E frig. Termometrul arată un roșu 5 grade dar niciunul din cele 5 grade nu ajunge la tine, stau toate strânse sub poala termometrului, înfricoșate de vântul turbat care mătură străzile. La Temppeliankio, biserica din piatră, în hol este un poster pe care scrie: aveți grijă la hoții de buzunare. În casa Domnului? Îhî. Casa Domnului e și ea vizitată de hoții de buzunare care se roagă să găsească unul, un buzunar, fără vreo mână încolăcită înăuntru, dar nu au mare noroc. Al dracu frig.
Din boxe susură un jazz fin și 4 rusoaice de 6-7 ani își pierd răbdarea și încep să se agite printre scaunele îmbrăcate în pânză mov. Mamele lor sâsâie, șuieră, reped palme care se îneacă în puful gecilor. Grupul se sparge și rămânem 3 oameni în casa Domnului. O fi acasă? O fi la baie? Unde o fi Domnul, că aici nu îl simt.
Dacă îți ții capul pe spate, privirea e suptă ca o vacă de un OZN, de Mandala de cupru, spirala vieții din care e tricotat tavanul bisericii cu pereți de piatră. A fost deschisă în 1969 și e opera lui Tino și Tuomo Suomalainen, doi arhitecți finlandezi care au fost siliți de criza post război să reducă planurile inițiale ale catedralei (planuri din 1930) la un sfert din suprafața originală.
Opoziția poporului nu a fost mică. Unii i-au spus moscheea din piatră, alții bunkerul de apărare al diavolului și primii graffiti artists din Helsinki au scris pe pereții șantierului numele Biafra (la sfârșitul anilor `60 fiind un război civil sinistru în Nigeria), cerând ca fondurile destinate construcției catedralei să fie donate victimelor conflictului.
Naivitate.
Biserica a costat într-un final 4 milioane de mărci finlandeze, la valoarea de azi a dolarului în jur de 100 de milioane de parai și are cam 500.000 de vizitatori pe an. Nu se știe câți dintre ei sunt hoți de buzunare. Temppeliankio este cel mai cunoscut monument din Helsinki, până și macaroanele au inclus-o într-o culegere de arhitectură a secolului XX.
La ieșire, pe căprării, sunt puse bilețele cu rugăciuni pentru fiecare nație. Nemții spun: ”Care este drumul către adevăratul noroc, către adevărata fericire? Dăruirea totală către Dumnezeu.” Italienii zic: ”Dumnezeu, Tatăl tău, e mai mare decât orice, poate să înfrângă orice suferință din viața ta. Ai încredere în el și-l vei simți.” Englezii spun: ”RUGĂCIUNEA POATE SĂ SCHIMBE TOTUL. Roagă-te și ai credință și-l vei vedea pe Dumnezeu la treabă.” Spaniolii zic: ”Vino la Isus, El îți va împlini dorințele cele mai profunde ale sufletului tău.”
Și iată-ne ajunși la români. ”Spune: EU VREAU SĂ SUFĂR încredințat pe ajutorul și dragostea părintească a lui Dumnezeu ȘI DUREREA TA VA FI UȘOARĂ.”
Așa scrie. Românul cere cu majuscule suferință, dar nu una mare, care să îl transforme într-un virtuos, într-un martir. Ci una mai micuță așa, mai ușoară. Mai mult o poză, ca o femeie pe tocuri și cu jacheta pe umeri care totuși își lipește palma de spatele unei mașini care nu mai pleacă și se face că o împinge. EU CHIAR ÎMPING, zice femeia, dar noi știm că nu o face și că gestul contează.
Venim dintr-o cultură a iluziei, a gesturilor făcute de ochii altora. A crucilor tăiate în autobuz, când treci pe lângă o biserică, a înjurăturilor și drăcuielilor aruncate în același autobuz, 6 metri după ce ai depășit biserica.
Nimic care să te implice pe tine, total, păcătosul, credinciosul.
Fă-te că suferi dar fii convins că suferința ta va fi preluată pe piept de Dumnezeu care ție o să-ți lase așa, de dus vântul în păr și presiunea atmosferică pe umeri.
Uite că nouă, ăștia cu Catedrala Mântuirii, ne-a mers.
Spre deosebire de fraierii din Finlanda care au protestat că e criză, sărăcie și nu e momentul și au restrâns cheltuielile de construcție, BOR-ul nu cedează. Francezii spuneau că o să fie 1 miliard de euro, nemții că sare de 600 de milioane, Evenimentul Zilei zicea acum 7 ani că o să fie 500 de milioane iar Patriarhul Daniel estima un 400 de milioane. Deja a înghițit 80 de milioane, deși e numai la roșu.
