Microfonul mi se înfige în nas, mâna care îl ține aparține unui băiat, stativul de microfon. Lângă el este traducătoarea și lângă reporterul căruia traducătoarea îi traduce răspunsurile mele și mie îmi traduce întrebările lui. Al patrulea, rotofei, ieșind ca o lună plină de după cameră, este cameramanul.
Ro-maaania!!!!???!! Oooooooooooooohhh…
”Ro” vine pronunțat ca o palmă și după se bulucește ”maa” prelung ca un elastic întins și apoi ”nia” în urcare, trei trepte mai sus decât silaba anterioară.
Romania, chiar ea.
”Oooooooooooooohhh”-zice translatoarea, îi traduce reporterului care zice și el ”Ooooooooh” și, imperceptibil, mâna stativului de microfon uman tremură ca mișcată de o bătaie de aripi de libelulă din Delhi.
Translatoarea are mustăcioară, un puf negru care a crescut igrasios pe buza de sus pe care uite, și-o linge, și apoi îmi spune că ei, echipa, sunt de la o nouă stație de televiziune din Tokyo și, fac o emisiune despre pepenele roșu căci, poate nu știm, dar pepenele roșu este unul din fructele cele mai îndrăgite de japonezi.
Nu știam.
Da, japonezii iubesc pepenele roșu și vor să știe cum mâncăm noi pepenele roșu în Ro-maaa-nia, asta în cazul în care avem așa ceva.
Avem. De pildă în Teleorman, de unde vine maică-mea, această Okinawa românească, pepenele roșu se mănâncă cu pâine.
Ooooooooooooooo. O-urile nu se mai opresc din ieșit. Micuța mustăcioasă e balonată cu ”o”-uri pe care le scapă flatulând verbal ca un moș după o porție de porumb fiert stins cu must. Îi traduce grăbită reporterului care preia ”o”-ul și îl duce și el mai departe, ”ooooooooooooooooooooo”, apoi emoționat întreabă ceva: ”ca pe sandviș?”
Nu, tai pepenele în felii și crestezi bărcuța de pepene în dumicați și apoi iei o gură de pepene și una de pâine.
Ooooooooo, orice fel de pâine?
Orice fel de pâine.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume. Și se mănâncă în sud, în Teleorman. Nu știu de alte părți.
Ooooooooo. Veli naaaais.
Stai că mai avem ceva. Pepenele galben îl injectăm cu rom și îl punem la congelator și pe la 2, când e vipia mai mare, îl scoatem, îl tăiem în feliuțe și ne abțiguim nițel.
Ooooooooooooo, tremură mustăcioara și apoi ”Ooooooooooo” se aude ca un ecou de la reporterul căruia nu îi vine să creadă ce noroc a dat pe el.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume.
Și ce fel de rom?
Orice fel de rom.
Ooooooooo!!!
Chiar și vodcă.
Oooooooooo!! It is a good drunk?
Pardon?
You get drunk nice?
Nice. Very nice.
Ooooooooooo!!
Mustăcioara e amețită de informația primită. Reporterul îi zice ceva iute și ea ne traduce grăbită, înainte să ne elibereze din unda tractoare a camerei de filmat.
Noi tăiem pepenele și punem peste el sare.
Cum?
Da, punem sare peste el, așa îl mâncăm în Japonia. Mulțumim mult pentru interviu.
Plec gândindu-mă la întoarcerea mea în Japonia peste 10 ani. Voi fi o celebritate, un Thocomerius cumanul, un descălecător al metodelor teleormănene de înghițit harbuzu. Voi fi pictată pe pereți, voi avea poate și o statue aici în Shibuya, lângă Hachiko.
Ooooooooooooo!!!! aud în spatele meu. În plasă au căzut niște americani enormi. Nu au cum să mă bată la rețete de pepene. Of, realizez cu durere că am uitat să le spun de pepenele murat. Să mă întorc? E prea târziu, se face verde și mă arunc pe trecerea de pietoni, în mijlocul poporului care nu știe că viitorul lui culinar tocmai i-a fost schimbat de mine.
Japonia și dacii șerpilieni
Copilul de pe scaunul din dreapta e mârâit, zboară de 8 ore. Îi zâmbesc, nimic. Îmi arăt dinții, nici asta nu merge. Scot limba. Dar maică-sa îi prinde privirea înainte să se lipească de limba mea mare și roșie de la vinul chilian servit de Emirates. Îi prinde privirea și se întoarce spre mine, dând din cap ca un cățel de pluș așezat de nea Costel în Dacie în `82. Strânge palmele în semn de mulțumire și continuă să dea din cap în timp ce copilul, surprins de poveste, nu mai mârâie ci o privește uluit pe maică-sa. În 2 ore ajungem în Tokio, Narita.
Pașaportul este mângâiat de un om care dă din cap la fel de zelos ca mama copilului. Salută și bărbatul de servici, și vameșul, și polițistul de frontieră, toată lumea salută frângându-și bazinul și poftindu-te cu mâini extinse dramatic, ca Maia Morgerstein, să urmezi calea pe care ți-o indică.
Degetele sunt potrivite în lăcașurile lor ca amprentele să fie citite electronic, uită-te aici, ești pozat fără clic și blitz și trimis în ordinea și liniștea nefirească a orașului. Un nene cu mănuși atacă bagajul, îl etichetează, îl pune și pe el la coada de bagaje care acum arată ca una din `87 la picioare de porc, unde stăteai după sacoșa lu doamna Larion și a lu doamna Țepeluș plecate să stea la o altă coadă unde își lăsaseră rând.
