Am încercat să merg la mall Coresi la film. 7 case, 3 deschise, coadă de 30 de persoane în fața fiecăreia. Mult bătut pasul pe loc ca la careu în `87. Multă grabă în slow motion. Las că vin data viitoare. Ies. Parcarea plină de cetățeni care înaintează cu mașinuțele lor luând în piept săgețile care arată sensul. Nicio grabă, nicio treabă, nici cea mai mică neliniște în fața încălcării regulilor de circulație. Relaxare de Ardeal.
Care Ardeal? Că e plin de moldoveni aici, aduși să lucreze la Tractoru, Rulmentu, Steagu, Metrom. Aici unde a parcat nenea ăsta pe bordură deși avea la 10 metri un spațiu gol, a fost o secție de producție. În față, până privirea se izbește de tulpina unui imens turn de apă, se-ntind munții de fier-beton sfărâmat, mușuroaie ridicate de o cârtiță cu ADHD care nu a avut răbdare să sape prea mult pe sub și a simțit nevoia să tot iasă la aer.
Uzina a fost tocată, pisată, sfredelită, crâmpoțită. Nu a mai rămas nimic din ea.
Chiar așa, de ce au închis Tractoru?
Că nu era productivă. Așa au zis. ȘI au trimis niște mii de oameni acasă. Ăștia de vin acum la film, la mall.
Diana e dentistă. Spune că un pacient i-a spus că un egiptean a cumpărat licența de fabricație a tractoarelor de la Tractoru, înainte să pună corbii mâna pe platformă. Și acum egipteanu produce undeva lângă Băicoi și exportă la el în țară tractoare.
Deci de ce a murit Tractoru?
Pe 1 iulie, zice presa, au plecat spre Egipt primele tractoare produse sub licența UTB. Articolul din Adevărul pe care îl găsiți cu totul aici http://adevarul.ro/locale/brasov/primul-lot-tractoare-licenta-brasov-pleaca-egipt-1_55943ecacfbe376e35c480f2/index.html, zice că:
”După lichidarea uzinei UTB SA, fostul director Titu Şerban a cumpărat licenţa de fabricaţie a tractorului U 650 de la Flavius Investiţii, compania care a cumpărat activele fostei societăţi de stat, precum şi utilaje sau matriţe. Aşa a început aventura reluării fabricaţiei de tractoare româneşti. Mai întâi, afacerea s-a derulat la Braşov, într-o hală din fosta fabrică de autocamioane. Costurile ridicate, însă, l-au determinat pe Titu Şerban să plece de la Braşov şi a mutat producţia la Băicoi (Prahova), unde a cumpărat o hală de la societatea TSH. În 2014, când TSH a dat faliment, omul de afaceri braşovean a cumpărat şi restul activelor societăţii, cu tot cu maşini-unelte (strunguri, freze, prese), pe care le foloseşte acum în fluxul de producţie. Fabrica funcţionează într-o hală de 6.600 de metri pătraţi, are 65 de angajaţi, iar cifra de afaceri de anul trecut s-a ridicat la 1,5 milioane de euro. Pentru acest an, însă, conducerea companiei estimează ca cifra de afaceri să fie mult mai mare, de circa 5 milioane de euro. Muncitorii lucrează în două schimburi, dar, pentru noile contracte, se face deja selecţie de personal, astfel că se va trece la lucrul în trei schimburi. Au început cu piese de schimb.”
Fraților, eu nu înțeleg. Adică ăștia bagă ditamai uzina în lichidare, vin unii și fac mall și cartier, de parcă numai acolo, pe platforma aia industrială puteai să ridici un mall, că doar acolo, dedesubt ,sunt rezerve uriașe de cocălăreala, Coca-Cola, țoale, cartofi prăjiți și blockbustere și trebuia să forezi până la rezervele ăstea și deci nu puteai să faci mall 2 kilometri mai încolo. Și nenea ăsta, directorul salvator care, iată, continuă să producă tractoare și este elogiat de presă pentru eficiența lui, cumpără licența de producție taman cind se inchide uzina unde e director și, ce să vezi, are și piață de desfacere și tot ce trebuie și din 2008 își deschide firma asta care se cheamă Tractorul U 650 Brasov și face bani.
Și eu trebuie să mă bucur că există români ingenioși care salvează branduri românești. De fapt, nici măcar nu le salvează. Căci Titu Șerban a frecat cu smicele de măr tractoru decedat și l-a tras ca Isus pe Lazăr din ghearele morții. Renașterea unui brand.
Băi băieți, noi oare suntem normali?
Adică niște mii de oameni au rămas fără muncă, domnul ăsta și-a făcut prăvălie și, cu licența de tractoare, acum face bani. Deși dacă te uiți la bilanțul depus la ministeru finanțelor, tare s-a mai chinuit dumnealui. În 2009 avea datorii de 3.537.823 lei și pierdere de 273.898 lei. În 2010 cresc datoriile la 4.168.171 și pierderile și ele sunt de 496.404. 2011 îl găsește pe domnu Șerban cu datorii de 5.708.586 și cu pierdere de 574.121. Noroc cu 2012, an bun căci datoria societății scade la numai 5.157.309 (cu vreo 550.000 de lei) și și pierderile sunt mai mici, de numai 322.746. Mai am un 2013 cu datoria societății la 5.039.407 și pierderi de 261.965 și 2014 cu un nou salt în datorie care ajunge la 5.632.439 și o nouă adâncire a piederilor la 411.014.