”Potrivit BBC, statul da Bisericii 100 de milioane de euro pe an, pentru a plati salariile clerului si pentru a finanta renovarile si constructiile de biserici, noi lacase de cult fiind construite in tara.” scrie presa suedeză.
Jazzul sfios urcă spre tavanul din cupru. E cald în Temppeliankio. Lumina filtrată de tavanul de sticlă te face să te simți strâns într-o bucată de chihlimbar, purtată într-o broșă de o fecioară uriașă, la un bal galactic.
Am fost citită și dată-n fapt
Până la sfârșitul lui aprilie cartea o să fie în librării.
Nu știu când fac lansare, nu știu cât o să coste, m-am mai relaxat că vorba aia, sunt la al doilea copil și nu mă mai împiedic și îmi rup gâtul alergând între plasa cu pijamale, sufertașul cu piure, cărțile de lamaze și plicurile cu șpăgi pentru asistente. Nici măcar contracțiile nu au fost atât de mari și dilatarea s-a făcut lin și suficient, ca la o cloșcă experimentată. Am depus oul în cuibar, fără prea multe cotcodăceli. Aleluia.

Pe copertă zice vorbe meșteșugite despre mine și carte scriitorul Radu Paraschivescu. Nu au încăput toate vorbele lui meșteșugite că nu aveam copertă atât de mare și mai trebuia să adaug vorbele meșteșugite ale lui Andi Moisescu. Ca să îi fac dreptate textului lui Radu Paraschivescu le-am înșirat pe toate aici, ca o tăviță plină cu cornulețe cu gem.
”Raluca Feher e o rockeriţă a scrisului. Şi n-ar fi putut fi altfel din cel puţin două motive. Primul: Raluca Feher lucrează în publicitate, unde cuvintele trebuie să scapere şi să pocnească din călcâie. Al doilea: în literatura convenţional (şi prost) denumită „de călătorie”, blues-ul nu invită la stârnire şi la înfierbinţirea sângelui, ci la picoteală. Prin urmare, pe rastelul din care îşi ia armamentul Raluca Feher scrie, cu litere electrice, „Rock’n roll over, Beethoven”. Dacă i-aţi citit păţaniile din Argentina, Uruguay şi Chile, ştiţi la ce să vă aşteptaţi: ritm de TGV, fraze trepidante şi un cocktail afectiv cu o reţetă uşor de transcris şi greu de nimerit: ironie (plus muuultă autoironie), insolenţă, bravadă, niţică exasperare şi credinţa că poţi lua la bord orice pasager fără riscul de a-l pierde de client.
Cât despre decor, te obligă şi el, nimic de zis. Brazilia sambei, a statuilor giganteşti, a cafelei, a jazzului (da, da), a culorilor, a drogurilor şi-a fotbalului. Şi nu numai. Avem şi Columbia, mulţumim de întrebare. Cu literatură, cariere, cartiere şi carteluri. Cu gherile şi gorile. Cu Macarena şi Cartagena. Cu vestitul cvartet (de coarde?) Coca, Ina, Mari şi Juana. Cu Escobar, FARC şi Medellίn. Şi, da, avem chiar şi Peru. Cu muzee în care descifrezi şpiluri erotice pictate pe oale. Cu drumuri în buza Pacificului. Cu autobuze deşelate şi ghizi joviali. Cu localuri în care miroase a de toate. Cu temple antice construite unul în altul, căci Matrioşka a avut o verişoară în America de Sud. Şi cu un Machu Picchu sătul de turişti ca românul de politicieni. Iar la final, o piruetă argentiniană pe muzică de Mike Oldfield.
Mulţumesc, Raluca Feher. Findcă scrii cum scrii, dar şi fiindcă ai umblat după vize şi pentru mine.
RADU PARASCHIVESCU”
În Helsinki, de unde scriu acest post înjurând lentoarea mediteraneană a netului, nu e nevoie de viză. Doar de o șubă și de o atitudine reținută față de alcoolul care nu reușeste să coboare sub prețul de 5 euro păhărelul liliputan de schnapps. Dar ce nu fac eu pentru cititorii mei, ce nu fac eu.
ANAF-ura mă-sii. Sau, ce noroc că sunt atât de proști și răi
Sursa poveștii: Kiki. Și ea a auzit-o din altă sursă, să-i spunem acesteia Andrei. Care, la rândul lui cred că a aflat-o de la Alin. Și tot așa, căluți peste căluți, valuri care se aleargă înspumate până la originara unduire creată de pietricică trimisă în apă săptămâna trecută de către descinderea ANAF la cabana Postăvaru.
Zice Kiki-Andrei-Alin-Tudor-Radu-Simona-Bogdan-Laurențiu-Elena-Tedi, ANAF a pogorât la cabană întocmai ca sabia energetică a domnului Argeșanu și a tăiat antebrațul bucătăresei care tocmai mesteca într-o oală de ciorbă. ”Opriți activitatea!” a cerut ANAF cabanierului, chelnerilor și, desigur, bucătăresei ciunge.
