Cu mâinile pe podea, capul în jos, un vârf de picior ridicat în aer și celălalt picior fixat temeinic în covor, așteptam aplauzele și notele de 9,78 sau măcar 9,56 care să mă trimită pe podium după evoluția la sol. Eram sedusă de Emilia Eberle levitând în șpagat pe “Sanie cu zurgălăi”, suspendată ca un mic Harrier, cu motoarele turate la maxim, decolând și aterizând precis și grațios. Peste 3-4 ani, mutată la bloc, în mușuroiul de copii de muncitori lăsați cu cheia de gât, ne-nvârteam amețitor pe bătătoarele de covoare și nădușeam încercând salturi mici pe bârna de pe pista de PTAP. Nu cred să știu vreo fetiță care să nu fi vrut să fie Nadia sau Ecaterina Szabo sau Teodora Ungureanu.
Sătui de Ștefan, Mihai și Eminescu, am căutat să-mbogățim trista noastră dietă de figuri inspiraționale cu sportivi. În sport e mai puțin loc de politică, ne spuneam. În sport încape mai puțin subiectivism. Sportul șterge originile nesănătoase, îmbracă în pantaloni scurți și sărmanu și chivernisitul, și hoțul și vardistul.
Gimnastică, fotbal și tenis, box și haltere și atletism, handbal și înot. Copiii și părinții lor, strânși într-un vis comun ca un meniu cu un singur fel, fugeau din frigul umed al apartamentului spre olimpiade și campionate, spre bani și glorie, podium și imnuri cântate pe marile stadioane ale lumii.
Bani și glorie. Și recunoaștere.
O nevoie permanentă să subliniem că totuși, în ciuda comunismului și a Canalului, în ciuda lașității și a sărăciei, nu suntem ultimii oameni. Dacă am fi fost ultimii oameni, nu am fi putut să dăm un tenismen ca Ilie sau să inventăm nota 10 în gimnastică sau să fim puternici ca Nicu Vlad și vicleni ca Dobrin. Nu suntem clar ultimii oameni, că îl avem pe Gațiu și pe Maricel și pe Virginia.
Odată cu apariția noii galerii de modele, Gigi și Nuțu, Mutu și Mazăre, Bianca, Zăvoranca și Bahmuțeanca, sportul s-a mutat în cafenele, șaormării, televiziuni de apartament și bordeluri.
Sportivii români și performanțele sau eșecurile lor reușesc cu greu să își facă loc în headlineuri, trecând prin liniile de front minate cu maneliști, starlete tv, curviștine și copilași de securiști.
În ultimii 20 de ani, mândria națională nu s-a mai sprijinit pe performanțele sportivilor ci a fost luată pe genunchi și crescută cu pufuleți și pâine cu cartofi de Vadim, Funar, Păunescu și Dan Puric, iar acum, când e mare și i-au dat țâțele, a fost preluată de Ponta și PSD.
Ignorat, uitat sau folosit doar în campanii electorale, sportul românesc malnutrit și subdezvoltat putrezește într-o debara, ca o maimuță cu talgere cu blana mâncată de molii.
Și dacă până acum, când cotrobăiam după o damigeană sau o pereche de pantofi, dădeam peste maimuța cu talgere și ne minunam că încă mai merge, acum am descoperit că s-a stricat. Pentru prima dată în ultimii 50 de ani, echipa de gimnastică feminină a României nu s-a calificat la olimpiadă. Antrenorul Bellu spune că, dacă se caută un țap ispășitor, el se oferă.
Într-o țară de oi, porci, vaci și câini, cine are nevoie de un țap ispășitor?
PS. Iată și o explicație mai puțin sociologico-metaforică dată de jurnalista Emilia Șercan:

Faptul ca echipa feminina de gimnastica a Romaniei nu participa la Jocurile Olimpice este rezultatul jocurilor politice teribile facute in sport de catre Gabriel Oprea si acapararea Comitetului Olimpic Sportiv Roman (COSR) de gasca si acolitii lui. Acum doi ani, Alin Petrache devenea presedintele COSR in urma presiunilor si jocurilor facute direct si pe fata de Gabriel Oprea, pe atunci pe cai mari, vicepremier si ministru de Interne. Contracandidatul lui Petrache a fost atunci Octavian Bellu, cel mai titrat antrenor DIN LUME. Cu toate astea, Bellu nu a avut nicio sansa in fata manevrelor lui Oprea si Petrache. 