De ce vă spun toate astea? Pentru că domnu Titu care a fost directoru Tractoru și a cumpărat licența pentru Tractoare UTB în 2007 și și-a făcut firmă în 2008, nu a plătit niciodată până acuși vreun bănuț impozit pe profit, că doar nu a avut sărăcuțu, că a avut pierderi peste pierderi, deși, zice dumnealui în articolul elogios de pe 1 iulie, piesele de schimb pentru tractoare au căutare mai dihai că pozele cu Răduleasca goală.
Și ce-i cu datoria aia cu care a început fabrica și cât a costat licența și oare cum a fost obținută? Puteam să licitez și eu să o cumpăr? A fost o licitație publică? Ăia de la Flavus SRL când au vândut licența… de fapt când au vândut licența? În ce an?
Chinuindu-mă să îi dau de cap, mă pierd într-un ghem de declarații dubioase. Căci iată că presa scrie în noiembrie 2008 (tot articolul aici http://www.recolta.eu/arhiva/roman-brasov-cumparat-licenta-842.html) că Ioan Neculaie, nenea cu Roman SA este cel care a luat licența. ”Omul de afaceri Ioan Neculaie, cel care controlează societatea Roman SA, a declarat zilele trecute, la lansarea primului tractor realizat de uzina de autocamioane, că licenţa de fabricare a tractorului U650 a fost cumpărată de la „cei care o deţineau”
Articolul continuă:

”Compania care a cumpărat activele societăţii – Flavus Investiţii SRL – a achiziţionat şi licenţele de fabricaţie a tractoarelor, deoarece intenţionează să se asocieze cu un important producător asiatic în vederea continuării procesului de producţie tractoare pe o suprafaţă de aproximativ 25 de hectare. Cei de la Flavus au recunoscut că au vândut licenţa pentru fabricarea tractorului U650 unei companii din Egipt, numele acesteia şi valoarea tranzacţiei fiind, însă, confidenţiale.

„Singurul contract pe tractoare semnat de Flavus Investiţii este o licenţă de fabricare şi comercializare numai pentru tractorul U650, şi numai pentru piaţă egipteană. Tractorul U650 este un produs mai vechi, care nu poate fi comercializat în spaţiul Uniunii Europene deoarece nu mai respectă normele de poluare. Înţelegem că firma egipteană care a preluat această licenţă pentru Egipt a contractat Roman pentru fabricarea anumitor componente”, au declarat reprezentanţii Flavus Investiţii.”
Mai devreme, pe un alt site, Nicolae Popa spunea că în spatele lui Flavus Investitiții e chiar mustața lui Țiriac.
http://www.bursa.ro/lichidarea-voluntara-este-lichidata-politic-afacerea-tractorul-se-muta-in-justitie-12938&s=print&sr=articol&id_articol=12938.html