Autobuzul vine, este rupt din 1960, are 50 de ani autobuzul dar e spălat și coafat și pe fiecare scaun este pus un mileu. Șoferul are mască la gură și ochii ne fixează cerșind înțelegere atunci când se plimbă cu un carton pe culoar, înainte să plecăm, cartonul cerându-ne să nu vorbim la telefon și să ne legăm centurile de siguranță.
Dacă ar trebui să ling pe jos, aș muri de foame. O curățenie neverosimilă, de planșă de arhitectură. Boscheții sunt tăiați corect, șoseaua nu are nicio găurică. Acum 4 zile pe aici a trecut taifunul Nangka. Desigur s-a întâmplat în realitatea noastră paralelă. Aici nimic nu e clintit, smuls, zdrobit.
Hotelurile se înșiră pe cei 56 de kilometri de la Narita la Tokio. Coco Hotel, Hotel des Coco, Coco ăsta trebuie să fie celebru pentru că are și benzinărie și lanț de alimentare. Textele scrise în alfabet latin sunt mult mai multe decât acum 8 ani, când am făcut atac de panică la intrarea în metrou, neînțelegând nimic, nimic, nimic, stând ca o vită cu privirea înșurubată în liniuțele fără sens desenate pe panouri.
Nu se aude un claxon. Unul.
Mașinile tac, oamenii tac. Doar la Grand Hyatt unde suntem descărcați, găsim în parcare 5 fete care zâmbesc mălăieț, crăcănându-și degetele în victorii semnalate aparatului de fotografiat.
Un domn în yucata troncăne pe saboți de lemn pe lângă noi și, de sub franjurile unei izakaya izbucnesc în stradă o hoardă de costume dezechilibrate de impactul cu sakeul. Bulevardul e înșirat de bounceri africani și, în fața cluburilor, fete pe sandale cu talpă ortopedică te momesc cu flyere care îți promit bucurie indescifrabilă, cuprinsă în fonturi lăbărțate, rupte de personaje de desene animate tip albină cu coif sau morcov în cizme de cauciuc.
În restaurantul deschis în 1957, jazzul în surdină se așterne ca o zăpada invizibilă pe mesele de lemn muncite. Țiparul e maroniu în cutiuța lui sidefată și sakeul captiv în sticla cu burtă albastră, curge uleios în pahare robuste. Chelnerul ne spune că restaurantul are pagină de facebook și ne întreabă dacă suntem de acord să ne facă o poză. Sigur.
Pe ușă intră un domn cu pantofi de lac, sacou bleumarin cu cusături albe și batistă mov la piept. Sacoul e lepădat pe banchetă și o cămașă curcubeu de mătase umple aerul cu funk.
Deși în România e doar 5, sunt ruptă de somn. Mă prăbușesc pe patul întins în camera cât compartimentul de tren pe care Jason aka Kim aka Takeshi a lăsat-o descuiată să ne aștepte, da, da, trageți de clanță și intrați. Păi cum domle să lași casa așa, vraiște?
Cine să fure aici, cine să fure?
PS. Înainte să plec, domu Preda mi-a spus să caut două lucruri în Japonia: celula de hitleriști care, după al doilea război mondial nu a dispărut ci s-a refugiat undeva în munții păduroși ai Japoniei. Și al doilea, dacii din Japonia. Există, desigur, căci ei sunt întemeietorii civilizației șerpilian-dragonian-goriliene in care traim. Cum îi recunosc domnu Preda pe daci? Ei cum, se roagă la Zamolxes.
M-am concentrat ceva ieri dar nu am reușit să deslușesc varză, barză, viezure, Zamolxe în ceea ce vorbeau. Dar nu renunț. Și mâine e o zi Dorothy și mâine e o zi.
Blockbusterul verii: leșul afacerii Tractorul Brașov.
Am încercat să merg la mall Coresi la film. 7 case, 3 deschise, coadă de 30 de persoane în fața fiecăreia. Mult bătut pasul pe loc ca la careu în `87. Multă grabă în slow motion. Las că vin data viitoare. Ies. Parcarea plină de cetățeni care înaintează cu mașinuțele lor luând în piept săgețile care arată sensul. Nicio grabă, nicio treabă, nici cea mai mică neliniște în fața încălcării regulilor de circulație. Relaxare de Ardeal.
Care Ardeal? Că e plin de moldoveni aici, aduși să lucreze la Tractoru, Rulmentu, Steagu, Metrom. Aici unde a parcat nenea ăsta pe bordură deși avea la 10 metri un spațiu gol, a fost o secție de producție. În față, până privirea se izbește de tulpina unui imens turn de apă, se-ntind munții de fier-beton sfărâmat, mușuroaie ridicate de o cârtiță cu ADHD care nu a avut răbdare să sape prea mult pe sub și a simțit nevoia să tot iasă la aer.
Uzina a fost tocată, pisată, sfredelită, crâmpoțită. Nu a mai rămas nimic din ea.
Chiar așa, de ce au închis Tractoru?
Că nu era productivă. Așa au zis. ȘI au trimis niște mii de oameni acasă. Ăștia de vin acum la film, la mall.
