Două lucruri mi-am dorit în cariera mea de rânitor în ghena publicității: să fac un spot cu Florin Piersic și să fac un spot cu Dan Diaconescu. Ultima s-a împlinit. L-am cunoscut în 2008 când am filmat la OTV, pe vremea aia în Magheru, spoturile la brânză Del.
Îmi amintesc că la prima întâlnire cu domnu Dan, aia de amușinare, am fost lăsate să așteptăm-eram numai femei, 4 femei, pe canapeaua de piele plesnită, în biroul cu bibliotecă de primărie de Conțești, care sprijinea pe rafturi o colecție de muțunache și steaguri tricolore primite de la Vadimi și alți demenți. Și domnu Dan a ieșit din emisiune și ne-a spus istoriile tuturor caricaturilor din spatele biroului dar eu nu mă puteam concentra pentru că îmi venea să mă duc să-i aranjez peruca picată peste ochi. Părul îi arăta ca o perucă, un aer fals, de dinți de plastic într-un zâmbet hollywoodian. El cu totul dădea impresia unui spirit rătăcit într-o păpușă de la arădeanca ciufulită de pechinezul meu, în timpul unei crize de furie sălbatică. Și manșetele cămășii îi țâșneau de sub sacoul prea scurt, albe manșetele, bleumarin costumul făcut pe comanda dar pentru un alt trup. Dan Diaconescu părea topit, ca vrăjitoarea cea rea din Oz, topit sub o căldare de apă. Dar chiar și așa împuținat, când s-a așezat la birou, ochi vii pe o față tânără sub o streașină de păr bătrân, ne-a amețit cu frumoasa poveste a lui O.J. Simpson și cu revelația pe care a avut-o atunci, în 1994, despre ce este adevăr și ce este iluzia veridicității și cum serializarea acestui caz și întorsătura pe care a luat-o procesul sportivului american acuzat că și-a ucis nevasta, l-a făcut pe micuțul Dan, ani mai târziu, să creeze superhitul Elodia.
U-A-U.
Sub cușma de păr de paj, mintea lui Dan Diaconescu se învârte, abilă, țesând, croșetând, încasând.
”Și, ce pot să fac pentru voi? Ce vreți să faceți?”
”Am vrea să vindem brânză Del și uitați, cum dumneavoastră aveți tot felul de stricați aici, în studio, am vrea și noi să facem 3 spoturi cu personaje fără o doagă care să discute împreună cu dumneavoastră această incredibilă dispariție a brânzei Del din magazine. Se poate?”

Sigur că da. Domnul Dan a aprobat. Am revenit într-o noapte și am filmat, după ce și-a terminat emisiunea, în micuțul studio unde un țigănuș manipula o cameră iar domnul Dan își scrisese textul de introducere pe un flipchart, cu cariocă. Profesionist. Am tras o singură dublă, a durat filmarea vreo 2 ore, că nu e nevoie de mai mult atunci când oamenii știu să facă treabă. Și când am avut nevoie de computer să printez ceva, am fost trimisă la montaj, într-o cameră unde geamul spart era înfundat cu ghemotoace de ziare. Economie.
Și, la final, ne-am strâns mâinile, ne-am felicitat și domnu Dan a coborât la Rolls și doamna Voiculescu, producătoarea emisiunilor lui domnu Dan, a coborât la Bentley, ambele albe. Nu înainte ca doamna Voiculescu să ia toate cutiile de brânză Del pe care clientul le lăsase drept răsplată echipei tehnice și să spună că le va împărți ea așa cum trebuie. Cuviincios.
Iar noi am bănuit că are un chioșc undeva și o să le vândă și amărâții ăia de la tehnic nu o să vadă decât gaura din svaiter. Că nu e ușor să strângi bani de Rolls sau de Bentley.
Adevăr și iluzia adevărului. Omul care a lansat lupta împotriva ciocoilor e la pârnaie, din nou, pentru 5 ani jumate.
La părul lui, să vezi aici probleme cu feonul. Unde-o fi dispărut? Unde ești tu brânză Del, cum mergeai c-un copănel…!