Conversațiile cu maică-mea se termină în “Doamne, ajută!”.
“Doamne, ajută” a înlocuit “la revedere”, “te-am pupat”, “hai noroc”, “să trăiești, să-ți faci casă-n București”, “sănătate”.
“Doamne, ajută!” spus zilnic, de 154 de ori, este un ciocan îndoind fierul încins al minților, rescrie codul așteptărilor și responsabilităților.
“Doamne, ajută!” îți minimizează aportul, te trimite undeva în rândul trei al corului propriei vieți lăsându-l pe Ăl de Sus să fie solist. E bine în rândul trei al corului, nu te vede nimeni când râzi ca boul, te strâmbi sau îi pui gumă-n păr colegului din față. La o adică, în rândul trei poți să și dormi, juma de viață poți să o dormi, fără ca cineva să te deranjeze.
Doamne, ajută!
SAU
Cum o vrea bunul Dumnezeu.
O smerenie care ascunde cele două degete încârligate aduse la spate. Cum o vrea bunul Dumnezeu, dar ar fi bine să vrea bine, că uite, io îs umil și cuminte și i-am dat lui frâiele nu ca să dea cu mucii-n fasole, ci ca să facă treabă de manager isteț.
Căci așa vede credinciosu lepădarea de șefia propriului destin, ca un amic de-al meu care nu mai vrea să muncească, vrea și el să stea-ntr-o rână și să-și sugă dinții după 25 de ani de istovire. Dar pentru asta trebuie să găsești un prost care să-ți facă treaba, unul care să nu pună întrebări, să se miște brici și să nu te coste mult.
Cam ca Dumnezeu.
El e bun, el nu are nevoie să fie răsplătit decât prin credință: “va mulțumesc pentru încrederea acordată, nu o să vă dezamăgesc.”
“Cum o vrea bunul Dumnezeu” ai zice că are-un miez de resemnare.
Ascultați însă atent tonul cu care este rostit. În el o să citiți așteptările de părinți care au chemat cel mai bun meditator să îl învețe germa pe ăla micu. Vor mult. Vor ce e mai bine.
-L-am înscris la Goethe pe Dorian, hai Doamne, ajută.
-Și eu pe Ana. Are profesori extraordinari, acum cum o vrea bunul Dumnezeu.
Azi am sunat un cuvios personaj pe care am fi dorit să îl invităm la Frontline Club să vorbească despre relația Bisericii Ortodoxe cu politica și media din România.
Bună ziua, sunt de la Frontline și vreau să blablabla…
Bună ziua, da. Câți bani îmi dați?
Nu plătim invitați, nu este politica organizației noastre.
Atunci pa,pa. Doamne, ajută!
Doamne, ajută.
Pavlovian, mâna iese din buzunar și se trântește cu burta-n sus, ca o pisică la soare, așteptând să primească ceva, o bomboană, o sămânță, un bănuț de argint.
“Doamne, ajută” și “Cum o vrea bunul Dumnezeu” sunt manifestările unei indolențe cronicizate, o amputare a voinței și aruncarea ei la câini.
Striviți ligvistic de dulapul cu credință, copiii cresc și ei în răsfățul pe care ți-l dă senzația că mereu e altcineva răspunzător pentru tine.
Dar Dumnezeu s-a dus la serviciu și ne-a lăsat pe toți cu cheia de gât.
Suntem pe cont propriu și nu-i nimeni în jur să ne ajute.

La ghișeu nu este nimeni. Oricum nu știi care este funcția ghișeului. E acoperit de foi A4 pe care ar putea la fel de bine să fie scris “pierdut răbdarea cu poporul român. o declar nulă.” și “lebedele zboară-n zare, eu mă uit, ele dispare.” La ghișeu nu se vând cartele, nu se dau relații. E închis. Pe un A4 scrie: cartelele se vând la casierie.
Așa deci.
Cartelele de metrou sunt vândute la casierie. La casierie nu e nimeni. De ce să fie când stația e robotizată, există un automat de cartele acote. Mulțumită că are cine să se ocupe de călători, casierița și-a luat probabil un concediu de vreo 6 ani, sperând să procreeze acum când cresc ăștia alocațiile pentru copii.
Automatul este portocaliu și tace nătâng acoperit de texte și foi de hârtie lipite cu scoci peste pielea lui lucioasă. N-roșu, efuncționa-galben, l-roșu scrie electric într-un chenar. Apoi, peste ecranul stins, Administrația Metrorex anunță că automatu face nani și să nu-l trezim. Sub ecran, un alt anunț, tot al Administrației, spune că nu se poate plăti cu card, doar numerar primește automatul dar poți să plătești cu card la casierie. Unde nu e nimeni.
Un cetățean cu față de bătăuș, pe a cărui uniformă scrie Scorseze Security, supraveghează vigilent, agitația tâmpă a cetățenilor care vor să își ia bilet. Se-ncruntă mânios când mă vede pozând moaștele tonomatului. Nu am voie, îmi face semn.

Umblu cu pastile anti atac cerebral la mine. Ăștia cu Survivor sunt niște cretini fără viziune. Aș face o variantă: cum supraviețuiești birocrației inepte, cu servicii amputate din România.