Diana e dentistă. Spune că un pacient i-a spus că un egiptean a cumpărat licența de fabricație a tractoarelor de la Tractoru, înainte să pună corbii mâna pe platformă. Și acum egipteanu produce undeva lângă Băicoi și exportă la el în țară tractoare.
Deci de ce a murit Tractoru?
Pe 1 iulie, zice presa, au plecat spre Egipt primele tractoare produse sub licența UTB. Articolul din Adevărul pe care îl găsiți cu totul aici http://adevarul.ro/locale/brasov/primul-lot-tractoare-licenta-brasov-pleaca-egipt-1_55943ecacfbe376e35c480f2/index.html, zice că:
”După lichidarea uzinei UTB SA, fostul director Titu Şerban a cumpărat licenţa de fabricaţie a tractorului U 650 de la Flavius Investiţii, compania care a cumpărat activele fostei societăţi de stat, precum şi utilaje sau matriţe. Aşa a început aventura reluării fabricaţiei de tractoare româneşti. Mai întâi, afacerea s-a derulat la Braşov, într-o hală din fosta fabrică de autocamioane. Costurile ridicate, însă, l-au determinat pe Titu Şerban să plece de la Braşov şi a mutat producţia la Băicoi (Prahova), unde a cumpărat o hală de la societatea TSH. În 2014, când TSH a dat faliment, omul de afaceri braşovean a cumpărat şi restul activelor societăţii, cu tot cu maşini-unelte (strunguri, freze, prese), pe care le foloseşte acum în fluxul de producţie. Fabrica funcţionează într-o hală de 6.600 de metri pătraţi, are 65 de angajaţi, iar cifra de afaceri de anul trecut s-a ridicat la 1,5 milioane de euro. Pentru acest an, însă, conducerea companiei estimează ca cifra de afaceri să fie mult mai mare, de circa 5 milioane de euro. Muncitorii lucrează în două schimburi, dar, pentru noile contracte, se face deja selecţie de personal, astfel că se va trece la lucrul în trei schimburi. Au început cu piese de schimb.”
Fraților, eu nu înțeleg. Adică ăștia bagă ditamai uzina în lichidare, vin unii și fac mall și cartier, de parcă numai acolo, pe platforma aia industrială puteai să ridici un mall, că doar acolo, dedesubt ,sunt rezerve uriașe de cocălăreala, Coca-Cola, țoale, cartofi prăjiți și blockbustere și trebuia să forezi până la rezervele ăstea și deci nu puteai să faci mall 2 kilometri mai încolo. Și nenea ăsta, directorul salvator care, iată, continuă să producă tractoare și este elogiat de presă pentru eficiența lui, cumpără licența de producție taman cind se inchide uzina unde e director și, ce să vezi, are și piață de desfacere și tot ce trebuie și din 2008 își deschide firma asta care se cheamă Tractorul U 650 Brasov și face bani.
Și eu trebuie să mă bucur că există români ingenioși care salvează branduri românești. De fapt, nici măcar nu le salvează. Căci Titu Șerban a frecat cu smicele de măr tractoru decedat și l-a tras ca Isus pe Lazăr din ghearele morții. Renașterea unui brand.
Băi băieți, noi oare suntem normali?
Adică niște mii de oameni au rămas fără muncă, domnul ăsta și-a făcut prăvălie și, cu licența de tractoare, acum face bani. Deși dacă te uiți la bilanțul depus la ministeru finanțelor, tare s-a mai chinuit dumnealui. În 2009 avea datorii de 3.537.823 lei și pierdere de 273.898 lei. În 2010 cresc datoriile la 4.168.171 și pierderile și ele sunt de 496.404. 2011 îl găsește pe domnu Șerban cu datorii de 5.708.586 și cu pierdere de 574.121. Noroc cu 2012, an bun căci datoria societății scade la numai 5.157.309 (cu vreo 550.000 de lei) și și pierderile sunt mai mici, de numai 322.746. Mai am un 2013 cu datoria societății la 5.039.407 și pierderi de 261.965 și 2014 cu un nou salt în datorie care ajunge la 5.632.439 și o nouă adâncire a piederilor la 411.014.
De ce vă spun toate astea? Pentru că domnu Titu care a fost directoru Tractoru și a cumpărat licența pentru Tractoare UTB în 2007 și și-a făcut firmă în 2008, nu a plătit niciodată până acuși vreun bănuț impozit pe profit, că doar nu a avut sărăcuțu, că a avut pierderi peste pierderi, deși, zice dumnealui în articolul elogios de pe 1 iulie, piesele de schimb pentru tractoare au căutare mai dihai că pozele cu Răduleasca goală.
Și ce-i cu datoria aia cu care a început fabrica și cât a costat licența și oare cum a fost obținută? Puteam să licitez și eu să o cumpăr? A fost o licitație publică? Ăia de la Flavus SRL când au vândut licența… de fapt când au vândut licența? În ce an?