Cu Tudor Giurgiu am lucrat prin 2005, înainte să ajungă șef la TVR. Am făcut niște spoturi la Antena 1 cu stele pitice care au implodat de mult, trăgând în găurile negre lăsate în urma lor, alaiul de știri meschine despre ce mănâncă la micul dejun și ce tip de mașini conduc. Doar Dan Negru rezistă, mai blond sub părul negru împuținat. Tudor Giurgiu a ajuns apoi director la TVR și apoi și-a făcut festival de film. Sau înainte. Sau concomitent. Nu importă.
Acum a făcut un film, în afara valului românesc, un film care face valuri. Pentru că este primul film românesc care vorbește despre sistemul ticăloșit care a halit ca pe un dicarbocalm economia, despre PSD și Năstase, despre SRI și banii făcuți din contrabandă. Un film despre cea mai neagră perioadă a României, a cenzurii totale. 2000-2004, odihnească-se-n liniștea în care a fost legănat poporul, ignorant și ignorat de putere.
Turma.
”De ce eu?” e povestea lui Cristian Panait, procurorul căruia sistemul i-a dat brânci de pe terasa unui bloc din București, l-a zdrobit de caldarâm pentru vina de a nu se băga în miuța minciunii și înșelăciunii dictate de aparatul de partid și de stat. Cristian Panait s-a sinucis și dosarul lui clasat iar, 13 ani mai târziu, Tudor Giurgiu a primit niscaiva bani de la CNC și mai mulți bani de la colegii bulgari să facă un film care spune: cu o floare nu se face primăvară, îți trebuie un vânt cald și o săptămână cu 15 grade ca să poți să începi să speri că vei ieși din iarna tranziției eterne.
Pe 2 martie, la Brașov, în sala țițirită a filarmonicii s-au înghesuit 300 de oameni. Sold out a fost la filmul despre Panait, ”De ce eu?”. Fete cu tocuri și băieți cu sacou, domni cu cravate și mămăi cu mantou. Iar eu am avut invitație, că îl cunosc pe dom regizor, am făcut reclame cu el pe vremea când Voiculescu nu era mogulul cel rău ci doar un securist cu televiziune și mulți bani.
Am stat pe rândul R16, inexistent până la premiera lui Giurgiu. Am stat pe un scaun de birou pe care era lipită cu scoci o hârtie care zicea: 5. Becul pe care scria ”ieșire” ardea alb în colțul ochiului meu drept, estompând și mai tare contrastul de pe ecranul de pânză, întins ca o poartă de handbal în mijlocul scenei. În dreapta, sub o husă de catifea, se odihnea pianul, cavoul muzicii peste care sponsorul Sergiana a așternut un banner cu cârnați cruzi și mici.
Anul nu este 2015 ci 1992, când televiziunile particulare proaspăt apărute ne ofereau emisiuni prinse între cartoane cu reclamele lui  SC. Jeanasetransformă Impex SRL și SC. Elvisnu-imort Trade SRL.
Brașovul pute a provincialism. Oraș de muncitori care trebuie să se trezească să dea mâncare la găini la 5 dimineața și seara la 7 cad rupți în fața televizorului. Ce nevoie ai de o sală de cinema decentă? Ce nevoie ai de un loc civilizat unde să îți scoți familia, să vedeți împreună povestea procurorului Panait când poți să stai acasă, să te uiți la Gâdea sau la Ghiță?
300 de oameni într-un oraș de 200.000 au contrazis părerea generală că ditamai orașul turistic nu are nevoie de o sală de cinematograf unde să nu ieși mai scurt cu 5 centimetri, halit de gândaci.
Poate o să mai fie 300 care o să meargă la mall și poate, dacă vin ăștia 300, administratorii sălilor de la mall nu o să scoată filmul după o săptămână.
Poate. Doar suntem în 1992 când orice este posibil. Tranziția e abia la început. Putem să rescriem istoria. De ce nu noi?