-Ce-i cu banii ăștia în plus în casă? Infractorilor economici!! Fraudatorilor cu miros de ciorbă de burtă!!! Până vă băgați mințile-n cap, sunteți închiși.
Cabanierul și-a frecat tâmpla, bucătăreasa și-a frecat ciotul și din aceste operațiuni care nasc forțe și degajează căldură a rezultat o idee uluitoare: ”Și ce dacă unitatea este închisă. Asta nu înseamnă că nu poate fi funcțională. E drept că nu mai putem să mai vindem nimic. Dar ce ar fi să dăm turistului mâncare, beuturică și binețe gratuit? Nu vindem adică nimic. Niciun produs nu are preț. Dacă ți-a plăcut mititelu și te-a gâdilat la mustață berea, uite ai o cutie unde poți să donezi cât te lasă pe tine inima.”
Cutia e de carton. Și plină. Pe mese sunt farfurii, pe scaune sunt haiduci. Puie Monta și ție vătaf ANAF.
Locanta duduie, bucătăreasa face scurtă la mână, cabanierul nu mai prididește să te așeze, perieze, epateze și, uite așa, cabana Postăvaru face mai mulți bani acum decât făcea înainte, cu prețul afișat, solicitări, obligații și impuneri fiscale, casă de marcat, calculator, tva, taxă pe și pe și pe…
Trăiască ANAF, această lămâie stoarsă peste maioneza veșnic tăiată a solidarității poporului român. Uite că cineva a reușit, în sfârșit, să o dreagă.
De băbuța care vindea lobodă fugărită de polițiști și ascunsă într-o scară de bloc de locatari ca s-o ferească de urgie, ce să mai zic.
Superb.
După aroganța din noiembrie cu diaspora, iată cum o nouă obrăznicie fără seamăn a guvernului reușește să creeze un pic de coeziune națională, o pară pe care nu o mai vedeam crescută în plopul uscat al miracolelor românești.
Noroc cu ei că sunt atât de proști și răi.
PS. O altă Kiki, care știe de la un alt Radu care știe de la un alt Șerban care a aflat de la un alt Cosmin, mi-a spus azi și povestea aia, pe dos cu istoria de mai sus. Cică ANAF a fost în control la un agent economic cu probleme cunoscute, despre care presa scrie din 2005 încoa, corupție, ilegalități, ciordeli. A stat 6 luni în control, 25 de agenți ANAF blocați juma de an într-un control. Și tot nu a reușit ANAF să găsească decât 7000 de lei pagubă. Deci proști bocnă. Proști și răi.
1 an ca să-l oprim pe Oprescu
Nicușor Dan este primar. Nicușor Dan, matematicianul cu discurs calm, mâini îngrijite și păr izbucnit ca într-o erupție hirsută, dumnealui, acest improbabil erou al Bucureștiului, l-a bătut pe Oprescu.
În 2012, iunie, eram în Peru. Din Peru, din cauza curburii pământului probabil, era evident ca lumina zilei că Nicușor Dan urma să câștige. Avea toate atuu-urile și niciun defect. Nu corupție, nu copil din flori, nu cocaină, nu adopții ilegale, nu homosexual, nu luteran. Prietenii mei de pe Facebook aveau, în sfârșit, ocazia să se lepede de votul negativ.
Revoluție. Dar una molcomă, așezată, ca o mutare de șah mat făcută după 4 minute umplute de tic-tacul ceasului de competiție. Calul la G8, regele la …
Nicușor Dan nu a fost ales primar general. Nicușor Dan-spune acum-că a avut o notorietate de 25% în medie pe cartiere. Ca la Werchter, prietenii mei se îmbulzeau la scena mică, a debutanților acneici în timp ce juma de București aclama trupa lu Oprescu de pe scena mare. Se cheamă miopie ecvestră. E o boală care face ravagii în rândul celor care se informează de pe Facebook. Am mai avut o criză, mai gravă, în noiembrie 2014, când am crezut că Macovei va ieși pe locul 3. Oi, vei, vorba evreului.
Revenind la Nicușor Dan.
Își face partid. Vrea să candideze, de data asta pregătit, de data asta cu un buchețel de consilieri, de data asta înarmat cu o katana adevărată, nu cu o jucărie de lemn.
Are un an să îl găsească pe Hattori Hanzo, să se antreneze, să formeze alianțe, să facă obrazul gros și cubulețe pe abdomen.
Nu are timp. Nu are bani. Nu are prieteni.
Are doar o asociație care încearcă să mai salveze ceva de sub călcâiul doctorului în jmenuri de la primărie. Are o mână de oameni cu un sac de păreri despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă. Și un munte de dileme.
