Am ezitat între subiectele de azi: să scriu despre potopul lui Ponta sau despre La Grande Bellezza? Am ales, așa cum spunea Jep Gambardella ( It’s all settled beneath the chitter chatter and the noise, silence and sentiment, emotion and fear. The haggard, inconstant flashes of beauty. And then the wretched squalor and miserable humanity. All buried under the cover of the embarrassment of being in the world, blah, blah, blah…), sa vorbesc despre Joseph. Chelnerul de 70 de ani din Lisabona.

E ora 3 dupa-masa, restaurantul e gol. Frumos si gol, ca mintea Biancai Dragusanu, ca bunul simt al lui Victor Viorel. Pe peretele din dreapta, rafturi de lemn urcă până-n tavan, pline cu sticle de vin ”pe care îl facem noi, aici, la restaurant”. În spate, robotesc în bucătăria deschisă patru tinerei. Niciunul nu a ajuns sa cunoasca pe pielea lui varsta de 30 de ani. Înțepenit de o lordoză sălbatică, de masă se apropie Joseph. Se apleacă drept, cu o sabie înțepându-i mațele și întoarce urechea stângă să audă mai bine atunci când dau comanda. E surd? Poate puțin. Ce-i drept afară, la palatul de lângă, muncitorii dărâmă pereții. Venind din România flexului care taie caloriferul sâmbătă la 8 dimineața, bubuiturile din vecini mi se par modeste.

Joseph

Joseph însă își cere scuze pentru disconfortul fonic. Vorbește portugheză, engleză, franceză, spaniolă, germană și thailandeză. Timp de 42 de ani a fost tur-operator în Montreal și în engleza lui scot capul r-uri ciudate, ca niște crapi chinezești în apa Dâmboviței. ”De ce v-ați întors?” Pentru că fiul meu a avut un accident. Și am venit să îl ajut. Din octombrie până în mai lucrez la restaurant-e plin seara mereu, pentru că este unul din puținele locuri unde gătim doar cu lemne, totul: friptură, grătar, cu lemne. După care, din mai, devin din nou ghid.

Are o demnitate reținută și, cumva, nu mă pot opri să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost cu 20 de ani mai tânăr. Ochii, mâinile, postura indică un crai, un bărbat care a visat noaptea și a dormit ziua.

Îmi recomandă sardinele cu sos de lămâie și ulei de măsline și..tuuuuuuut-tuuuuuuuuuuuuuuut-tuuuuuuuuuuuuuuuuuuut.

De afară intră pumnul unui claxon de vapor. Nu, e doar o basculantă cu un șofer isteric. Joseph se scuză și iese. Vorbește răspicat. Se face 1 secundă de liniște și șoferul e jos, cu o bâtă de baseball în mână. Urlă la Joseph, urlă și agită bâta. Trecătorii se strâng, mașinile s-au oprit. Deși camionagiul rage, afară e o liniște asurzitoare. Joseph îl privește fără să clipească și șoferul se calmează. Bătrânul chelner îi spune ceva, mâna cu bâta se culcă pe lângă corp, cuminte și trupul se aburcă în mașină.

”Ce i-ați spus?”, ”La început, să nu mai claxoneze, pentru că mă tulbură pe mine și pe clienții mei. Atunci a coborât și mi-a zis că mă omoară, că-mi întinde creierii pe asfalt. Și eu i-am spus să dea, că nu mi-e frică de moarte. Oricum trebuie să mor. Am 70 de ani și am avut o viață bună. Nu îmi este frică de moarte. Desert?”

Tocmai am avut desertul. Simt nevoia  să mă întorc la vorbele lui Jep Gambardella: ”We’re all on the brink of despair, all we can do is look each other in the face, keep each other company, joke a little… Don’t you agree?”

 

Drob, ouă colorate, cozonac de două feluri, povestea sarmalei inventate de daci, chiar dacă turcii spun altceva: ”nu-i ascultați, sunt mincinoși, turcii  au ciordit rețeta de la daci, ei au inventat sarmaua cu dovleac, servită în dovleac.” A trecut abia o oră jumătate din masa de Paște cu familia. Azi e și ziua verișoarei, cea care are un băiat, copilul a călcat strâmb și a făcut entorsă. Acum are glezna în ghips și scuza perfectă să stea pe canapea 5 ore, jucându-se pe telefon ceva care face poc-ciu-iu-poc-clan-iuuuu.

Țuică de 3 feluri, friptură de miel, stufat de miel, ”cine a gătit stufatul?”, ”cine crezi dragă că a gătit, ești la mine în casă?”-se înfoaie mătușa lamantin, care trăiește în mâlurile de pe fundul comunei 1 decembrie, sectorul agricol Ilfov. Masa continuă, discuția alunecă spre lipsa de alegeri de la magazinul Max Mara, atunci când vine vorba despre o pijama decentă. De ce toate rudele cumpără de Crăciun, Paște, Hanuka, pijamale? De ce iepurașu e la fel de lipsit de inspirație  ca..”Stop, stop, stop. Ai zis Hanuka? Ești cu evreii? De 2500 de ani evreii conduc lumea”-declară sfătoasă soția vegetariană și informată a verișorului cu oase fragile, care are permanent accidente de bicicletă, ski, motocicletă și bețișoare de ureche.