Chinuindu-mă să îi dau de cap, mă pierd într-un ghem de declarații dubioase. Căci iată că presa scrie în noiembrie 2008 (tot articolul aici http://www.recolta.eu/arhiva/roman-brasov-cumparat-licenta-842.html) că Ioan Neculaie, nenea cu Roman SA este cel care a luat licența. ”Omul de afaceri Ioan Neculaie, cel care controlează societatea Roman SA, a declarat zilele trecute, la lansarea primului tractor realizat de uzina de autocamioane, că licenţa de fabricare a tractorului U650 a fost cumpărată de la „cei care o deţineau”
Articolul continuă:
”Compania care a cumpărat activele societăţii – Flavus Investiţii SRL – a achiziţionat şi licenţele de fabricaţie a tractoarelor, deoarece intenţionează să se asocieze cu un important producător asiatic în vederea continuării procesului de producţie tractoare pe o suprafaţă de aproximativ 25 de hectare. Cei de la Flavus au recunoscut că au vândut licenţa pentru fabricarea tractorului U650 unei companii din Egipt, numele acesteia şi valoarea tranzacţiei fiind, însă, confidenţiale.
„Singurul contract pe tractoare semnat de Flavus Investiţii este o licenţă de fabricare şi comercializare numai pentru tractorul U650, şi numai pentru piaţă egipteană. Tractorul U650 este un produs mai vechi, care nu poate fi comercializat în spaţiul Uniunii Europene deoarece nu mai respectă normele de poluare. Înţelegem că firma egipteană care a preluat această licenţă pentru Egipt a contractat Roman pentru fabricarea anumitor componente”, au declarat reprezentanţii Flavus Investiţii.”
Mai devreme, pe un alt site, Nicolae Popa spunea că în spatele lui Flavus Investitiții e chiar mustața lui Țiriac.
http://www.bursa.ro/lichidarea-voluntara-este-lichidata-politic-afacerea-tractorul-se-muta-in-justitie-12938&s=print&sr=articol&id_articol=12938.html
Băăăăăi frățiorilor, băăăi surioarelor, cineva a făcut căcuță în țeava de eșapament a tractorului U 650 și noi ăștia, pasivii, tragem aer în piept și ne întrebăm de ce miroase a fecale. De fapt nu ne întrebăm. Noi scriem articole vesele despre primele tractoare U650 care merg în Egipt și noi suntem bucuroși că poporul egiptean va avea cu ce să își cultive ogoarele.
Purceaua e moartă și îngropată. 2000 de oameni au fost trimiși acasă mestecând niscaiva salarii date ca să le închidă gura iar niște băieți au făcut banul gros, fără să plătească un șfanț lu bugetu, ăla de e oricum rupt vai steaua lui.
În loc să cădem pe spate în fața renașterii brandului care nu a crăpat niciodată, doar a fost pitit la debara pentru 1 an juma, hai să punem mâna pe lopeți și să dezgropăm leșul afacerii Tractorul. Oricum la film nu putem să intrăm. Că e coadă.
De la Costinești la Grexit în 731 de cuvinte
M-am reapucat să rescriu prima Americă dezgolită, că trebuie să o predau mâine-poimâine la editură.
M-am instalat în canapea, mi-am turnat un pahar de Trapiche și …degetul mic de la piciorul drept a început să migreze spre dreapta, ca falia San Andreas împinsă de mișcările tectonice. Apoi a început să mă mănânce tâmpla și apoi am rămas pierdută în scărpinat, așa cum rămân câinii cu laba la arcadă, adânciți în vise cu Țumpi, Lola și Pegy alergând în zăpada proaspăt căzută.
Apoi mi s-a făcut foame și, după ce am mâncat un sandviș cu icre expirate de acum o săptămână, m-am dus să aștept intoxicația alimentară în dormitor. Asta mi-a adus aminte de anul `92 și alimentara din Costinești de unde am cumpărat o conservă de pate expirată în `88. Jur. A mâncat și Bob și amândouă am stat cu mâinile pe piept așteptând moartea. Cum nu a venit, am plecat la rocoteca unde punkerii cu ghete înalte călcau pe degețele hippioții desculți și băieți cu coșuri și plete încâlcite dormeau în sicriele din lemn de brad care serveau drept masă, pat, coș de gunoi sau troacă de borât. Se asculta Doors și cineva, un neamț prieten cu Bob, adusese o casetă cu Body Count unde Ice T cânta ”Fuck the Police” și punkerii săreau mai dihai pe degețelele fragile și murdare ale hippioților evazați.
Ce-o mai face neamțul, cum dracu îl chema, avea o față de șoarece și o românească altoită, ”vaaai ce-am alergit după tine” a strigat într-o seară pe plaja din Mamaia unde plecasem noi, toți rocării din Costinești ca să…nu mai știu ce.
Icrele nu mă ucid. Hai că mai încerc o dată să mă apuc de scris. Mă reașez pe canapea, îmi reumplu paharul cu Trapiche, iau o gură și mă decid să intru pe cărturești.ro, să văd cum stă America dezgolită 2, dacă mai e în top. Competitivă, cum mi-a zis maică-mea să fiu, așa sunt.
Canci top. Nici măcar Adriana Săftoiu nu mai e în cele mai bine vândute 10 cărți la Cărturești. Băi frate, ce ți-e și cu doamna asta. Cum să scrii o carte în care spui că zici dar nu zici chestii pe care tot poporul le bănuiește și pe care tu, în calitate de consilier, ar fi trebuit să nu le scrii, că vorba aia, ce încredere o să mai aibă în tine cineva când tu dai pe goarnă toate nimicurile, zvonurile și ocheadele pe gaura cheii care dau cu căcuță în exact omul ăla care te-a angajat să îl consiliezi. Cum să mai iei consilier o slujnicuță care aleargă la editură, nici măcar nu așteaptă să crăpi, se duce la editură să te pârască acuzându-te de imoralitate când ceea ce a făcut mneaei este taman o amoralitate? Și lumea să se înghesuie să citească trebile ăstea murdărele ca degețelele hippioților din rocoteca de la Costinești. Dar uite că nu mai e în top. Dar cine e?
