Gard de oțel. Stâlpi robuști de beton pe care camere se plimbă neliniștite, măturând intrarea. Stânga dreapta, stânga dreapta. Par intrate într-un ritm de rugăciune ca niște credincioși ultraortodocși citind din Torah la zidul plângerii. Poarta are trei rânduri de gene groase, de metal. În spate sunt doi băieți și o fată, costume militare, pușcă de asalt atârnând neglijent. Fumează, sunt tineri, 21-22 de ani. Nu se grăbesc, au cerut permisiunea să intrăm comandantului. Așteptăm. În fața checkpointului, strada arată ca și cum pe ea s-a prăbușit un Boeing 737. E plin de gunoi.
Ciudat. Nu sunt muște, nu pute.
Mă uit la peisajul catastrofei palestiniene și văd o întreagă civilizație care era la masă și a plecat grăbită, lăsând în urmă bucăți de viață să putrezească la soare.
Suntem lăsați să intrăm în colonia evreiască din mijlocul Hebronului. Trecem printr-un detector de metale. Bipăim, bipăim, dar nu suntem opriți.
Cine o fii în spatele acestui geam fumuriu?
Ieșim în tăcerea ruptă de lătratul unui câine costeliv în strada Shuhada.
Fosta coloană vertebrală a comerțului din Hebron. Porțile sunt închise, casele părăsite. O pisică se strecoară pe lângă un zid. Aici sunt cele mai urâte pisici din lume. Jigărite, cu blana murdară, nu se mai spală. Sunt animale de casă dar și ele și-au pierdut-o. Casa.
Umblă printre ruinele orașului. Ele și mașinile conduse de pălării cu boruri mari. Sunt coloniștii. Iau curba cu scârțâit de roți și privirile curioase ale nevestelor ies de sub basmale.
Toți au arme. Și își învață copiii să meargă pe bicicletă și să tragă.
Comandantul s-a răzgândit. Nu avem voie să mai facem un pas. Ascultăm poveștile despre moarte pe un colț de drum unde au fost împușcați doi prieteni ai lui Mahmud.
De ce nu pleci?
Asta vor ei, să plecăm. Dar eu nu vreau să plec. Aici este casa mea.
700 de coloniști s-au așezat în mijlocul bucătăriei a 30.000 de palestinieni tăindu-le calea spre frigider. Bazarul e gol. Sunt stenciluri pe pereți. This is Palestine, fight ghost town.
Au mai rămas 10-12 negustori cu aer suspicios.
Sunteți siguri că nu sunteți israelieni? E singura explicație pe care o găsesc pentru refuzul nostru de a cumpăra ceva de la ei.
Casele au ciumă bubonică, sunt plesnite, îndoite, putrezite.
Deasupra străduțelor murdare atârnă plase în care se opresc gunoaiele aruncate de coloniști. Un copil dispare pe o mânecă de piatră și 2 soldați israelieni izbucnesc după el într-o urmărire care îmi întărește stomacul de frică. Dacă încep să tragă, unde să mă duc?
Îmi evaluez posibilitățile în timp ce Bogdan își cumpără clătite.
Deasupra tarabei, într-o colivie, o pasăre cântă. E singură și cântă de dor. Așa îmi zic.
Palestinienii sunt și ei singuri, închiși într-o colivie de beton.
Nu cântă.
Repetă o mantră sperând că vorbele sunt niște răngi care vor rupe barele din jurul lor.
This is Palestine. Fight ghost town.
This is Palestine. Fight ghost town.
This is Palestine. Fight ghost town.
Poate într-o zi va fi un hit.

 

Mahmoud Darwish este Eminescul palestinienilor. Seamănă puțin cu Iaru, are ochi deciși în spatele ochelarilor, nu a scris despre plopii fără soț ci despre măslinii smulși de israelieni. A murit de inimă, complicații după o operație în Houston, Texas. Am fost la muzeul Mahmoud Darwish, în Ramallah, unde îi țin pe un scaun sacoul cu care era îmbrăcat când a plecat să moară acolo de unde face NASA lansări pe lună, apoi mai au piaptănul, tabachera, valijoara lui și biblioteca și tot felul de însemnări. Nu știam nimic despre Mahmoud, un ghid turuie și trebuie să alergi după cuvintele lui care se fugăresc în sala mică.
Ce vedem noi aici?
Este soft power, așa spune ghidul.
Soft power, intelectualii, artiștii, ei schimbă lumea, de aceea a fost un val de asasinate în anii 70-80 în care au fost uciși o grămadă de intelectuali palestinieni. Căci soft power face skanderberg cu mintea, nu cu bicepsu. Și câștigă.
Mahmoud Darwish a murit în 2008 dar începe să câștige bătălii cu mințile israeliene. Mai bine mai târziu și mort decât deloc și viu.
Anul trecut, ministrul apărării Israelului, Avigdor Lieberman, l-a chemat pe comandantul postului de radio al armatei  pentru că poemul ID Card al lui Darwish a fost discutat pe post în cadrul unui program universitar. Lieberman zice că poezia asta este Mein Kampful palestinian.
Write it down
I am an Arab.
You have stolen my ancestors’ groves
And the land we cultivated
I and all my children
Leaving nothing for us and all my grandchildren
Except these rocks
Will your government take them
Like people say?
Therefore,
Write down on the top of the first page:
I do not hate people
And I do not steal from anyone
But if I starve
I will eat my oppressor’s flesh
Beware, beware of my starving
And my rage.