De unde să facă rost de 1 milion de euro, bani care i-ar trebui ca să înceapă măcar să creadă că are șanse să candideze și să-și pună consiieri la sectoare? Cine i-ar da acești bani și ce ar vrea în schimbul lor?
Există oare vreun om de afaceri care să vrea să candideze în locul meu? Eu mă dau la o parte dacă e..-așa a spus Nicușor Dan, făcând ochii roată și privindu-i pe cei din jurul biroului.
Chiar așa. Există oare în București un antreprenor, un nene cu bani, care să fi avut deja revelația: am făcut destui bani, acum e timpul să mă ocup și de alții (și nu, asta nu înseamnă că își asfaltează doar strada pe care este vila lui)? Vreun Tim Allen, ok, nu atât de bogat și nici atât de generos, dar măcar o sutime de Tim Allen.
Există?
Un nene sau o tanti care să vrea să rezolve problema traficului din orașul ăsta înodat. Să pună mai mult verde pe hartă. Să transforme butaforia de western ieftin care a devenit orașul vechi, într-un loc în care nu pute a vomă, bere și urină. Să vină cu o soluție la problema stringentă a clădirilor cu bulină și să găsească o cale să nu mai fim luați de viitură la fiecare ploaie mai decisă din cauza canalizării inexistente sau precare. Să rezolve problema cinematografelor și a părcărilor.
Un domn sau doamnă care să gândească pe mai mult de 5 ani, la un oraș care ar putea să fie Capitala Europeană a Poeziei sau a Benzii Desenate sau a Cinematografiei, că tot ne umflăm pieptul de fiecare dată când un regizor român saltă o o statuetă poleită pe la vreun festival de film.
Există?
Știți voi vreunul? Dacă da, spuneți-i și lui Nicușor Dan de el. Căci împreună, un matematician cu păr răsculat și răbdare chinezească și un nabab relaxat, cu o viziune confucianistă asupra rolului banilor și a rostului puterii, ar putea să scoată orașul ăsta de păr din canalul în care a căzut.
PS. În ultimul sondaj dat de .. Antene cred, Iohannis era urmat de Oprescu în termeni de încredere. Prostia e multă și confortabilă și populația s-a învelit în ea, ca-ntr-o pătură electrică defectă, care te arde, dar care măcar ține de cald.
Mortul se întoarce uneori de la groapă.
Un băiat scrie un scenariu și apoi regizează un film care ia un premiu important la un mare festival european. Media exultă, noul val al cinematografiei românești nu mai este nou dar iată că nu-și pierde vigoarea. Tânărul acesta ne face să fim mândri că suntem români, noi, ăștia de la intersecția imperiilor, unde trage curentul pe sub ușile civilizațiilor, în bătătura plină de noroi adus pe ciubote de turci, maghiari, ruși, austrieci, polonezi, tătari și ce-or mai fi fost.
Tânărul vine acasă cu trofeul, dă interviuri, apare la televizor, maică-mea mă întreabă dacă îl cunosc și e dezamăgită când spun că nu. Filmul lui este o poveste imorală despre infinita dragoste a unei mame pentru odrasla ei care omoară un om într-un accident de mașină. Accidentul este un prilej de intimitate între părinte și copil, acesta din urmă fiind protejat de lege printr-o placentă de cunoștințe, relații, intervenții.
O poveste românească, îți zici și treci mai departe dar zvonurile încep să curgă și nu par zvonuri pentru că oamenii care le rostesc nu sunt genul de țațe bârfitoare care au auzit povestea la coadă la păstârnac. Nu.
Sunt oameni de încredere care lucrează în domeniu care știu pentru că l-au auzit chiar pe regizor spunând că scenariul este făcut după povestea lui. Da, el, regizorul, premiatul internațional, mândria patriei, se pare că a simțit nevoia să-și ecranizeze viața. Viața lui în care a luat o viață, într-un accident, exact ca în film, accident care a fost șters de laveta din mâna sârguincioasă a mamei care nu putea să își lase fiul să facă pușcărie, doar e băiat talentat, cu viitorul în față, o să vedeți voi ce o să facă pentru țara asta. Haideți să facem cumva, să nu distrugem viața unui tânăr talentat, că mortu oricum nu se mai întoarce de la groapă, haideți să ne înțelegem.
Și înțeleși au fost, mama regizorului și familia mortului care nu se mai întoarce de la groapă. Dar după ani și ani, mortul iată că s-a întors și a mai murit odată, în fața rudelor lui și întru gloria internațională a cinematografului românesc care nu contenește să uimească prin veridicitate.
Așa spun zvonurile.