Gara din Brașov, pe dreapta și pe stânga, înfipte ca niște securi în perete, sunt infokioskuri. Touch screenul merge prost, săgețelele cursorului trebuie fugărite prin bătătura ecranului, nu stau locului, ca un copil de 3 ani după ce a halit 6 kile de ciocolată. Textele sunt în română, despre atracții turistice, hoteluri și restaurante, mijloace de transport, magazine și cinemauri din Brașov. Selecția e sărmană și vorbele sunt scrise de un robot posac.
Dar nu asta mă frapează, ci poziționarea. Care va să zică, tu, turistul român sau cel străin care a studiat limba română și o vorbește fluent, cobori în gară la Brașov și, în loc să ieși la taxi sau la autobuz, identifici infokioskurile-chiar și fără nicio urmă de indicator care să-ți spună că aceste consolele înguste sunt ceea ce sunt și nu un ATM sau aparat de vândut bilete de tren. Deci te prinzi miraculos că sunt infokioskuri, înțelegi română, cum nu, și stai așa, cam la 40 de minute, în gară, ca să îngrași porcul în ajun și să afli despre atracțiile turistice ale orașului și, de ce nu, să te informezi și asupra celor 10 cazări care sunt prezentate în ofertă.

Nu știu ce mă deranjează mai tare: că suntem furați de băieții din administrația locală care, probabil, au raportat depășirea cu 78 de tone la hectar a informațiilor electronice furnizate turiștilor (bașca și-au promovat niscaiva neamuri, introducându-le pe lista de restaurante, hoteluri sau magazine) saaaaaau de faptul că suntem luați de proști.

Dar suntem proști. Stupizi. Imbecili.
Plimbați între degete de politicieni, mermeliți ca niște biluțe de muci pe care primaru, consilieru, directoru de regie se pregătesc să le lipească sub masă.
Și ce-o să facem? Nu o să mai mergem cu metroul? O să facem circ la primărie ca a aruncat banii noștri pe geam? O să ne indignăm pentru că suntem luați de proști sau că suntem furați?

NU. Avem treburi mai bune de făcut. Avem de crescut copii, de plătit taxe, de cumpărat medicamente. “Mai dă-i în pizda mamilor lor. O să-ți pocnească un vas de sânge în cap dacă te enervează mizeriile ăstea.”
Suntem ocupați să ignorăm, crezând că ne mai rămâne ceva atunci când trăim în imponderabilitatea pe care ne-o dă nesimțirea.
Credem că dacă ne punem mâna la ochi, vom putea să crăcănăm degetele și printre ele vom zări numai lucruri frumoase și interesante.
Dar dacă punem mâna la ochi, nu vom mai vedea nimic. Decât negru. Ca un bodyguard de la Scorseze atunci când fotografiezi automatul de cartele defect.

Plouă. Apa curge din cerul igrasios iar de pe holul clădirii intră pe sub ușă răgetele unei echipe de muncitori care scot din apartamentul de peste drum un boiler mort. Îl cară ca pe un cadavru, cu burta metalică umflată ieșind din pătură.
Aș vrea să le spun să vorbească mai încet dar vocile lor vesele toarnă niște nuanțe de verde și de bleu peste cenușiul de afară. Probabil au ras dis de dimineață o pălincă.
Eu am ras aseară mai multe, cu frate-miu. La un moment dat, ne-am oprit și el a suflat în lumânările cu poleială argintie care anunțau împlinirea frumoasei vârste de 45 de ani. E mai bătrân cu 2 ani decât era taică-miu la Revoluție, când lumea se deschisese brusc, ca o ușă zburată de vânt.
Ești fericit?
Nimeni nu rostește întrebările esențiale. Bem pălincă și vorbim despre vaccinări, bugete și candidați la primărie, despre diete și vedete și anii curg și dinții cad, părăsind plictisiți gurile deprinse să spună nimicuri.

Aș vrea să scap de tine căci nu te mai iubesc, îi spune cumnata mea. Și frate-miu râde știrb (i-am promis că îi pun dinții dar nu reușesc să îl târăsc la medicul stomatolog) și o ia de gât și îi acoperă mânia cu sărutări dar mânia are pielea groasă și nu simte nimic, poate doar umezeala buzelor.

Oamenii stau împreună pentru tot soiul de motive pe care atunci când beau le uită. Cu neurotransmițătorii amorțiți, râul de considerente economico-morale care mișcă moara rațiunii seacă. Beat dar paradoxal de treaz, somnambulul se găsește pe sine, în mijlocul unui pustiu, într-o noapte fără lună, când umbrele mor.
“Să aibă copilul tată”, “să împărțim cheltuielile”, “pentru că nu am găsit pe altcineva”, “în definitiv e un om bun și mă iubește”, “pentru că nu vreau să crăp singură”, “m-am obișnuit cu el”, “gătește bine”, toate rufele ăstea murdare pleacă, atunci când ești pilit, la coș.

Iar tu rămâi gol, tremurând în frig cu pielea de găină, conștient că adevărul ăsta pe care îl vezi atât de clar acum va dispărea după ce te vei spăla dimineață pe dinți, ăia puțini de îi mai ai. Pentru câteva ore, dacă ai noroc și pălinca e bună, răspunsul la întrebarea esențială stă chiar acolo, în fața ta, ca o minge roșie în care ar trebui să-ți înfigi piciorul, trimițând-o în geamul relației voastre. Zdraaaaaaaannnnnng!!!!