Băăăăăi frățiorilor, băăăi surioarelor, cineva a făcut căcuță în țeava de eșapament a tractorului U 650 și noi ăștia, pasivii, tragem aer în piept și ne întrebăm de ce miroase a fecale. De fapt nu ne întrebăm. Noi scriem articole vesele despre primele tractoare U650 care merg în Egipt și noi suntem bucuroși că poporul egiptean va avea cu ce să își cultive ogoarele.
Purceaua e moartă și îngropată. 2000 de oameni au fost trimiși acasă mestecând niscaiva salarii date ca să le închidă gura iar niște băieți au făcut banul gros, fără să plătească un șfanț lu bugetu, ăla de e oricum rupt vai steaua lui.
În loc să cădem pe spate în fața renașterii brandului care nu a crăpat niciodată, doar a fost pitit la debara pentru 1 an juma, hai să punem mâna pe lopeți și să dezgropăm leșul afacerii Tractorul. Oricum la film nu putem să intrăm. Că e coadă.

M-am reapucat să rescriu prima Americă dezgolită, că trebuie să o predau mâine-poimâine la editură.
M-am instalat în canapea, mi-am turnat un pahar de Trapiche și …degetul mic de la piciorul drept a început să migreze spre dreapta, ca falia San Andreas împinsă de mișcările tectonice. Apoi a început să mă mănânce tâmpla și apoi am rămas pierdută în scărpinat, așa cum rămân câinii cu laba la arcadă, adânciți în vise cu Țumpi, Lola și Pegy alergând în zăpada proaspăt căzută.
Apoi mi s-a făcut foame și, după ce am mâncat un sandviș cu icre expirate de acum o săptămână, m-am dus să aștept intoxicația alimentară în dormitor. Asta mi-a adus aminte de anul `92 și alimentara din Costinești de unde am cumpărat o conservă de pate expirată în `88. Jur. A mâncat și Bob și amândouă am stat cu mâinile pe piept așteptând moartea. Cum nu a venit, am plecat la rocoteca unde punkerii cu ghete înalte călcau pe degețele hippioții desculți și băieți cu coșuri și plete încâlcite dormeau în sicriele din lemn de brad care serveau drept masă, pat, coș de gunoi sau troacă de borât. Se asculta Doors și cineva, un neamț prieten cu Bob, adusese o casetă cu Body Count unde Ice T cânta ”Fuck the Police” și punkerii săreau mai dihai pe degețelele fragile și murdare ale hippioților evazați.
Ce-o mai face neamțul, cum dracu îl chema, avea o față de șoarece și o românească altoită, ”vaaai ce-am alergit după tine” a strigat într-o seară pe plaja din Mamaia unde plecasem noi, toți rocării din Costinești ca să…nu mai știu ce.
Icrele nu mă ucid. Hai că mai încerc o dată să mă apuc de scris. Mă reașez pe canapea, îmi reumplu paharul cu Trapiche, iau o gură și mă decid să intru pe cărturești.ro, să văd cum stă America dezgolită 2, dacă mai e în top. Competitivă, cum mi-a zis maică-mea să fiu, așa sunt.
Canci top. Nici măcar Adriana Săftoiu nu mai e în cele mai bine vândute 10 cărți la Cărturești. Băi frate, ce ți-e și cu doamna asta. Cum să scrii o carte în care spui că zici dar nu zici chestii pe care tot poporul le bănuiește și pe care tu, în calitate de consilier, ar fi trebuit să nu le scrii, că vorba aia, ce încredere o să mai aibă în tine cineva când tu dai pe goarnă toate nimicurile, zvonurile și ocheadele pe gaura cheii care dau cu căcuță în exact omul ăla care te-a angajat să îl consiliezi. Cum să mai iei consilier o slujnicuță care aleargă la editură, nici măcar nu așteaptă să crăpi, se duce la editură să te pârască acuzându-te de imoralitate când ceea ce a făcut mneaei este taman o amoralitate? Și lumea să se înghesuie să citească trebile ăstea murdărele ca degețelele hippioților din rocoteca de la Costinești. Dar uite că nu mai e în top. Dar cine e?
”Supunere” a lui Michel Houellebecq, cetățeanul cu cearcăne a cărui caricatură a apărut pe prima pagină a revistei Charlie Hebdo cu o zi înainte de atacul fraților Kouachi, cine își mai aduce aminte de frații Kouachi, care apoi au fost uciși într-un asediu inegal, lăsându-ne dezamăgiți că jurnaliștii și polițiștii și ceilalți morți de la Hebdo nu au fost răzbunați iar lui Houellebecq probabil că i-au intrat chiloții-n fund o vreme de frică. Cred și eu. Cui dracu să nu-i fie frică de oamenii fără simțul umorului? Mie, de exemplu, mi-e al dracu de frică de CTP, ăsta mi se pare incapabil să înțeleagă o glumă. Pentru lipsa asta a umorului ar trebui să primești certificat de handicapat. Dar asta înseamnă că CTP ar avea pensie de handicap și că ar avea acces gratis la muzee, parcări și ar avea bilete de tren gratuite.
Și nici Iohannis nu cred că stă taman bine pe glanda umorului. Dar la nemți, săracii, asta e o chestie genetică. Deși se mai întâmplă accidente. Uite de pildă asta: https://www.youtube.com/watch?v=Afl9WFGJE0M.

