În spatele blocului unde stau cu chirie e o parcare. Lângă parcare e o centrală termică și, tupilat după centrala termică, era un părculeț cât o valiză, în care edilul înghesuise o masă de pingpong, o bancă și niscaiva leagăne și balansoare. Seara, în micul parc cu iarbă explodată prin asfalt, ca într-un Angkor dâmbovițean, se strângeau băiețașii, mâncau semințe și dădeau fetele în leagăn. Se hlizeau până în crucea nopții, chiuiturile și șoaptele fiind strânse și amplificate de acustica perfectă a orânduirii blocurilor. Cât i-am bălăcărit pe cocalarii de cartier și pe cotoii care se ardeau și se luptau, mieunând gros sau scâncind erotic. Ce dor îmi e acum de ei când, cu tot termopanul, nu pot să țin afară duditul betonierei care sună foarte apropiat de duduitul tripozilor din War of the Worlds. Mașinăriile care recoltau oameni, îi storceau și apoi fertilizau planeta cu sângele lor. Bduuuum-bduuuuuum-bddddduuuuum.

La început a dispărut parcul, intrarea a fost închisă cu un gard de plastic, prins de niște țevi de metal ruginite. Apoi au dispărut locurile de parcare-alea plătite. Veneai acasă și găseai mașina șefului de șantier. Du-te după el, caută-l, așteaptă-l să vină și să-și mute loganul. Apoi a dispărut liniștea și au apărut țiganii zurbagi, muncitorii angajați pe 6 bani de către firma de construcții. Numai fețe de estropiați, ți-e frică să-ți lași copilul să se întoarcă singur de la școală. Țiganii urlă, au să-și spună tot felul de lucruri. De obicei înjură spurcat. Ciocnesc țevi, trântesc, fac un zgomot infernal. Și nu pleacă acasă, îi vezi și pe la 11 noaptea în zonă.

Apoi au început să apară peturile, gunoaiele, rahatul uman, mănos, plantat între mașini. Basculante și betoniere au blocat aleile. Nu mai poți nici să intri, nici să ieși cu mașina. Cineva a lipit pe pereții blocurilor un apel intitulat sugestiv ”Luptă pentru strada ta”. Sunt peste 200 de likeuri pe facebook și apeluri la unitate și rezistență: să ieșim în stradă, să-i blocăm, să facem, să dregem. Există și informații al cui e blocul care se ridică, încălcând 2763 de legi, ordine ale ministerului sănătății, hotărâri de consiliu și alte acte normative. Este al unui PDL-ist. Mai contează? Onțanu-primarul perpetuu, faraonul din Sectorul 2,  cel care a aprobat construcția, e PSD-ist de când lumea și pământul. D-ăla care s-a vopsit în independent, de parcă Ștefan cel Mare păcălea pe cineva spunând că e ”neatârnat”, dar plătind tribut la Înalta Poartă.

Ce contează e că șnapanii de pe Luncșoara au primit autorizație de construcție a unui bloc cu 10 etaje, în buza altui bloc de 10 etaje și că aseară au pornit să toarne beton și nu s-au mai oprit toată noaptea. Toată. Am sunat, câteva zeci de oameni, cu toții la poliție. ”Da doamnă, știm, că sunteți a 500 persoană care se plânge în privința zgomotului dar nu avem ce să le facem. Că au autorizație de construcție pe perioada noptții. Aveți ghinion, că asta se dă, de obicei, pentru lucrări rutiere, când e traficul mai mic”. Poate fac și aici, sub blocul cu 10 etaje, o autostradă spre iad, unde sper să ardă toți, în frunte cu Onțanu.

Toată noaptea tripozii din War of the Worlds și țiganii care îi manipulau, au urlat, horcăit și scuipat beton și poliția nu a putut să facă nimic și noi, câteva sute de persoane, nu am putut să facem nimic. Asta pentru că Onțanu a primit o șpagă și a dat o autorizație de construcție pe nașpa și pentru că cei care fac blocul trebuie să-l termine iute, până nu reușesc asociațiile de locatari să obțină în instanță un ordin de întrerupere a lucrărilor.

Și acum vine întrebarea: cum se poate obține acest ordin și cine dintre dumneavoastră poate ajuta oamenii de pe Luncșoara să oprească nemernicii din construit oroarea?

Mulțumesc în numele celor de la Luptă pentru strada ta.

 

Victor Ponta a zis ”Nu” decorărilor lui Patapievici și Mihăieș cu ”Steaua României”. Primul nu merită- a zis autorul lui ”Fă Doino” și tata lui Pinocchio-pentru că a fost găsit de Curtea de Conturi cu nereguli în gestiune atunci când a fost șef la ICR. Vezi bine, și-a luat toate papioanele ălea ridicole, de Mickey Mouse, din banii contribuabililor. Iar Mihăieș este ”un fascist bătrân aşa, că nu credeam că mai există neonazişti în Europa, uite, există şi în România.” Să observăm patinajul raționamentului premierului: fascist bătrân dar în același timp este un neonazi, neo, chiar și pentru cei cu doctoratele ciordite, fiind un prefix care indică noul. Apoi Viorel Victor nu credea că mai sunt în Europa exemplare d-astea dar uite că sunt în România, care se știe, e în America de Sud. Dar nu asta e esența.

