M-am apucat de cartea 3.
Sau 4.
Începe așa: Aceasta este povestea unui crime care a început acum 47 de ani și s-a terminat acum 2 luni.
Mă doare gâtul și simt că răcesc. Asta nu scrie în cartea 3 sau 4. Asta se întâmplă acum. Taman acum când m-am apucat să scriu povestea unei crime care a durat 47 de ani, taman acum când sunt pe picior de plecare. Taman acum când trebuie să am mintea limpede, să știu cum îmi aranjez hainele pentru Hebron și pe cele pentru Beirut, cele de Londra și cele de București, amigdalele sunt roșii ca niște genunchi de prostituată, frecați de mochetă și mintea îmi fuge la oscilococcinum și paracetamol și apoi la episodul 4 din Fargo, cât de bine pot să scrie oamenii ăștia.
Pravda. Istina. Nepravda.
Primul e adevărul omenesc, percepția noastră despre lume.
Al doilea este adevărul dumnezeiesc, un soi de adevăr obiectiv, incontestabil, despre aceeași lume.
Nepravda este neadevăr. Dar, de cele mai multe ori, este adevărul pe care ți-l impune omul care conduce lumea.
De cele mai multe ori, omul care conduce lumea este camuflat într-un plovăr de culoare incertă. Nu ții minte cu ce este îmbrăcat omul care conduce lumea pentru că el vrea ca tu să nu îl vezi. Se ascunde ca vrăjitorul din Oz după o draperie de gesturi comune, de trăsături șterse, e nivelat ca un lot pe care se construiește o parcare.
Dedesubt, în pământul lipsit de relief, sunt mii de cadavre.
Pe unul dintre oamenii care conduc lumea îl cheamă Mașinică. Are capul mare, ochi blânzi și e un funcționar dibaci. Multă lume râde de el, d-aia i-au și spus Mașinică, dar el conduce lumea. Acum i-a interzis unui prieten să vină în deplasarea asta unde plec mâine, eu și gâtul meu roșu.
Prietenul meu este un ziarist extraordinar. Premiat, reputat, respectat. Lui Mașinică asta nu-i miroase bine. Așa că din capul lui mare, din gura cu rostire domoală a ieșit un: nu te duci. Ca să nu își distrugă proiectele pe care le are, prietenul meu reputat-respectat-premiat, capul în jos l-a lăsat și a acceptat.
Nepravda.
Instituția nu se poate lipsi de tine în această perioadă. Trebuie să rămâi, nu poți să îți plătești tu biletul, nu poți nici măcar să îți iei concediu.
Mașinică.
A doua frază pe care am scris-o la cartea numărul 3 sau 4 zice așa: În toată perioada comiterii infracțiunii, victima și criminalul au fost căsătoriți și au avut un copil. Pe mine.
Mă gândesc la părinții lui Mașinică.
Ce i-au dat să mănânce, ce cărți i-au citit când era mic, la ce școală l-au dat ca să ajungă un om șters, în plovăr de culoare incertă, care conduce lumea și interzice ziariștilor extraordinari să plece în deplasări pentru că asta ar însemna ca ziaristul ăla să creadă că el e șeful și astfel pravda ziaristului să devină istina sau poate chiar, doamne ferește, nepravda pe care o vor crede alți oameni și atunci, el, Mașinică, să pice în derizoriu?
E o frază lungă, știu, o scurtez: mă întreb de ce rămânem alături de oameni răi chiar și 47 de ani, lăsându-i să ne ucidă încet, dar sigur?
A treia și a patra frază pe care le-am scris la carte sunt: Legistul m-a consultat și pe mine și m-a declarat în moarte clinică de 36 de ani. Mă întreb de ce sunt atât de obosită.

