunătură de lături și lătrăi fără creier care cred că butonii sunt ceva pe care trebuie să apeși în lift și PIB-ul este codul pe care îl bagi la telefon.
Acum 20 de ani am avut un guvern în care s-au strecurat și indivizi care s-au ticăloșit. Dar, pe lângă ei, au fost oameni cu care ai fi putut să ai o conversație civilizată despre ultimele cărți citite.
Au trecut 20 de ani. Idiocracy este real.
Suntem din ce în ce mai proști. Și vorba lui Ghighi Bejan, nu există vaccin împotriva prostiei. Ați fost vreodată vaccinat în cap?

Își pune cu atenție undița la bagaje. Husa e bleumarin, fermoarul e stricat. Privește cu îngrijoarare ceilalți călători, unul din ei cară o scândură.
-Fag? întreabă bătrânul pescar.
-Stejar. Am luat-o să-mi fac niște icoane.
-Doamne ajută!!! aruncă pios pescarul. Apoi constată că este cald, apoi se întreabă unde e priza, apoi îi explică cetățeanului de pe locul 71 că țara este condusă de ochi albaștri.
-Unde e Marta? zice privind cu subînțeles printr-un singur ochi, ălălalt e beteag, i-a sărit o așchie în el când s-a învrednicit să taie lemne și acum subînțelesul nu mai poate să iasă decât prin cel stâng.
Locul 71 aprobă. Unde e Marta? este un soi de parolă, a înțeles că are de-a face cu un trezit, nu adormit ca restul națiunii care se lasă târâtă în scandalul Grindeanu care e clar că a fost dat jos pentru că știa prea multe.
Pescarul se ridică la suprafața tăcerii, ca o balenă după aer, și apoi se scufundă abrupt într-o conversație despre împinge tava la Jupiter, despre un lac de la Saturn unde a prins căluți de mare, despre plachia pe care i-a făcut-o bucătăreasa din ce a pescuit el, un tăvălug de vorbe pornit de la portița deschisă de locurile 72 și 78, doi bronzați din Miercurea Ciuc care au fost la mare ș-o fo bine, nu fu scump și apa fu numa bună.
-Cât costă un prânz? caută să afle locul 71.
-20 de lei.
-Scump, decide tăios 71.
-Nu-i scump, se apără bronzatul.
-Ba da. Și apoi fiică-mea nu suportă soarele de mare. Eu merg mereu la munte, acolo îmi place. Adevărul e că și stau la munte, în Câmpina.
E șofer pe TIR. Merge la turci des. Explică doct că turcii scot acum bani din petrol și minereuri. Sunt bine turcii, nu ca noi dar dacă stai să te uiți în mall-urile noastre vezi că nici la noi nu e atât de rău, sunt o grămadă de bani. De unde vin banii ăștia?
-Bani negri, punctează bronzatul.
-Da. De pildă din trafic de țigări, spune șoferul.
-Păi da, dar cine e prost să se bage, că-i prinde statul și merg la mititica?, se grăbește pescarul.
-Eu m-aș băga, dar da, mi-e frică să nu ajung la pârnaie, recunoaște șoferul.
Apoi coboară (nu înainte să spună Doamne Ajută!!)  în oximoronicul Câmpina, muntele cu nume de șes și pescarul se îneacă în tăcerea rarefiată din găleata în care a fost aruncat, dă din buze ca un șalău, ochiul pălit clipește albicios și se repede nărăvaș într-o dizertație despre Sevastopol dar bronzații nu-l ascultă, vânează opriri mai lungi ale trenului ca să apuce să tragă o pipă.
Moșul zice că el s-a lăsat de fumat. Apoi recunoaște că s-a lăsat și de băut. Că e mai bine așa. S-a lăsat și de auzit, vorbește într-una peste toată lumea, leorpăind cuvintele ca un câine bătrân și însetat.
Și apoi nu mai am scăpare. Mă ceartă că am ochii roși, că mă uit prea mult în computer că nu citesc cartea în germană pe care o am așezată lângă laptop.
-Nu e în germană, e în engleză.
Am mușcat la conversație. Iaca, știuca șireată a fost păcălită cu o momeală lingvistică.
Tăcerea își ia un pumn în ceafă, un cot în gură, un șut în fund. Zace pe culoar, între scaune, plină de sânge.
Oare de ce simt nevoia bătrânii să vorbească? îmi spun în timp ce privesc buzele pescarului îndoindu-se, curbându-se, ridicându-se și închizându-se peste p-uri și o-uri, m-uri și i-uri.
Vorbele sunt un sonar. Se izbesc de oameni, de stâlpi, de fotolii și se întorc la bătrân cu informații despre obstacolele din lumea asta întunecată unde indivizi dispar ca și banii pe care i-au furat împreună cu alți cetățeni cu ochi albaștri, unde totul e incert și fără contur cam ca ceea ce trimit înapoi bastonașele și conurile din ochiul drept în care a sărit o așchie.
-Coboară moșul Predealul, spune vesel acum la telefon unui ascultător fără chef de vorbă căci zâmbetul dispare și adaugă: bine, ne vedem în 25 de minute.
Apoi perplex, ca un om căruia i s-a scos o monedă din ureche, începe să fluiere speriat o melodie.
-Unde o fi Marta?