Nu te mai iubesc. Nu sunt fericit. Am o viață de căcat. Sufăr că nu am bani. Aș vrea ca maică-mea să mă sune să-mi zică la mulți ani.

Suflete calde pe front atmosferic rece. Poate de aia plouă. Undeva, la câteva mii de kilometri, o fată pe care am cunoscut-o cândva s-a umplut de pastile și a fost scoasă, într-o pătură, de paramedici, cam cum a fost boilerul vecinului scos de flăcăii veseli, ciupiți de pălincă.

Farurile luminează drumul în față și tot restul lumii e în beznă. Aș putea să trec chiar acum, fără să știu, pe lângă un turn de 19 elefanți roz cocoțați unul în cârca celuilalt. Sau pe lângă o uriașă metropolă celtă. În partea dreaptă aș putea depăși chiar acum o caravană de negustori de sclavi și în stânga, dacă aș pune farurile pe el, l-aș vedea pe Yeti călărind un unicorn pe nume Grigore, cum zboară peste câmpuri.

Farurile mele bat însă doar în față. Viața mea e săracă și plină de spaimele creaturilor ascunse în faldurile întunericului.

Un indicator spune: atenție, de aici ies camioane.

Și eu îmi imaginez tăcuți în noapte, ochi de plastic arzând sub pleoape metalice, un Dan Iosif transformer, numărând silențios clipele până când voi ajunge în dreptul lui și atunci…PAAAAAAAM!!!! M-a spart.

Apăs accelerația și trec în goană pe lângă: atenție, trec vite!

Lumina farurilor plecată în viitor în căutarea inevitabilului, îmi trimite, inevitabil, doar griul nopții diluate galben de fluxul lor obosit. În față nu mă așteaptă nicio vită. Dar în întunericul din dreapta, simt cum o turmă de bivoli negri, cu abur greu ieșind din ei, își plimbă nervos maxilarele zimțate, frecând copitele într-o încălzire de atlet înainte de a intra în cursă.

Atenție, balene albastre.

sau

Încetiniți, curbă de 894 de grade.

sau

Drum închis pentru 62 de ani și 3 luni. Vă rugăm urmați ocolitoarea.

Ar putea să scrie orice pe indicatoare. Noi credem. Căci niciunul dintre noi nu știe ce este în întuneric și toți bănuim că oameni mai buni ca noi, oameni mai deștepți ca noi, oameni cu ochelari cu infraroșu au străpuns bezna și au scris atenționări, pentru noi, ăștia orbi.

Nu avem niciunul din noi curaj să oprim mașina, să întoarcem farurile spre întunericul din stânga, să deșirăm nimicul tăcut din spatele indicatoarelor pe care religia, educația sau statul le-au pus pentru noi, ca să ne țină pe drumul pe care îl vor ei.

Niciunul dintre noi nu are curaj să se dea jos din mașină și să intre în baia de negru. Poate că în loc de vite, camioane, zone militare și drumuri închise, avem unicorni pastelați, elefanți descreierați și monștri acrobați. Sau poate nu.

Dar revoluțiile nu se nasc pe șoselele pe care le-au făcut ei pentru noi.

Revoluțiile sunt făcute de oameni care se tem și care nu mai vor să se teamă de întuneric. Care opresc mașina în dreptul lui: Atenție, nu te uita la stânga pentru că te va trăzni, pun farurile pe lanul de porumb, coboară cu pumnii strânși și inima bătând repede și-și zic în piept: ia mă să văd eu ce-i cu trăznetu ăsta, trăzni-l-ar să-l trăznească.

Oameni care sunt atât de înfricoșați încât teama îi arde ca un jar căzut în poală, care-ți trece prin stofa pantalonului și-ți dă gaură în carne.

Curajoșii nu fac revoluții. Ei sunt prea ocupați să gonească, plini de adrenalină, pe șoseaua dreaptă așternută de Putere pentru ei.

Fricoșii merg încet, citesc indicatoarele, mestecă informația și simt pericolul crescând canceros în cerebel. Se tem, se tem, se tem până când nu mai suportă și nu mai vor să se teamă.

Atunci, fricoșii întorc farurile spre Putere iar lumina străpunge țesătura butaforică a regimului. Puterea e o iluzie și bezna nu e definitivă.
Din nefericire, suntem o țară de curajoși.

Pe după ziduri traficul e congestionat. Un băiețandru pe bicicletă dă 4 claxoane și apoi împrăștie un buchețel de 15 “pardon, pardon, pardon” peste pensionarii care calcă tiptil, ținându-se de mâna curentă de la marginea Spurcatei. În față sunt două fete cu doi câini mari care au făcut caca în mijlocul trotuarului și pasta de mațe a fost întinsă de tălpile pensionarilor, pentru o mai bună aderență. E cald și Brașovul e plin de turiști, pelerinaj la moaștele Sfintei Duminici.
Urcăm gâfâind scările tăiate abrupt în deal. La jumatea drumului, la a 51 a treaptă, e pusă o bancă, pentru ăia cu toboșarul psihopat bătându-le în piept un solo la baterie. Lângă bancă era un coș de gunoi, verde-pădurar. Acum i-a rămas doar capacul, partea de jos a fost halită de un rottweiler iubitor de plastic. Prin iarbă sunt împrăștiate peturi de suc și cutii de bere iar sus, la baza Turnului Alb, e un covoraș de țigări.
Turnul e închis, nu mai poți să îl vizitezi ca în alți ani.
Gâfâielile urcușului ți le trimiți la culcare de pe terasa de lemn din față.
Orașul e la picioarele tale, ai crede. Dar nu, orașul e la picioarele lor.