Telefonul sună, țțțțââârrrr, țțțțțțâââârrrrr!!!
-Unde ați plecat? Păi de ce nu m-ați așteptat? Haideți înapoi ca să vedem cum vă rezolvăm problema!
Întoarcem mașina, în 12 minute suntem în biroul șefului de tură. E tânăr, e binevoitor. Are o legitimație de gât și obraji înroșiți de cuperoză. E ezitant. Ce îmi propune nu este tocmai cușer, dar e singura soluție. Sau poate să merg la Sfântu Gheorghe. Dar la Sfântu Gheorghe sunt așa, mai unguri, chiar dacă au cereri mai puține, nu se compară cu omoru de aici, te întorc, îți cer acte, spun că nu au putut să verifice dacă ai plătit taxa online.
Nu că nu se poate, nu se vrea.
În birou e un scaun, o masă strâmbă, un computer, un vraf de dosare puse pe jos. Șeful de tură se scuză. Nu sunt bani. Politicaaaa, ea e vinovată. Închide ochii, invocând parcă vorba asta “Po-Li-Ti-Ca” să se materializeze ca la o ședință de spiritism. O trage de păr afară ca pe un duh care nu se lasă scos din lampă. Cuvintele spuse cu ochii închiși, cu o grimasă de durere pe față, nu sunt doar niște vorbe în vânt. Au corporalitate.
Acum, alături de noi, lângă dosarele de pe podea, s-a așezat și Politica.
Doamna cu părul albastru, rotundă ca un salariu de președinte de agenție națională, se împiedică de Politică și zice: nu a fost niciodată atât de rău. Politica ne-a distrus, ăștia sunt niște nemernici care au făcut tot ca să fie votați, au scos 100 de taxe și uite acum, nu mai facem niciun ban. Nimic nu mai încasăm. Ne-a și întrebat prefectul: băieți, păi din ce plătiți apa și lumina?
Dar haideți să vedem cum vă ajutăm.
-Cine sunteți?
-Secretara.
Eu cred că e regina Amidala. E clar stăpâna locului, camuflată într-o umilă secretară, cunoaște toate chichițele și apoi ce secretară la vârsta ei și-ar vopsi părul albastru și și-ar lăsa, în prezența șefului de tură, pantoful să alerge înainte și-napoi, dezvelind călcâiul? Ea e șefa. Și ea ne spune că motto-ul ei este: fiecare dosar trebuie tratat separat, pentru că fiecare caz este aparte. Legile sunt făcute cu curul de ăi de sus și ei trebuie să le descurce aici, jos, într-o neașteptată confruntare dintre birocrație și birocrați.
-Niciodată nu a fost atât de rău. Geme ușor și apoi îmi indică: scrie așa, semnează, atașează aici hârtia asta.
Pentru prima oară de când mă știu descopăr umanitatea sistemului și simt o simpatie pentru oamenii ăștia îngrășați cu promisiuni înainte de fiecare Ignat al alegerilor care apoi trăiesc cu bugete sparte, cu birouri descleiate și dosare împrăștiate pe jos până la următoarele alegeri.
Nu-i cunosc. Nu am avut vreo pilă ca să intru la șeful de tură.
Nu am ajuns la ei în vreun moment de plictis, când și-au zis că pot să se ocupe 19 minute de mine, că oricum n-au ce face. Afară sunt 80 de persoane. Mă simt ca într-o secție de urgență din Kabul după explozia unei uriașe bombe birocratice.
Și cu toate astea, Amidala și straniul ei motto hippocratic vrea să mă ajute. Sistemul luptă cu sistemul, ca o vulpe prinsă în capcană, își roade laba cangrenată care o țintuiește și care îi va aduce moartea.
Poate că totuși există scăpare.
Amidala îmi spune că ea crede în viața de apoi și că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Eu îi spun că eu cred în zâne bune. Ea râde și face o piruetă.
Atunci văd că pe marginea șosetei albe de la piciorul stâng scrie USA.
De-acolo i se trage îmi zic. De la șosetă i se trage.
Când o mai văd, îi fac cadou o pereche de ștrampi cu #rezist. Pe fund. Căci acolo te lovește sistemul.

