Casa e de piatră pe dinafară și de lemn pe dinăuntru, îmi amintește de mobuții pe care îi purtam când eram mici, cauciucul camuflând șoseta de blană sintetică. Rece care înghite cald, surpriză tip înghețată prăjită. Cele 38 de grade rămân la ușă și din penumbra casei, de lângă biblioteca năvalnic crescută pe un perete care delimitează camerele pe două etaje, apare Erika, păr alb și graseiere franțuzească: ”Bonjour, voi sunteți românii? Și bunicul din partea mamei era din Basarabia. S-a refugiat in Franța.”
Bine am venit în casa poporului ales în Shinjuku.
Da, noi suntem românii.
Erika locuiește de la 23 de ani aici, adică de acum 40 de ani.
`75 era anul, vroia să studieze artă medievală japoneză, nu exista nicăieri în Franța un loc unde să poată învăța așa ceva așa că a venit cu viitorul, actual soț, Dominique, la Tokio. Primul job, tot prin `70, a fost să traducă din japoneză în franceză textele unei expoziții de stampe japoneze care urma să ajungă la București, urmând ca românii curatori să traducă din franceză în valahă.
Anii `70: stampe japoneze la București și filme cu Florin Piersic spion, borcane cu scoici și conserve de carne chinezească. Boerie.
-Mâine plec la Paris să-mi văd nepotul, nu mai suport locul ăsta. Abia aștept să plec. Mi-e dor de brânză și vin, Paris și cafenele. Și de Julian, nu l-am văzut de când avea câteva luni, acum are 3 ani. Gata.
-Ok, nepotul înțeleg. Dar brânza? Japonezii au sakura cheese, a luat medalia de aur în Elveția pentru …
-Nici nu te gândi să continui. Orice te-ai gândi tu acum să faci, japonezii pot să facă de 6 ori mai bine decât tine. Și români mai buni decât tine pot să facă dacă au chef.
Asta nu e chiar atât de greu.
Urcăm scara pe lângă biblioteca înălțată ca o tufă de trandafir în grădina unei babe cu 9 pisici și scârbă de omenire. La etaj sunt 4 uși, 3 normale și una glisantă, din hârtie prinsă în ramă de lemn. Lângă ea scrie room 1.
Intrăm în camera japoneză, cu tatamiuri și plăpumi învelite în cearșafuri IKEA. Pe perete este un A4 care comunică precis și concis locul în care trebuie pusă cheia atunci când facem check-outul.
Erika e profesoară de artă japoneză, nu are timp de airbnb. De asta se ocupă niște băieți pe care nu-i vede. Mai niciodată.
Doar cutiuța cu tatamiuri merge la turiști, restul de 3 camere de la etaj sunt pline de pile: copiii prietenilor, cunoștințelor, vecinilor veniți să studieze în Tokio. Tineretu cu jetleg atârnă o lună la Erika până se prinde ce și cum, unde să meargă, cu cine să vorbească pentru cazare. Nu-i simplu.
-Știai că aici nu poți să îți iei o cartelă de telefon, pre-pay, decât pe 2 ani?
-Cum adică pe 2 ani?
-Da. Dacă stai 1 an, nu poți să ai număr de mobil japonez. A încercat o fată să cumpere de la o alta care pleca după 1 an, dar s-au prins și nu le-au permis. E birocrație și multe lucruri nu funcționează pentru că sunt fixiști. Dar, de exemplu, atunci când îți găsești casă-cămin și ai bani, te poți muta instant, nu e mizeria din Franța unde trebuie să sari la groapa cu acte și să parcurgi maratonul ștampilelor.
Aaaa, mai trebuie să ai un sponsor, cineva care să garanteze că poți să îți plătești chiria chiar dacă ai un sughiț financiar, îți stă-n gât vreo plată și nu ai cum să scoți cămașa vreo lună-două.
Erika spune că a ajutat să se stabilească în Tokio o filipineză, un nepalez dar nu și cele două familii de chinezi care au încercat să o mituiască strașnic, cu 5000 de euro fiecare, dacă ar fi devenit sponsorul lor.
Încep să mă îndoiesc că am înțeles bine.