E cald, soare cu gingii goale, de pechinez bătrân. În Piața Sfatului sunt 6398 de oameni, bulversați de căldură ca niște muște înviate miraculos între geamurile din sufragerie. Lazăre 1, ridică-te și umblă. Lazăre 2, ridică-te și umblă, Lazăre 3, ridică-te și umblă. Pe Republicii coloana de cetățeni proaspăt ridicați din sicriul paltonului se târăște lent, lovindu-se cu tâmpla de vitrinele magazinelor. Aceleași magazine, de pantofi, de telefoane, farmacii, pizzerii dar ochii ieșiți din iarnă nu le recunosc, le iau de noi.
E 1 martie, bătrâne cu ghiocei au înflorit pe brâurile caselor. Ia maică buchețelu, îl dau ieftin maică.
Restaurantele plesnesc ca burțile de primari pesediști.
Chelnerii sunt melancolici. Se mișcă greu prin puzderia de clienți. Comanda trebuia dată acum 2 luni dacă vroiați să fiți eficienți. Acum bucătăria e plină. O bruschetă se face în 40 de minute, o pastă într-o oră.
I-am luat maică-mii lalele. Le-a așezat pe masă și până i-a venit lasagna florile s-au deschis, petalele s-au îndepărtat ca doi soți după o căsnicie de 40 de ani.
Și pe mesele din jur sunt lalele. Și narcise. Și ghiocei și trandafiri.
Nu suntem într-un restaurant ci într-o florărie.
Îmi amintesc de învățăturile lui Dorian către fiul său Luca atunci când un vânzător de flori le-a întrerupt masa și i-a sugerat insistent să îi cumpere trandafiri soției. ”Luca tată, tu când o să fii cu o doamnă la restaurant să nu îi cumperi flori. Să îi iei o friptură. Ca geaba îi iei flori. Dacă are burta goală nu te înțelegi cu ea.”
Așa i-a spus Dorian lui Luca în vârstă de 6 ani și mă uit la grimasa nervoasă a maică-mii și îmi surprind bâțâiala genunchiului pe sub fața de masă pe care au fost așezate doar păhărele cu tărie care ne-au dilatat și mai tare foamea.
De 1 martie, în loc de lalele îmi doresc o friptură. Mare, în sânge, să mă scoată din astenie cum scoate un OZN o anumită vacă din cireadă și o poartă pe raza tractoare până-n pântecele navei. Așa doresc. Calm, levitând, să mă scutur de iarnă și căderi de calciu și să intru în primăvară grandios.
Chelnerul aduce pastele. 5 minute mai târziu, cu mințile la mine, apuc și eu să fac conversație:
”Și ia zi mamă, ce zici de asasinarea lui Boris Nemțov?”

Pe cartea de vizită a lui Miron Cozma scrie cu roșu pe fond galben: Partidul Social Democrat al Muncitorilor. La mijloc: Miron Cozma președinte. Mai jos, pe o bandă roșie, zice, de data asta cu galben, ”pe-al nostru steag e scris unire”. UNIRE e scris mai mare, ca un pumn care se repede în masă și întrerupe pălăvrăgeala din jurul ei. Pe versoul cărții de vizită, tot cu roșu pe galben avem așa: Viața noastră nu depinde de bogăție sau sărăcie, de influențe externe, forțe politice sau alte împrejurări ci de scopul nostru în viață. CREDINȚĂ, MUNCĂ ȘI DREPTATE. Dedesubt lupul dacic și o nouă rostire: Noi nu suntem urmași ai Romei! Reapare banda roșie pe care suntem invitați cu majuscule: VENIȚI CU NOI SĂ NE LUĂM ȚARA ÎNAPOI!

Social-democrat dar naționalist tulburat, de rit celt și clar bisericos-ortodox, care vrea să se unească cu cineva dar să-și ia și țara înapoi de la altcineva. De la cine? De la discarii ăștia care au pus mâna pe ea. Discari sau electrolovări sau poate chiar rapperi sau jazzmeni.
Miron Cozma anunță că el este rocăr și, se știe, rocării nu au fost niciodată comuniști. Dimpotrivă. Are plete, chica aceea cunoscută, pe care a ascuns-o sub cască ani de zile, prinsă într-un coc și ținută cu-o șurubelniță.
Ștefan îmi șoptește amuzat: Raluco, domnul e mai bine vopsit decât tine.
Are dreptate. Cozma umblă cu cioara vopsită pe cap.
Se declară dușmanul numărul 1 al tovarășului Iliescu pe care el l-a arestat, cu alte cuvinte l-a reținut în timpul mineriadei din 1991 când doar Rațiu-fraieru de Rațiu și cu democrația lui de 3 lulele, l-a scăpat pe Iliescu căci altfel rocărul din Valea Jiului îl dădea cu capul de masă cântându-i în răstimp ”this is the painkiller”.
Miron Cozma se dă nebun.
Dar nu e.
Miron Cozma se dă surd.
Dar nu e.
Miron Cozma țipă, vorbește peste ceilalți, presară informații și îi cere procurorului Voinea să îi confirme spusele. Acesta o face. De multe ori o face. Iar Miron Cozma, agitând un dosar arată publicului tăieturi din ziare, dovezi că este liderul sindical numărul 1 în lume, rocărul numărul 2, DJ-ul numărul 3. A fost DJ la 303, pe vremea lui Ceaușescu. Știe cu muzica. Asemeni lui Pied Piper, Cozma adus șobolanii afară din oraș, cântând la fluieraș. Apoi a fost băgat la zdup. Mult mai apoi. A stat 10 ani și acum e victimă.
Proștilor, ne spune, proștilor, l-ați crezut pe Iliescu atunci când a spus că sunt minerii cei care v-au bătut în 1990. Nu eram noi, era armata. Colonelul Cuchi Borislavschi a bătut studenți, colonelul Ion Nicolae a spart casa lui Rațiu.
Miron Cozma se dă nevinovat.
Dar nu este.
Se ridică în picioare și îl înfruntă pe Vișan, un domn în vârstă care îl întreabă naiv, dacă are remușcări. Niciuna. Așa zice Miron, cu ochi sclipitori și chică înfoiată. Are 61 de ani, niciun rid și nici oameni pe conștiință. Căci nu are una.
Miron Cozma se dă social democrat, dac liber, credincios, unionist, rocăr, luptător pentru dreptate, luceafăr al huilei, subinginer, Frodo Baggins of the Shire, Batman și seara, după orele 23, Robin.
Și este. Din fiecare câte puțin.
Dar în primul rând este un coșmar care îl bântuie pe domnul Vișan care, atunci când primește în obraz flegma lipsită de remușcări trimisă de fostul lider al minerilor, e luat pe sus de un val de emoție și începe să plângă.
Veniți cu noi să ne luăm țara înapoi, scrie pe cartea de vizită a lui Cozma. Dar țara a fost mereu a lui și niciodată a noastră.