Scrie aici tot, în Haaretz. http://www.haaretz.com/israel-news/culture/poem-of-the-week/1.732421
Mai nou, Israel distruge sistematic librării și biblioteci. Așa zice ghidul de la muzeul Darwish. Și mai spune că taxele uriașe au făcut cărțile imposibil de scumpe. Căci cărțile importate sunt impozitate și de Israel, pe unde se face importul, și de statul palestinian iar cele făcute în Palestina sunt tipărite pe hârtie care este importată prin Israel, deci este și ea dublu impozitată.
Cu toate astea, spune grăbit ghidul, palestinianul mediu citește 30 de cărți pe an iar literatura palestiniană scoate 200 de titluri pe an. Comparați cu cei 5 euro pe an cheltuiți pe cărți în România și cu sărăcia de titluri noi. Deși dacă stau să mă gândesc, ajungem și noi la 200 de titluri pe an mulțumită colecției Biblioteca pentru hoți.

Write it down,
I am not an Arab
But I can see
The victory is nowhere in sight.
But it is in hindsight.

E 7 dimineața. Soarele taie o fâșie de lumină albă între draperiile vișinii, mă calcă fierbinte pe mână. Miroase a ars și de la geam văd deșertul cenușiu, pare rămas în urmă, încă în noapte, ca un navestist întârziat la o țigară care a pierdut trenul.
Sunt deja 26 de grade și cafeaua e tare și clocotită. Îmi ard limba. Mă uit cu simpatie la lupta cu tehnologia pe care o dau reprezentanții ministerului turismului palestinian. Nu merge sunetu, nu merge microfonul, nu merge proiectorul. Dar dulciurile sunt superbe. Palestina este o țară foarte sigură, așa spune doamna ministru. Are voce domoală, ne vorbește despre Ierihon, Hebron, Bethleem și Ierusalim, ce-i drept banii din turism nu ajung neapărat la palestinieni, doar un dumicat vine și la gura lor căci călătorul cumpără bilete de la agenția israeliană care apoi negociază vârtos în jos palestinianul proprietar de hotel. E greu, zice doamna ministru cu voce domoală și mai spune că este multă propagandă anti-palestiniană din partea israelienilor care spun că te expui pericolelor dacă te decizi să mergi în Palestina.
Păi și nu au dreptate? M-am ars pe limbă, m-a pârjolit soarele, clar pun 3 kile pe mine de la chifteluțele tăvălite în tahină.
Nu e niciun pericol, suntem un popor cald și iubim pacea chiar dacă azi e Nakba, e comemorarea înființării statului Israel când suntem mai supărați. La 12 o să fie o demonstrație, cântăm și mergem până la zid, la mormântul Rachelei.
E 12.40. Sunt 35 de grade. Copii, 6, 7, 11 ani, ascund pacea sub tricouri negre pe care scrie 1948. Pe pereți sunt lipite afișe cu declarația lui Balfour ruptă de mâinile unui bărbat cu fața acoperită. Un grup de 30 de fete în uniformă de școală scandează ceva despre dreptul refugiaților de a se reîntoarce. Deoparte stă un alt grup, asistente și medici, dintr-o mașină bubuie un cântec și coloana se urneste spre zid. Trecem prin fața lui Snitzel King 2 și a lui Beauty Center, un autocar de turiști americani se revarsă și el pe trotuar.
În fața aerul tremură de la fierbințeală și două coloane de fum se ridică, au dat foc la ceva, ce  idioțenie, pe canicula asta. E prea cald să gândești, înaintez târându-mi picioarele. Dar nu e prea cald ca să-ți pui întrebări fără răspuns. Ce-o să facă odată ajunși la zid?mă-ntreb și mă mai întreb unde sunt ceilalți români? și mă mai întreb unde aș putea să intru să beau o bere? Dar ultima întrebare mi-o pun așa: unde aș putea să intru… pentru că mă întrerup. Din față văd alergând către mine copiii ăia în tricouri negre și fetele în uniformă, arată ca o goană din fața unui T-rex, animalele pădurii simțind iminenta catastrofă fugind în herghelii mixte de antilope, lei, elefanți, gheparzi și babiruse.
Și abia atunci se aude poc-poc-poc-poc-poc-poc și oamenii urlă și se împing și sunt prinși din urmă de un nor alb, dispar în norul alb care vine către mine cu mâna întinsă ca un funcționar bancar gata să-mi ofere un card de credit cu 12 rate.
Ridic baticul la gură. Alerg acum, fug atât de tare încât îmi crapă un pantof, nu de tot, nu sunt Cenușăreasa după care va umbla soldatul israelian să o ia de soție, dar îmi pocnește papucelul de la fugă. Geaba. Norul e bun, are suflu. Mã prinde. Mă ard acum ochii și gâtul și înăuntru mă arde stomacul. Mă opresc să scuip lângă un amărât care vomită. Căzuți lângă zid sunt doi adolescenți, vreo 14 ani. Scobesc pieptul, scrâșnesc, reped afarã flegme galbene, caută disperați să respire și uite și un tată care-și duce în brațe copilul care are o spumă albă la gură.
Continuă să pocnească. Poc-poc-poc-poc-poc-poc. E un tab care trimite proiectile cu gaz. Și mai sunt 4 soldați cu niste puscoace. Atât văd. Patru. Mai sunt si în tab. Ãstia 4 au intrat pe bulevard cât, vreo 150 de metri. Au intrat între case și hoteluri, au venit în fața lui Beauty Center și a lui Snitzel King 2 și au mai tras o rafală de petarde cu gaz. 4 oameni au trimis acasă în 25 de minute tot corul de copilași și școlărițe. Ambulanțele curg. Număr 4. Majoritatea ajung la spital de la gaz. Unuia i s-a înfipt în picior un proiectil. Lui Bejan i-a picat unul pe rucsac, i-a ars rucsacul. Are funingine pe cămașă.
E 13.15. Sunt 35 de grade și mergem să mâncăm în piața Ieslei, lângă biserica nativității, în care este ieslea unde pruncul Isus a văzut lumina zilei lângă o vacă și un măgar. 
Bătrâne vând dude, tinerei zic în româneste: “salut, ce faci?” și vor să-ți vândă șaluri. Viața merge înainte, declarația lui Balfour nu a fost ruptă, zidul e tot acolo și în fața lui, la 150 de metri, în mijlocul orașului, sunt 4 soldați israelieni și un tab cu grenade cu gaz care o contrazic pe doamna ministru al turismului.
În timp ce beau o bere de 4 dolari mã gândesc: uite domle, ce chestie, tocmai în locul în care s-a născut Isus, Crăciunul nu există.