Edilii infractori.
Cei despre care ăilalți tâlhari, de București, vorbesc cu respectul cuvenit datorat unui grup criminal care este organizat nemțește, nu ca ei, oltenește.
Căci noi, brașovenii, suntem admirabili pentru ciordeala bine făcută, ca să-l parafrazăm pe marele mut al țării.
De pe scările de lemn ale Turnului Alb vezi în stânga Cetățuia Brașovului, și ea închisă. A fost scoasă la vânzare acum vreo 2 ani de grupul ARO și acum, la sfârșit de februarie, DNA a descoperit că Cetățuia nu era a ARO și că Primăria Brașov nu are de ce să îi verse companiei 3 milioane de euro ca să cumpere ceva ce este de drept și de la bun început al ei. (http://brasovromania.net/2016/02/cetatuia-brasovului-este-a-orasului-nu-este-proprietatea-aro-palace-noi-documente-descoperite-in-arhiva-primariei/)
În față e Tâmpa. Telecabine obosite varsă sute de turiști pe zi în buza restaurantului Panoramic. Și el e închis de ani de zile. Ieși buimac din portofelul metalic care te-a cărat câteva sute de metri la deal, treci pe lângă un hol beznos unde zombi triști servesc cafeluțe cu gust de nisip și apoi izbucnești într-o poieniță strânsă între chioșcuri și trunchiuri de copaci bolnavi, de unde nu se vede nici urmă de oraș. Nu-i nimic, ai văzut priveliștea din telecabină, ia mai bine să bem o bere și să ronțăim niscaiva floricele. Încuiat ca un copil obraznic în beci, între scule de grădinărit și saci de cartofi, restaurantul Panoramic se năruie mâncat de scorbutul uitării. În curând o să fie atât de distrus încât ARO o să ceară 6 lei pe el și parcă văd cum băieții deștepți, ăștia de știu cu administrația locală, o să apară și o să-l bage iute în buzunar.

Recapitulare: Cetățuia e închisă. Panoramic e închis. Turnurile au fost închise în iarnă și, acum când trebuiau să fie deschise, Consilprest SRL, administratorul lor, s-a cățărat pe un refuz de 7 metri și nu s-a mai dat jos de acolo. Cine?

Consilprest SRL, societate comercială al cărei unic acționar este Consiliul Județean Brașov, prăvălie implicată în dubioase afaceri finanțate de la bugetul local sub Aristotel Căncescu, fostul președinte al Consiliului Județean Brașov, un nene considerat cel mai bogat baron local din țara noastră. ( mai multe despre musiu, aici: http://www.gandul.info/stiri/reteaua-lui-cancescu-refacuta-de-procurorii-dna-cum-si-a-facut-seful-cj-brasov-averea-de-milioane-de-euro-13462202)

Consilprest primește bani de la Consiliul Județean pentru diferite programe. Papă banii sau îi sifonează cu terți și apoi, cu burta plină și buzunarul gol, anunță că el nu se mai joacă.
Paternul este evident.
Consilprest ia banul, Consilprest investește, Consilprest ciordește, Consilprest se cere afară.
Acum nu mai vrea să fie administratorul turnurilor de pe Warthe pentru că, zice AGA lui Consilprest, că îi dau gaură la buget. Și atunci le închide și primăria este lăsată să se spele cu ele pe cap și să caute zestre să le dea altor administratori care să ciordească banii locali și, când îi termină, să bage divorț. Și tot așa, și tot așa.
Recunosc, habar nu aveam de chestia asta până nu am dat la căutare Consilprest. Pe Goagăl. Am găsit așa:
1. bizbrasov.ro: A fost revocat dreptul de administrare al Consilprest asupra acestor imobile (n.a. turnurile de pe Warthe), urmând ca acestea să intre în administrarea CJ Brașov. Totodată, la jumătatea lunii martie, Consilprest a anunțat executivul județului că pe timpul iernii, ca urmare a intemperiilor, dar și a accesului turiștilor au fost deteriorate anumite bunuri din lemn de la aceste obiective, pe care autoritățile județene vor trebui acum să le repare. În expunerea de motive care a stat la baza hotărârii aprobate săptămâna aceasta se precizează că CJ Brașov va trebui să dispună urgent gestionarea și paza acestor obiective până când vor fi predate titularului de drept care este Primăria Brașov.Mai mult, Consilprest vrea să își recupereze și investițiile realizate în turnuri, deși banii au fost alocați tot din bugetul județului.