Esența este că cei doi intelectuali nu pot primi ordinul pentru că sunt anti-români. În acest timp, condamnat cu executare, mentorul lui Victor, Adrian Năstase, scrie a 782 carte în pârnaie. Și el a primit, în 2002, direct de la Iliescu aceeași decorație. Și, deși legea zice că atunci când ești condamnat cu executare, îți pierzi dreptul de a o purta, Băsescu cel clement a spus că ”Năstase a fost condamnat pentru o găinărie” și i-a lăsat-o. Păi tocmai, un găinar să poarte în piept cea mai înaltă distincție oferită de statul român, o fi normal? Bașca, să analizăm spusele lui Băsescu: Năstase a fost condamnat pentru o găinărie. Asta nu înseamnă că nu a făcut chestii grave, pentru care nu a fost judecat. Cum ar fi să ciordească banii publici, cu 7 mâini, a-8-a mână fiind pumnul din gura Curții de Conturi. Eu sper că Victor Viorel, un om drept, îi va retrage decorația lui Năstase.

Dacă nu pentru că a furat, măcar pentru activitate anti-românească. Da, normal. Ce declarație anti-națională și de ură de țară și neam găsiți că e mai puternică decât dorința de a renunța la cetățenia română, dorință exprimată acum o săptămână de Bombo, când i s-a spus că trebuie să stea 5 ani pe tușă și nu mai poate candida? Dacă nu pot să fiu senator sau ministru, mai bine să nu fiu român deloc. Două motive întemeiate ca Năstase, găinarul, să rămână fără stea.

Ceea ce n-ar rezolva complet problema curățeniei ordinului. Căci, tot Iliescu, a simțit nevoia să-l decoreze și pe Vadim, în 2004, pentru ”contribuţia meritorie la desfăşurarea actului legislativ, la adoptarea unor legi fundamentale, necesare dezvoltării ţării“. Eu cred că, de fapt, Vadim a primit Steaua pentru că a fost decoy în 2000 și ne-a păcălit pe toți să votăm cu papașa Ilici. În 2013, Vadim a fost descoperit că a ascuns de fisc 3,45 milioane de euro, adică a dat și el cu jula și a furat poporul. Iar despre declarații fasciste, hahahahaha, țiganii, evreii și ungurii care trebuie stârpiți, etc, etc, etc. Senatul Ordinului i-a retras distincția lui Vadim dar acesta a atacat decizia în instanță și a câștigat. Aceeași justiție care îl pune pe fugă pe Năstase. Ce-ți este și cu dublul standard. Deci, revenind. Ce vreau să spun: mi se pare normal ca Patapievici și Mihăieș să nu fie decorați cu același ordin pe care îl au un infractor și un clovn rău, ambii hoți și profund anti-români. Aștept deci ca Ponta, când o să fie la Cotroceni, să le retragă ordinele lui Năstase și Vadim și, abia apoi, să le ofere celor doi intelectuali. Sunt sigură că o va face. Și știți de ce?

Nici eu.

După dezbaterea de la Frontline Club Bucharest despre Securitate, Mitterand, Ceaușescu, Haiducu, Tănase, Goma și, bineînțeles Revoluție, istoricul Liviu Țăranu, unul din invitații serii, a produs pe masă volumul ”Caietele CNSAS”.

418 pagini, copertă cartonată, genul de carte pe care o folosești cu succes în distrugerea zugrăvelii dacă ai pornit la vânătoare de țânțari, pentru că stâlcește necruțător orice urmă de viață, pe care apoi te chinui să o rânești cu unghia de pe perete. Pe copertă, sub un filtru gălbui, este fotografia unui mănunchi de dosare deschise și sub titlu este anunțat Anul II, nr. 2(4)/2009.

Domnul Țăranu a adus Caietele cu dânsul pentru că în acest număr era un articol dedicat afacerii Tănase scris de domnul Tofan, adică subiectul discuției din acea seară. Dar ce bogăție fabuloasă se ascunde în cele 418 pagini ale Caietelor, volumul 2 pe 2009.

V-am mai spus că sunt din Brașov? Cam de 1593 de ori, îmi pare rău, vârsta. Ei bine, în 15 noiembrie 1987 eram la școală, în clasa a VIII. Colegii mei aveau părinți care lucrau la Steagul Roșu-numele fabricii de autocamioane de la Brașov. De la ei am auzit ce s-a întâmplat în ziua alegerilor. Despre șunca și roțile de cașcaval care zburau pe geamurile CC-ului, despre ”Jos dictatorul”, ”Jos comunismul” și despre ”fir-ați ai dracului de nenorociți, copiii noștri mor de foame și voi vă îmbuibați. Huuuuuo!”