M-am apucat de cartea 3.
Sau 4.
Începe așa: Aceasta este povestea unui crime care a început acum 47 de ani și s-a terminat acum 2 luni.
Mă doare gâtul și simt că răcesc. Asta nu scrie în cartea 3 sau 4. Asta se întâmplă acum. Taman acum când m-am apucat să scriu povestea unei crime care a durat 47 de ani, taman acum când sunt pe picior de plecare. Taman acum când trebuie să am mintea limpede, să știu cum îmi aranjez hainele pentru Hebron și pe cele pentru Beirut, cele de Londra și cele de București, amigdalele sunt roșii ca niște genunchi de prostituată, frecați de mochetă și mintea îmi fuge la oscilococcinum și paracetamol și apoi la episodul 4 din Fargo, cât de bine pot să scrie oamenii ăștia.
Pravda. Istina. Nepravda.
Primul e adevărul omenesc, percepția noastră despre lume.
Al doilea este adevărul dumnezeiesc, un soi de adevăr obiectiv, incontestabil, despre aceeași lume.
Nepravda este neadevăr. Dar, de cele mai multe ori, este adevărul pe care ți-l impune omul care conduce lumea.
De cele mai multe ori, omul care conduce lumea este camuflat într-un plovăr de culoare incertă. Nu ții minte cu ce este îmbrăcat omul care conduce lumea pentru că el vrea ca tu să nu îl vezi. Se ascunde ca vrăjitorul din Oz după o draperie de gesturi comune, de trăsături șterse, e nivelat ca un lot pe care se construiește o parcare.
Dedesubt, în pământul lipsit de relief, sunt mii de cadavre.
Pe unul dintre oamenii care conduc lumea îl cheamă Mașinică. Are capul mare, ochi blânzi și e un funcționar dibaci. Multă lume râde de el, d-aia i-au și spus Mașinică, dar el conduce lumea. Acum i-a interzis unui prieten să vină în deplasarea asta unde plec mâine, eu și gâtul meu roșu.
Prietenul meu este un ziarist extraordinar. Premiat, reputat, respectat. Lui Mașinică asta nu-i miroase bine. Așa că din capul lui mare, din gura cu rostire domoală a ieșit un: nu te duci. Ca să nu își distrugă proiectele pe care le are, prietenul meu reputat-respectat-premiat, capul în jos l-a lăsat și a acceptat.
Nepravda.
Instituția nu se poate lipsi de tine în această perioadă. Trebuie să rămâi, nu poți să îți plătești tu biletul, nu poți nici măcar să îți iei concediu.
Mașinică.
A doua frază pe care am scris-o la cartea numărul 3 sau 4 zice așa: În toată perioada comiterii infracțiunii, victima și criminalul au fost căsătoriți și au avut un copil. Pe mine.
Mă gândesc la părinții lui Mașinică.
Ce i-au dat să mănânce, ce cărți i-au citit când era mic, la ce școală l-au dat ca să ajungă un om șters, în plovăr de culoare incertă, care conduce lumea și interzice ziariștilor extraordinari să plece în deplasări pentru că asta ar însemna ca ziaristul ăla să creadă că el e șeful și astfel pravda ziaristului să devină istina sau poate chiar, doamne ferește, nepravda pe care o vor crede alți oameni și atunci, el, Mașinică, să pice în derizoriu?
E o frază lungă, știu, o scurtez: mă întreb de ce rămânem alături de oameni răi chiar și 47 de ani, lăsându-i să ne ucidă încet, dar sigur?
A treia și a patra frază pe care le-am scris la carte sunt: Legistul m-a consultat și pe mine și m-a declarat în moarte clinică de 36 de ani. Mă întreb de ce sunt atât de obosită.

Acu 2 ani pe vremea asta, pe când mai speram ca Ponta să înfunde pușcăria, lansam volumul 2 al Americii dezgolite de la brâu. În jos.
Acum că e Bookfest și pentru că oamenii de la editură au mai scos un tiraj, știindu-vă fani călătorii și fani Feher, m-am gândit să vă mai dau o bucățică din carte pe la nas, să vi se facă poftă de citit și de dibuit locuri în care să vă refugiați când Kim Jong, Donald, Vladimir și restul personajelor simpatice o să apese concomitent pe butoanele roșii.
Pe mine mă găsiți în Argentina sau Uruguay pentru că vin, carne și chimichurri. Dar nici Rio nu mi se pare de ici de colo. Deci, lectură plăcută și cumpărați America dezgolită de la brâu în jos 2 ca să nu intre editura în pierdere și să-mi impute la salariu.

“În vamă toată lumea e posomorâtă, doar e 2:00 dimineaţa, la ora asta nu se serveşte veselie. Nu avem deloc cash, dar uite că taxiul se poate pre-plăti cu cardul. Usturător. Alergăm prin oraşul pustiu către casa lui Bobby din favela Tavares Bastos.