2. Mytex: Potrivit unei decizii din 30 martie a Adunării Generale a Asociaților SC Consilprest SRL (societate aflată în subordinea Consiliului Județean Brașov), piscina și barul din cadrul Complexului de Agrement Tâmpa vor fi închise pe perioada anotimpului rece, începând cu data de 1 noiembrie 2015.  Decizia vine după ce acum șase ani, bazinul de la „Agrement” a fost modernizat. Părinții spun că „motivul principal invocat de conducerea complexului sportiv este acumularea de datorii foarte mari către furnizorii de utilităţi şi imposibilitatea de a susţine costurile aferente funcţionării bazinului pe timpul iernii”.

3. Transilvania365.ro: Si catre Consilprest SRL s-au efectuat plati aiurea,  în baza a două contracte de cooperare. Unul dintre acestea a fost încheiat în 31 martie 2014 prin care CJ Brașov s-a angajat să finanțeze proiectul cultural „Garda medievală în Brașovul istoric”, cu suma nerambursabilă de 300.000 de lei, banii fiind plătiți către Consilprest în trei tranșe.  „Totalul sumelor nejustificate în cadrul contractului de cooperare încheiat cu SC Consilprest SRL este de 110.177,25 lei”, susțin reprezentantii Curtii de Conturi. Celălalt contract de cooperare cu Consilprest vizat alocarea sumei de 200.000 de lei, pentru derularea programului „Dialog cu pensionarii”. „Justificarea modului de finanțare a programului s-a efectuat numai pentru suma de 13.142 de lei”.

4. monitorulexpres.ro: Consilierul judeţean Aurelian Danu a solicitat public preşedintelui Consiliului Judeţean, Aristotel Căncescu, precum şi Direcţiei Economice a Consiliului Judeţean, să covoace „de urgenţă, în condiţiile prevăzute de lege, Adunarea Generală a Acţionarilor societăţii Consilprest“, administrată de Consiliul Judeţean. Danu a afirmat că a solicitat în numeroase rînduri informaţii despre activitatea acestei societăţi economice şi convocarea AGA, însă nu a primit răspuns. „Este inadmisibil ca în anul 2010 această societate să aibă un profit net de 23.897 de lei în condiţiile în care administrează mai multe unităţi de alimentaţie publică şi Baza Agrement. Dorim un raport de activitate pe fiecare entitate a acestei societăţi, pentru a vedea clar cum funcţionează acestea şi cum se cheltuieşte o mare parte a banilor publici. În ultimii ani s-au acordat Consilprestului milioane de lei, pentru o activitate care nu aduce aproape niciun profit şi nu aduce aproape niciun venit suplimentar bugetului Consiliului Judeţean. Cheltuielile acestea trebuie făcute publice, transparent“, a declarat consilierul judeţean.

5. bizbrasov.ro: Consilprest, societate care are unic asociat județul Brașov, reprezentat de Consiliul Județean Brașov, a decis că turnurile și bastioanele pe care le-a primit în administrare de la autoritatea județeană nu prea îi aduc profit și sunt mai mult o pagubă, care îi aduce pierderi substanțiale. Astfel, în luna martie, membrii Adunării generale a Acționarilor, care sunt de fapt consilierii județeni, au decis să renunțe la dreptul de administrare asupra acestor imobile, dar și ca societatea să recupereze investițiile efectuate.Într-o adresă transmisă CJ Brașov în luna data de 26 martie 2015, Consilprest solicită achitarea investițiilor efectuate la Bastionul Postăvarilor în cuantum de 1.110.320, 72 lei, (fonduri primite cu titlul de majorare de capital) respectiv banii cheltuiți în 2012 pentru amenajare muzeului virtual din incinta monumentului istoric. Consilprest susține că amortizarea lunară a investițiilor efectuate este de 10.280,75 lei. Lucrările au fost realizate de compania CS Vision, controlată de fiul lui Gabriel Bâgiu, proprietarul societății Ramb Sistem, compania abonată la banii publici ai județului Brașov în perioada în care acesta a fost administrat de Aristotel Căncescu, acesta fiind în prezent anchetat sub control judiciar pentru „abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit – 5 fapte; luare de mită; trafic de influenţă; instigare la tentativă la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit”. De asemenea, Gabriel Bâgiu este anchetat pentru comiterea mai multor fapte de abuz în serviciu pentru a obține pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

Cu ochii-n soarele de aprilie, toropiți de căldură și de resemnare, picotim. Ce frumos e la voi la Brașov, parcă e altă țară, spun bucureștenii încercați de o ușoară invidie dar parcă și o speranță că uite, la 2 ore juma de București, e oaza asta saxonă, populată de oameni care fură măsurat și construiesc așezat.

Parcă e o altă țară.
Dar nu e.