Semnalmente: șaten deschis, ochelari, geantă doldora de documente, costum maro, noul negru, vechiul gri. Probabil ongist, zâmbet viclean, colțul drept al gurii rămas suspendat undeva la 1 centimetru deasupra orizontului buzelor, ca un săritor de la trambulină cuprins brusc de frică. A venit la vreo 4 evenimente Frontline. De fiecare dată preocupat, ușor nervos de parcă ar fi fost adus cu arcanul. Pare să spună: bine domle, hai că vin dar doar pentru că mă pune șeful. Oricum sunteți niște cretini și habar nu aveți să faceți un eveniment.

Cu toate astea vine. Intră în cafenea, zâmbet strâmb, ochi mijiți. Se așează curajos undeva în față și aruncă întrebări absurde, ca un locatar de bloc care golește zeama de la borcanul de murături pe geam, în capul trecătorilor. Atenție, locatari cocalari.
Ongistul este mereu nemulțumit și critic. Jurnalistul de la Adevărul care a fost în Crimea e un prost, dezbaterea despre alegeri este penibilă, a fost el la una cu Hurezeanu care a fost mult mai bună. Filmul lui Ujică a fost modest și el oricum vroia să știe când va fi închis Iliescu, nu să audă ce are de spus regizorul sau istoricul de la CNSAS. Cristian Ghinea e complet neinteresant, ambasadorul Ucrainei un cadru de partid care bagă discurs ideologic și acum, înaintea dezbaterii despre mineriade, prezența lui Liviu Mihaiu și comentariile unor speriați de pe Facebook îl lămuresc, exact ca pe-o vrăjitoare care citește în mațe de cocoș destinul unei nații, că evenimentul de diseară este un fiasco. Iar noi, ăștia de la Frontline ne facem vinovați acum, înainte cu 8 ore de dezbatere, de aruncarea în derizoriu a acestui subiect important pentru societatea românească din care ongistul cu geantă doldora de documente și gură strâmbă de frică face parte.