Da, da, da-murmure de aprobare sau chiar ”da”-uri hotărâte, așa e. În sfânta zi de Paște aflu și eu că România nu are nicio șansă, că Voiculescu și Băsescu sunt amândoi mârșavele instrumente ale sioniștilor și aceștia din urmă nu o să-i lase pe niciunul să intre la pușcărie, deși nenorociții au vândut țara. Degeaba așteptăm noi să se întâmple un miracol, să-l bage pe motan la pârnaie-explică verișorul oase-frânte. Nu se va întâmpla, nici axa Washington-Londra-București nu-i reală, tot evreii sunt în spatele ei. Sunt în spatele Americii, a crizei mondiale. Dacă te uiți atent, atunci când ridici un ou colorat din coșuleț, vei vedea că dedesubt dai de o intrigă jidănească.

”Noooo, nu-mi spuneți că și Paștele e o făcătură evreiască?” Tăcere. ”Cum, nu știai? Iuda era evreu. și crucea era made in Ierusalim și coroan de spini a fost produsă din gardul lui Pilat. Doar Isus nu era jidan. El era dac, pentru că la daci s-a inventat creștinismul. Și sarmaua cu dovleac, în dovleac. Mai dă și tu o țuică. Cristos a înviat”

 

Când eram tânără, Paștele era un alt prilej să bagi în tine salată de boeuf cu pui, că vita e scumpă, și vin prost, că ficatu e bun și ține la tăvăleală. Mergeam la biserică la miezul nopții, nu din vreo convingere nestrămutată în binefacerile halitului de paște proaspăt sau pentru adăparea cu lumină, ci, cu speranța în suflet că o să asist la scene memorabile, ca aia din `94 când, după ce popa a bătut cu toiagul în poarta bisericii, de trei ori, un bagabond mucalit a țipat ca din gură de șarpe: ”deschide-n pizda ma-tii că-i securitatea!”. Hohohohohahahahahahahhihihi, ce parohie veselă a găsit când și-a făcut, în sfârșit intrarea, domnu` de la ZZ Top, cu cădelnița-n mână, cu câtă bucurie am urlat într-un glas”cuuuu mooooaaaartea pe moaaaarte călcâââââând”.

Nu am mai fost la Înviere de vreo 14 ani, e drept că am prins în Sorrento un Paște Catolic cu o procesiune înfiorătoare, cu sute de oameni deghizați în Ku-Kux-Klan, cruci, lanțuri, bice și coroane de spini în mâini, tobe și târșâit lugubru de pași pe străzile orașului cufundat în beznă. Ești cu noi sau ești împotriva noastră?-părea să întrebe biserica catolică. După ce vedeai bărbații cocoșați sub rasele cu glugi țuguiate, simțeai târându-se umed pe spate, limaxul mare și gras al fricii, auzeai cum îți trosnesc oasele sub menghinele inchiziției, cum îți putrezesc măruntaiele în pivnițele bisericii și spuneai: ”sunt cu voi băieți, sunt cu voi”

De ani de zile maică-mea îmi reproșează că nu mai fac Paștele acasă. Adică ce exact? Păi să stăm și noi, ca o familie, împreună, să mergem la miezul nopții să luăm lumină, să ciocnim a doua zi un ou. În lipsa mea, tradițiile Paștelui feherian au cunoscut mutații, ca virusul gripei aviare care a ajuns porcine și, în curând, căprine, bovine, asine. Cozonacul se face doar sâmbăta, înainte de Paște. Sâmbătă dimineața, între 7 și 9. Ouăle se pot vopsi și joi. Vineri se stă, nu te atingi de nimic. Până vineri-trebuie să rezolvi problema rufelor murdare. Nu trebuie să te prindă miezul nopții în prima zi de Paște cu rufe murdare în coș. Păi și ce fac cu ălea purtate vineri și sâmbătă? Le pui în dulap, mai acote, să nu pară că sunt murdare, că nu-i bine, ai ghinion dacă le speli vineri și sâmbăta este păcat să muncești, doar cozonacul ai voie să-l faci.

Sâmbătă, 23.58. Mai ai 2 minute să scapi de gunoi. Aceeași poveste ca la rufe. Când Isus împinge bolovanul la peșteră și se-ntoarce în lumea celor vii, trebuie ca tu, creștinul ortodox, să nu fi găsit cu gunoi în căldare. Păi și ce fac cu cutia asta de lapte, că am golit-o? Pune-o în frigider, să nu vadă maică-ta, zicem că mai era ceva în ea.

Ce ne facem însă cu ploaia? Ghinionul o lovește pe maică-mea, chiar dacă a urmat întocmai setul de reguli al creștinului cuvincios. Dar plouă, toarnă cu găleata. ”Cine m-a blestemat pe mine să am ghinionul ăsta?” se întreabă maică-mea, gândindu-se cum să facă să ajungă totuși la biserică. La  00.20 își ia umbrela, candela, inima-n dinți și taie noaptea-n două, până la biserica de la colț. Se-ntoarce victorioasă: ”Christos a înviat. S-a oprit ploaia. Am luat lumină. De la un copil am luat lumină, un copil neprihănit, că cică așa o să am noroc”.