Și niciun nene din mass media, deși povestea asta este cunoscută, nu a șoptit o vorbă despre mortu pe care a fost clădită, faraonic, piramida de statuete culese de pe la nșpe mii de festivaluri, de teamă să nu zgârie mândria de român, să nu stropească mitul creativității fără margini a neamului nostru.
Unde vreau să ajung.
De câteva zile se dă cu huo și sunt bălăcăriți cei 4 jurați de la ”Românii au talent” pentru că au iertat cremenalul ieșit după 15 ani de pușcărie, care s-a dat inocent și a avut tupeul să mintă și să participe la emisiune etalându-și nu talentul minciunii ci pe cel a picturii. Huuuuooooo, rușine Protv, rușine realizatorilor, rușine că ați crezut criminalul și nu ați verificat și i-ați mai și spus că îl iertați pentru faptele lui și…
Huo. Huo pe bună dreptate.
Cremenalul a fost retras urgent din emisiune, trimis în anonimatul infractorilor care nu pictează îndeajuns de bine cât să fie invitați la Bienală sau să trăiască din vânzarea tablourilor către un Năstase sau Vâlcov.
Paralela e simplă. Criminalul a ispășit 15 ani de pedeapsă, a ieșit, a mințit și a încercat să devină faimos, însă lipsa celebrității și a premiilor internaționale l-a văduvit de iertarea poporului.
Regizorul nu a mințit niciodată. Și-a prezentat cazul în văzul tuturor și, în loc de pușcărie-ok, se preschisese fapta, deci în loc de un huuoooo-a luat o roabă de premii și a devenit o celebritate invitată pe la sindrofii, o personalitate care ne reprezintă țara cu onoare în lume.
Trăiască.
Duble standarde. Absolut de așteptat de la un neam de complexați habotnici care bat trei cruci și apoi te dau dracului pentru că te-ai frecat de ei când ai urcat în troleibuz.
Dragostea la vârsta grădiniței
Anul IV D.Î. După Îndrăgosteală adică.
Hoarde de vandali, gepizi, avari și pecenegi ne atacă mica noastră fortăreață. Porțile de lemn vor ceda mâine-poimâine, strivite de capetele imense ale berbecelor geloziei. Zidurile de piatră se clatină, subțiate, sub cataroaiele trimise de catapultele încărcate cu probleme financiare. Nu mai avem săgeți, nu mai avem arcuri și nici arcași să le folosească. Nu mai avem ulei și nici căldări din care să îl aruncăm pe el, uleiul încins, în capul barbarilor care se cațără pe zidurile Tapae-ului nostru. Se citește Tape.
Nu mai avem pucioasă. În nici un caz nu pentru hoardele de afară. Ne-am vărsat-o unul altuia în ochi aici, în vechea noastră fortificație, în cetatea în care ne-am închis acum 4 ani, lăsând lumea afară. Ce nevoie avem de lume când ne avem unul pe altul?
Am ridicat un zid mare, am cărat cu cârca bolovani, fiecare mare cât un chioșc de ziare Prescon. O să se mire oamenii de știință ca în fața complexului de la Stonehenge, o să se întrebe ce instrumente am folosit ca să ridicăm cataroaiele la 20 de metri înălțime în zidul care ne separă încă de inamic. O să creadă oamenii de știință că suntem extratereștrii. Și suntem. Eu sunt de pe Venus, tu ești de pe Marte, așa am citit într-o carte.
De pe pământ, de pe planet Earth-se citește Ărt- sunt hoardele de afară. Și atmosfera asta cu mult oxigen care asmute flacăra certurilor și înalță pălălaia scandalurilor. Nu am găsit și noi o planetă unde dragostea să nu ardă sufletele atât de repede. Unde iubirea ar fi trăit sute de ani (ar fi dăinuit-cum scria în cărțile de povești pe care le citeam când eram mică) în nemișcarea unei combinații de azot și carbon.
Dar noi, în aroganța pe care ți-o dă doar credința în unicitatea dragostei pe care o trăiești, nu am căutat o altă planetă.
Am crezut că ne ajunge zidul ăsta de 20 de metri și arcașii pe care i-am pus de strajă și porțile de stejar masiv, retezat din parcul național Retezat. Fără autorizație.
Ne-am retras în turn, în fața vetrei și zilele au curs pe lângă noi, timide, fără zgomot, ca un șir de furnici care trece nepăsător pe podeaua odăii. Zile mici, mult prea mici pentru dragostea noastră care era atât de mare încât trebuia să ținem geamurile deschise ca să poată să încapă în cameră.
Dar, la un moment dat, acum un an cred, unul dintre noi, cred că tu, ai zis că ți-e frig, să închidem geamul. Și uite așa ne-am dat seama că dragostea noastră era acum doar cât un câine mare, puteai să o cuprinzi cu brațele, nu mai era de necuprins. Și eu am zis că mi-e foame. Și atunci ne-am dat seama că nu ne mai suntem îndeajuns unul altuia.