Da, favelă, da, mergem la 2:00 dimineaţa într-o favelă din Rio. Suntem nebuni, suntem cretini, o să mor, dar înainte o să fiu violată toată şi ruptă în bucăţi şi… Strada se termină brusc şi taximetristul spune că trebuie să coborâm. Nu-mi vine. În bătaia farurilor sunt şase balauri care înghit bere la litru, întinşi pe trepte, în faţa unei magherniţe.

Fundul mi-e mai strâns ca al unui vierme de mătase. Şoferul a scos rucsacurile afară şi trebuie să îi urmăm. Bobby mi-a scris în mail că The Maze, hostelul pe care îl are în favelă, e cel mai sigur loc din Rio, dar zmeii de pe trepte mă sperie teribil. Iulian întreabă:

— The Maze?

Adaug iute:

— Casa du Bobi?, ca să părem tovarăşi.

— Maazie? clipeşte leneş unul dintre nenici, cu un accent perfect de Paşcani, Mazie e acolo.

Mâna îi fuge înspre stânga, unde vedem o deschidere de 50 de centimetri între construcţii din tablă, cartoane si cărămidă.

Intrăm prin labirintul de cabluri care se deschide-n faţă: suge burta, trage rucsacul, fereşte rahatul de câine, e mult rahat de câine, nu înţeleg unde au loc să ţină rotweileri că sigur ăla nu e un şoricar cu diaree. Muzica urlă şi mirosul de usturoi izbucneşte dintr-o cârciumă unde 16 beţivi cântă de dor şi jale.

— Casa du Bobi?

Bărbiile zboară la unison înspre stânga, priviri curioase ne măsoară şi noi fugim pe sub cabluri şi prin mirosul sinistru de urină, care s-ar putea să vină de la mine, din cauza fricii. Uite Maze, e scris pe-un perete roşiatic. Ne împleticim pe scări şi intrăm gâfâind într-o sală imensă unde, în faţa televizorului care urlă, o femeie doarme, învelită în păru-i negru şi o cârpă galbenă. E Malu, nevasta lui Bobby.

Ne dă câte o bere şi ne lasă să ne liniştim fricile cu ochii pe luminile de pe Pão de Açúcar. E frumos de ţi se taie respiraţia.

Gata, marş la culcare. Primim chiar camera lui Hulk. Exact, personajul cel verde şi furios care se făcea mare şi toate hăinuţele îi crăpau, doar chiloţii erau supra extra elastici. Aici a fost filmat Hulk ăla cu Edward Norton. Fix în camera noastră din favelă. D-aia costă 80 de parai pe noapte, o imensitate ţinând cont că avem o saltea întinsă pe o platformă de beton, un ventilator, patru umeraşe şi un duş din care niciodată nu curge apă mai caldă de 18 grade. 80 de dolari! Dar ce contează, doar ştim că totu-i o minciună şi banii nu-s reali.

Zdrang-prang-drang, sunt fix în Piaţa Iancului şi vecinul de la şapte taie cu flexul caloriferul. E 9:00 şi favelei nu-i pasă că noi ne-am culcat la 2:30 dimineaţa. Se bocăne şi se bubuie, câinii latră, papagalii miaună, copiii sunt traşi pe roată şi înfipţi în ţepuşe de metal. Rag şi urlă şi plâng. Brazilianul mai pune o tablă pe casă, e gospodar, cine spunea că e leneş? Cine a îndrăznit să spună o minciună atât de mare? Tu? Nu eu domnu’, nu da, eu ştiu că e harnic, uite Coelho scrie şi scrie şi scrie de nu mai prididesc fetele de la Indigo-Bambi-Andre-Asia să citească. Unele chiar au reuşit să treacă de titlu dar cele mai multe au rămas la nume: Co-iel-hio? Ce nume e ăsta?

Bobby priveşte strâmb în computer. E gol până la brâu. Arată ca Moş Crăciun la spălătorie, aşteptând să primească sveteraşul de la curăţat.

— Haaai people! deschide gura plină de dinţi de porţelan şi, entuziast, împinge coşuleţul cu pâine buretoasă şi castronul cu brânză mucegăită spre mijlocul mesei. Ia păpuşică şi mănâncă şi povestea mi-o ascultă. Patru ore stăm pironiţi cu fundul pe bancheta de beton, în timp ce Bobby sare ca un mierloi dintr-o poveste în alta.”