”Adevărat a înviat!” Paștele, sfintele sărbători, pacea sfintelor sărbători intră-n casă și ..”aaaaaaa, Miiiichiiiii, ce-ai făcut Michiii?” Taică-miu pălește. Nu știe ce a făcut, ce a mai făcut iar? Maică-mea apare din bucătărie, cap roșu, turbare apocaliptică: ”Micki, de ce nu ai dus gunoiul?”, ”Am dus gunoiul”, ”Și atunci foile ăstea de ceapă ce sunt? Le-am curățat la prânz”, ”Dar am dus gunoiul, la 11.58, am ieșit în ploaie”, ”Ai dus pe dracu`. De nimic nu e în stare omul ăsta. Cine m-a blestemat pe mine cu un bărbat ca ăsta? Cum să am …”.

Isterie cu ejaculare precoce. Pacea sărbătorilor pascale a durat 4 secunde. Și când te gândești că maică-mea făcuse totul ca la carte și norocul urma, în sfârșit, să îi surâdă azi, mâine, anul ăsta. Acum trebuie să mai aștepte pân la anul, să o ia de la capăt, urcând Golgota gospodăriei: curățenie, covoare, geamuri, rugăciune, ouă, drob, ciorbă, cozonac și pască, rufe murdare și gunoi și lumină luată de la un copil neprihănit. Nu mai bine facem o excursie cu Florin Piersic în Țara Sfântă?

Românul merge îndoit într-o parte, rupt de scolioză strașnică, care i-a aplecat coloana spre dreapta. Cară decis o plasă enormă cu sticle de vin pe care le așează, la ordinele patroanei restaurantului, pe rafturi. Se-ntoarce la masă, cu o nouă serie de sfaturi: ”trebuie neapărat să mergeți în Ericeira, e paradisul pe pământ.” Pe lângă scolioză, are dinții stricați și încălecați, prinși într-o luptă intensă de cine reușește să fugă primul din gură. Se mișcă greu, cu eleganța cocoșatului de la Notre Dame, însă, în ciuda bolovășeniei, are o căldură amabilă, rar întâlnită la locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic.

Petre Ionuț Valentin e de 5 ani în Portugalia, are deja carte verde și toată familia aici. Lucrează de câteva luni la restaurantul ”Aici avem pește”, vestit în Lisabona, cu stickere pe ușă care anunță că e trecut în toate ghidurile posibile, de la ”Where chefs eat” la Michelin. Petre/Pedro nu e chelner, e farmacist, a făcut școala tehnică și a lucrat în Constanța, la Fildas (așa a zis, nu știu ce e aia, dar Petre Ionuț Valentin a repetat de 5 ori numele Fildas, așa că trebuie că e o instituție celebră în Constanța). La Fildas câștiga 250 de euro, vai steaua lui și a plecat mai întâi în Spania și după în Portugalia, unde era sor`sa, care era chelneriță la alt restaurant. A vorbit cu patronul prăvăliei unde lucra și i-a spus: ”por favor, frate-miu e farmacist, ajutați-l să își găsească ceva de muncă”. Patronul a zis: si, certo și a vorbit cu patroneasa de la ”Aici e pește”, care l-a angajat îndată pe Petre, chiar dacă nu avea pic de experiență. ”Aici oamenii sunt buni, mult mai buni decât acasă. Sunt săritori și de treabă și au autostrăzi. Doamne ce autostrăzi au, nu ca acasă.”

lisabona by nightAcum Petru Ionuț Valentin câștigă 650 de euro pe lună și, în fiecare seară, merge acasă cu 20-30 de euro din bacșișuri. Cu banii ăștia în Portugalia ești boier. ”Mâncarea e ieftină aici și lumea e obișnuită, indiferent cât de sărmană e, să meargă la restaurant. Eu am doi clienți, el are Porche, ea are BMW X5, care se plâng mereu de criză. Și îi întreb mereu, care criză domle, că aveți mașini șmechere, stați în palate, care criză? Și știți ce mi-au răspuns? E criză, că înainte mâncam în fiecare zi a săptămânii la restaurant iar acum nu mai reușim decât de 3 ori pe săptămână. Păi e asta viață?”