1988 și 1989 au fost ani negri pentru Brașov. Aveam curent maxim 2 ore pe zi, stăteam cu orele la coadă la cantonul CFR, singurul loc de unde puteam să luăm apă rece, căci și pe aceea o tăiaseră. Am făcut baie doi ani într-o apă de 7 centimetri, pe fundul căzii, încălzită în oale de maică-mea. Nu aveam deloc căldură și toate alimentele erau pe cartelă. Taică-miu mergea la Sfântu Gheorghe ca să ia mezeluri și, îmi amintesc stupoarea pe care am avut-o când, în octombrie 1989-venită la depunerea jurământului lui frate-miu, soldat la Bistrița Năsăud, am intrat într-o cofetărie și am văzut eclere. Era o altă țară, la noi nu exista așa ceva. Ne ștergeam la fund cu ziarul Drum Nou și purtam pantofii de la frate-miu, că, dacă nu aveai pile, nu aveai de unde să îți iei încălțăminte. Șușotelile de pe la colțuri vorbeau despre tați dispăruți și oameni care s-au curățat urgent de cancer. Toți fuseseră pe 15 noiembrie să dea cu pietre în CC. ”I-au radiat ticăloșii. I-a radiat securitatea și i-a omorât.” Asta vorbea toată lumea și maică-mea îmi spunea că soțul lui madam Cutărescu a făcut o leucemie galopantă și soțul lu madam Icsulescu a dat ortu popii după un cancer rebel la gât. Deci e adevărat, mi-am zis. E adevărat!

În Caietele CNSAS nr.2/2009 este un articol fabulos scris de Oana Ionel ”Am zis noi că întâi de la Brașov pornește!” Revolta din 15 noiembrie 1987 descrisa intr-o convorbire telefonica.

Dârdâi de nervi citind ce-a fost și privind indiferența celor din jur. Aș vrea să citească povesștile ăstea cât mai multă lume, aș vrea să văd caietele pe tarabă, în llibrării și biblioteci. ”Caietele CNSAS” nu sunt însă de vânzare. Există doar câteva exemplare din fiecare număr pe care le poți consulta la CNSAS. De ce? Pentru că nu sunt bani destui ca să tipărești 3000, ca la un bestseller al Mihaelei Rădulescu. De ce? Păi nu-i un biznis aici. Pe cine interesează de fapt trecutul, că mâncai parizer o dată la 3 luni și nu aveai curent și apă rece să arunci în toaletă? Ăsta a fost trecutul. Să privim înainte și să uităm totul.

 

 

Chelnerul de la Zexe este uns cu toate alifiile. Probabil doar așa a reușit să-și tragă pe el cămașa, un pic cam strâmtă, ai cărei nasturi stau să zboare. Avea oare și papion? Uite că nu-mi amintesc dacă avea papion. Dar avea genul de prezență care, și fără papion, te făcea să simți că doarme-n frac. Rafinament.

Mesele de sub luminatorul care transformă încăperea într-o seră tropicală sunt ocupate de figurația de la Dallas. Avem cowboyul bătrân care mestecă un trabuc și-și bea espressoul cu o pălărie de paie pe cap. Avem o duzină de Miss Ellie în capoate înflorate și Jock, dar nu ăla coios, primul, ci morsa blândă care a fost adus pe post de Jock, atunci când scenariștii s-au gândit să îl învie.

Chelnerul cu papion imaginar jonglează cu diminutivele: cârnăciori sau ciorbiță, mititei sau platouaș cu chifteluțe și sălățică, un ardeiaș, o smântânică, pâinică și țuiculiță. Îi tai brutal sufixele și cer un biftec tartar.

Prinzând curăjel, povestește înveselit cum, în urmă cu 3-4 zile, a primit vizita unui grup de lucrătorițe pe centurică. ”Așa erau îmbrăcate-dezbrăcate, dacă înțelegeți ce vreau să spun”. Chelnerul spune, cu mâna pe inimă, că doamnele sigur nu lucrau în România, ci Occidentul le dăduse bani de țoale și smacuri. Fetele s-au așezat la masă și, una dintre ele, cu pofte carnale cam ca ale mele, cere biftecul tartar. Chelnerul nostru se execută, aduce farfuria cu cilindrul de carne luată la satâr pe mijloc și ingredientele răsturnate în mormănele indicând punctele cardinale după cum urmează: castravecior la vest, ardeiaș la est, la nord cepuță/cepișoară și la sud capere. Amestecă în fața fetelor care îi privesc impresionate dibăcia mâinilor. Apoi, domnița care a făcut comanda e invitată să guste. ”OOOOhhhh, ce delicios” spune dumneaei. ”Transmiteți complimente bucătarului”. ”Păi eu sunt bucătarul. Ați văzut doar că am gătit sub ochii dumneavoastră. Și cărnița e crudă. Deci..”. ”Așa este. Complimente dumneavoastră și bucătarului. Este o mâncare extraordinară. Spuneți-mi vă rog: când țara noastră are o bucătărie atât de strălucită, când avem biftec tartar și zacuscă și chifetele, de ce nu ne facem reclamă peste hotare? De ce nu știu străinii că noi am inventat atâtea bunătăți?”

Mândrii că suntem români. Românași, pardon. Mândrii că suntem românași, mergem la Bruxelles să ne mândrim și să ne apărăm mândria care e mică deși ar trebui să fie mare pentru că noi am inventat atâtea și atâtea lucruri esențiale. De pildă caloriferuțul. Și cu toate astea noi, românașii nu avem recunoșterică în Europuța. Aveți idee cum să ne facem un pic de PRaș?
Ps mandrii cu doi de i. Ca e ironie.