Telefonul sună, țțțțââârrrr, țțțțțțâââârrrrr!!!
-Unde ați plecat? Păi de ce nu m-ați așteptat? Haideți înapoi ca să vedem cum vă rezolvăm problema!
Întoarcem mașina, în 12 minute suntem în biroul șefului de tură. E tânăr, e binevoitor. Are o legitimație de gât și obraji înroșiți de cuperoză. E ezitant. Ce îmi propune nu este tocmai cușer, dar e singura soluție. Sau poate să merg la Sfântu Gheorghe. Dar la Sfântu Gheorghe sunt așa, mai unguri, chiar dacă au cereri mai puține, nu se compară cu omoru de aici, te întorc, îți cer acte, spun că nu au putut să verifice dacă ai plătit taxa online.
Nu că nu se poate, nu se vrea.
În birou e un scaun, o masă strâmbă, un computer, un vraf de dosare puse pe jos. Șeful de tură se scuză. Nu sunt bani. Politicaaaa, ea e vinovată. Închide ochii, invocând parcă vorba asta “Po-Li-Ti-Ca” să se materializeze ca la o ședință de spiritism. O trage de păr afară ca pe un duh care nu se lasă scos din lampă. Cuvintele spuse cu ochii închiși, cu o grimasă de durere pe față, nu sunt doar niște vorbe în vânt. Au corporalitate.
Acum, alături de noi, lângă dosarele de pe podea, s-a așezat și Politica.
Doamna cu părul albastru, rotundă ca un salariu de președinte de agenție națională, se împiedică de Politică și zice: nu a fost niciodată atât de rău. Politica ne-a distrus, ăștia sunt niște nemernici care au făcut tot ca să fie votați, au scos 100 de taxe și uite acum, nu mai facem niciun ban. Nimic nu mai încasăm. Ne-a și întrebat prefectul: băieți, păi din ce plătiți apa și lumina?
Dar haideți să vedem cum vă ajutăm.
-Cine sunteți?
-Secretara.
Eu cred că e regina Amidala. E clar stăpâna locului, camuflată într-o umilă secretară, cunoaște toate chichițele și apoi ce secretară la vârsta ei și-ar vopsi părul albastru și și-ar lăsa, în prezența șefului de tură, pantoful să alerge înainte și-napoi, dezvelind călcâiul? Ea e șefa. Și ea ne spune că motto-ul ei este: fiecare dosar trebuie tratat separat, pentru că fiecare caz este aparte. Legile sunt făcute cu curul de ăi de sus și ei trebuie să le descurce aici, jos, într-o neașteptată confruntare dintre birocrație și birocrați.
-Niciodată nu a fost atât de rău. Geme ușor și apoi îmi indică: scrie așa, semnează, atașează aici hârtia asta.
Pentru prima oară de când mă știu descopăr umanitatea sistemului și simt o simpatie pentru oamenii ăștia îngrășați cu promisiuni înainte de fiecare Ignat al alegerilor care apoi trăiesc cu bugete sparte, cu birouri descleiate și dosare împrăștiate pe jos până la următoarele alegeri.
Nu-i cunosc. Nu am avut vreo pilă ca să intru la șeful de tură.
Nu am ajuns la ei în vreun moment de plictis, când și-au zis că pot să se ocupe 19 minute de mine, că oricum n-au ce face. Afară sunt 80 de persoane. Mă simt ca într-o secție de urgență din Kabul după explozia unei uriașe bombe birocratice.
Și cu toate astea, Amidala și straniul ei motto hippocratic vrea să mă ajute. Sistemul luptă cu sistemul, ca o vulpe prinsă în capcană, își roade laba cangrenată care o țintuiește și care îi va aduce moartea.
Poate că totuși există scăpare.
Amidala îmi spune că ea crede în viața de apoi și că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Eu îi spun că eu cred în zâne bune. Ea râde și face o piruetă.
Atunci văd că pe marginea șosetei albe de la piciorul stâng scrie USA.
De-acolo i se trage îmi zic. De la șosetă i se trage.
Când o mai văd, îi fac cadou o pereche de ștrampi cu #rezist. Pe fund. Căci acolo te lovește sistemul.

Vreau să-mi fac pașaport. Nu pot fără să stau la coadă, de la 7 dimineața, deși biroul se deschide la 8.30. Asta e la Brașov. Există o mașinărie care ar trebui să scuipe numere de ordine dar la ora 8.35, după ce toți ăia care au venit de la 7 și-au luat bilet, anunță sec că nu mai se eliberează numere de ordine. Mă aștept să se așeze picior peste picior și să-și facă unghiile. Mașinăria, da.
La București nu e chip să treci de un zid de oameni înrăiți de așteptare. Aici numerele de ordine sunt necunoscute, la fel de misterioase ca săpunul și pasta de dinți, miroase a transpirație, bilă revoltată și a draci. Unde te bagi duduie, nu vezi că e coadă?
Încerc rezervările pe net. Azi nu pot face. Nici mâine. Poate poimâine. Softul adus din Suceava în noiembrie a avut durata de viață a unei perechi de șlapi chinezești. Uite că peste trei zile totuși se poate. Mă arunc să completez tabelul, scriu numele, scriu ce vreau, scriu de ce vreau ceea ce vreau și dau enter.
Pe ecran, cu roșu, apare: țeaaaaapăăăăăăă!!!
Nu scrie exact așa. Adevărul mestecă tic-tac dar respirația usturoiată tot mă lovește în nară. Scrie: intervalul orar selectat este deja rezervat.
Păi cum?
Computerul acum nu mai mă lasă să selectez nimic. Dar dacă apăs pe săgeata asta și mă duc într-un nou mâine, uite că iar e loc. Refac traseul, enter, țeaaaaapăăăăă!!!
Softu e pizdit. Nu merge neam.
Mai bună e mașina cu bilete de ordine de la Brașov. Aia măcar are sinceritatea abruptă a unui sas care vrea să se culce cu tine, dar nu are unde, că stă cu mă-sa.
Sunt 131 de bonuri date. Eu am nunărul 53. Sunt mulți țigani cu copii. Număr 3 copii cu papion la 8. 45 dimineața. Mai sunt și țigănci vospite blonde care vorbesc tare. Una dintre ele zice: haoleu, nu am actu ăla făăă, trebuie sã mã întorc cu el dar sã stau iar la coadã șefu?  Păi cine ne lasă pe noi sã ne bãgãm, că uite câți sunt?
Șefu le spune că să explice situația celorlalți cetățeni care așteaptă. Țiganii cu copii, chiar și ăia cu plozi cu papion, sunt mai înțelegători. Românii sunt dârzi. Folosesc persoana întâi singular: păi de ce să te las eu pe tine, păi de ce nu ai adus actele, păi să mor eu că nu intri înaintea mea. Țigăncile blonde vorbesc cu domnu. Domnu are piciorul mic, mâini mici dar o răutate enormă.
Sunt trei birouri unde depui dosarele. Merge treaba destul de repede. Mie îmi face poză, îmi ia actele și îmi spune: păi vezi mami, s-a rezolvat.
Întreb de ce este atât de multă lume. El zice că nu știe. Dar au înebunit de tot. Nu se mai respectă calendarul clasic. Înainte, în aprilie era liniște, înainte, după Paște, se linișteau lucrurile. Acum nu. Și ei sunt doar 7 deși schema este de 27 de oameni. Și o să intre în mai în concediu. Atunci să te ții.
De ce nu angajați?
Nu-mi mai spune mami acum. E clar că nu sunt o mami dacă sunt atât de naivă. Pentru că nu au de unde să angajeze. Pentru că nu se mai fac oameni ca pe vremea noastră. El a fost sărac când era mic. Toată copilăria nu a avut decât o banană. Și aia verde. A mâncat-o după o săptămână. A fost învățat să lupte pentru orice. Nu ca ăștia tineri. Toți pică examenul psihologic. Toți sunt slabi. Crescuți în puf. Nu ai cum să angajezi oameni crescuți în puf să-ți primească actele pentru pașaport, să apese pe buton și să-ți facă o poză, să-ți spună: reveniți în 10 zile.