Apropierea patroanei, păr bleu, nas de campion la box, îl trimite pe Petre, la trap, la bucătărie. Femeia mai are o mână de români, 5, ”foarte muncitori”, la celălalt restaurant, de la malul mării. ”Cum e mâncarea? Sunteți bine?” Da, am înghițit pateul de ton și am ras farfurioara cu brânză și jamon. Sistemul portughez de stors bani de la clienți presupune așezarea pe masă a unor aperitive, care îți calcă în picioare orice rezistență. Și ce dacă vroiai să mănânci doar o sălățică sau să ții post? Pasta de sardine îți obturează rațiunea, uiți de intoleranța la lactoză și te arunci pe brânzica puturoasă și pe pâinea care o să te ajute să pui 2 kile jumate pe burtă și pe coapse. La final vei plăti lejer 10 euro în plus dacă nu ești vigilent și nu spui hotărât ”nu”, atunci când le vezi pe masă. Nao, nao-așa trebuie să zici și, în același timp, pentru siguranță, trebuie să îți fluturi stânga-dreapta, arătătorul.

iesitul la carciuma, sportul national portughezÎn salon năvălesc șapte corbi bătrâni. Sticlele de vin se aliniază pe masă. Bucătarul explodează din bucătărie, ca un Soyuz în șorț, își răstoarnă poala de glume pe masă, printre farfuriile cu mariscos. Perechea din colț, ea blondă și nemțoaică, el barbișon, burtă și portughez, amândoi en froid, mâncarea continuă să îi dezbine, ea se ridică și-și aruncă șervetul dramatic pe jos, el o urmează sumbru. Cei șapte corbi comentează scena. În timp ce în restaurant își fac intrarea, greșite, două grecoaice care l-ar umple de rușine pe Hagi Tudose.

Cer o sticlă de vin: ”E 15 euro? Ce fel e restaurant e ăsta?” ”D-ăla de ghid Michelin! ””Așa și? E posibil să cereți 15 euro pe o sticlă de vin? Vrem doar câte un pahar.” ”5 euro. ” Eu vreau un pahar de Porto”-zice una din ele. Intelectuala. Petre Ionuț îl aduce. Femeia se uită la pahar ca la un gândac de bucătărie care trage să moară iar ei i se cere să i se facă respirație gură la gură. ”Ce e asta?”, ” un pahar de Porto”, ”păi și de ce arată așa?”, ”așa cum?”, ”așa mic. Vreau unul normal, cu vin normal”. Pe masă este Lonely Planet Portugal, biblia călătorului de 3 parale. Se vede treaba că grecoaicele au vrut să bifeze highlighturile recomandate de specialiștii care au scris cartea. Fado? Am văzut. Porto? Am gusta, dar e prea scump. Marisco? De unde atâția bani, mai bine înghițim un baton de cereale, Fitness, d-ăsta care ne umple de energie.

criza in portugaliaÎn mijlocul restaurantului ”Aici e pește”, ghid Michelin, recunoscut pentru calitatea bucătăriei, lângă ghidul Lonely Planet, tocit și cu colțurile întoarse, grecoaica intelectuală scoate un baton de Fitness pe care, delicat, îl desface și îl mușcă. O fi criză, dar uite cum, cu doar 10 euro, poporul elen reușește să mănânce și să bea într-un restaurant de 5 stele. Sunt sigură că acasă au una un BMW X5 și ailaltă un Porche. Criză, care criză?

 

Aseară am stat la masă cu Arlindo de Carvalho.  Bătrânul a fost bolnav și ieri a reușit, pentru prima oară din iarnă, să iasă din casă. ”Sunteți din România? În vară o să vin și eu la București, nu știu data exactă, dar vin. Mi-a promis prietenul meu că o să găsească un loc bun, cu pian, care să mă acompanieze.” Nu se gândește nicio clipă că are, mâine-poimâine, 84 de ani, că e mai transparent ca o bucată de tifon și că .., mă rog, nu știi niciodată. Arlindo vine la București să cânte fado. În Lisabona, Arlindo este o legendă. Prietenii lui sunt niște corbi în cămăși, însoțiți de minore cu buze siliconate, care mestecă tăcut în timp ce iubiții-bunici lansează triluri și înregistrează programul de la ”Ghitares de Lisboa”.

Unul din moșulani îmi arată pe Youtube, pe ecranul imens al Samsungul lui alb, o înregistrare cu Arlindo de acum 3 ani, dintr-o emisiune de televiziune: ”fabulos” zice și apoi face țțțțțțțțțțțțțț, încântat.

Cârciuma e plină. Brazilieni vreo 8, ei imenși, ele operate. Lângă, o familie de 4 englezi, doi tineri veniți cu părinții ei în Lisabona. Mama soacră are o față de pisică tristă și ascultă lipită cu pieptul de spătarul scaunului, perle în urechi și în ochi, cântecul trist al unei cântărețe chele. Și cabotine.

Arlindo îmi povestește că este singurul din lume care poate să cânte atât fado de Coimbra cât și pe cel de Lisabona. Bătrânul a plecat din țară înainte de venirea lui Salazar la putere si s-a întors imediat după moartea lui, în acel no men`s land politic care a fost perioada până la revoluția garoafelor din 1974. Acum, pe 25 aprilie, se fac 40 de ani de libertate, anunțați și sărbătoriți cu mare pompă de postere, întinse prin toată Lisabona. Cântăreața cheală îi face loc uneia blonde, care ridică triluri în aer, cu ochii închiși, concentrându-se de parcă trebuie să verifice prostata unui jucător de sumo, fără să fie medic specialist.