”Supunere” a lui Michel Houellebecq, cetățeanul cu cearcăne a cărui caricatură a apărut pe prima pagină a revistei Charlie Hebdo cu o zi înainte de atacul fraților Kouachi, cine își mai aduce aminte de frații Kouachi, care apoi au fost uciși într-un asediu inegal, lăsându-ne dezamăgiți că jurnaliștii și polițiștii și ceilalți morți de la Hebdo nu au fost răzbunați iar lui Houellebecq probabil că i-au intrat chiloții-n fund o vreme de frică. Cred și eu. Cui dracu să nu-i fie frică de oamenii fără simțul umorului? Mie, de exemplu, mi-e al dracu de frică de CTP, ăsta mi se pare incapabil să înțeleagă o glumă. Pentru lipsa asta a umorului ar trebui să primești certificat de handicapat. Dar asta înseamnă că CTP ar avea pensie de handicap și că ar avea acces gratis la muzee, parcări și ar avea bilete de tren gratuite.
Și nici Iohannis nu cred că stă taman bine pe glanda umorului. Dar la nemți, săracii, asta e o chestie genetică. Deși se mai întâmplă accidente. Uite de pildă asta: https://www.youtube.com/watch?v=Afl9WFGJE0M.
Săracii greci. Je suis Charlie am zis toți dar nimeni nu zice Eímai Yani̱s. Nici nu trebuie, că Yanis nu a murit ci tocmai a pus o hamsie la prăjit. Poate ar trebui să scriu o carte despre Grecia. Elada dezgolită de la buget în jos.
Hai că a mai trecut o zi. Mâine sigur mă apuc de carte. Noapte bună.
Povestea idiotului modern
Un prieten mi-a spus că Alain de Botton e filozof de aeroport. Cine mă, domnu ăla care bagă cărți subțiri care te învață să tai cu ața mămăliga religiei sau să aduni cu mătura firmiturile artei călătoriei? Chiar el.
Citesc The News, carte luată dintr-o librărie în Bangkok, nu din aeroport, un volum de 253 de pagini cu tot cu poze, ce-i drept rare pozele, carte care încearcă să explice de ce presa este așa cum este și de ce noi suntem atât de prost informați de presa care este așa cum este și cum se face că ni se rupe de masacrul din Nigeria, ISIS sau alunecările de teren din Columbia și suntem fascinați de chiloții cu elastic făcut din limbă de privighetoare purtați de prințesa Charlotte la botezul domniei sale.
Filozoful de aeroport încearcă să ne dezlipească de ecranele televizoarelor care vomită în sufrageriile noastre adevăruri pixelat trunchiate și să ne explice că Flaubert avea dreptate.
Nenea ăsta, Flaubert, omul care a scris Madame Bovary, credea, la mijlocul secolului trecut când presa nu reușise să se bage cu fiecare dintre noi în așternut și să ne abuzeze urechea și ochii în fiecare seară, că jurnalele duc la idiotizarea poporului. De ce?
Pentru că presa încuraja să lași pe mâna ziariștilor gânditul. Nu-ți mai bate matale capul să gândești, noi culegem recolta monstruoasă de informație, o mestecăm pentru tine și ți-o așezăm în dumicați monoculturali, fast food for thought. Ia dumitale și hrănește-te cu platouașul ăsta de date pe care nu ai cum să le digeri bine, care-ți vin pe gât și te fac să borăști la rândul tău în pălărie cretinisme care devin clichee, sub privirile pline de admirație și lipsite de orice interogație a celorlalți idioți care au citit și s-au hrănit cu aceeași pastă mestecată și servită de jurnale.
Ce au făcut ziarele și presa decât să transforme oameni lipsiți de imaginație, rațiune și curiozitate în persoane bine informate? Flaubert se amăra la mijlocul secolului XIX că idiotul modern are acces la informația la care în urmă cu un veac doar un geniu putea să ajungă și, în același timp, să rămână un idiot, o combinație deprimantă care a dat prostimii autoritate să vorbească.
În România ziarul cu cel mai mare tiraj este foaia cu preturi de fleici și carne de mici oferita gratuit de Kaufland. Pe locul doi este Libertatea cu vreo 70.000 de exemplare, apoi vine ziarul bisericii, ceva cu lumina și credința și apoi Gazeta Sporturilor. Buluc urmează cu tiraje mizere toți dinozaurii trimiși la reanimare de lipsa de resurse de pe micuța insulă cretacică a presei românești. România Liberă, Adevărul, Evenimentul care vindeau milioane în anii `90, au ajuns la 10.000 de căciulă.
Flaubert ar triumfa. Mai puțină presă, mai puțini idioți.
Dar Flaubert nu a trăit în epoca televiziunii, radioului, onlineului, social media și mobilului pe care curg frenetice riuri de imbecilitate. Prostia aleargă prin fibră optică. Dacii hiperboreeni, nasterea latinei din pintecul burebistic, grădina maicii Domnului, Sfânta Parascheva și Ucraina unde, am citit eu pe internet, din cetățenii uciși în conflict sunt decupate organele și trimise în Vestul plin de milionari matusalemici dotați cu inimi de Boris și Svetlana.