Trebuie niște dragoni, niște lei, niște urși grizzly care să facă asta.
7 din 27.
Nu am nici acum pașaport, tati. Nu s-a rezolvat. Nu am adus nu știu ce despre care funcționarul leu-tigru-dragon nu știa, doar șeful lui știa.
Softuri din Suceava care au hotărât că e timpul să se pensioneze. Trezit la 6 dimineața ca să stai la cozi de 4-5 ore pentru ca mașina care dă numere de ordin să nu te refuze.
Dar ce-mi trebuie atâta călătorie? Mai bine să stau acasă, pe curul meu, în superba Grădină a Maicii Domnului.
P. S. Oare firma din Suceava e tot a lui Ghiță? Oare nu există niște măști cu Tăriceanu, ca să mă bag și eu în față?

Satul toarce ca o pisică ghemuită sub norii grei care se opresc miraculos la 3 metri de coama dealului. E verde mult și gri mult și casele somnolente cu streașini strâmbe au toate acoperișuri roșu-tomnatic.
Țipenie pe străzi.
Ba nu, încet, împingând cu pieptul aerul care pare să îi opună rezistență, o bătrână în negru trece pe lângă mașină. Are mâinile prinse la spate, ca un lider sovietic îngândurat: să apese sau nu pe butonul roșu care va aduce întunericul peste Terra? Așa arată bătrâna și mă întorc să o văd din spate.  În peisajul verde-gri-ruginiu-negru apare, neverosimilă, culoarea galben.
Bătrâna ține ca pe-un hanger o banană coaptă.
În lumea asta abia ieșitã din iarnă, atât de verde că te dor ochii de atâta tinerețe, o banană coaptă e o mașină a timpului, venită dintr-un viitor plin de răspunsuri la întrebările noastre. L-au condamnat pe Dragnea, a dat Kim Jong-un cu bomba, a ieșit Le Pen președinte?
Banana știe sigur toate ăstea dar tace în mâinile bătrânei care sigur a chestionat-o înainte. O să mor anul ăsta? O să mă îngroape lângă Ioșca?
E posibil totuși ca banana să nu știe maghiară. Nici română nu cred că știe. E o banană care vorbește fluent spaniolă și engleză, are și certificat de traducător.
Ar putea totuși să se înțeleagă cu fructele de pădure de aici, cu murele și afinele, cu fragii și cu dovleceii și castraveții, căci toți fac parte din aceeași familie. Dar toți verișorii ei din satul unguresc sunt acum doar un gând verde sub un cer gri.
Mașina trece prin pădurea de fagi. Nu știu cum arată fagii dar am certitudinea că ăștia trebuie să fie fagi. Dintre frunzele putrezite de pe jos se ițesc, ca degetele școlarilor atunci când știu răspunsul la întrebarea învățătoarei, ciuperci translucide.
Șoseaua e pavată cu piatră cubică, așa trebuie să fi fost toate drumurile în anii 50 și în anii 60 și în anii 80 când încă nu apăruseră regii asfaltului sau lorzii bordurilor.
Pădurea e atemporală, poate e doar o cută a timpului care ne va duce nu la Baraolt ci în 6 decembrie 1976, când am văzut prima banană din viața mea. Nu era atât de galbenă ca a bătrânei. Oare venea din Ecuador sau din Belgia? Chiar așa, știați că Belgia este al doilea cel mai mare exportator de banane din lume? Unde Dumnezeu le-or crește, că e clar că nu le aduc din Congo, acum că nu mai sunt colonia lor? Sau poate le aduc din Congo?
Pădurea se isprăvește abrupt și țâșnim într-o câmpie pe care berze cu un aer contrariat, ce caut eu aici?, de ce m-ai adus dragă în mizeria asta?, așa par că se întreabă, pășesc atent, cu mișcări îngrijorate, să nu se murdărească de verdele ăsta proaspăt vopsit.
Grauri se ridică în stoluri incoerente, se strâng, se risipesc, se înalță vertical și se răzgândesc luând brusc o curbă la stânga. Se joacă, îi urmărește cineva și vor să își piardă urma, sunt năuci? Habar nu am.
Conacele se surpă, copacii înfloresc alb și în restaurant, într-un acvariu imens, pești mov și portocalii deschid și închid gurile, ca și cum au renunțat să îmi mai spună ceva.
Iar chelnerul ungur zice să ne uităm la lista de deserte și eu mă gândesc doar la banana bătrânei.
Oare chiar știa dacă o să câștige Le Pen?