Blonda e schimbată de un domn în vestuță de blugi, cu frizură de camionagiu și vene groase pe gât. E același care a băgat, din bucătărie, backing vocals și pentru blondă și pentru cheală. Acum fetele sunt la bucătărie și, atunci când camionagiul invită audiența să cânte împreună cu el (în franceză:lalalalalalalalala, în engleză: lalalalalalalala), fetele behăie din ieslea bucătăriei, ca într-un film de animație, când toată pădurea cântă alături de Albă-ca-Zăpada.

Arlindo nu cântă, Arlindo mănâncă și bea apă. Apoi se ridică și ocupă scena. Baba englezoaică stă să izbucnească într-un bocet. Soțul are capul mai roșu ca un girofar de pompieri, e rupt de beat, emoționat si de o veselie izbitor contrastantă cu tristetea soției.

Arlindo ne explică, în engleză, ce va cânta. Vorbește 5 limbi: portugheză, spaniolă, franceză, germană și suedeză, căci a stat o vreme în Suedia unde a lucrat pentru Olof Palme. Primul ministru suedez asasinat, doamne ce vremuri. Arlindo a cântat pentru partidul lui Olof Palme și nu a apucat să învețe suedeză prea bine, dar engleza o știe îndeajuns încât să spună că vom asculta un fado trist, despre aventurierii care plecau din Lisabona, în căutarea unor lumi noi, lăsând, pentru totdeauna în urmă orașul iubit.

Toate cântecele vorbesc despre frumusețea orașului, despre farmecul lui imperfect și căzut. ”Cantu faduuuu” zice corul de după gărduțul bucătăriei și vocea tremurată dar sfășietoare a lui Arlindo, umple sala și ochii brazilienilor de lacrimi. Bătrânul termină, lumea e în picioare, femeile îl împing în poze, îl transformă în pixeli mii și mii iar prietenii corbi l-au filmat și deja e pe youtube.

Un țigan intră cu flori și ochelari de plastic cu luminițe, poate totuși cineva vrea sa cumpere, nu? Ciudat cum la 12 noaptea nimeni nu vrea o pereche de ochelari de soare. Dar poate vrem o poză. Un fotograf cu față de Baloo încearcă niște scheme. Atmosferă de revelion la ”Hanul Ancuței”. Arlindo mă întreabă atent: ”ți-a plăcut?” Foarte tare. M-a rupt. ”Uite adresa mea de mail. Vorbim când vin în România. Plec, sunt foarte obosit”. La 84 de ani, cu astfel de viață, cine nu ar fi?

http://pt.wikipedia.org/wiki/Arlindo_de_Carvalho_(músico)

cartea perfectă pentru marțea neagră, de fapt pentru tot restul săptămânii, până sâmbătă seară, înainte să plecați ușor abțiguiți să luați lumină, este ”maestrul și margareta” a lui mihail bulgakov. mie mi-a recomandat-o, dintre toți oamenii de pe lumea asta, un domn bețiv, cu antecedente grave de heroinoman și un sarcasm comparabil cu cel al lui behemoth. cine e behemoth?

e pisica imensă, slujitoarea diavolului. căci despre diavol și anturajul său, poposiți într-un urss stăpânit de oameni fără dumnezeu, este vorba în cartea lui bulgakov, scrisă cu greu, din 1928 până în 1940 și publicată abia în 1967, când comuniștii cu simțul umorului sau cataractă, au lăsat-o să intre la tipar. good things come to those who wait, cum zice guinness. dacă ar fi scris-o în 8 ore, cu ochiu pe cratița cu lapte, ca să nu dea în foc, poate că nici nea bulgakov nu ar fi reușit să scoată decât literatură de bucătărie, d-asta de împute raftul de la cărturăști cu maculatură înmuiată în tocăniță spiritualizată.

”maestrul și margareta” nu poate fi explicată, nu poate fi redusă, restrânsă, înghițită într-un volumaș tip biblia pentru copii. este o carte mare care te umple, o carte în care comunismul fără dumnezeu al sovieticilor se bate cu comunismul ideologic al lui isus, în timp ce satana îți arată că, indiferent cât de alb e albul, pe undeva se strecoară o particulă infinitezimală de negru.

Behemotindiferent cât de mult ți-ar pica rușii greu la stomac, indiferent cât de grotești, grobieni, cocalari, ciobăneți apar ei, coborând din autocare, încălțați cu adidași albi, ca niște bucăți imense de telemea, indiferent cât de pițipoance sunt zânele minore care însoțesc cefoși arțăgoși, trebuie să ne gândim că indivizii ăștia vin din aceeași  ciorbiță care l-a dat pe bulgakov și pe tolstoi, pe dostoievski și pe puskin, pe gogol, turgeniev și pasternak. și atunci, cumva, înghiți în sec și îi lași să treacă.

floriile. ”ai zis și tu la mulți ani lu mătuși’ta camelia? și lu văru florin, colegul codruț și vecina margareta?” floriile, ce sunt ele, de ce ies babe cu mâțișori de salcie din biserică? mister. românul știe ceva vag, din filmu ăla cu isus, de l-a dat, vreme de 8 ani consecutiv, de fiecare paște, televiziunea română, liberă și independentă. se făcea că domnul nostru și apostolii săi, intrau ca un rockstar cu ceata de groupees în ierusalim, unde erau întâmpinați de cetățeni cu ramuri de palmier. veselie mare: a venit regele spiritual al iudeei, poftiți și dumneavoastră o cracă de palmier, agitați-o, poate-poate vă vede și vă face cu mâna.