Bătrâna stă într-o cocioabă.
Într-o dimineață s-a trezit și nu și-a mai găsit gardul.
În altă dimineață s-a trezit și nu și-a mai găsit câinele.
În altă dimineață s-a trezit și lângă casa ei trăsese un crucișător de beton cu 5 etaje și geamuri termopan triunghiulare.
Căpitanul e mafiot.
Căpitanul vrea să mute cocioaba bătrânei din calea crucișătorului, vrea să nu se uite pe geam și să vadă baba mergând la căcăstoare în fundul curții.
Când ești căpitan și locuiești în duplexul de la etajul 5 vrei să vezi doar bancuri de delfini în bmw-uri ascultându-l pe Leo de la Strehaia, un ocean de dansuri de buric, ciacaracacichicea.
Dar baba nu pleacă.
Chem poliția. S-o sperie, să-i aducă un infarct în horoscop.
Mascații fac bum-bum, femeia deschide, i se cer actele de casă.
De ce?
Mascații se burzuluiesc. Dă babo actele.
Baba nu a îmbătrânit degeaba. Le dă buletinu și îi trimite la plimbare.
Pleacă mormăind că se vor întoarce și-o să vadă ea.
Căpitanul e scos din minți. Ar harpona baba, i-ar atârna hoitul de catarg. Ce gâtul mă-sii nu pleacă?
Nu e obișnuit să aștepte. E prieten cu primarul. E șeful parcărilor din oraș. E important. Ăsta e numele lui de botez. Important. Domnul Important îl strigă partenerii, domnule Important susură secretarele, domnule Important, îl perie chelnerii.
Baba nu știe cu cine se pune.
E unguroaică, normal că nu știe.
Oare cum se zice Important în ungurește? Nu ar trebui să-și pună plăcuțe bilingve pe vaporul cu 5 etaje?
Bătrâna nu are nicio șansă. Mâine când se va trezi nu își va mai găsi pulsul. Mâine dimineață când se va trezi va fi moartă și atunci va regreta că l-a supărat pe căpitan. Căci nu e frumos să te așezi de-a curmezișul progresului.

Dar baba e unguroaică, ce să știe ea despre progres?
Este doar un element dușmănos care blochează dezvoltarea imobiliară a orașului.
Căpitanul a mai văzut d-ăștia.

Dar toți pică.
Mai întâi le iei gardul. Apoi le omori câinele. Dacă nu înțeleg, le trimiți mascații. Și la final pleacă. Nicio cocioabă nu rămâne în picioare după aceste 3 etape.
Nici cea a lui Grindeanu nu a rezistat.