Azi e ziua în care în sfârșit, public, îi spun adio lui Traian Băsescu.
De-a lungul anilor ăstora în care l-am susținut în ciuda ambițiilor politice ale fiică-sii, în ciuda amorului gros pentru manele și pocnitori de Buzău, în ciuda Videnilor, Bercenilor, meltenilor, în ciuda cumetriilor cu țigani și tâlhari, în ciuda piruetelor groase în dansul cu lupii, în ciuda barbutului cu viitorul meu, în ciuda a toate astea am crezut că schimbările bune din România începând cu 2004 i se datorează. Că actul de condamnare a comunismului nu e o farsă, că înființarea DNA-ului nu e un truc, că băgarea lui Năstase, Voiculescu, Patriciu sau Vântu la bulău nu au fost niște vendete ale dumisale.
M-am uitat la el ca la un personaj providențial, omul cu obrazul îndeajuns de gros încât să poată să se bată cu balaurul pesedist, marinarul care a supraviețuit atâtor sifilisuri și mahmureli, încât are ficatu îndeajuns de călit să poată metaboliza virusul corupției.
Ne trebuie un Shrek d-ăsta, mi-am zis, nu merge cu mănuși când ai de-a face cu Năstase, Hrebenciuc, Mitrea, Patriciu, Vântu, Voiculescu. Da, e grobian, da, hăhăie și e îndrăgostit de o platinată trupeșă care are ambiții de primă doamnă. Dar uite cum i le zice lui Ponta, uite cum dă de pereți cu Geoană.
Mi-am spus, după alegerea lui Iohanis, că în 6 luni mutul o să ne facă să-l regretăm. Că dispariția umbrei lui de pe scena publică o să facă loc obrăzniciei lui Ponta, vicleniei țărănești a lui Dragnea, tupeului lui Tăriceanu, ohhh, cum o să-i ducem dorul marinerului care i-ar fi lovit cu ziarul peste bot și i-ar fi trimis la culcare. Că nu e nimeni ca el, atât de pregătit pentru glodul României.
Dar uite cum Traian Băsescu nu este nimic din lucrurile pe care le-am crezut eu despre el. Uite cum Traian Băsescu nu este omul providențial, nu este nici măcar un om.
Este doar un bărbat îndrăgostit, un animal prins într-o furtună de hormoni, păcălit de propria chimie.
Cândva, în septembrie 2014, un tânăr deprimat că a fost părăsit de iubită s-a suit în mașină și s-a sinucis intrând cu automobilul cu 180 la oră într-o altă mașină, ucigând pe loc alte 3 sau 4 persoane. Scriam atunci uitându-mă la știrea curgând în slow motion pe ecranul televizorului: mă gândesc că acum, noi toți, românii, ne întoarcem într-o mașină de la pescuit. Înspre noi, cu 180 la oră, se îndreaptă sinucigașul părăsit de iubită. Va muri dar ne va lua pe toți cu el. Îi dăm faruri, îi urlăm prin megafon dar până acum nu avem niciun răspuns. Îi spunem: Chiar crezi că merităm să ne omori pentru Elena?

Dacă am avut vreodată dreptate despre Traian Băsescu, a fost atunci.
Băsescu este un sinucigaș care intră cu 180 la oră în tărăboașca străveche în care poporul român călătorește pe șoseaua veșnică a tranziției.
El ne ucide din dragoste.
Nicolae, Nicolicea, Iordache, Tăriceanu, Dragnea ne ucid pentru că sunt atât de proști și răi încât nu știu că dacă intră cu un Hummer, cu 180 la oră, într-un popor aflat într-un Lăstun, îl spulberă.
Sunt 3 milioane de români care muncesc afară și eu și alți prieteni ai mei ne gândim că e timpul să plecăm din țară.
Astăzi Traian Băsescu m-a dat afară din România. Și m-a umplut de rușine față de sentimentele mele față de el.
Am simțit la fel numai legat de primul meu iubit, o persoană care muncește în cloaca numită A3, pe postul de producător general. Un individ care a uitat complet de unde a venit și cine e, tot din iubire, dar una de bani.
E anul rușinii.
Mă duc să îmi pun cenușă în cap din muntele de cenușă pe care Băsescu mi l-a furnizat cu generozitate. Avem cenușă, căci țara arde.
Arde cu vâlvătaie.
Avem cenușăăăă,avem valoaaaaareeee!!!