Rușii sunt răi, nemții sunt eficienți, japonezii corecți și impersonali, grecii hoți, românii descurcăreți, ungurii xenofobi, sârbii înalți, italienii pitici, spaniolii logoreici, francezii aroganți, englezii bețivi.
Toată lumea știe. De unde? Din presă. Lumea e mică și murdară ca o mână de copil, cum zice Toni. Aș zice că simplă și sărmană ca o masă de seară servită căminului de bătrâni din Tecuci.
Ne așezăm confortabil pe scaunele puse de presă în fața ecranului mare pe care stă să înceapă jurnalul. Nu dăm scaunu nici la dreapta, nici la stânga, nu ne întrebăm nimic. Înăuntrul nostru, făcut covrig, discernământul nostru doarme îmbuibat cu un noian de date nefolositoare.
Noapte bună.
La atac
Sunt trei țigani. Toți trei în cămăși, unul cu o tamburină, unul cu chitară, unul cu acordeon. Burțile împing cămășile care stau să pocnească pe ei. Transpirația curge pe grumaz iar unul are o mustăcioară mică și umedă, ca o lipitoare prinsă de buză. Ce cântă? Smiths și New Order. Din războiul de țesut al acordeonului iese un covoraș de sunete straniu legate, ghiveci de brit-punk-roma-dark-pop-manele-folk. Țiganul cu tamburina umblă printre mese și adună bani. În fața mea, un băiat în cârje care încearcă să vrăjească o viespe bronzată, zice ”why not?” și pescuiește expert din buzunar 50 de penny care sar pe pielea întinsă a tamburinei. Îi dau un euro că nu am lire. Zice ”thank you” țiganul și apoi trece la altă masă unde două englezoaice enorme dau pe gât două glastre cu bere și îi dau tot măruntul înghesuit în gușa unui portofel de babă.
28 de grade, generozitate dilatată de căldură.
Londra blocată de greva lucrătorilor la metrou, plină de costume transpirate și turiști rătăciți, a ieșit la terasă, la rehidratare. Chelnerii zâmbesc și îți iau pulsul fericirii, colțurile gurii aleargă spre ochi, dinții sunt pe afară.
Grecia nu pleacă nicăieri, bursele o să-și revină, economia Chinei e departe. Pe soarele ăsta chiar și rușii au pielea roză și păr bălai de unicorn.
Țiganii au schimbat repertoriul. Cântă ceva mexican, zi să-i zic, îmi stă pe limbă numele cântecului dar nu mi-l amintesc. Terasa întreagă ține ritmul, ridicând degetele piciorului drept. Capetele se mișcă stânga-dreapta, stânga-dreapta, câinii dau din coadă, gingiile bebelușilor se sparg și dinții ies fără să îi doară. Tamisa strălucește și skifuri alunecă grațios, abia stârnind un ecou subtil, ca o șoaptă trimisă pe apă.
Asta e vremea când Anglia poate să fie cucerită. Se lasă cucerită. Nu va ridica un deget să se apere. Te va pofti la masă și-ți va da o bere. Cheers mate!
Vestul fără suflet și Grecia cu prea mult
Frontline Club London. Adunarea cluburilor partenere.
Vaughan pune paharul de vin roșu jos și anunță solemn că, paradoxal, vârsta l-a transformat în socialist și că Grecia nu merită să fie hăcuită ca o focă pe o plajă daneză. ”Să ne amintim că grecii i-au iertat de datorii pe nemți după al doilea război mondial.” spune și imediat e acoperit de un val de proteste. Suntem la masă slovaci, cehi, bosniaci, albanezi kosovari sau albanezi get-beget, români și ruși. Istoric abuzați, nescutiți, fără bască, frați cu codrul, veri cu otrăvitul fântânilor.
La niciunul din noi nu găsești milă. La niciunul din noi nu e loc de ”de data asta hai să facem ca voi”. Când vii dintr-o nație mică, târâtă pe talpă de colo-colo de imperiu A și regatul B, îți lipsește orizontul și capacitatea de a evalua istoric o anumită decizie.
Vaughan, venit dintr-o națiune mare, cu 12 etaje, poate să vadă la distanță, trecut și viitor. Ce vede? ”Ne-am pierdut umanitatea. Asta este problema noastră, a civilizației occidentale. Ne-am pierdut umanitatea.”
Rușii, cehii, românii, bosniacii și albanezii nu sunt de acord.
Rușii de la Frontline, înghesuiți în capătul mesei, sunt etichetați agenți străini la ei în țară și riscă 6 ani de pușcărie pentru activități anti-naționale doar pentru că sunt finanțați de organizații vestice care promovează libertatea de expresie. Cui îi folosește libertatea de expresie? 97% din ruși sunt proPutin. Se lasă scărpinați de palma micului țar, fericiți că Europei îi e frică de el, de ei. Comparând cu ce se întâmplă în țara lor, Olga și Iuri sunt absolut siguri că occidentul nu și-a pierdut umanitatea ci doar a devenit mai atent cu cine împarte colțul de pâine care i-a mai rămas.