1 mai. Taximetristul are cămașă albastră și ochelarii de soare cu bretea verde praz. Spune vesel: ”Uite ce gol e orașul. Doar țiganii au mai rămas acasă. ”

Pe ciuci sau pe scăunele, pe strada Viitorului stau busturi monumentale de femei mulse și supte de 56 de generații de puradei. Nu au picioare, stau direct cu țâțele ălea mari pe scăunel sau pe tălpile late, încălțate în șlapi pocniți. În jurul lor, dansând ca țânțarii în Deltă, la asfințit, sunt zeci de copii, cu minge, fără minge, cu chiloți sau în curu gol, cu muci, cu bețe, lingând o înghețată, trăgând un câine de coadă. În spatele lor se cască găuri în casele care par mâncate de molii.

”Ia uitați-vă cum arată casa asta, au distrus-o.” Taximetristu a oprit la stop și îmi arată o clădire a cărei fațadă a fost smulsă, bucată cu bucata. De dedesubt ies niște coaste de lemn dar, dacă mijești ochii și te scremi ca pe masa de nașteri, poți să te prinzi că a fost o minune de Bauhaus. La o fereastră, o bătrână trage să moară, la fel de răvășită cum e casa. Mama Ilincăi-arhitectă- spune că bauhausul de București e-n budă și mâna e pe șnur, gata să tragă apa peste el. E plin bauhausul de moși sărmani care, deși le dă primăria bani ca să se mute până le consolidează casele, nu vor să o facă. Zic că vor să moară la ei în pat. O să cadă tot Magheru la prima tuse în Vrancea. Și ei o să moară la ei în pat dar patul o să fie la etajul 3, deși ei locuiesc la 8.

”Al dracu Ceaușescu, el e de vină, că el a mutat țiganii în București. Ca să-i facă pe evrei să plece. Vă zic eu. Cum apare un țigan, cum pleacă toată lumea, că țiganu sfințește locul”.

”Dar în centrul vechi cum au reușit să îi scoată?” îl zgândăr la strategie. ”Eeeee, păi acolo avea interes. Dar să știți că nici Oprescu nu are ce să facă. E delicat. Eu vă întreb pe dumneavoastră, ce ați face dacă ați fi pentru o zi primar și ar trebui să rezolvați problema țiganilor?”

Hm. Cred că aș vorbi-ca Mazăre-să li se facă locuințe sociale, undeva în afara Bucureștiului. ”Greșit! Mi-ați dat un răspuns greșit. Păi atunci faci ghetouri și nu e bine să faci ghetouri că atunci nu-i mai integrezi neam. Deci vedeți că nu aveți răspuns? V-am spus că e delicat și că nici Oprescu nu are cum să o descurce ușor”

Săracul Oprescu. Sunt sigură că are 4 caiete studențești de matematică pline cu încercări de a descâlci situația romilor: dacă-l iau pe Linguraru de aici cu neamul lui și îl permut de 6 ori și îl bag pe Bruce Lee din A în B, îmi iese un loc comun cu o rază de..

Taximetristul cu glanda milei pentru Oprescu supurândă, continuă să mormăie: ”Eu duc străini mulți cu mașina. Și ei mi-au zis că problema nu e că avem țigani. Nu. Problema e că îi ținem în locuri d-ăstea vizibile. Uite la gară sau în orașul vechi, pe Eminescu și la Galați. Peste tot sunt țigani. Al dracu Ceaușescu, dacă nu-i aducea el. Acum ce să faci, au vize de flotant. S-au născut în casele ăstea.”

Gata, știu. Dacă ăș fi o zi primar, aș cumpăra un covor mare-mare, de fapt aș cumpăra multe covoare mari-mari-mari-mari și aș pune niște voluntari să le coasă împreună și le-aș zice că noi românii facem cel mai mare covor din lume ca să intrăm în Cartea Recordurilor, acum că avem cel mai mare cârnat din lume și cel mai mare drapel. După ce aș termina, când ar veni străinii în țară, aș avea grijă să mătur toți țiganii ăștia sub covor. Atunci când nu vezi ceva, nu există. Reformulez: atunci când străinii nu văd ceva, nu există.

Și atunci chiar o să zici de 1 mai: Vaaai ce pustiu e orașul. Doar nimeni a rămas acasă.

 

Francesinha! Avem Francesinha! Adevarata Francesinha! Nu aia falsă.