milioanele de români, ortodocși declarați, se năpustesc în crânguri, dezbracă copacii, unii iau mâțișorii și ii pun in vază, pe măsuța din sufragerie, alții îi înoadă la tocul ușii, la ferestre sau sub icoane. unii zic că te scapă de durerea de șale sau alungă norii de grindină. cine mai știe câte chestii poate să facă un mâțișor de salcie, odată ce l-ai trecut prin ciorba credințelor populare și ți l-a stropit un popă. ”care popă bre, ăla bețivu, de a furat banii pentru biserică?” ”ăla, da. și dacă o furat, asta nu înseamnă că nu are darul binecuvântării și al alinării. ce-o fi și în mintea asta a ta, femeie bătrână, mâine-poimâine faci 40 de ani și tot pornită ești împotriva celor firești?”

”doamne ajută”-zice o rubedenie care m-a sunat de florii-”doamne ajută și la mulți ani.” ”dar nu e ziua mea. nici măcar de nume” mă apar separatist-identitar, opunându-vă brațului care mă leagă în snopul compact de plante, ălea de își sărbătoresc ziua de nume. ”ești și tu o floare. de ce sari așa? doamne dumnezeule, să dea bunul dumnezeu să te aibă și pe tine cineva în pază, că prea sari de cur în sus, ce dracu a dat în tine? doamne iartă-mă, că uite cum mă faci să vorbesc. zi și tu mulțumesc. de ce nu poți să spui mulțumesc atunci când îți spune cineva la mulți ani?”

începe săptămâna neagră. aia în care românul cu frica lui dumnezeu bagă-n el mâncare de post, sperând ca astfel să nu fiarbă în cazanul lui scaraoțchi pentru că și-a pocit, destoinic, concubina în bătaie. se cumpără în draci pateul vegetal și zacusca din grădina bulgarului. gustul ușor fanat, de apă în care și-a ținut proteza bunica, se duce ușor pe gât, cu niște beri. sau poate chiar ceva mai tare. ”nu mai bea nenorocitule, măcar acum, de săptămâna patimilor. isus a fost rahat față de mine, rahat. cum mă chinui eu cu tine, bețiv ordinar, fără rușine de dumnezeu, fără rușine de vecini, de copii.”

din casele românilor ortodocși, d-ăia legați cu mâțișori de salcie pe la geamuri, clanțe și pe sub icoane, ies blesteme și sudălmi. ”a dracului să fiu cu viața mea care mai fac cozonac în casă, că uite iar nu mi-a crescut cum trebuie”, ”cum să-ți crească dacă habar nu ai să gătești? nu vezi că ai doua mâini stângi!”.

săptămâna neagră distruge sute de familii de români cuminți. și când te gândești că totul a început molcolm, cu sărbătoarea lu madam florica și a lu tanti crina, în ziua floriilor. ”da` ce sărbătorim azi? de ce le zicem la mulți ani oamenilor cu nume de flori?” te rog nu începe iar. așa e tradiția și cu asta basta. de ce m-o fi bătut pe mine dumnezeu cu o fată atât de stricată la cap? și nici curățenia de paști n-am terminat-o!

la fiecare cât?- să fie la fiecare doi ani?-la fiecare doi ani se trezește câte-un mărmureanu și anunță că vine cutremuru ăl mare, că o să se aleagă praful din oraș, națiune, țară, piatră pe piatră nu o să mai rămâie. și atunci să te ții, să vezi cum cresc încasările asiguratorilor, cum le pocnesc pușculițele, cum scad prețurile la clădirile monument istoric, ălea care sunt evaluate cu risc seismic gigant și, deci, trebuie date acum jos, aruncați moșii ăia mucegăiți afară: să li se dea ceva, o garsonieră în militari undeva. așa, i-ați scos?, bravo. acum repede dați jos casa asta și ridicați un p+12 aici, cu apartamente de lux.  dacă stai să te uiți câte căsoaie vechi au fost ajutate să cadă de serviciul demolări al autorităților, îți spui și tu că a fost cutremur. doar că a acționat selectiv, în zonele unde vor boierii să-și facă blocurile.