Cehia, între timp, se antrenează pentru campionatul european de moguliadă. Iva spune că cel mai bogat om din țară, un gherțoi care a strâns o avere urât mirositoare și s-a lansat recent în politică, devenind în scurt timp ministrul finanțelor, tocmai și-a cumpărat trust media. Regimul Havel este la fel de departe de cehi, ca Ana Blandiana de președinția României.
”Îl urăsc toți acum pe Havel. Spun că a fost prost, naiv, inutil. L-au votat pe Zeman, nas roșu, obraji roșii, ochi injectați, tiparul după care sunt alcătuiți bețivii de pe băncuțele de lemn din berăriile din toată Cehia. A fost în Rusia la aniversarea victoriei, deși noi, poporul, ne-am opus acestei vizite.”
Elasticul yo-yo-ului s-a întins cât a putut și acum mingea se întoarce în mâna rusului. Ungurii, cehii, bulgarii privesc cu groază cum pumnul se strânge în jurul lor. Pentru Iva, occidentul nu și-a pierdut umanitatea ci este singura lumină, chiar dacă palidă, care mai strălucește în întunericul care coboară iute în zilele din ce în ce mai scurte, căci winter is coming.
Albania și Bosnia și Kosovo nu ar respira fără americani. Occidentul e tată și mamă, aer și apă și Dumnezeu. El, Occidentul a luat un pumn de țărână și a modelat țări care trăiesc doar prin imensa lui generozitate. Umanitatea lui nu e pusă în discuție, zeii nu sunt umani. La masa unde națiunile Balcanilor privesc cu oroare revolta grecilor, englezii sunt zguduiți de frisoane de conștiință privindu-și creația.
Reci, intransigenți, nemiloși, fiecare cu pizda mă-sii. Copiii lor au crescut strâmb, crezând că suferința moștenită din viața anterioară îți dă dreptul să judeci și să fii crud. Modelul Israel, umanitatea strivită de zidul care taie deșertul.
Vaughan își lasă paharul jumate plin și se mută la altă masă. Un tânăr ziarist, specialist în economie, îi ia locul și ne anunță că China se duce dracului. Apoi dă pe gât paharul părăsit, se declară beat, se ridică și pleacă.
Război, pace și haloperidol.
Thomas e neamț de Dusseldorf și nu mai vrea să plătească pentru greci. Dorian e român de Focșani și vrea ca grecii să le-o tragă la nemți. Carolina e spanioloaică din Madrid și nu înțelege de ce ar interesa-o pe ea ce se întâmplă în Grecia. Eu am băgat dolari în fonduri mutuale și acțiunile chinezești au căzut. Tudor a trimis brânză unor copii dintr-un orfelinat grecesc și spune că sunt atât de săraci încât au pupat mașina din care au fost descărcate darurile. Maică-mea zice că să-i ia dracu pe greci, uite ce pensii mari au. E disperată că frate-miu pleacă în Thassos și o să-i dea ăia în cap și o să-i fure euroii dosiți în tubul de calciu vârât în fund.
Acu 3 zile, pe HBO a fost 300 partea a doua, cum s-ar zice rândurile de la 151 în sus. Temistocle i-a cerut reginei Gorgo să îl sprijine cu oștirea Spartei în bătălia cu perșii. Dar Gorgo l-a privit cu sprânceana ridicată și l-a trimis după ghindă. Apoi a revenit la sentimente mai bune și flota Spartei a intervenit în al treișpelea ceas, ca un al treișpelea salariu în buzunarul secat al unui funcționar atenian.
Nu mai sunt bani iar Varoufakis spune să nu îi stricăm bucuria referendumului întrebându-l de unde bagă mâine euro în bancomate.
Are acasă la el o tiparniță, cum de unde?
Bejane, unde-i multiplicatorul?
Lumini și umbre.
Oxi, nei, n-are a face. Nei e noul oxi și oxi e noul nei.
Nimeni nu iese bine din chestia asta. Merkel, chinezii, americanii, rușii, Tsipras, eu, mama, Dorian, Thomas, Carolina sau Tudor care a trimis brânză copiilor orfani din Grecia.
Albul e noul negru și griul e noul negru și verdele, albastru, roșu sau fuschia sunt toate noul negru.
Comandați xanax, haloperidol și mult alcool și cumpărați acțiuni la fabricile de medicamente și spritz. Ăstea sunt puținele care vor crește în viitorii doi ani.
Evadare dintr-un cartier muncitoresc
Vecina de sus își repară casa. Ca un Shiva năbădăios care distruge omenirea înainte de a putea să o reconstruiască, vecina de la trei bagă flexul în țevile fostei instalații de încălzire, acest atavism al blocului care l-a însoțit în noua eră, a centralelor, refugiat ca un român care vroia să treacă fraudulos granița, ba după draperii, ba după vreun șifonier mai spătos.
Vecina de la trei nu a mai suportat să o știe acolo. Își face apartamentul tiptop, a chemat muncitorii care au băgat flexul în țevi și scântei au izbucnit în sufrageria doamnei Nina de la etajul doi, dar din licăririle de foc nu s-a întrupat tremurând vreo zână pitică, lovită de magia unei vrăjitoare gheboase. S-au stins grabnic scânteile, pe parchetul doamnei Nina și țeava a tușit tabagic și a scuipat o cenușă neagră cu bucăți de rugină maro. Mulțumită, vecina a trecut la dărâmat cu sfredeluri uriașe un perete.