Ați făcut un rahat, ne spune Nostradamusu de Obor, deziluzionat de neîntâmplarea care sigur se va întrupa la 6 seara. Nu este singur. Un cor de cârcotași, oameni implicați în viața cetății, se ridică bâzâind, nor de muște de pe trupul încă viu al dezbaterii care e ca și moartă dacă vine Liviu Mihaiu. Un amic îmi scrie grăbit: Credeam că sunteți serioși la Frontline, cum să îl chemați pe Liviu Mihaiu să modereze?
Amicul a fost la o singură dezbatere. Una singură. A promis plin de seriozitate, de multe ori, că o să vină. A fost neserios. Sau ocupat. Însă părerile lui sunt serioase. Solide. Nu vine să-și piardă timpul cu discuții despre mineriade chiar dacă între vorbitori este avocata Diana Hătneanu care s-a ocupat cu reprezentarea victimelor mineriadelor, care a câștigat procesul la CEDO și, practic, a obținut redeschiderea dosarelor în România. Nu contează că vine procurorul Dan Voinea, cel care a avut în ogradă atâția ani aceste dosare și poate să zică niscaiva lucruri interesante despre blocarea lor. Nu contează că vine însuși Luceafărul Huilei, Miron Cozma. Nu contează că va fi prezent ziaristul Romulus Cristea, probabil jurnalistul român cel mai bine documentat despre fenomenul mineriadelor. Contează doar că este Liviu Mihaiu moderator, singurul om care a zis da, pe ultima sută de metri, după ce am fost lăsați baltă de moderatorul anunțat înainte. O glumă-zice un alt cârtitor, un om cunoscut pentru organizarea de beteleuri securisto-religioase demente. Sigur Mihaiu ia bani și noi, ăștia de la Frontline, mai păpăm niște fonduri.
Dragă ongistule, dragă securistule, dragă amicule scârbit: noi nu plătim invitații. Vorbesc gratis. Ne bazăm pe bunăvoința lor. Care există uneori, atunci când e și timp. Liviu Mihaiu a zis da și vine să modereze gratis. Pentru că nimeni altcineva nu a vrut să stea la masă cu Miron Cozma, pentru că nimeni altcineva nu a avut timp, pentru că nimeni altcineva nu a avut chef, pentru că nimeni altcineva nu a avut coa.e.
Așa cum se lamenta ongistul proroc, acesta este un subiect mult prea grav ca să vă împiedicați de prezența unui om care face un serviciu simplu: acela de a modera o discuție cu șanse reale de a o lua razna datorită debitului prea mare manifestat de reprezentantul Jiului.
Întreb iar, așa cum am întrebat și ieri un domn anglosaxon care a mărturisit că nu vine la dezbatere pentru că e cu Mihaiu:
Dacă nu vă place poștașul, refuzați scrisoarea?
Singurul fiasco pe care îl prevăd în această seară este acela de a avea în sală costume maro îmbrăcând o superficialitate acră, de oameni înfricoșați că le-a ieșit pe la prohab puținătatea firii.

Pe pârâiașul meschin, apa se târăște pe coate, ca un infanterist la instrucție și, obosită și plictisită, mai ridică din când în când capul, la timp să nu se lovească de un bolovan.
Ui teic lafting-ne informează ghida Remi care nu își poate rosti corect numele și se prezintă Lemi. Asta înseamnă că luăm pluta de bambus și ne ducem la vale. Jeepul ne varsă la marginea râului pe care curg, înșirați ca un cârd de rațe, 6 kayaciști gălăgioși.
Plutele sunt lungi, cam pe la 4 metri. Lungi și înguste și scufundate la 3 centimetri sub apă. Nu-i chip să te așezi dar…”siiiit, siiit!!!”, Lemi împinge aerul în mișcări de baschetbalist care bate o minge invizibilă. Un bunic sud-corean din grupul nostru, legat la frunte cu o bandană de pirat somalez, ascultă comanda și se așează turcește în apa de 2 centimetri. Hidratare pentru cuc.
Aveți grijă la crocodili și șerpi-încearcă o glumă nevolnică Lemi și apoi se retrage la o bârfă cu ghizii altor jeepuri cu alți turiști trimiși pe apa Sâmbetei.
Pe pluta noastră suntem 5, cu tot cu cârmaciul crăcănat care își suge dinții și înfige dibaci  între pietre andreua care mută pluta din micul ei port direct în mijlocul curentului. Mult spus curent. Ca să ne deplasăm, cârmaciul dă găuri, ca o mașină de cusut, una aici, una colea, toc-toc-toc, îngroapă bățul în patul râului, împunge nisipul, apoi se împinge în par, pluta se deplasează, își culege bățul, îl înfige mai încolo. Încă o copcă, încă 4 metri.
Sughițurile plutei ne dezechilibrează dar ne ținem dârji în picioare. Ceilalți doi pasageri sunt americani, zic eu. 65-68 de ani, el și ea, zâmbete largi, riduri expresive, confirmări cerute pentru orice remarcă: isn`t it amazing? isn`t it wonderful? isn`t it interesting?

Drept să spun, eu nu cred că e nici amazing, nici wonderful și nici interesting. Bine, fie, poate un pic e interesant că reușim să rămânem în picioare pe pluta care arată ca o ușă de la căcăstoarea din fundu curții, smulsă și aruncată pe apă. Ne păstrăm toți 5 echilibrul precar pe bețele ude de bambus, chiar și atunci când pluta se agață în omoplatul unui bolovan, chiar și atunci când cârmaciul ne vâră sub poala unui copac căzut ca un bețiv, într-un genunchi în apa râului. Nu am avut voie să ne luăm aparatele foto, decât dacă juram pe roșu natural că sunt rezistente la apă. Așa că retrogradăm în `90, în vremurile când ochiul era antrenat să înregistreze detalii, nu să delege grăbit filmului sau pixelilor toată munca de construire a unei memorii externe, la care vei avea acces doar când vine unchiulețu Marian în vizită, la o țuică.
Pârâiașul se târăște pe coate ca un student la PTAP și reușește într-un târziu să taie o piață cu tarabe de lemn, cârciumi de-o parte și de alta. În una din ele, pe o băncuță, 4 bețivi veseli se animă și învârt expert apoi aruncă spre noi lasourile întrebărilor: where are you from?
Din amonte, de unde să fim. Nu ține. Nu ne cred.
What country?
Canada-strigă ușor îngrijorați cei doi bătrânei verticali cu care împărțim pluta, necrezând că vreunul din locatarii băncuței știe să zică atunci când joacă Fazan pe țări numele Canada.
Canada? Numbel 1, numbel 1!!!-răspund bețivii localnici.
Stupoare.