Consultând meniurile cafenelelor din Porto, îmi spun că Francesinha trebuie să fie un desert ceva, că lusitanii ăștia, se știe, că sunt niște muște îndrăgostite de zahăr. De unde și burțile gigantești, de muscă, tremurând peste piciorușele subțiri. Muște bipede. Uite o cafenea unde, deasupra barului, au și poză cu Francesinha: un cub de vanilie cu un ou trântit pe frunte, plutind într-un lăcușor de miere portocalie și fructe de pădure. Evaluez fotografia, compar cu restul portofoliului de prăjiturele și tarte și decid că Francesinha mea nu are cum să fie mai mare decât celebra prăjitură Laura, cremșnitul cu budincă de culoarea mucilor, servită de cofetăria Cenușăreasa din Piața 23 august din Brașov. Desigur, pe vremea lui nea Nicu. Pentru tineretul care nu s-a bucurat de asemenea delicii, asta înseamnă o prăjitură cu dimensiunile de  7/7/4 cm.

efectul dietei portughezE 11.30, cer cafea și Francesinha. Doar una la două farfurii. Chelnerița se uită chiorâș: vreau doar să gust-îi explic jenată. ”Vreți și cartofi prăjiți lângă?” Hooo-paaa. Ce perversitate. Cartofi prăjiți cu desert. Da, vrem, cum să nu vrem. Femeia se îndreaptă spre bucătărie, nu spre galantarul cu prăjituri. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit dar înainte de 12 și fără cafea în mine nu gândesc. După 15 minute apare cu un monstru spintecat de un samurai dibaci în două triunghiuri. Cine e asta? Franc și Esinha. Un sandviș scufundat într-un sos portocaliu, nu miere cu fructe de pădure ci suc de roșii combinat cu bere. În pâine e vârâtă o bucată de vită moartă, șuncă și cârnat și pe acoperiș nu a fost turtit un ou, ci a fost topită nemilos, ca un om de zăpadă aruncat în cuptor, o ditamai bucata de brânză.

francesinha de pe googleE cea mai sățioasă mâncare pe care ți-o poți imagina. Victor Viorel în campanie în Teleorman să fii și tot te saturi dintr-o Francesinha, dacă eu am reușit să stau cuminte 24 de ore după ingerare, doar din jumătate de sandvis.

Un bătrânel mă vede luptându-mă cu monstrul, muști o dată și șapte capete răsar în loc. Se așează amuzat la masa de lângă și explică doct: ”Știi ce-i Francesinha? Este croque-monsieur portughez.” Un emigrant s-a întors prin anii `60 acasă, în Porto și a adaptat rețeta seacă și tristă franțuzească, la gusturile marinarilor de pe Douro. Așa a apărut sosul cu bere, dar unii bucătari mai pun și ciuperci, alții pun ton sau creveți. Oricum, se mănâncă numai cu prietenii, înainte de meci și mereu cu o berică alături. Sagres.

Cât face? 4 euro. Cu atât faci în Porto mațul parizer, vorba Ionicăi. 120 de euro pe lună, mâncat la restaurant, ca boieru. Când te gândești și la ăia  60.000 de euroi, de care vă spuneam acum niște zile, că e o mansardă gigea, de 120 de metri pătrați, fix în buricul lui Porto, realizezi din nou, că aici, în Urziceniul Europei, ne iau ăștia și pielea de pe noi.

”Ei lasă, bine măcar că la noi nu-i ca la amărâții de ucrainieni”. Așa zice românul când îi povestești cât de tare îl arde statul la buzunar. Atunci când calci în rahat, trebuie să-ți dregi necazul, invocând o latură bună a lucrurilor. Câștigi la loto, ajungi în rai, o să ai 7 ani de noroc, noroc că nu ești în Ucraina. Ghinion că nu ești în Portugalia. ”Las că nici ei nu sunt mult mai breji. Am auzit eu ..”

 

Liviu Tofan este jurnalist și cercetător al evenimentelor din timpul Războiului Rece, pe care le-a trăit în anii 1970-80 ca redactor la Radio Europa Liberă. Liviu Tofan a lucrat timp de 20 de ani la postul american de radio Europa Liberă (RFE/RL), mai întîi ca redactor de știri. A devenit șef al serviciului de știri (News Chief) în 1980, apoi director adjunct al Departamentului Românesc. Întors în România după înlăturarea regimului comunist, Liviu Tofan a înființat și condus pînă în 1994 redacția din București a Radio Europa Liberă. A fost cofondator și director al Radio Total (96,9 FM), și a realizat diverse producții TV. Din 2008, Liviu Tofan este directorul Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR), o fundație independentă. A publicat în 2012 “A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj”, și “Șacalul Securității. Teroristul Carlos în solda spionajului românesc” în 2013.

Așa sună CV-ul lui Liviu Tofan. Însă Liviu Tofan nu este un cocoș ieșit la ciuguleală. Este un domn în geacă de piele, cu voce caldă și așteptări mici. A plecat din țară în `73, când lui taică-miu îi erau îndeajuns borcanele cu scoici, de vânzare în alimentarele din Brașov. Și șușele lui Cotescu și Caragiu, care-ți creau impresia că tu ești cel care iei peste picior partidul, nu el te joacă pe bombeu.

Liviu Tofan nu s-a lăsat păcălit de vizita lui Carter și nici de caleașca reginei și, cu prima ocazie, a tulit-o în Germania, unde a rămas, după cum zice si curriculumul vitae, până când s-a lăsat păcălit de Iliescu. Nu poți să treci prin viață fără să ți-o furi, măcar o dată.