mă sună sorina: ”ai văzut mă, pe site-ul ambasadei americane din bucurești e avertizare de cutremur, zice că atenție, pe la români se întâmplă cutremure.” atenție care va să zică. și americanii ăștia niște imbecili. cum să fii atent la cutremur? să nu adormi și să îl ratezi? să nu calci în el? știrea asta, cu siteul ambasadei americane și avertismentul de cutremur care trebuie luat în serios, a început să circule după ce dănuț diaconescu, la antena 3, a scos din tolbă iepuroiul și a anunțat calamitatea: băi, vine unul mare, uite zice și pe siteul ambasadei SUA, că autoritățile române sunt vai steaua lor și nu se vor descurca, că trebuie să strângem apă și provizii. în ciuda faptului că la fiecare doi ani, țara are parte de nebuni care anunță sfârșitul lumii, că presa la noi e o lădiță cu roșii stricate, pe care le halim și, de 25 de ani, ne căcăm împrăștiat, poporul a pus din nou botul. și nimeni, dar nimeni nu și-a pus întrebările: de unde au mă americanii informațiile ăstea atât de clare despre iminența cutremurului? cum dracu de nu știu la ei când vine unul, dar p-ăsta de la noi îl văd venind de după colț? de fapt ce zice avertizarea aia și când au suit-o pe site băieții de la ambasadă? nooooo. massmedia s-a apucat să umfle povestea, acum a intrat in schemă și părintele arsenie boca, el a spus că vine un cutremur devastator. și dacă nici el nu știe, atunci cine, că uite a desenat oameni cu telefoane mobile și prăbușirea turnurilor gemene în anii `60. probabil că tot el a prezis și cățărarea pe siteul american a avertizării de seism.

și-n timpul ăsta, firmele de reconsolidări, demolări, ajustări, ale fiului lui oprescu, ale lui oprescu, ale mamei lui oprescu și ale vărului lui oprescu, scutură bucureștiul și-l perie, îl descompun și-l recompun până nu o să mai fie ce să cadă, că toate au căzut, numai averea lor a crescut de niciun dosar de 9,2 pe richter nu poate să o pună jos. cine să o mai facă, nu mai e timp de cutremure decât până în noiembrie și apoi românia iese din zodia asta nervoasă, a seismelor și să vezi ce necutremurați de nimic o să ne fure ăștia. nu scrie nimic despre asta pe siteul ambasadei americii. dar am eu o presimțire de timp arsenie boca.

frate-miu a studiat istorie, la constanța, pe vremea când radu mazăre avea un apartament modest, undeva pe lângă port și frații lui- mihăiță și alexandru, scriau la ziarul telegrafu` de constanța, al opoziției, al luptei anticomuniste, al generației care face, nu așteaptă să fie făcuți. tari ăștia de la telegrafu`, ne gândeam noi, linge blide de la ”bună ziua brașov”, ziarul lu căncescu, pe vremea aia pd-ist convins, frate cu marinaru și cu berceanu. tari ăștia de la telegraf-ne curgeau balele după chenzina lui marius, care lucra din brașov pentru mazăre. îi trimitea articole și primea o grămadă de bani, mult mai mulți decât visasem noi vreodată să primim pe articolele noastre. pe marius l-au trimis ăștia de la telegraf la sevilla, când au intrat în nato ungurii, cehii și polonezii. și tot marius a fost și la istanbul, pe banii lui mazăre. erau tari în clanță ăia de la telegraf. ne uitam la ei ca la niște sori. eu i-am cunoscut-când m-a trimis căncescu să scriu din parlament, i-am cunoscut pe mihăiță, fratele mai mic și mai bălai, cu ochi albaștri și degetu mare de la mâna dreaptă operat. vai de capul lui acum, mă tot întreb cum poate să dea sms-uri. mihăiță lucra cu gabi-nefrate de sânge, frate de redacție, brunet, păr adus într-o parte, frizură de hitler, se uita des în oglindă și exclama emfatic: ”mândru mi-s, fute-m-aș!”. amândoi prietenoși. m-au scos la cafea, m-au omenit cu-o ceafă de porc, cartofi prăjiți și murături, luate de acolo, de la cantina parlamentarilor. voi cu cine sunteți? ”tot cu pd-ul, cu cine dracului să fim?”

odată, prin 1995, când am băgat o vizită de curtoazie la constanța, mihăiță mi-a dat pe mână apartamentul lui radu, ”că nu-i acasă, are mult de muncă. poți să stai aici, dacă nu vrei să stai la frate-tu, în cămin”. nu vroiam, în cămin la facultatea de istorie, mirosea a ciorapi murdari și pe pervaz se mumificau, în borcane, animale moarte. milos și mărinimos că deh, asta vine de la brașov, vai de capul lor, ăia sunt prost plătiți, mihăiță a plusat: ”ia și tu portofelu lu radu, poate vrei să-ți cumperi ceva.” în seara aia, toți băieții din căminul de istorie au băut, au mâncat pufuleți și alune râncede și au jucat biliard pe banii lui mazăre. portofelul era gras, un ganesha al portofelelor de ziarist, cu o burtă de țigan, umflată de bancnote. nu cred că am spart mai mult de 50 de dolari, la banii ăia de atunci. era ieftin totul, că nu ajunsese încă mamaia să fie noul montecarlo. chiar și așa, am fost eroina serii, am intrat în folclorul popular, eu și frate-miu am fost pomeniți în legende, haiducii care au luat de la mazăre. n-au dat.

20 de ani mai târziu. frate-miu e un fost profesor de istorie, care a părăsit învățământul ca să lupte pentru drepturile animalelor pe holurile tribunalelor, luându-se la trântă cu poliția și primarul, cu țiriac și cu mândruță. fratele mazăre e primar. reales. reales.reales. acum pe drumul spre pârnaie. băgat de justiția fostului coleg de partid. istoria e strâmbă. în loc să se bucure, foștii studenți la istorie oftează și despică firul în patru: de ce l-au săltat doar pentru 175000 de euro? și de unde o să mai aibă bani de biliard și pufuleți actualii studenți la istorie?