Când ieșim din norul mirări erudiției bețivilor din Chiang Mai, primim și noi întrebarea.
Dar voi? Din ce țară sunteți?
Răspund scurt așteptând tăcerea țiuitoare, post explozie, care se așterne peste urechi după ce arunc petarda cu România.
”România? Puteam să jur. Că nu e clar rusă dar totuși vorbiți cu da. Știi, fiul nostru a participat la Eurovision pentru România. Acum doi ani cred.”

Pesediști curați, unicorni din magiun și unguri care urăsc paprica. Putea foarte bine să îmi spună că există toate cele de mai sus și aș fi crezut. Povestea Eurovisionului e neverosimilă și încep să mă uit după semne de schizofrenie și borderline pe fețele celor doi bătrânei. Și doar păreau normali dar acum, la o privire mai atentă, lui i se bate dubios ochiul și ea …
Ea zâmbește cald și continuă: ”9 gardens, gypsy, asta sunt. Și Cary a cântat cu ei, a stat în România o vreme. El oriunde ajunge întâlnește pe cineva și rămâne; e muzician, așa sunt muzicienii. Se întorsese de câteva luni acasă și sună telefonul, răspund. O voce zice ”Canada? Sunt Dan, vreau să vorbesc cu Cary” și am știut că sunt țiganii lui din România.”
”M-au chemat să cânt cu ei, pentru Eurovision. Așa a zis și a plecat. Nu a trecut de preselecție. A câștigat o cântăreață oribilă, ceva operă.” completează soțul. ”Uitați-vă pe net, Cary Shields, 9 gardens. Acum s-a căsătorit cu o chinezoaică, e în Pattaya.”
Pluta ajunge la mal. Un canadian fără nicio hematie de sânge de român, împreună cu niscaiva țigani cu vreo 6 leucocite de români, au vrut să participe pentru România la Eurovision în 2013. Totul pentru nimic. Așa se cheamă melodia. Nu aș zice. Undeva, pe o plută de bambus în colțul de nord al Asiei de Sud-Est, 4 străini s-au îmbrățișat și s-au simțit pentru 6 minute aproape. Isn`t it amazing? Isn`t it wonderful?