Apoi străjerii-arcași de pe zid au strigat că văd mișcare undeva în zare. Erau oștile neîncrederii și armatele reproșurilor. Apoi li s-au alăturat celelalte armate și nu am mai avut grâne și miei să hrănim arcașii care au depus armele și acum suntem doar noi doi în fața unei gloate care ne vrea morți și iubirea noastră o vrea ștearsă din analele istoriei. Iar ea, iubirea e acum cât un pui de găină. O ții în palmă și știu că, dacă ai vrea, ai putea să o strivești în pumn. Ai putea să o sufoci și să o arunci peste zid și hoardele barbare s-ar opri atunci. Poate ne-ar lăsa să scăpăm cu viață dacă am promite că nu mai facem niciodată.
Că nu mai ridicăm ziduri între noi și lume.
Că nu mai fugim în doi, că e număr cu ghinion.
Că nu mai credem că dragostea ține o viață. Nu o viață de om cel puțin. O viață de oaie poate sau o viață de mierlă. Asta poate. Dar dacă vrei să trăiești o viață de oaie sau viață de mierlă cu perechea ta, nu e necesar să ridici un zid ca la Stonehenge de 20 de metri.
Că nu merită pentru atâta lucru să dai bătăi de cap la oamenii de știință.
Într-o lume ideală, păcăleala de 1 aprilie ar ține tot anul
Victor Ponta iese din viața politică. Domnia sa a declarat că decizia este definitivă și că va pleca din țară la o clinică din Austria unde va face un tratament hormonal care să îl ajute să scape de sâni și de stratul de minciuni gros de 8 centimetri care i s-a depus pe hipofiză.
Într-un gest neașteptat, Victor Ponta și-a donat prin ordonanță de urgență întreaga avere, chiar și zâmbetul arogant care i-a devenit marca înregistrată, micii comunități de leproși de la Tichilești.
Tot prin ordonanță de urgență, Victor Ponta a donat BOR-ului containerul de ordonanțe de urgențe pe care le-a emis în cei 3 ani de guvernare. BOR a vândut hârtia și a strâns astfel cele 400.000 de euro necesare achiziționării unui clopot bătut cu Swarovski destinat Catedralei Mântuirii Neamului.
Amin.
Cine face glume după miezul zilei este chiar el un prostănac.
Asta sunt.
O fraieră care speră să trăiască într-un an 364 de zile de glume bune și numai 1 cu gluma proastă care este realitatea românească.
P.S. Președintele Iohannis a recunoscut și dânsul azi că străbunica din partea mamei este drezina moștenită de la un revoluționar pașoptist. Asta explică parcursul rectiliniu și uniform al domniei sale și primele 100 de zile în care nu s-a întâmplat decât tăcere.
Doamne și vagabonți (poveste inspirată dintr-un caz real)
Pe ecran doamna blondă cu buze subțiri și ochi blânzi așterne cu o caligrafie impecabilă a vocii întrebări politicoase interlocutorului care se foiește oarecum nervos pe scaunul lui de invitat. Emisiunea e înregistrată, doamna blondă știe, e o profesionistă. Cuvintele ies buclate, aplecate ușor spre dreapta, cumva egale, ca într-o mantră, și invitatul se calmează, parcă nu îi mai e atât de frică. E asigurat că dacă greșește, dacă spune vreo năzbâtie, va cădea la montaj și el, perfect, corect, coerent, va arăta țării o figură de invidiat, întinsă sub cuțitașul chirurgului editor. Desăvârșit.
O doamnă-asta zic toți despre doamna blondă cu buze subțiri și cu ochi de blânzi. E o doamnă, o femeie cum arareori mai găsești pe la noi și în niciun caz nu dai ușor de una ca ea în presa română plină de pocnitori și bagaboande.
Emisiunea se termină. Doamna strânge mâna invitatului vrăjit de gentilețea și eleganța ei, apoi scuzându-se, se retrage pe culoar, scoate mobilul și îl sună pe Ștefan. Trebuie să facă asta, e vorba de copilul ei, un băiat atât de talentat, un scriitor sclipitor. Nu poate să îl lase să se rateze, nu îl poate lăsa așa, în grămada aia informă de concurenți care se bat toți pe un rahat de premiu. Nu poate să îl lase să își frece cuvintele lui primenite, mirosind a curat și apretat, de vorbele rupte-n fund ale vreunui sărăntoc, copilul vreunui ceferist, crescut undeva pe lângă-o linie ferată.
-Alo Ștefan, sunt eu, doamna blondă cu buze subțiri care face emisiuni politicoase despre oameni interesanți.
-Aaaa, sărumâna doamnă. Spuneți!