Sebastian Ghiță a vorbit ieri în Parlament, cerându-le ajutor colegilor. Insulița de păr din creștet, figura buhăită, de om care bea mult și mănâncă prost, aerul general de milițian în civil, d-ăla care te urmărește petru că ai vizitatori din Germania care ți-au adus blugi, au fost tabla pe care a scârțâit creta afirmației: am 37 de ani și doi copii.
Dumnezeule mare, mi-am zis, uitându-mă la domnul Sebi fără niciun pic de invidie. Mai ieri era sprinten, suplu, cu sprâncenele ridicându-se spre liziera unui păr creț, nu ca acum, alergând spre plaurul trist din mijlocul frunții lucioase de transpirație. Ce ai pățit frățioare?
DNA a pățit. Și are reacții adverse la tratamentul cu DNA.

Sebi, e mai mic cu 5 ani decât mine, îi pot spune Sebi, Sebi anunță că DNA este o tortură modernă. Că președintele Iohannis și fostul președinte, Băsescu, miniștrii și șefii camerelor, Zgonea și Tăriceanu, toți sunt urmăriți sau cercetați, sub control judiciar sau condamnați deja.
Concluzia lui: DNA este răul în formă pură.
Mă uit la milițianul transpirat de la televizor care stă călare pe un cuibar de zeci de milioane de euro. Are 37 de ani, 2 copii și un istoric de afaceri dubioase cu statul. Are 37 de ani, 2 copii și în normalitatea patriei lui, Amoralia de pe marele continent PSD, concluzia pe care o trage în privința tuturor demnitarilor și politicienilor anchetați și condamnați de DNA este că aceștia sunt victimele unei conspirații.

Că sunt curați și hăituiți de cineva care vrea să ne ia țara. Și el, Sebi, este singurul care are curajul să se ia de piept cu axa răului.
Colegii parlamentari îl ascultă, aprobă și îl scapă.
Sebi nu poate fi săltat.
Păturica trasă de parlament peste picioarele lui reci, o lasă descoperită pe primăreasa de la Craiova, Olguța Vasilescu. Este băgată la beci de DNA. Nu poți să îi salvezi pe toți, oricum nu pe toți deodată.
Las că ne rezolvăm în iunie, după locale.
Până atunci, jucăm jocul, doi pași înainte și trei înapoi.

Uite și Onțanu. Nu aveai cum să-l ții acum, când ești cu ochii pe Primăria Mare și Firea e mult mai slabă decât dom doctor. E femeie într-o țară de cefoși care-i șterg nevestei câte una peste bot când devine obraznică, “pentru binele dumitale te ating iubita, ca să-ți știi locul, se cheamă educație.” L-au mutat pe Onțanu, ca pe un bibelou, l-au luat de pe televizor și l-au pus jos să nu se spargă când începe meciul de fotbal în camera plină de vaze și cristaluri a PSD-ului. O să-l repună în drepturi mai târziu, dar mai întâi să ne concentrăm la Primăria Generală.
Ești praf, îmi spune Mircea. Lasă-te de politică și scrie despre călătorii și prețuri la all inclusive.
Firea are din start 30%, electoratul PSD. Orban e cu 14%. Nicușor are un 11-12%.

Asta înseamnă că Firea câștigă lejer, la pas, cum zic ăștia în fotbal.

Hai domle, nu cred!!!

Crede-mă. Pentru că Iohannis, președintele hărțuit de DNA, așa cum ne-a spus empaticul Sebi, ne-a lăsat cu alegerile într-un singur tur, madam Firea își va muta periuța de dinți din primăria Voluntari a soțului, direct la Cișmigiu.

Nu-i singura.
România întreagă va fi roșie după victoria uriașă a PSD.
În doi ani, vom primi oaspeții din străinătate cu formula: Bine ați venit în Amoralia, țara căreia, acum niște ani i se spunea Republica România.

Scufundați în Marea Roșie vom tăcea, pești albaștri și verzi, plimbându-ne prin ruinele a ceea ce a fost odată instrumentul de tortură modernă DNA.

Victor este ziua jurnalist și seara barman. Trăiește într-o geografie bizară, pe un ponton care face naveta între Ibn Battuta sau Geber și catrene strâmbe, de bețivi cu limba încleiată: pe un fund de ape patru ochi lucește, ce se este oare, este două pește.
Citește mult Victor, e doxă de carte, bea la fel de mult, e umflat de berică. Ai zice că e un intelectual dar nu arată ca unul. Că intelectualii umblă la costum, au ochelari și diplome doctorale.
Ponta e cel mai intelectual dintre români, zice studiul IRES. E urmat de Vadim și Klaus. Ponta se îmbracă frumos și, deși crede că Ibn Battuta e domnul ăla care face falafel la Piața 1 Mai, pentru popor această micro rătăcire n-are importanță. Românii, care cred despre ei că sunt foarte deștepți, sunt și fair play și știu să recunoască omul inteligent, elegant, rafinat intelectual atunci când văd unul. Și rar vezi un intelect mai semeț ca al fostului premier.
Cu ce îl hrăniți, domnule Ponta? Se găsește mâncare d-asta, pentru intelect, la pet-shopul de la colț?