Prietenul meu vorbește ca un om care vrea să stingă un incendiu mare și flămând cu torentul lui de cuvinte ude. Prietenul meu vorbește de parcă a tăcut 26 de ani și acum barajul de 80 de metri care îi ținea gândurile nerostite închise, s-a crăpat, s-a fărâmițat, a fost spulberat sub viitură și pe fața de masă albă cad bucăți de ciment și bolovani din dig și se înfig mut în farfuria cu pastele arabiata din fața lui.
Prietenul meu e uluit.
Prietenul meu și-a dat seama că niciodată, niciodată, nu a făcut nimic pentru că a vrut el să facă acel ceva. Prietenul meu a fost dus de apă, împins la vale, mânat printre păduri și vărsat în mare. Prietenul meu nu s-a opus. Prietenul meu nu a avut ambiții. A făcut bani, firme, afaceri, și-a luat case și mașini, a bifat viața în căsuțele esențiale dar nu știe de ce. Cărat de curent, prietenul meu a uitat dacă și-a dorit ceva vreodată și a uitat cine e. Este un stâlp peste care s-au lipit atâtea afișe că nu mai știe nici el cum arăta, dacă era vopsit alb sau verde, dacă e din metal sau beton.
Nu-s ca tine. Tu ai vrut să te faci ziaristă și te-ai făcut, tu ai vrut să faci publicitate și ai făcut, tu ai vrut să pleci în lume și ai plecat, tu ai..
Ascult răpăiala cuvintelor lui pe geamul auzului meu. Vorbește despre mine prietenul meu dar nu mă cunoaște deloc. Eu am vrut să mă fac avocat, am vrut să plec la 18 ani la București, să trăiesc în cămin și să îi văd pe AC/DC la Monsters of Rock în Budapesta. Eu am vrut să fiu ziarist de investigații, nu cârpița de șters condurii a copilului lui Sârbu, eu am vrut să…
Prietenul meu merge pe 50. Are părul alb și nu stă cu sănătatea prea roz. Mintea lui a dat o lovitură de palat și l-a exclus pe el din toate gândurile pe care le coace. Mintea lui e interesată de afaceri, mintea lui își face griji pentru familie, mintea lui l-a uitat, l-a încuita afară și surdă, nu deschide ușa la care prietenul meu sună, sună, sună, încercând să își reocupe domiciliu. Prietenul meu nu mai are timp de pierdut, căci soarele alunecă spre asfințit și lumea se colorează în roșul plin de tresărire care precede negrul plin de murire.
Trebuie să se găsească pe sine, grea misiune când nu știe după ce să se uite, cum arată, ce înălțime, culoare de ochi sau câți ani are.
Ne despărțim, el mai ușor cu cele 673 de tone de vorbe risipite în paste. Eu mai scundă cu 1 metru 20, apăsată de presentimentul că anul ăsta lumea se va sfârși. Lumea așa cum o știu eu, lumea în care trăiește prietenul meu trezit din vraja celor 26 de ani de inerție tăcută.
În tunelul presărat cu chioșcuri care duce la metrou, ascunsă după ochelari cu rame maro, cu o bască de lână coborâtă până la jumătatea frunții, vânzătoarea a încetat să mai aștepte clienți pentru pijamalele și ștrampii ei chinezești. Privește în gol, ochi stinși în capul care pare retezat și așezat stângaci pe trupul de om de zăpadă în timp ce din radioul de pe tejgheaua chioșcului Crowded House se lamentează melancolic:

Hey now, hey now
Don’t dream it’s over
Hey now, hey now
When the world comes in
They come, they come
To build a wall between us
We know that they won’t win

Rămasă cu ochii la lentilele după care clipește cadavrul viu al vânzătoarei decedate acum 30 de ani, mă gândesc la zidul pe care îl construim în noi și sub care ne îngropăm, Ane ale unui Manole dement, încercând să ne păstrăm erecte viețile pustii ca o biserică dintr-un sat părăsit.

Acum fix un an se deschidea Frontline Club Bucharest, filiala românească a lui Frontline Club London. A venit Vaughan Smith, fondatorul clubului. Nu mai fusese în România din `89. Ne-a măsurat din ochi. Împachetați în cartea noastră de vizită de oameni din publicitate, statura făcută sul, nu prea am făcut cine știe ce impresie.
Adică nu sunteți ziariști.
Nu. Nu suntem ziariști, nu d-ăia cu patalama la mână.
Vaughan s-a riscat și 30 de evenimente mai târziu suntem în top 3 filiale Frontline. Ceea ce, pentru audiența care vine la evenimentele noastre înseamnă că o să aibă unde să bea o bere și anul ăsta și că, acum că am demonstrat că nu suntem niște agarici, poate o să ne bucurăm și de vizitele unor personalități din afară care să întregească panelul vorbitorilor români.

În seara asta, pe lângă analiștii Cristian Ghinea și Radu Magdin, îi avem la masă pe Excelența Sa, ambasadorul Ucrainei domnul Teofil Bauer și pe purtătorul de cuvânt al OSCE în Ucraina, domnul Michael Bociurkiw. Vom discuta despre ce s-a întâmplat în anul scurs de pe 18 februarie 2014 când Euromaidanul era rupt în tranșee și electricieni, profesori sau măcelari cădeau secerați de gloanțele trase de librari, economiști și, well..forțe fidele lui Ianucovici.
Vom vorbi despre anexarea Crimeei, prăbușirea rublei, contractele de livrare de armament sistate sau nu de către Franța, NATO, prăbușirea MH17, pace, chemarea la arme, Moldova și țările baltice, ”crezi că o să fie război?” și cui i-ar conveni acest război.
Nu arată tocmai a aniversare de 1 an de Frontline. Nu o să avem tort și șampanie. Dar cumva, în vremurile ăstea de căcat, e bine când, în ciuda tălpilor puse de unii, a lipsei banilor sau a dezinteresului față de orice altceva decât coafura lu Drăgușanu (care între timp nici nu mai e la modă. iată câte lucruri s-au întâmplat post Euromaidan), o construcție de tip club de presă reușește să reziste și să își creeze un public fidel.
Mulțumim.