Prima ștampilă pe care am pus-o pe un candidat la preșidinție a fost pe Gyorgy Frunda. Părul alb, zâmbetul ușor ironic, ramele subțiri ale ochelarilor, cuvintele așternute monoton, ca o autostradă tăind valea Ruhrului, costumul elegant care îl scotea din plutonul ieftin al politicienilor cu mâinile murdare de vaselină și unghie lungă la degetul mic, foști șoferi, apviști sau ospătari. Dar mai ales accentul care îmbracă fiecare vorbă într-o coajă de gălușcă și o rostogolește afară pe gură, plină de pesmet și cu-o prună înfiptă-n mijloc. Gomboț.
Ăștia, ungurii, nu sunt hoți ca noi, fură altfel, cu eleganță, ca Peter O`Toole. Niște domni rătăciți între ciurdarii noștri, uite ce cravate au, ce butoni, ce maniere.
Ștaif.
Ungurii nu s-ar dezbrăca în șosete și budigăi ca Dumitru Zmău, deputat ALDE, ungurii nu ar amenința că ies cu mitraliera să puște demonstranții ca Rădulescu, deputat PSD. Ungurii au clasă.
Cum să nu-i votăm?, se întreabă populația de etnie maghiară privind la televizor târfele boite și peștii buhăiți certându-se în parlament. Cine să ne reprezinte pe noi, că doar nu Băsescu sau Nicușor Dan, nu vezi că sunt, cum ziceți voi la ei? Un co-caaa-laaar și-un ne-tot?
Și uite așa, la fiecare 4 ani, UDMR își trimite în parlament costumele croite mai bine, frizurile tăiate mai elegant, hoți distinși, care te fac sã fii mândru de ei, uite-l anya cât de bine taie pădurile, uite-l apa cât de încântător își angajează toată familia la biroul parlamentar. Cum să nu-i votezi ]n continuare?
Uite așa, UDMR, acești elfi de pădure intrați în instituțiile politice ale unor orci, obțin mereu acel 5%, atât de important în negocierile dintre perișoarele din marea ciorbă parlamentară.
Și ce să vezi? Sunt la guvernare de 21 de ani, de pe vremea fosilei Emil. La ei pe pagina de wikipedia scrie negru pe verde și negru pe roz, că au fost din 1996 fie în guvern fie în opoziție-partenerul guvernului. Hahahahahahahaaaaaaaaaa!!!!
Opoziție-partenerul guvernului.
Așa zice.
Pisica lui Schroedinger.
Pisica încălțată cu pantofi de lac a lui Scroedinger.
Ați auzit vreodată pe cineva să strige în piață împotriva pisicii lui Scroendinger?
Eu nu.
PSD e răul suprem. PMP e răul suprem la pătrat. PNL e mortăciune. USR e dezamăgire.
Dar nicio vorbă despre UDMR.
Niciodată.
Cele mai mari târfe, cele care de 21 de ani sunt la putere făcând podul, șpagatul și elicopterul în penisul guvernului, ei bine aceste femei ușoare au reușit să își păstreze imaginea de doamne distinse care chiar și atunci când te umplu de sifilis, o fac cu rafinament, mai dă-ne și niște șancru moale UDMR, nimeni nu o face atât de fin ca tine.
Ceea ce mă duce cu gândul la o inițiativă legislativă care ne-ar putea ajuta să ieșim din această capcană a percepției. Obligativitatea parlamentarilor ca, pe perioada mandatului dar și în campanie electorală, să se îmbrace în uniforme. Costumele le fac românii, cravatele și cămășile le alege soacra lui Dumitru Zmău, dânsul din linkul acesta http://www.b1.ro/stiri/eveniment/un-lider-alde-s-a-dezbracat-in-chiloti-in-fata-parlamentului-dorind-sa-isi-arate-sustinerea-pentru-tariceanu-foto-180509.html.

Și astfel, când vor veni alegerile, poate nu vom mai mușca la momeala marketingului unguresc și vom alege țărănoii noștri lacomi care au o singură calitate: aceea că nu ne dau nicio speranță.
Căci întotdeauna e mai bine să spui “știam eu că sunt niște ticăloși” decât să ți se spună  “ți-am spus eu că sunt niște ticăloși?”