Apoi a plecat iar, jurându-și în barbă sau sub mustață, depinde cum dorești să vezi lucrurile, să nu se mai întoarcă la cocină, atâta timp cât porcii încă-s flămânzi. Dar iată-l în 2006, înapoi în România, cu noi și noi proiecte.

Normal. Așa îl descri când îl cunoști. Un om normal, cuviincios, de-o politețe caldă. Nimic din rezerva care trădează superioritate, deși, vorba cântecului, are cu ce, are cu ce. Cum se face că nu cere nimic? Cum se face că este una dintre puținele persoane pe care le-am cunoscut de când am deschis Frontline Club Bucharest, care nu mă întreabă câți bani fac din asta? Cum se face că nu mă măsoară ca pe o posibilă pușculiță sau poate, o verigă dintr-un imens lanț al mâinilor care se întind, peste partide, peste ideologii, supărări și amenințări, gata să se spele una pe alta?

În seara asta, la Frontline Club Bucharest, Liviu Tofan și invitații săi, ziariști, scriitori și istorici, vor vorbi despre Virgil Tănase, Ceaușescu, Mitterand, duelul serviciilor secrete și mai știu eu ce. Dar cel mai tare aș vrea să vorbească despre un pasaj anume din articolul publicat de Virgil Tănase în ianuarie `82, cel care i-a atras mânia lui Ceaușescu și ordinul de asasinare pus pe capul său. Pasajul zice așa:

”Sistemul social românesc [..] se bazează pe privilegii, excepții și avantaje. Nimic nu este dobândit definitiv, nimic nu este interzis complet: este după caz. Legi promulgate nu sunt niciodată aplicate, instrucțiunile de aplicare anulează spiritul legii respective, alte legi se contrazic iar altele plutesc în ceață. De cealaltă parte, realitatea politică a puterii este tangibilă. Dacă obții ceva, asta se întâmplă prin bunăvoința cuiva de la putere. Printr-un gest cât se poate de natural, oamenii nu caută adevărul sau dreptul lor, ci pila-locul unde se află adevărata putere. […] Societatea românească funcționează conform principiuliu vasalității familiale-nimic mai favorabil puterii decât controlarea unor întregi segmente ale societății prin rubedenii al căror interes este tocmai susținerea celui a căror putere înseamnă și puterea lor.”

Ce s-a schimbat de atunci? Nimic. Cum am ajuns să fim unde suntem? Unde e sursa răului? Aici. Cum să scăpăm din acest nod de nășuleți, fini, nepoate și cumnați care au umplut guvernele României post-revoluționare? Nu știu.

Vă aștept totuși să discutăm despre asta la Frontline Club Bucharest. La ora 19.00.

 

Podul peste Douro este înalt-înalt. Când te uiți în jos, la barjele cu puntea plină de butoaie butaforice, care par să-și ducă încărcătura undeva dar, de fapt, sunt niște monumente istorice, lăsate să-și crească barbă de alge, privirea nu cade ca o piatră, poc, în apă. Rătăcește, frunză în vânt, ușoară, agățându-se de clădiri și de scări, de ziduri și de grădini și abia când ajunge la 4 metri deasupra barjelor, are curajul să sară în apă. Doamne, ce sus sunt. Când bate câte-o rafală de vânt, te ții de camera foto și arunci privirea ca un lasou, să se-nfășoare de stâlpul ăsta. Te ții cu privirea de stâlp și cu mâna de camera foto și apeși click-click, isteric, când trece câte un tramvai cocârjat peste pod.

dom luis bridgeĂsta nu e podul făcut de Eiffel. E Dom Luis, cel mai lung pod din lume, atunci când a fost creat de Teophile Seyrig, asociatul lui Eiffel. Adică între 1881 și 1886. 130 de ani mai târziu, podul Luis este plin de francezi. Bunici, părinți și copii care se întind pe trotuarele de metal după ce și-au înfipt bombeul într-un șurub cu țeasta mai groasă. ”Aaaaaaaaaaaaaaa”-începe mieunatul atunci când unul din părinți se repede să îi ridice. Nu a căzut decât de la 60 de centimetri. Și asta dacă te gândești la palme. Căci genunchii au plecat de mai aproape de trotuar.

Mă uit din nou la apa care aleargă pe sub pod. Sunt la 50 de metri deasupra ei. Înțeleg că multă lume alege să se sinucidă magnific aici, sub privirile turiștilor ieșiți la o citirică, pe marginea râului. O moarte spectaculoasă, între barje cu butaforie și francezi veniți în cete, pârliți de soare.

casa da musicaMiroase a iarbă. Miroase a marijuana adică. Suntem în projects, o zonă de imigranți magrebieni și cetral-africani, unde simt nevoia să-mi vâr rapid aparatul foto în geantă. Cinci negrii își pasează un joint cât un tulnic, unul ține în lesă un pitbull bălos. Negrese enorme întind rufe și moși cu pareze își fac plimbarea prin părculețele smălțate cu gunoaie. Micul cartier de imigranți murdari trăiește bine-merci lângă unul dintre cele mai frumoase cartiere art deco din Europa, la o aruncătură de băț de Casa da Musica-o faimoasă creație arhitectonică, acote de Muzeul de Artă Contemporană și buză-n buză cu Institutul de Arhitectură, la rândul său o bombonică arhitecturală.