Mă uit la Victor al meu, robotind după bar, încercând să mai facă vreo 2-300 de euro să dea de mâncare la copii. Câștigă puțin la ziar. Dar prostu, deși a citit tratate de alchimie medievală, nu a știut să dibuiască elixirul care să-l facă dacă nu bogat, măcar talentat ca Ștefan Bănică Junior sau inteligent ca Smiley.
E un idiot Victor al meu. Și o știe.
Îmi zice: Sunt prost. Hai să bem, mă ajută să uit.

Spre deosebire de el, 64% dintre români stau treji și își admiră în oglindă inteligența rumenă. 64% dintre români se consideră inteligenți în mare și foarte mare măsură. La fel de inteligenți ca Eminescu, Henri Coandă, Ion Țiriac și Vadim Tudor, primii patru cei mai inteligenți români. Așa zice sondajul IRES. După ce îl citesc, mă duc la sertar, îmi iau pașaportu, îmi fac bocceluța și plec.
Trebuie să încetez să fiu egoistă. Trebuie să mă gândesc la binele țărișoarei mele. Cu tâmpenia mea colosală risc să stric media galactică de inteligență a poporului român și să îi diluez procentajul de intelectuali.

Victor, îți las ție cadou această poezie:
Aveam o pată de prostie pe cămașă care nu ieșea cu nimic.
Am încercat cu detergent obișnuit, neobișnuit și chiar cu foarfeca.
Dar prostia se agăța cu îndărătnicie de cămașa mea.
Așa că am dezbrăcat-o și i-am dat-o unui sărac pe stradă și am scăpat.
Umblu goală acum. Dar lor le-am zis că am o bluză pe care doar deștepții pot să o vadă.
Și toți mă laudă pentru culoare, buzunare și volane.
Deja am vândut 67 de bluze. Și toată lumea este foarte mulțumită de marfa de la mine.

Șoferul zice privind coloana de 30 de mașini de la stop: Ce să facem, mergem înainte.
A tăcut până acum și absurditatea ieșirii din muțenie cu o astfel de frază mă face să mă uit la el. E de vârsta mea, până în 45 de ani.
-Unde mergem înainte?
Suntem prinși în pumnul traficului, gândăcelul Elenei Farago.
-Mergem înainte cu ăștia pe care îi avem.
Vorbim despre politicieni. Despre candidații la Primărie.
-Cu cine votați?
Nu știe, să vadă ce se oferă pe tarabă.
Șoferul nu e fan Piedone, a furat și ăsta de l-a luat dracii, dar măcar a întors ceva bani, a ieșit pe stradă, a văzut că se mătură, nu ca Vanghelie-Care Este, are două clase și a ocupat un post pe care nu îl merita și nici nu a vrut să se dea la o parte.
-D-asta nu merge nimic în țara asta, pentru că peste tot sunt oameni care au fost aduși de neamuri, de rude, și băgați pe posturi și nu știu cu ce se mănâncă treaba. Ca Pițurcă la echipa națională, că se știa că dacă dădeai bani, te selecționa în echipă și d-aia am ajuns ciuca bătăilor. Eu vă zic, Piedone măcar a făcut ceva până să-i însceneze povestea cu Colectiv. Că știți că a dispărut poza aia care arăta că a luat foc stâlpul la 1 metru jumate mai jos de locul unde a prins artifica.
Șoferul știe că s-a dat cu gaz otrăvitor în club pentru că doi tineri îndrăgostiți, prieteni ai lui, care mereu s-au tratat cu respect, au fost în acea seară la Colectiv și s-au înjurat ca la ușa cortului. Gaz otrăvitor, să amețească oamenii, să îi facă agresivi, să se calce în picioare.
Totul a fost gândit dinainte.
Pentru șoferul cu comportament oximoronic, încurcătura de la Colectiv e clară: a fost o conspirație ca să fie dat jos Ponta, nu ați văzut zâmbetul lui Iohannis când l-a avut la mână?Totul e jonglat de marile clanuri, acolo, sus, în stratosfera politicii unde plutesc neamurile umflate cu heliu, atât de sus încât rachetele sol-air nu ajung.

Și noi, noi mergem înainte, ce să facem?
Resemnare și neputință.
Și lipsă de noroc. Că mama lui a fost săracă și tatăl lui i-a părăsit și a trebuit să muncească de la 16 ani iar prietenii din cartier îl strigau “băăăi, muncitorule!!!”
Mergem înainte.
Oftează. Oprim în fața unei case superbe de pe lac de la Snagov. E a nepoatei lui I.G.Maurer.   E casa de vacanță, celelalte sunt în București, Franța și Elveția. De unde a avut bani? Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

Mergem înainte.
Și în cerc. Ne învârtim pe aceeași pistă incapabili să ieșim din buclă. Înainte este totodată înapoi și poate ar fi mai bine să ne oprim dracului din mersul ăsta și să dormim 100 de ani, poate cresc buruienile și ne rătăcim, pierzând traiectoria destinului nostru istoric prestabilit.