Vreau să-mi fac pașaport. Nu pot fără să stau la coadă, de la 7 dimineața, deși biroul se deschide la 8.30. Asta e la Brașov. Există o mașinărie care ar trebui să scuipe numere de ordine dar la ora 8.35, după ce toți ăia care au venit de la 7 și-au luat bilet, anunță sec că nu mai se eliberează numere de ordine. Mă aștept să se așeze picior peste picior și să-și facă unghiile. Mașinăria, da.
La București nu e chip să treci de un zid de oameni înrăiți de așteptare. Aici numerele de ordine sunt necunoscute, la fel de misterioase ca săpunul și pasta de dinți, miroase a transpirație, bilă revoltată și a draci. Unde te bagi duduie, nu vezi că e coadă?
Încerc rezervările pe net. Azi nu pot face. Nici mâine. Poate poimâine. Softul adus din Suceava în noiembrie a avut durata de viață a unei perechi de șlapi chinezești. Uite că peste trei zile totuși se poate. Mă arunc să completez tabelul, scriu numele, scriu ce vreau, scriu de ce vreau ceea ce vreau și dau enter.
Pe ecran, cu roșu, apare: țeaaaaapăăăăăăă!!!
Nu scrie exact așa. Adevărul mestecă tic-tac dar respirația usturoiată tot mă lovește în nară. Scrie: intervalul orar selectat este deja rezervat.
Păi cum?
Computerul acum nu mai mă lasă să selectez nimic. Dar dacă apăs pe săgeata asta și mă duc într-un nou mâine, uite că iar e loc. Refac traseul, enter, țeaaaaapăăăăă!!!
Softu e pizdit. Nu merge neam.
Mai bună e mașina cu bilete de ordine de la Brașov. Aia măcar are sinceritatea abruptă a unui sas care vrea să se culce cu tine, dar nu are unde, că stă cu mă-sa.
Sunt 131 de bonuri date. Eu am nunărul 53. Sunt mulți țigani cu copii. Număr 3 copii cu papion la 8. 45 dimineața. Mai sunt și țigănci vospite blonde care vorbesc tare. Una dintre ele zice: haoleu, nu am actu ăla făăă, trebuie sã mã întorc cu el dar sã stau iar la coadã șefu?  Păi cine ne lasă pe noi sã ne bãgãm, că uite câți sunt?
Șefu le spune că să explice situația celorlalți cetățeni care așteaptă. Țiganii cu copii, chiar și ăia cu plozi cu papion, sunt mai înțelegători. Românii sunt dârzi. Folosesc persoana întâi singular: păi de ce să te las eu pe tine, păi de ce nu ai adus actele, păi să mor eu că nu intri înaintea mea. Țigăncile blonde vorbesc cu domnu. Domnu are piciorul mic, mâini mici dar o răutate enormă.
Sunt trei birouri unde depui dosarele. Merge treaba destul de repede. Mie îmi face poză, îmi ia actele și îmi spune: păi vezi mami, s-a rezolvat.
Întreb de ce este atât de multă lume. El zice că nu știe. Dar au înebunit de tot. Nu se mai respectă calendarul clasic. Înainte, în aprilie era liniște, înainte, după Paște, se linișteau lucrurile. Acum nu. Și ei sunt doar 7 deși schema este de 27 de oameni. Și o să intre în mai în concediu. Atunci să te ții.
De ce nu angajați?
Nu-mi mai spune mami acum. E clar că nu sunt o mami dacă sunt atât de naivă. Pentru că nu au de unde să angajeze. Pentru că nu se mai fac oameni ca pe vremea noastră. El a fost sărac când era mic. Toată copilăria nu a avut decât o banană. Și aia verde. A mâncat-o după o săptămână. A fost învățat să lupte pentru orice. Nu ca ăștia tineri. Toți pică examenul psihologic. Toți sunt slabi. Crescuți în puf. Nu ai cum să angajezi oameni crescuți în puf să-ți primească actele pentru pașaport, să apese pe buton și să-ți facă o poză, să-ți spună: reveniți în 10 zile.