Am luat bilete la clasa I. În compartiment sunt 4 bărbați. Unul are tatuaje, unul are un costum de ginerică pe umeraș, unul are o carte, unul are un laptop greu pe genunchi și are căști în urechi. Nu își dă seama că vorbește tare atunci când răspunde la telefon.
Vocea i se schimbă după alo, sunt în tren, merg acasă. Devine umil.
-Nu, nu curge de la mine, normal că fac baie, dar nu curge de la duș. Da, am dat cu mătura, cum să nu fac curat? Dar chiar nu se poate să mă lăsați până la sfârșitul verii? Îmi place mult aici, nu..Bine, sărumâna. Îmi caut începând din 2 mai, când mă întorc.
Tatuatul încearcă să îmi prindă privirea. Are un leu pe antebrațul stâng. Are și un lanț de aur. Nu tatuat, adevărat, atârnându-i de grumaz. Umilul țâșnește pe culoar, spune decis: –doamna Marcu, nu vreau să mă mut, e perfectă casa pentru mine.
Tace , ascultă, apoi: dar am făcut curat, am măturat înainte, dar e perfectă casa, vă rog frumos lăsați-mă să stau aici să..
Vocea i se zbate ca o vrabie prinsă în pumn, abia se ține să nu plângă. E un băiat grăsuț, cu șolduri de femeie, cu un miros greu de adolescent care transpiră în tricouri din bumbac niciodată uscate, care prind un iz de igrasie. Are ochii în lacrimi când se așează înfrânt pe scaun. Are căștile iar în urechi și încearcă să se agațe de un ceva de pe ecranul laptopului. Tresare când Iulian îl atinge pe genunchi și îl întreabă dacă își cunoaște drepturile de chiriaș. Nu, nu și le știe. Tatuatul se animă.
-Există contract?
A expirat de 2 ani. El stă într-o mansardă pe care doamna Marcu a ridicat-o în spălătoria blocului.
-Și intră peste tine în casă, te verifică dacă faci curat?
Omul cu cartea explică: când încasează plata chiriei, proprietăreasa renunță la dreptul de folosire al bunului folosit pe perioada respectivă.
-A reparat dușul, dacă zice că îi curge de la duș?
-Nu.
-Păi e obligația ei.
Gâtul i-a dispărut, arată ca un om de zăpadă, un om de zăpadă neagră din Copșa Mică.
Și contractul a expirat.
-Nu te muta nicăieri, zice ginerică, nu are ce să îți facă pentru că sigur e ilegală mansarda. E clar că nu declară nimic la fisc.
-Nu vreau scandal, spune băiatul cu șolduri de femeie. Îmi face bine o schimbare.
-Uneori, să știi, trebuie să fii leu. Eu am schimbat yala de la ușă în secunda în care m-am mutat în chirie, îi spune bărbatul cu leul tatuat pe antebrațul stâng.

Omul de zăpadă neagră iese pe hol și-l auzim vorbind cu agentul imobiliar. Bărbații respiră fierbinte, dezamăgiți. Încă un sclav liber de 1 mai.

O amică îmi scrie speriată că nu a înțeles gluma pe care am făcut-o despre ea și locul ei de muncă. Nu e o glumă, e doar un enunț, nu am zis nimic rău nici de ea, nici de instituția de stat la care muncește. Am pus împreună, într-o frază, numele ei și pe cel al instituției. E îngrijorată.
Frica e palpabilă ca un chist pe țâță.
De ce îi este frică Ioanei?, o întreb pe Bianca.
Bianca spune: ca să nu-și piardă jobul.
Păi cum să își piardă jobul dacă ea este specialist, singurul specialist pe bucata ei, nu e alt specialist ca ea în toată instituția al cărei nume nu îl putem pronunța.
-Tu nu știi ce presiuni sunt atunci când lucrezi într-o instituție de stat.
-Stai puțin, își face treaba bine?
-Clar.E singurul specialist care…
-Păi și atunci cum să o dea afară?

Tu nu știi cum e la stat. Normal că îi e frică să nu piardă slujba. Lumea vede că e prietenă cu tine, tu ești anti-PSD, atunci și ea poate fi considerată anti-PSD, o dau afară și pun verișorul cumnatei senatorului PSD în locul Ioanei și nu îi plătești tu Ioanei ratele.
Nu pot urmări traseul alambicat al paranoiei. Mă opresc în fața primului boschet, ca un cal îndărătnic.
-Dar ea e bună pe ceea ce face, nu?
-Cea mai bună, singurul specialist care…
-Deci își poate găsi mâine serviciu dacă e înlocuită de verișorul cumnatei senatorului PSD, nu?
-Nu știi. Fă-i tu o listă de opțiuni și vezi ce zice.

Frica. Am cunoscut-o și eu când eram în primele 3 luni de ProTV. M-au pus pe mine să fac știrile despre donatorii care băgau bani la Dăruiești și câștigi, un fel de proto-Dansezi pentru tine, cazuri sociale prin care tot felul de mafioți-cocalari-ciordaci spălau bani. De la nașu mare un computer pentru fetița fără mânuțe din Argeș.
Eu am uitat să pun în știre că banii au venit de la Gigi Nețoiu, da, acel Gigi Nețoiu. Fiind doar un Gigi, cu apucături de Gigi, ăsta a sunat la doar un Mișu care a zis: gata, afară, ai uitat să zici de Nețoiu, crezi că știrile ăstea sunt despre fetița fără mânuțe sau despre PR-ul lui Nețoiu?
Mi s-a strâns stomacu de frică atunci. De unde chirie, bani de țigări, bani de bere, ce mă fac? M-a salvat Sorin, a zis că mă ia la producție, nu a mai fost cazul, furtuna a trecut.
Am plecat cât am putut de repede din cocina aia unde oamenii erau dați afară că nu au pupat în cur târfe și tâlhari.
De atunci nu mi-a mai fost frică.
Pentru că am înțeles care sunt drepturile mele, că nu mă poate juca orice barbugiu pe degete. Pentru că știu ce știu și știu cine sunt.
Nimeni nu e de neînlocuit, spunea Sergiu la Protv.
Exact. Nici angajatorul nu-i de neînlocuit.

Băiatul cu șolduri de femeie, corporatiști cu păr alb și frici ascunse în cearcăne adânci, specialiști din instituții de stat panicați de statusuri de facebook, toți sunt sclavi.
Incapabili să își înțeleagă valoarea, înfricoșați să gândească, îndemnați să creadă că demnitatea este un concept pentru demagogi și nebuni. Copiii obedienței și comodității. În definitiv, se știe că animalele crescute în captivitate trăiesc mai mult decât ălea din sălbăticie. A murit cineva de la zăbrele, n-a murit!

Design a site like this with WordPress.com
Get started