în familia lui tata, toată lumea din partea ramurii blazinovitsch, adică cea a bunicii, s-a curățat de cancer: de sân, de gât, de ficat, de plamâni, prostată la singurul frate din armata de copii facuți de străbunicii veniți din slovacia. se vede treaba că ipohondria nu-i ajunsă în pachețelul meu de boli psihice aiurea, ca o lebădă într-un cârd de rațe.

acum 14 ani, după ce am văzut fight club, am băgat mâna sub tricou și am început să mă masez, căutând să mă asigur că totul este în regulă, că nu am nimic: ce dracu, am doar 26 de ani, ce mi se poate întâmpla la vârsta asta? un chist-l-am simțit cu vârful degetelor, i-am urmărit marginile, i-am luat măsurile, mi s-au înmuiat genunchii dar el a rămas tot tare  sub atingere, un chist, futu-i dumnezeii mamii ei de genetică. m-am dus atunci la medic, o zână blondă și tâmpă care m-a trimis să-mi fac iute o mamografie. medicul de acolo, un soi de paznic al graalului din indiana jones, rămas în post de pe vremea cavalerilor templieri, mi-a făcut mamografia, apoi mi-a zis că doctorița mea blondă e retardă, pentru că nu-i chip să trimiți o fată de 26 de ani să-și radieze corpul aiurea. am vorbit cu alți medici care mi-au confirmat spusele cavalerului templier, fosilizat la datorie, în camera mamografului. ”păi și atunci eu ce fac?” am întrebat al 16-lea medic vestit. îți faci anual ecografii, că și ele pot să arate dacă e ceva în neregulă, mai ales dacă sunt citite de cine trebuie. și cine trebuie să le citească? domnul doctor blidaru, eminent profesionist, ține canceru pe bombeu de 8 ori și apoi îl șutează la vinclu. are consultații la medsana, în primăverii, te programezi matale cu 3-4 luni înainte, că are groupees, multe, cu sutele, care vin la dânsu să le privească-n ochi și să le spună că totul o să fie bine, în timp ce le mamelește profesionist. cred că îi e scârbă de câte țâțe a atins, strânse toate, la grămadă, eu zic că ar umple un tren de marfă cu 12 vagoane.

domnu doctor blidaru fuge ca un bondar grăbit, dintr-un cabinet în altul, are două, pe același etaj. într-unul se dezbracă o doamnă și i se iau datele, în celălalt e consultația, termină acolo, e evacuată pacienta și băgata alta la dezbrăcat și notat în catastif, iar el zboară pe hol, către cealaltă doamnă, care îl așteaptă cuminte și goală până la brâu, cu privirea în pământ.

”ia spuneți, de ce ați venit?” ca să vă arăt sânii, eram într-o zi proastă, mi s-a părut că stângul are o poziție care trădează tristețe și mi-am zis că ce alt leac mai bun există pe lumea asta, dacă nu mâinile aurite ale doctorului blidaru. cum dracu de ce am venit? pentru consultație, că mi-e frică de cancer, că mi-ați spun să vin în fiecare an și iată, vin în fiecare an. ca să nu ajung ca nebuna aia de angelina jolie, să-mi tai țâțele.

”aaaaa, multe paciente vorbesc despre chestia asta cu angelina. o tâmpenie.” zice doctorul blidaru. ”testele brca-acum am fost la o conferință-nu sunt concludente în partea asta de lume. de ce? pentru că nu există date strânse, nu ai cu ce să le compari. nu poți urmări mutația genei care produce cancer, pentru că nu ai strâns destulă informație ca să faci asta. poate în vest și în america, pentru că fac chestia asta de atât de mult timp, au referințe, dar la noi nu. brca nu ies întotdeauna pozitive nici măcar la femei care au sora și mama bolnave de cancer de sân. înțelegeți?”

păi și atunci de unde isteria asta cu tăiatu pieptuțului? doctorul blidaru se așează comod, pe marginea patului, cu sânul meu stâng în mână: e cioaca chirurgilor esteticieni, îmi explică domol. i-a lovit criza și au rămas fără paciente și bagă în sperieți femeile cu povestea cu canceru. zic ei: uite-o și pe angelina, femeie deșteaptă, poți fi și tu la fel de deșteaptă ca ea, dacă vii noi. și poți să ai țâțe la fel de caștoace ca ale ei. mai mult, că te văd femeie amărâtă, plătești doar silicoanele, că operația o facem gratis. pentru tine.

și uite așa, cad secerate ca spicele vara, sute de sânișori, pentru ce? ca să-și vândă nea cutare silicoanele, că îi rămăseseră multe pe stoc.

doctorul blidaru a terminat cu mine. ”stai liniștită că dacă o să faci cancer, îl faci pe la 70 de ani și atunci nu o să mai fie nevoie să-ți operezi sânii. oricum, cum crezi că vor arăta sânii angelinei când o să aibă 70 de ani?”.

Design a site like this with WordPress.com
Get started