Trebuie niște dragoni, niște lei, niște urși grizzly care să facă asta.
7 din 27.
Nu am nici acum pașaport, tati. Nu s-a rezolvat. Nu am adus nu știu ce despre care funcționarul leu-tigru-dragon nu știa, doar șeful lui știa.
Softuri din Suceava care au hotărât că e timpul să se pensioneze. Trezit la 6 dimineața ca să stai la cozi de 4-5 ore pentru ca mașina care dă numere de ordin să nu te refuze.
Dar ce-mi trebuie atâta călătorie? Mai bine să stau acasă, pe curul meu, în superba Grădină a Maicii Domnului.
P. S. Oare firma din Suceava e tot a lui Ghiță? Oare nu există niște măști cu Tăriceanu, ca să mă bag și eu în față?

Azi e ziua în care în sfârșit, public, îi spun adio lui Traian Băsescu.
De-a lungul anilor ăstora în care l-am susținut în ciuda ambițiilor politice ale fiică-sii, în ciuda amorului gros pentru manele și pocnitori de Buzău, în ciuda Videnilor, Bercenilor, meltenilor, în ciuda cumetriilor cu țigani și tâlhari, în ciuda piruetelor groase în dansul cu lupii, în ciuda barbutului cu viitorul meu, în ciuda a toate astea am crezut că schimbările bune din România începând cu 2004 i se datorează. Că actul de condamnare a comunismului nu e o farsă, că înființarea DNA-ului nu e un truc, că băgarea lui Năstase, Voiculescu, Patriciu sau Vântu la bulău nu au fost niște vendete ale dumisale.
M-am uitat la el ca la un personaj providențial, omul cu obrazul îndeajuns de gros încât să poată să se bată cu balaurul pesedist, marinarul care a supraviețuit atâtor sifilisuri și mahmureli, încât are ficatu îndeajuns de călit să poată metaboliza virusul corupției.
Ne trebuie un Shrek d-ăsta, mi-am zis, nu merge cu mănuși când ai de-a face cu Năstase, Hrebenciuc, Mitrea, Patriciu, Vântu, Voiculescu. Da, e grobian, da, hăhăie și e îndrăgostit de o platinată trupeșă care are ambiții de primă doamnă. Dar uite cum i le zice lui Ponta, uite cum dă de pereți cu Geoană.
Mi-am spus, după alegerea lui Iohanis, că în 6 luni mutul o să ne facă să-l regretăm. Că dispariția umbrei lui de pe scena publică o să facă loc obrăzniciei lui Ponta, vicleniei țărănești a lui Dragnea, tupeului lui Tăriceanu, ohhh, cum o să-i ducem dorul marinerului care i-ar fi lovit cu ziarul peste bot și i-ar fi trimis la culcare. Că nu e nimeni ca el, atât de pregătit pentru glodul României.
Dar uite cum Traian Băsescu nu este nimic din lucrurile pe care le-am crezut eu despre el. Uite cum Traian Băsescu nu este omul providențial, nu este nici măcar un om.
Este doar un bărbat îndrăgostit, un animal prins într-o furtună de hormoni, păcălit de propria chimie.
Cândva, în septembrie 2014, un tânăr deprimat că a fost părăsit de iubită s-a suit în mașină și s-a sinucis intrând cu automobilul cu 180 la oră într-o altă mașină, ucigând pe loc alte 3 sau 4 persoane. Scriam atunci uitându-mă la știrea curgând în slow motion pe ecranul televizorului: mă gândesc că acum, noi toți, românii, ne întoarcem într-o mașină de la pescuit. Înspre noi, cu 180 la oră, se îndreaptă sinucigașul părăsit de iubită. Va muri dar ne va lua pe toți cu el. Îi dăm faruri, îi urlăm prin megafon dar până acum nu avem niciun răspuns. Îi spunem: Chiar crezi că merităm să ne omori pentru Elena?