-Ai zis că familia bunicului era din Basarabia și a fugit în Franța în `40?
-Da.
-Adică evrei?
-Da. Și după bunicii mamei și după bunicii tatălui. Ai mamei erau din Polonia, se certau cu basarabenii lu tata pe același subiect: unde a fost pogromul cel mai mare, cât pe ce să se încaiere. Fiecare susținea că vine dintr-o comunitate mai ruptă și chinuită.
-Păi și de ce nu ai vrut să ajuți chinezii?
-Pentru că așa sistemul e corupt și fragmentat. Nu devii nașul cuiva pentru că îți dă bani. Ci pentru că e o onoare pentru tine să îi botezi copilul. Nu vreau să ajut tot soiul de dubioși să își facă loc aici. Uite cum se întâmplă cu țiganii din Franța. E o rețea, e o oroare, e un abces crescut pe..
Erika s-a umflat și aerul fierbinte a ridicat-o și a lipit-o de tavan. Parisul ei nu mai e al ei ci al cerșetorilor care fac căcuță la ea pe stradă, la rădăcina platanilor din fața casei ei, unde nepotul crește în fecale de populație rromă.
Dar mai bine acolo decât aici.
Fiul cel mare al Erikăi s-a căsătorit cu o japoneză ai cărei părinți sunt din Fukushima. Au rămas acolo, lângă reactorul supurând, împotriva a tot și toate dar guvernul francez și-a anunțat cetățenii să părăsească iute zona, adică Japonia, că nu-i glumă.
-Și dacă Sarkozy a zis asta, înseamnă că e foarte rău. Le-au dat asistență să emigreze în Franța și părinții au zis: te-ai măritat cu un francez, beneficiază de asta și duși au fost. Mai bine. Voi nu o să pățiți mare lucru aici, stați câteva săptămâni. Dar noi, noi încercăm să nu bem apă și să nu mâncăm pește crud pentru că toată zona, absolut toată zona golfului Tokio este megaradioactivă. Nu zic nimic ei, dar noi știm că așa e.
-Statul tace, încearcă să acopere buba?
-Statul, oooooooo, nici vorbă. Nu acoperă nimic. Totul e pe față. În loc să mute agricultorii în Okinawa unde sunt sate părăsite, nu, ei insistă să cumpărăm cu toți legume și fructe de la Fukushima, dintr-un sentiment de coeziune, să îi ajutăm pe bieții fermieri să supraviețuiască. Știu sigur că toate cantinele școlare sunt aprovizionate cu legume de la Fukushima. Adică toți copiii din învățământul public japonez mănâncă ingrediente radioactive.
Un popor întreg făcându-și seppuku, lent, băgând lama câte o miime de milimetru în fiecare zi până când mațele îi vor fi găurite de radiații și el, poporul mânat de respect, responsabilitate, morală, conștiință, curtoazie, va zăcea pe spate, țeapăn, ca o vrabie prinsă de îngheț.
Asta se va întâmpla cu japonezii, în timp ce alte neamuri zglobii, îndeajuns de inevoluate încât să nu respire toxinele unei culturi atât de nobile și să aprecieze individualismul și salvarea propriului dos, își vor încălzi mâinile la cărbunii de sub grătarele de mici de pe Champs Elysees, mânca-ți-aș gura ta, dă și mie un bănuț că nu are și gura mea ce să mănânce.
Încă nu au ajuns aici.
Țiganii.
Nu tu acordeoane, nu tu trandafiri la terasă, nu tu figura cu medalionul de aur găsit pe stradă, nu vrei să-l cumperi, nu tu ciordeală, nu tu..
Japonia e populată de păsări Dodo înainte de sosirea primelor corăbii portugheze.
Plus uraniu-235.
Dumnezeu cu mila.

În Ginza se bea, în Shinjuku se bea, în metrou, pe Oedo line, miroase a soju și sake și bere și bale curg translucide pe cămășile albe a prea devreme adormiților, căci nu-i nici 9 seara. În jurul clădirii guvernului sunt strânși japonezii vii.
Vii și nervoși.