-Ștefan, eu te respect pe tine, enorm. Și am văzut ce scrii tu și îți apreciez munca.
-Mulțumesc mult.
-Dar acum te sun pentru că am citit o nuvelă superbă care, întâmplător este scrisă de fiul meu.
-…..Doamnă, sunt în juriu, vă rog spuneți-mi că nu faceți ce cred eu.
-Nu Ștefan, doar vroiam să-ți spun că e o nuvelă superbă, e în concurs și vroiam să-ți spun despre ce e vorba..
-Doamnă, vă rog opriți-vă, vă rog frumos opriți-vă. Știți că lucrările se notează în condiții de anonimat. Nu avem voie să..
-Sigur Ștefan, știu, vroiam doar să mă asigur că ai citit nuvela cu atenție..
-Dacă e în concurs, vă asigur că am citit-o cu atenție și chiar cu rigurozitate.
-În calitate de mamă îți spun, Ștefan este superbă și subiectul fiind..
-Vă rog frumos doamnă, vă rog frumos nu-mi spuneți un cuvânt..
-Dar în calitate de mamă, știu că ai și tu doi copii și e păcat ca fiul meu să nu..Haide să îți spun un pic despre ce este vor..
-Doamnă, îmi pierd respectul pentru dumneavoastră. Doamnă, sunt membru al juriului, nu pot să ..
-Desigur, dar ca mamă..
-Dar faceți trafic de influență. Dumneavoastră încălcați orice fel de normă și..
-Dar cum îți permiți? Dumnezeu mi-e martor că niciodată, dar absolut niciodată nu am făcut așa ceva. Nu am presat, am respectat legea, sunt o persoană onorabilă iar dumneata nu ai pic de morală..
-Cred că glumiți. Eu nu am încercat să influențez juriul ca să îmi împing progenitura în frunte, să câștige un premiu pe pile, pentru că mama lui..
-Nu ți-e rușine? DUMNEZEU MI-E MARTOR CĂ NICIODATĂ NU AM FĂCUT AȘA CEVA. PSIHOPATULE, UN PSIHOPAT NETALENTAT, ASTA EȘTI.
-Mai bine psihopat decât impostor, sforar..
Doamna blondă cu buze subțiri închide telefonul. Respiră greu. A ridicat tonul, și-a pierdut cumpătul și cuvintele au ieșit din gura ei, de data asta, nu rotunde și ușor aplecate spre dreapta ci tari și pătrate, ca niște cataroaie de piatră cubică. Au zgâriat-o pe gât și acum o dor corzile vocale fine, obișnuite să împrăștie căldura unei conversații delicate cu un interlocutor de înțeles, cum a fost tânărul ăsta care face președinți din pixeli. O fi plecat? O fi auzit-o cineva urlând la nenorocitul de Ștefan, un bețiv, un scriitor bețiv care s-a trezit el acum să fie corect, să fie riguros și să nu vrea să asculte rugămintea unei mame? Nenorocitul. Psihopatul.
Așa își spuse doamna de la televiziune și se gândi că toată tărășenia asta, chiar dacă va ajunge publică (căci e posibil ca scârba aia de Ștefan să povestească la toți), cine îl va crede când va spune că ea a încercat să facă trafic de influență? Cine? El e un mojic bețiv, ea o mare doamnă.
Se îndreptă din spate. Respiră adânc, își așternu pe față celebrul zâmbet tihnit, ca pe-un kilim afgan cumpărat cu 10.000 de euro. Și apăsă tasta telefonului. Gelu e om de înțeles-își spuse. Bine că în comisia aia de jurizare sunt și oameni de înțeles.
Doi piloți și două tragedii egale dar de semn opus
Un copilot de 28 de ani decide să-și ia viața, a lui și a altor 150 de oameni, ca stăpânul din Sipan, alai, să nu moară de plictiseală pe lumea ailaltă. Un tânăr perfect normal, zice dosarul lui, perfect sănătos. S-a grăbit cu avionul în coasta muntelui, bebeluși și mame și școleri. Sună clopoțelul.
În acest timp Dan Șova, miruit de colegi cu ulei de la mormântul sfânt, printr-o mișcare măiastră de încheietură reușește să se scoată de pe pilotul automat și să evite prăbușirea în pușcărie.
Zecile de colegi de partid care ar fi putut să se pulverizeze pe versantul DNA au răsuflat u-huuuuu. Live another day.
Tragedia din Franța e acoperită de sute de canale de televiziune. Reporteri, șefi de stat, conferințe de presă, investigații.
Tragedia din România, evitarea prăbușirii aeronavei pesediste, rămâne nebăgată în seamă.
Nimeni nu investighează votul, nimeni nu plânge soarta justiției blocate de o mână de barbugii înfricoșați.
Poate data viitoare cineva ascunde untdelemnul ăla atât de funcțional.