Dacă am avut vreodată dreptate despre Traian Băsescu, a fost atunci.
Băsescu este un sinucigaș care intră cu 180 la oră în tărăboașca străveche în care poporul român călătorește pe șoseaua veșnică a tranziției.
El ne ucide din dragoste.
Nicolae, Nicolicea, Iordache, Tăriceanu, Dragnea ne ucid pentru că sunt atât de proști și răi încât nu știu că dacă intră cu un Hummer, cu 180 la oră, într-un popor aflat într-un Lăstun, îl spulberă.
Sunt 3 milioane de români care muncesc afară și eu și alți prieteni ai mei ne gândim că e timpul să plecăm din țară.
Astăzi Traian Băsescu m-a dat afară din România. Și m-a umplut de rușine față de sentimentele mele față de el.
Am simțit la fel numai legat de primul meu iubit, o persoană care muncește în cloaca numită A3, pe postul de producător general. Un individ care a uitat complet de unde a venit și cine e, tot din iubire, dar una de bani.
E anul rușinii.
Mă duc să îmi pun cenușă în cap din muntele de cenușă pe care Băsescu mi l-a furnizat cu generozitate. Avem cenușă, căci țara arde.
Arde cu vâlvătaie.
Avem cenușăăăă,avem valoaaaaareeee!!!

Am luat bilete la clasa I. În compartiment sunt 4 bărbați. Unul are tatuaje, unul are un costum de ginerică pe umeraș, unul are o carte, unul are un laptop greu pe genunchi și are căști în urechi. Nu își dă seama că vorbește tare atunci când răspunde la telefon.
Vocea i se schimbă după alo, sunt în tren, merg acasă. Devine umil.
-Nu, nu curge de la mine, normal că fac baie, dar nu curge de la duș. Da, am dat cu mătura, cum să nu fac curat? Dar chiar nu se poate să mă lăsați până la sfârșitul verii? Îmi place mult aici, nu..Bine, sărumâna. Îmi caut începând din 2 mai, când mă întorc.
Tatuatul încearcă să îmi prindă privirea. Are un leu pe antebrațul stâng. Are și un lanț de aur. Nu tatuat, adevărat, atârnându-i de grumaz. Umilul țâșnește pe culoar, spune decis: –doamna Marcu, nu vreau să mă mut, e perfectă casa pentru mine.
Tace , ascultă, apoi: dar am făcut curat, am măturat înainte, dar e perfectă casa, vă rog frumos lăsați-mă să stau aici să..
Vocea i se zbate ca o vrabie prinsă în pumn, abia se ține să nu plângă. E un băiat grăsuț, cu șolduri de femeie, cu un miros greu de adolescent care transpiră în tricouri din bumbac niciodată uscate, care prind un iz de igrasie. Are ochii în lacrimi când se așează înfrânt pe scaun. Are căștile iar în urechi și încearcă să se agațe de un ceva de pe ecranul laptopului. Tresare când Iulian îl atinge pe genunchi și îl întreabă dacă își cunoaște drepturile de chiriaș. Nu, nu și le știe. Tatuatul se animă.
-Există contract?
A expirat de 2 ani. El stă într-o mansardă pe care doamna Marcu a ridicat-o în spălătoria blocului.
-Și intră peste tine în casă, te verifică dacă faci curat?
Omul cu cartea explică: când încasează plata chiriei, proprietăreasa renunță la dreptul de folosire al bunului folosit pe perioada respectivă.
-A reparat dușul, dacă zice că îi curge de la duș?
-Nu.
-Păi e obligația ei.
Gâtul i-a dispărut, arată ca un om de zăpadă, un om de zăpadă neagră din Copșa Mică.
Și contractul a expirat.
-Nu te muta nicăieri, zice ginerică, nu are ce să îți facă pentru că sigur e ilegală mansarda. E clar că nu declară nimic la fisc.
-Nu vreau scandal, spune băiatul cu șolduri de femeie. Îmi face bine o schimbare.
-Uneori, să știi, trebuie să fii leu. Eu am schimbat yala de la ușă în secunda în care m-am mutat în chirie, îi spune bărbatul cu leul tatuat pe antebrațul stâng.