Săracii greci. Je suis Charlie am zis toți dar nimeni nu zice Eímai Yani̱s. Nici nu trebuie, că Yanis nu a murit ci tocmai a pus o hamsie la prăjit. Poate ar trebui să scriu o carte despre Grecia. Elada dezgolită de la buget în jos.
Hai că a mai trecut o zi. Mâine sigur mă apuc de carte. Noapte bună.

Vecina de sus își repară casa. Ca un Shiva năbădăios care distruge omenirea înainte de a putea să o reconstruiască, vecina de la trei bagă flexul în țevile fostei instalații de încălzire, acest atavism al blocului care l-a însoțit în noua eră, a centralelor, refugiat ca un român care vroia să treacă fraudulos granița, ba după draperii, ba după vreun șifonier mai spătos.
Vecina de la trei nu a mai suportat să o știe acolo. Își face apartamentul tiptop, a chemat muncitorii care au băgat flexul în țevi și scântei au izbucnit în sufrageria doamnei Nina de la etajul doi, dar din licăririle de foc nu s-a întrupat tremurând vreo zână pitică, lovită de magia unei vrăjitoare gheboase. S-au stins grabnic scânteile, pe parchetul doamnei Nina și țeava a tușit tabagic și a scuipat o cenușă neagră cu bucăți de rugină maro. Mulțumită, vecina a trecut la dărâmat cu sfredeluri uriașe un perete.
Vecina de la trei pare să încerce o evadare din apartamentul în care matrimoniul a făcut-o prizonieră. Nu bagă cu lingurița ca abatele Faria, nu sapă cu unghiile ca în Swahshank redemption.
Direct cu picameru evadează ea, dar cred că a greșit peretele și, în loc să găsească drumul spre libertatate, a evadat din sufragerie în bucătărie. Poate data viitoare.
Ce face cu praful și molozul construcției, vă întrebați. Îl aruncă de la balconul ei în balconul doamnei Nina de la doi, acolo unde doamna Nina de la doi se retrage să citească sau poate să le citească rufelor ei puse la uscat.
Doamna Nina iese pe balcon, în fiecare dimineață și trece degetul peste fierul balustradei. Dacă găsește praf, dă alarma. Poliția, să vină Poliția. În blocul ăsta nu se mai poate trăi, împuțiții ăștia ne distrug, mă îmbolnăvesc, uite cum mă îneacă ficatul de furie, săriți oameni buni, săăăăriiiiiți!!!
Doamna Nina prețuiește curățenia mai tare decât buna vecinătate, ei nu îi plac evadările din sufragerie în bucătărie și nici nu crede că din scânteile aruncate de flexul care taie țevile de încălzire ale vecinei de la trei se nasc mici zâne alungate din țara poveștilor de o vrăjitoare gheboasă. Doamna Nina crede în poliție pe care o sesizează prin telefoane și plângeri încercând să oprească fuga prizonierei de deasupra.
Condamnată la muncă pe viață pentru crima de a pretinde că e altcineva decât e, doamna Nina iubește pârnaia căminului ei. Iubește parchetul laminat, iubește chiar țevile vechi ale instalației de încălzire pe care nu le-ar tăia cu flexul în ruptul capului, căci cine știe când centralele o să dispară și populația de pușcăriași de la bloc va fi obligată să se recupleze la CET. Cine știe?
Doamna NIna nu face greșelile celor care speră. Ea știe că asta e tot ce va primi de la viață, e resemnată și încearcă să-și protejeze celula de asaltul de optimism murdar al celor care vor să fugă.
Își iubește căsuța mai presus de orice. Își iubește căsuța care îi cere să o spele, să o măture, să o curețe. E posedată de căsuță așa cum numai Bilbo Baggins era posedat de inelul lui Sauron.
Vecina de la trei a pornit asaltul asupra unui alt perete.
Cu ochii-n lacrimi și mâini strânse-n rugăciune, doamna Nina se roagă să moară strivită sub zidul pe care îl distruge.
Își spune Doamne Ajută și bate trei cruci. Apoi cheamă, a 7-a oară, Poliția.