Adrian Sârbu e îmbrăcat în alb. Stă cu spatele la intrare în cârciumă, degajat.
Îmi amintesc de o poveste veche cu un alt Adrian. Copilul Minune, așa îl chema acum 17 ani. Se așeza mereu în colțul camerei, spatele la perete, să vadă intrarea. De nenumărate ori, înainte să învețe poziția strategică pentru orice haiduc în evul mediu timpuriu, micul cant-autor fusese săltat, vârât în portbagajul mașinii și dus pe post de maimuța cu talgere la o paranghelie de băieți din Bascov sau Craiova.
Adrian Sârbu stă cu spatele la intrarea în cârciumă.
Ce înseamnă asta, mă întreb atunci când trec pe lângă el. Că nu are de ce să se teamă pentru că nimeni din Bascov sau Craiova nu vrea să-l audă cântând sau că în spatele lui, deși eu nu văd, este un perete care îi protejează spatele?

Despre Adrian Sârbu se știu multe. Că a filmat la revoluție casetele cu știți voi cine, spunând știm noi ce, că așa a ajuns dintr-un operator la Buftea ditamai mogulul care a schimbat guverne și președinți cu televiziunea dumnealui.
Despre Adrian Sârbu se știe că este cel mai curat dintre securiștii ăștia de și-au deschis trusturi, că este un vizionar, doar el ne-a dat protevara și caniculaproteve, el a pus imnul pe manele (dar acum realizez, nu l-a găsit pe Adrian Minune cu spatele la ușă, să-l salte și să-l ducă în studio, să-l bage la înregistrare).
Despre Adrian Sârbu se știe că este un om rasat, care se pricepe la modă, marketing, publicitate și tenis, poate d-aia se îmbracă în alb. Uite, asta nu se știe, de ce se îmbracă în alb? Poate vrea să pară pur și igenuu. Poate a fost angajat de o firmă de detergenți să se ducă pe terase și să își arunce în poală porții întregi de spaghete bolognese și apoi, cu o pernuță de detergent minune, să își curețe în 2 minute petele de sos roșu.
Se știe doar că Adrian Sârbu putea să facă miracole. Să facă să dispară milioane de euro tot așa, cu o pernuță de detergent minune.
Ce nu se știa despre Adrian Sârbu este că este un animal care a cerut 20 de kilograme de trotil ca să arunce în aer demonstranții din Piața Universității în anul 1990.
Exact.
A vrut să creeze o mașină capcană care să explodeze în mijlocul manifestanților, așa zice dosarul mineriadelor.
Câți puteau să moară? Câteva zeci, răniți câteva sute. Pe lângă cei 1166 care au murit ca Iliescu să ajungă legitim la putere, câteva zeci care să-l ajute să o mențină erau o nimica toată.
Vizionar. Strateg. Mascota perfectă pentru detergentul minune care spală orice pată.
Baie de sânge?
Nicio problemă, curățăm totul în 2 timpi și 3 mișcări.
Îl și văd, îmbrăcat în alb, cu un mecanism de propulsie ca al lui Michael Jackson, coborând de pe clădirea Universității în aplauzele feseniștilor deciși să își ia țara înapoi, călcând în mijlocul carnagiului, murdărindu-și tenișii albi cu sânge negru, de legionar, și salvând o pisicuță care miaună confuz, captivă în peisajul vâscos, între cadavre, bocanci și fiare contorsionate.
Mulțumim Adrian că ne-ai salvat de noi înșine. Protv e al meu. Gândesc liber. Șa-mî-dî, șa-mî-dî…
Adrian stă cu spatele la intrare în restaurant și mă gândesc că ar trebui totuși să îl salte un comando de bunici, d-ăia bătuți de mineri, d-ăia care ar fi putut să fie pulverizați de trotilu lui Adrian. Să-l ia și să-l vândă unui circ uzbek, să le spună că este singurul om care poate să își țină respirația 4 minute scufundat într-o latrină plină. De fapt să nu ceară bani pe el, să-l doneze, că e păcat ca micii uzbeci să nu aibă și ei o bucurie. Și să le spună uzbecilor că Adrian mai știe să facă ceva: indiferent cu ce-l stropești, sânge, otravă, rahat, nu își murdărește niciodată costumul cel alb.
Nu-i așa că e un om special Adrian Sârbu? Nu ar fi fost frumos să avem doi ca el?