Omul de zăpadă neagră iese pe hol și-l auzim vorbind cu agentul imobiliar. Bărbații respiră fierbinte, dezamăgiți. Încă un sclav liber de 1 mai.

O amică îmi scrie speriată că nu a înțeles gluma pe care am făcut-o despre ea și locul ei de muncă. Nu e o glumă, e doar un enunț, nu am zis nimic rău nici de ea, nici de instituția de stat la care muncește. Am pus împreună, într-o frază, numele ei și pe cel al instituției. E îngrijorată.
Frica e palpabilă ca un chist pe țâță.
De ce îi este frică Ioanei?, o întreb pe Bianca.
Bianca spune: ca să nu-și piardă jobul.
Păi cum să își piardă jobul dacă ea este specialist, singurul specialist pe bucata ei, nu e alt specialist ca ea în toată instituția al cărei nume nu îl putem pronunța.
-Tu nu știi ce presiuni sunt atunci când lucrezi într-o instituție de stat.
-Stai puțin, își face treaba bine?
-Clar.E singurul specialist care…
-Păi și atunci cum să o dea afară?

Tu nu știi cum e la stat. Normal că îi e frică să nu piardă slujba. Lumea vede că e prietenă cu tine, tu ești anti-PSD, atunci și ea poate fi considerată anti-PSD, o dau afară și pun verișorul cumnatei senatorului PSD în locul Ioanei și nu îi plătești tu Ioanei ratele.
Nu pot urmări traseul alambicat al paranoiei. Mă opresc în fața primului boschet, ca un cal îndărătnic.
-Dar ea e bună pe ceea ce face, nu?
-Cea mai bună, singurul specialist care…
-Deci își poate găsi mâine serviciu dacă e înlocuită de verișorul cumnatei senatorului PSD, nu?
-Nu știi. Fă-i tu o listă de opțiuni și vezi ce zice.

Frica. Am cunoscut-o și eu când eram în primele 3 luni de ProTV. M-au pus pe mine să fac știrile despre donatorii care băgau bani la Dăruiești și câștigi, un fel de proto-Dansezi pentru tine, cazuri sociale prin care tot felul de mafioți-cocalari-ciordaci spălau bani. De la nașu mare un computer pentru fetița fără mânuțe din Argeș.
Eu am uitat să pun în știre că banii au venit de la Gigi Nețoiu, da, acel Gigi Nețoiu. Fiind doar un Gigi, cu apucături de Gigi, ăsta a sunat la doar un Mișu care a zis: gata, afară, ai uitat să zici de Nețoiu, crezi că știrile ăstea sunt despre fetița fără mânuțe sau despre PR-ul lui Nețoiu?
Mi s-a strâns stomacu de frică atunci. De unde chirie, bani de țigări, bani de bere, ce mă fac? M-a salvat Sorin, a zis că mă ia la producție, nu a mai fost cazul, furtuna a trecut.
Am plecat cât am putut de repede din cocina aia unde oamenii erau dați afară că nu au pupat în cur târfe și tâlhari.
De atunci nu mi-a mai fost frică.
Pentru că am înțeles care sunt drepturile mele, că nu mă poate juca orice barbugiu pe degete. Pentru că știu ce știu și știu cine sunt.
Nimeni nu e de neînlocuit, spunea Sergiu la Protv.
Exact. Nici angajatorul nu-i de neînlocuit.

Băiatul cu șolduri de femeie, corporatiști cu păr alb și frici ascunse în cearcăne adânci, specialiști din instituții de stat panicați de statusuri de facebook, toți sunt sclavi.
Incapabili să își înțeleagă valoarea, înfricoșați să gândească, îndemnați să creadă că demnitatea este un concept pentru demagogi și nebuni. Copiii obedienței și comodității. În definitiv, se știe că animalele crescute în captivitate trăiesc mai mult decât ălea din sălbăticie. A murit cineva de la zăbrele, n-a murit!