Deși se spune că în Porto trăiesc 1 milion de oameni, nu-i vezi pe stradă. Orașul e părăsit. Casele au geamurile zidite sau sunt în ruină. Unele într-o prăbușire mai subtilă, altele mutilate și complet halite de lepră. Vilele art-deco se-nșiră, cavouri, pe o stradă pustie. Nu-s perdele la geamuri și unele nu mai au nici ferestre. Chiar și blocurile noi sunt goale. Noroc cu turiștii, căci altfel Portoul ar arăta ca un oraș fantomă din China. Mă gândesc la tot poporul din India, la sutele de milioane care se-nghesuie în orașe insalubre, la debaralele în care trăiesc familii întregi în Hong-Kong, la Seulul care te culcă în penare cu băi liliputane.

frumos si parasitCum să nu te arunci de pe podul Dom Luis, atunci când vezi risipa de spațiu de aici? 60.000 de euro costă o mansardă de 120 de metri pătrați în centrul orașului, aproape de piața mare, unde, înșirați pe scăunele de trestie, englezi cu fețe fierte înghit pastel de nata și beau vin dulce de Porto.

Oare aș putea să aplic pentru prima casă?

 

 

Fata de la recepție se uită atent în pașaport și apoi întreabă tulburată: ”sunteți cumva rudă cu fotbalistul?”

Nu, nu sunt. Miklos Feher era ungur-unguresc, eu sunt corcită cu o bucată de Teleorman.

”Nu mă uit de obicei la fotbal și acela a fost primul meci din viața mea la care m-au convins prietenii să mă uit. Și tocmai atunci a căzut și a murit. Live. De atunci nu m-am mai uitat la fotbal. De la Miklos Feher”.

E singura persoană din Lisabona care a rămas cu sechele după moartea tizului meu. Cârciumile sunt goale, chitările sunt gâdilate pentru nimeni; pe scene, ca într-un muzeu gol, sunt cântăreții de fado care n-au cui să umple ochii de lacrimi. Tot poporul stă ciopor în barurile cu televizoare, se uită din stradă la meci. Cine joacă? Chelsea cu Paris Saint Germain. Se oftează la ratări, se înfig mâinile în păr și se trage cu obidă: ”cum să joci ca o cizmă?”,  ”cum să nu reușești să nimerești poarta?”

De ce vă pasă? Sunt doar niște fotbaliști oarecare, nici măcar portughezi d-ai voștri. N-ai cu cine discuta.

La Baixa la metrou treci prin cinci filtre de control a tăriei de caracter: 1. ”Marijuana?”-întreabă șoptit un magrebian. Nu, mulțumesc. 2. ”Hașiș, hașiș foarte bun!”-la 3 metri de primul filtru, un alt marocan produce din buzunar un săpun maro. Nu, mulțumesc. 3. ”Cocaină? Cocaină și hașiș și iarbă”-al treilea magrebian intră în schemă, după alți 3 metri. Refuz politicos. 4. ”Lsd, hașiș, cocaină?” Nu, mulțumesc. ”Atunci poate marijuana?” al patrulea e insistent și mă însoțește până intru în teritoriul celui de-al cincilea filtru. 5. ”Ciuperci?”. Doar în tocăniță.

povesti portughezeMi-aduc aminte de o poveste din 2001. Eram în Olanda, cu Șerban și Kișbac, încercând să găsim un loc să dormim. În Amsterdam nu am dat peste nimic. Ajunsesem în Rotterdam, unde locuia Bodea care ne-a spus că ne găzduiește la ea în cămin în noaptea cu pricina. Ne-am rătăcit, nu tu GPS, nu tu smartphonuri. Ne oprisem într-o intersecție și încercam să dibuim încotro să o luăm. Un negraci se desprinde din întuneric, se apropie de mașina oprită suspect în mijlocul intersecției și incepe litania: ”Marijuana?” Nu frate, mersi. ”Hașiș?” Nici aia. ”Cocaină?” Nu. ”Heroină?” Nu prietene. ”Ciuperci?” Țț. ”Lsd, Ecstasy, timbre?” Nem. ”Femei?” Nu vrem nici d-ălea. ”Băutură ceva?” Nici. ”Spuneți ce vreți și eu fac rost, serios. Doar spuneți ce vreți”

Kișbac îl privește-n ochi și zice: ”Cărți, noua ne plac cărțile. Vrem cărți”

Dealeru face ochii mari: ”Ce fel de cărți?”

Kișbac: ”Ficțiune.”

Dealeru: ”Stați un pic aici și mă-ntorc în 4 minute cu tot ce trebuie.”

Ce vremuri, când oferta era cu adevărat diversificată și client serviceul era cu adevărat regesc.

inger ca MiklosLisabona, aprilie 2014. În metrou urcă un lăutar cu față de țigan d-al nostru, pus pe cerșit. Pe umăr are un câine famelic, un soi de chihuahua cu ochi beliți, într-o întrebare mută. De ce nu poate să o rostească? Pentru că ține-n gură o sfoară care servește drept mâner pentru o cutie de carton în care sunt vreo 30 de cenți. Țiganul bagă la acordeon o canțonetă iar câinele dârdâie demn, pe umăr, ținând cutia în gură. Țiganul Costică devine brusc Remi din Singur pe Lume. Doamne cât am plâns când a murit maimuța Suflețel.