Doamne ajută
Mutul sau vorbărețul?
The power of introverts in a World that can`t stop talking. Despre asta zice coperta lui Quiet că e vorba în cartea scrisă de Susan Cain, o domniță care a avut ghinionul să se nască într-o lume dominată de de mitul extrovertitului gregar, gălăgios, aventuros, vesel și spumos. Quiet vorbește despre Rosa Parks și Steve Wozniak și despre Einstein, introverți faimoși care au contrazis modelul american al lui likeable fellow, singurul capabil să mute munții printr-o atiutudine prietenoasă și-un tsunami de vorbe. Susan Cain se uită la America secolului XIX unde caracterul și morala te defineau ca om sau, cum spune autoarea, nu impresia pe care o faci în societate e importantă ci cum te porți acasă. Cărțile cu sfaturi care îndrumau cetățeanul să învețe să se comporte în societate vorbeau despre modestie și decență, despre ajutorul pe care trebuie să îl dai celor nevoiași, dar și de sfiala de care trebuie să dai dovadă odată ajuns sub lumina reflectoarelor. Unul dintre manualele de sfaturi se chema: Character, the Grandest Thing in the World. Cele mai folosite cuvinte în cărțile de self-help ale epocii erau: cetățenie, datorie, muncă, fapte mărețe, onoare, reputație, morală, maniere, integritate. 20 de ani mai târziu, autorul lui Character, the Grandest…scrie cartea Masterful Personality și epitetele de care se umplu cărțile de modelare a personalității sunt: magnetic, fascinant, zguduitor, atractiv, sclipitor, dominant, plin de forță, energic. Asta e căsuța în care am intrat acum un secol și nu am mai putut să ieșim din ea. Ca să ai succes în viață trebuie să scoți des dinții la aer, în zâmbete prietenoase, să vorbești mult, să declari că îți place echipa, munca în echipă, că nimic nu e mai bun decât colectivul cu care uite, ieși la bere și sărbătorești ziua fericirii, păstârnacului și chiar și a pionezelor, căci poți găsi motive destule ca să petreci mai mult timp cu prietenii. Îmi amintesc că acum vreo 7 ani am dat un interviu pe skype pentru o agenție din Londra cu două femei de la HR. M-au întrebat cum stau cu social skillsurile și eu, naivă în obtuzitatea sincerității mele, le-am spus că mi se rupe de echipă, că nu dau doi bani pe munca în grup, brainstorminguri și alte scenete artistice puse la cale prin agenții întru ascunderea delăsării și refuzului responsabilității. Și femeile ălea două, pixelate și înghețate de transmisia proastă, au plecat ochii și au notat ceva dar chiar și așa, cu transmisia proastă, am văzut cum le-au căzut umerii și colțurile gurilor s-au dus în jos, ca o crenguță de brad când atârni de ea un glob prea mare. Și nu am primit jobul, motivele fiind că sunt prea bătrână și prea experimentată și ei au nevoie de suflete tinere, mai maleabile, pe care să le bage în mașina de tocat a firmuliței. Însă eu știu sigur că fierăstrăul care a tăiat craca de sub picioare a fost fraza aia bogată în care am spus: mai lăsați-mă frate în pace cu echipa, fericirea și bate Cuba cu pretenii la serviciu. Și uite acum, citesc cartea lui madam Cain și realizez că societatea noastră nu poate asculta adevăruri spuse sobru ci doar măgării învelite în zâmbete largi, venite de la personalități fascinante, sclipitoare, dominante. Și că dracu ne ia că am dat caracterul pe personalitate și tot dracu o să ne ia dacă nu apare o școală care să spună respectați candoarea sau întoarceți-vă la muncă, onoare și integritate. Însă nu cred că se va întâmpla asta. Că lumea nu mai știe ce e aia integritate și onoare și munca e pentru proști și pentru tractoare, cum îmi zice mie un prieten millenial. Dar cine știe, poate e o revoluție pe drum. Dar nu mi-aș ține respirația să o aștept. Până când o să bată revoluția la ușă, citiți cartea, voi ăștia de știți engleză că nu am văzut s-o fi tradus la noi. Iar pentru trolii care vor sări ca arși-de ce scrii de bine despre tăcuți și introvertiți dar dai cu rahat în mutul suprem al țării, am să zic așa: quiet nu înseamnă tăceri misterioase care nu ascund sub vălul lor decât liniștea nimicului. Steve Wozniak și Einstein nu erau tăcuți și atât. Se lăsau înghițiți de propriul intelect însă, din când în când, erau scuipați de leviatanul minții lor înapoi, în lume, cu o plăsuță de invenții, teorii sau acțiuni care au schimbat lumea. Iohannis nu ar trebui să schimbe decât foaia. Eu zic că nu cer mult.