Caracterul unui om se formează la coadă la pâine.
Cine a zis asta? Raluca Feher, în timpul deschiderii oficiale a Campionatului Mondial de Idiosincrazii, Cincinnati, 2048.
Urăsc să arunc mâncare. Mă gândesc mereu la orele petrecute în frig la brutăria de la Ardealul, unde eram arondați în anii `80. Ore în frig sau căldură sau temperatură optimă pentru făcut altceva decât stat la coadă la pâine. Să arunci pâine înseamnă să arunci la gunoi timp, ore și ore feliate și trase în plastic pe care scrie ”pâine de casă din secară. nu conține amidon ci doar 14 E-uri dar oricum muriți, ce contează?”

Îmi adun de prin cârciumi resturile de mâncare și i le dau fericită lu maică-mea, să hrănească pisicile sau mi le bag pe gât a doua zi, reci și țepene ca o relație de amor cu 10 ani vechime. Mănânc resturile cu gândul la plasa de rafie dintre picioarele mele de copil de acum 30 de ani, plasă pe care speram să o umplu după o zi de coadă la orice, căci ”ce se dă” și ”ce se cere” arareori veneau cu semnul egal între ele.

Poate d-aia, de la lipsurile de atunci, înțeleg mai bine ca mulți amici care mâncau salam de Sibiu adus de tătuțu securist, tragedia distopică a unui roman cum e ”Drumul” lui  Mccarthy și fericirea de a găsi o conservă de pateu salvată undeva într-un buncăr antiatomic.
Un coleg spunea despre mine, plin de înțelegere, că am avut o copilărie nefericită și că trebuie să fiu iertată pentru accesele mele de furie vărsată bogat asupra altora. Așa e. Am avut o copilărie plină de cozi și pene de curent și cartea mea preferată este romanul care te învață că numai evadarea călare pe un sac plin cu nuci de cocos poate să te salveze.
Și asta fac într-una.
Fug din momentul în care am putut să fug, de la 24 de ani de când am avut bani ca să fug. Mă duc din ce în ce mai departe, călare pe sacul meu plin cu nuci de cocos dar al dracului val, îl număr mereu greșit și mă trezesc dusă de curent mereu către stânci, strivită, reîncarcerată și, din nou, cu foamea în gât.
Am terminat de scris cartea a doua, aia pentru care vor mai fi tăiați niște copaci spre disperarea ecologiștilor chitariști. Și am plecat iar.
În avion nu servesc friptura de pui sau pastele oferite de stewardesă. ”De ce nu? Sunt gratis.”
Pentru că nu mi-e foame. Pentru că poate le veți da unui amărât căruia îi este.
”Nu cred. Cred că mâncarea care rămâne este arsă.”
Așa spune stewardesa și zâmbește veselă. E din Tunisia, de unde era Claudia Cardinaci. Așa zice, Cardinaci. Eu îi spun că e Cardinale, dar ea insistă să spună cu ”ci” și cine sunt eu să spun altfel, că doar nu am sânge de tunisiancă, așa cum are atât ea cât și Claudia.
Avionul zboară, plin cu oameni grași care mănâncă fără să le fie foame, ciupesc un pic din pui sau iau 3 ațe de spaghete. Caserolele sunt strânse jumate pline, jumate goale, depinde dacă ești pesimist sau optimist. Eu sunt pesimistă. Tot de la cozi mi se trage. Cozile care au tăiat copilăria așa cum tai cu ața mămăliga. La țară.
Acolo unde nimeni nu a murit de foame, că erau găini și ouă și se făceau ceva legume în curte și chiar și ăia de la cooperativă îți mai dădeau niște făina că pe vremea aia se făcea griu cum trebuie și nu era ca acum, cu secetele ăstea mamă, de speriat.
Drumul lui Cormac Mccarthy îmi vine din nou în minte. Foametea și nimicul, depozitul de mâncare unde găsește câteva conserve și lungul lui drum spre mare, acolo unde speră că mai este ceva, ceva care să îl salveze nu pe el, ci pe fiul lui care nu a trăit să cunoască o altă lume decât acest coșmar arzând. Și nu mai există nuci de cocos, care să umple sacii care să îl ducă undeva, departe de malul cu moarte.
Și acum, cu gândul la Drumul, îmi dau seama că sunt norocoasă.
Oamenii cu copilării triste, chiar și pesimiști, chiar și deprimați, se bucură mai tare de viață.
Cine a zis asta? Raluca Feher în fața Marii Adunări Naționale a Reptilienilor de Rit Vechi, prezidată de Lorin Furtună II, martie 2021, Chiang Mai, Thailanda.