Un cetățean cu mitralieră dă buzna pe o plajă în Tunisia și sfârtecă slipii instalatorului din Liverpool cu gloanțe de oțel. ISIS zice Cameron, regina transmite condoleanțe familiilor victimelor și lumânări sunt aprinse în nisipul alb pe care au călcat cu mii de ani înainte picioarele cartaginezilor lui Hannibal, în drumul lor spre Roma.
Grecia lui Aristotel, cel care lăuda performanțele instituțiilor de guvernământ din Cartagina, egalate în eficiență doar de cele ale Spartei sau Cretei, stă la coadă la bancomat. Ea, Grecia, stă în picioare, cu colțurile gurii trăgând spre genunchi, amară, bătrână și obosită de atâta nerecunoștință. Strângând o plasă în mână, Grecia nu mai este a lui Aristotel ci a lui Tsipras, băiatul care manipulează mondial bursele și face bani împreună cu niște băieți de pe urma fluctuațiilor piețelor de capital. Euro scade în raport cu dolarul, yenul e praf și Shanghaiul se ține de gonade. Curentul care intră prin ușița deschisă de Grecia trage la șale toată Asia și iată că nici America nu se simte mai bine.

Referendum, să întrebăm populația dacă mai vrea sau nu mai vrea să fie salvată. Ipocrizie învelită în sacou și zâmbete largi. Pentru miile de Giorgios și Nichiforos care așteaptă încolonați la bancomat nu-i nimic de râs.
Merkel cu mitraliera în mână a intrat peste plaja unde băgau un joc de dame și un păhărel de rețină și le-a ciuruit borseta.
În Grenoble, un cetășean islamist și-a decapitat șeful și și-a făcut șase selfieuri cu țeasta acestuia apoi s-a aruncat cu mașina într-un depozit de materiale inflamabile.
Vandali. Pecenegi. Avari. Islamiști. Anticonsumiști. Hipsteri. Ecologiști. Nudiști.
Invaziile barbare. Co-producție canadiano-franceză. 2003

Rémy: We’ve been everything: separatists, supporters of independantists, sovereignists, sovereignity-associanists…

Pierre: At first, we were existentialists.

Dominique: We read Sartre and Camus.

Claude: Then Fanon, we became anti-colonialists.

Rémy: We read Marcuse and became Marxists.

Pierre: Marxist-Leninists.

Alessandro: Trotskyists.

Diane: Maoists.

Rémy: After Solzhenitsyn we changed, we became structuralists.

Pierre: Situationists.

Dominique: Feminists.

Claude: Deconstructionists.

Pierre: Is there an -ism we haven’t worshipped?

Claude: Cretinism.