Simt că mă lasă inima. Că o să mor de inimă, ca fratele meu Miklos Feher, din cauza unei chihuahua cu ochi triști, de cântăreț de fado. Singurul lucru care mă oprește să mă întind pe jos și să crăp, cu ochii albaștri privind neoanele vagonului de metrou, e gândul că aș traumatiza-o definitiv pe recepționeră. Aflând vestea morții mele s-ar duce la primul magrebian și ar face overdose de ..tarte cu ou și-ar distruge ficatul și ar îmbătrâni grasă, cu pete pe față și cu o imensă frică de numele Feher.

Intrarea în Aveiro e gâtuită. 6 kilometri, pe două benzi, mașină lângă mașină. Prinse la geamuri sunt prosoapele, păturicile, mini-cuverturile alb-roșii ale celor de la Benfica. Fiaturi cu puștoaice, d-ălea care abia și-au luat carnetu și van-uri cu bagabonți bătrâni, cu păr țâșnind năvalnic din urechi și nări, SEAT-uri cu tineret nărăvaș, care suflă plictisiți vălătuci de fum de țigară și Merțane negre, cu familii burgheze dichisite cu fulare de lână roș-albe. Sunt 25 de grade, n-are a face. Fularul nu pleacă nicăieri de la gât. Prosopul-păturică stă în geam. Pe banda a doua treaba merge mai bine. Înaintăm, cu 5 la oră, dar înaintăm. Banda unu trage către stadion, care e acote, la 4 kilometri. Banda a doua merge în oraș.

Dacă am fi fost în România ajungea pulea-spătaru în Aveiro. Ai treabă în centru? Te grăbești la spital? Oricum mori domle, nu te salvează nevolnicii de doctori. Mai bine crăpi între suporterii Benficăi Buzău.

Banda a doua lasă să scape mașini cu gogâlțuri. Odată ce trecem de stadion, drumul se curăță, aleargă vesel si umed peste deal și se înfige în oraș, abrupt, ca o râgâială care te suprinde în timpul discursului. Aveiro este supranumit Veneția Portugaliei. Are canale și gondole în care turiști japonezi observă pătrunși peisajul, ca Ponta și Dragnea în dinghiul lor teleormănean. Bărcile dau tură unei insule cu palmieri, la umbra cărora se odihnesc, cu fulare roș-albe la gât, cine altcineva decât suporterii Benficăi. Nu îmi dau seama ce culori are clubul din Aveiro. Localnicii sunt înghițiți în marea de alb-roșu care linge înghețăți și înghite vinuri la terase.

aveiroAutocare cu suporteri alb-roșu se foiesc în căutarea unei parcări. Când văd un grup de suporteri pedeștrii, șoferii își pierd controlul motric asupra mâinilor, care se înfig hotărâte în claxon. ”muuuuuuuuuu-tuuuuuuuuuuuu-tuuuuum”. Suporterii pedeștrii se activează instant și încep să cânte varianta portugheză a lui „avem echipă, avem valoare”. Autocarul se prelinge încet pe lângă ei, în timp ce toți călătorii se reped să-și salute frații de pe trotuar, agitând fulare și prosopele, deschizând și închizând gurile frenetic, ca niște imenși bibani, amuțiți de geamurile autocarului, care nu lasă să scape niciun sunet în afară.

Imensul acvariu cu pești microbiști se îndepărtează, un altul apare, șoferul claxonează, bancul de crapi se repede în sticlă, muți și nevrotici. Următorul la rând.

La o terasă din buricul Veneției portugheze, 6 bețivi bătrâni ochesc parcarea. Printre mașini-pentru că e meci și deci aglomerație-se plimbă două domnițe în uniforme bleumarin. Verifică dacă ai plătit parcarea. Doi dintre ei, sensibilizați, își iau mașinile și încep să dea ture, așteptând ca poliția să se care.  Ceilalți patru sunt dârzi. Mai rezistă 53 de secunde și migrează, ciripoi artritici, către o climă mai prietenoasă, cu parcări gratuite.

eusebio pantera neagra„aveeem echipă, aveeem valoare”, roș-albii își adună copiii, păturicile, gunoiul și se încolonează către stadion. Pe banda întâi. Și sunt și ei latini, ca noi. Care să fie explicația pentru care par să fie mult mai civilizați? N-au avut comunism. N-au mâncat salam cu soia. I-au iubit părinții mai mult, că la ei puteai să faci avorturi și se găseau prezervative, deci pe lume apăreau doar copilașii doriți.

De pe o gondolă zâmbește tandru Eusebio, acest Dobrin al Portugaliei. Spun ”Eusebio” și adaug ”magnificul”. Gondolierul surâde și zice ”monkey”. Poate totuși m-am pripit. Sunt și ei doar niște latrini.

 

Design a site like this with WordPress.com
Get started