Vecina de la trei pare să încerce o evadare din apartamentul în care matrimoniul a făcut-o prizonieră. Nu bagă cu lingurița ca abatele Faria, nu sapă cu unghiile ca în Swahshank redemption.
Direct cu picameru evadează ea, dar cred că a greșit peretele și, în loc să găsească drumul spre libertatate, a evadat din sufragerie în bucătărie. Poate data viitoare.
Ce face cu praful și molozul construcției, vă întrebați. Îl aruncă de la balconul ei în balconul doamnei Nina de la doi, acolo unde doamna Nina de la doi se retrage să citească sau poate să le citească rufelor ei puse la uscat.
Doamna Nina iese pe balcon, în fiecare dimineață și trece degetul peste fierul balustradei. Dacă găsește praf, dă alarma. Poliția, să vină Poliția. În blocul ăsta nu se mai poate trăi, împuțiții ăștia ne distrug, mă îmbolnăvesc, uite cum mă îneacă ficatul de furie, săriți oameni buni, săăăăriiiiiți!!!
Doamna Nina prețuiește curățenia mai tare decât buna vecinătate, ei nu îi plac evadările din sufragerie în bucătărie și nici nu crede că din scânteile aruncate de flexul care taie țevile de încălzire ale vecinei de la trei se nasc mici zâne alungate din țara poveștilor de o vrăjitoare gheboasă. Doamna Nina crede în poliție pe care o sesizează prin telefoane și plângeri încercând să oprească fuga prizonierei de deasupra.
Condamnată la muncă pe viață pentru crima de a pretinde că e altcineva decât e, doamna Nina iubește pârnaia căminului ei. Iubește parchetul laminat, iubește chiar țevile vechi ale instalației de încălzire pe care nu le-ar tăia cu flexul în ruptul capului, căci cine știe când centralele o să dispară și populația de pușcăriași de la bloc va fi obligată să se recupleze la CET. Cine știe?
Doamna NIna nu face greșelile celor care speră. Ea știe că asta e tot ce va primi de la viață, e resemnată și încearcă să-și protejeze celula de asaltul de optimism murdar al celor care vor să fugă.
Își iubește căsuța mai presus de orice. Își iubește căsuța care îi cere să o spele, să o măture, să o curețe. E posedată de căsuță așa cum numai Bilbo Baggins era posedat de inelul lui Sauron.
Vecina de la trei a pornit asaltul asupra unui alt perete.
Cu ochii-n lacrimi și mâini strânse-n rugăciune, doamna Nina se roagă să moară strivită sub zidul pe care îl distruge.
Își spune Doamne Ajută și bate trei cruci. Apoi cheamă, a 7-a oară, Poliția.
Invaziile barbare
Un cetățean cu mitralieră dă buzna pe o plajă în Tunisia și sfârtecă slipii instalatorului din Liverpool cu gloanțe de oțel. ISIS zice Cameron, regina transmite condoleanțe familiilor victimelor și lumânări sunt aprinse în nisipul alb pe care au călcat cu mii de ani înainte picioarele cartaginezilor lui Hannibal, în drumul lor spre Roma.
Grecia lui Aristotel, cel care lăuda performanțele instituțiilor de guvernământ din Cartagina, egalate în eficiență doar de cele ale Spartei sau Cretei, stă la coadă la bancomat. Ea, Grecia, stă în picioare, cu colțurile gurii trăgând spre genunchi, amară, bătrână și obosită de atâta nerecunoștință. Strângând o plasă în mână, Grecia nu mai este a lui Aristotel ci a lui Tsipras, băiatul care manipulează mondial bursele și face bani împreună cu niște băieți de pe urma fluctuațiilor piețelor de capital. Euro scade în raport cu dolarul, yenul e praf și Shanghaiul se ține de gonade. Curentul care intră prin ușița deschisă de Grecia trage la șale toată Asia și iată că nici America nu se simte mai bine.
Referendum, să întrebăm populația dacă mai vrea sau nu mai vrea să fie salvată. Ipocrizie învelită în sacou și zâmbete largi. Pentru miile de Giorgios și Nichiforos care așteaptă încolonați la bancomat nu-i nimic de râs.
Merkel cu mitraliera în mână a intrat peste plaja unde băgau un joc de dame și un păhărel de rețină și le-a ciuruit borseta.
În Grenoble, un cetășean islamist și-a decapitat șeful și și-a făcut șase selfieuri cu țeasta acestuia apoi s-a aruncat cu mașina într-un depozit de materiale inflamabile.
Vandali. Pecenegi. Avari. Islamiști. Anticonsumiști. Hipsteri. Ecologiști. Nudiști.
Invaziile barbare. Co-producție canadiano-franceză. 2003
Rémy: We’ve been everything: separatists, supporters of independantists, sovereignists, sovereignity-associanists…
Pierre: At first, we were existentialists.
Dominique: We read Sartre and Camus.
Claude: Then Fanon, we became anti-colonialists.
Rémy: We read Marcuse and became Marxists.
Pierre: Marxist-Leninists.
Alessandro: Trotskyists.
Diane: Maoists.
Rémy: After Solzhenitsyn we changed, we became structuralists.
Pierre: Situationists.
Dominique: Feminists.
Claude: Deconstructionists.
Pierre: Is there an -ism we haven’t worshipped?
Claude: Cretinism.