E mult spus că sunt strânși. De fapt sunt dispersați, au ocupat fiecare dintre cele 812 colțuri ale clădirii guvernamentale (complexul are și un parc, pardon, mai multe, iar guvernul japonez e tupilat ca haiducul în tufănele). Protestatarii au ocupat trotuarele și intersecțiile, dar nu intră pe carosabil. Nu. Sunt pe trotuare, prin gardul viu, câteva mii, o miime din milioanele care umplu capitala și beau, beau, beau sau merg beți deja acasă, cu gulerul bălit de somnul adormiților întru nepăsare.
Protestatarii au o scenă, pe scenă sunt niște cetățeni cu microfoane și super stații de amplificare. E lumină și se cântă hip-hopește. Și din roaba de japoneză care mi se răstoarnă în cap înțeleg la un moment dat următoarea frază cântată de MCii de pe scenă: is this how democracy looks like?
Iar poporul, bătrâni, copii, adolescenți, alți bătrâni, hipsteri, organizatorii, cetățenii din zodia maimuței sau a câinelui, răspund ținând ritmul:
this is how democracy looks like.
În engleză, exact așa. Uimitor mai ales pentru că încerc de 6 ori, cu tineri, adolescenți, mătuși sau unchieși să aflu despre ce este vorba. Nimeni nu știe engleză. Maximul este:
We no war. No war we want. We fight war.
Sunt confuză. Care război? Cu China? Ce?
Nu. Nu vrem război.
O doamnă îmi strecoară în mână un poster. Pe el scrie mare ”No” elegant, auriu, ca o pereche de pantofi de Cenușăreasă.
Pantofii de Cenușăreasă plutesc pe un nor de simboluri japoneze neinteligibile.
Ce ”Nu”, ce ”război”?
E plin de poliție. Cămăși bleu traversate de bretele galbene. Bastoane roșii luminoase, pulsând ca un deget prins la ușă într-un desen animat. Se asigură că nimeni nu intră în intersecție. Mulțimea scandează. Înțeleg ceva cu Abe. Shinzo Abe. Primul ministru.
Găsesc, în sfârșit un translator în improbabila persoană a unei mamașe tiptop, însoțită de soțul septuagenar și a fiicei cu permanent de coafeză din Onești. Spune așa: ”Abe e un șarpe care vrea să schimbe constituția Japoniei scrisă după al doilea război mondial, Constituție prin care japonezii nu au cum să intervină armat într-un conflict în afara țării.”
Primul ministru nu a schimbat constituția însă a ocolit-o. A găsit o formulă prin care să se strecoare și a dat o ordonanță care permite trupelor nipone să lupte afară.
”O să-l oprim. O să-l dăm jos. De 30 de ani țara asta nu a mai avut parte de probleme interne. Ultima oară am ieșit în anii `70. Dar acum e prea de tot. De unde sunteți?”
România.
”Și voi ați făcut ceva acum 25 de ani. E timpul ca să facem și noi. Constituția e solidă, e perfect scrisă. Nu vrem război. Pentru asta însă suntem gata să avem unul cu Abe.”
Pe trotuar moțăie un moșulan venit cu băbuța lui să lupte cu militaristul prim ministru. Pălăriuțele de hipster sunt rare ca crizele de conștiință ale lui Ponta. Tineretu e în Shinjuku unde nu reușesc să ajung pentru că cele 812 colțuri cu pâlcuri de manifestanți sunt decuplate de la locomotiva hazului de vineri seară. Pe aici nu se trece și nici pe aici și nici pe acolo. Înșirate pe lângă gardurile vii sunt tejgheluțe unde voluntari servesc apă, ceaiuri și mâncărici neobosiților, nebăuților, nemâncaților protestatari. Printre oameni se plimbă duioase domnițe oferind pliante și cerând donații. Organizare brici.
Lingurița de tablă reușește să rupă ultima bucățică din peretele celulei și iată-ne scăpați din țarcul pacifiștilor în lumea bidimensională a celor care se hrănesc cu șpriț și voie bună.
În spelunca unde găsim bere ieftină și liniște, la televizor este un documentar despre Hiroshima. Bețivul din stânga, prosop pe gât să sugă sudoarea și buze umede, mă descoase. De unde vin, unde merg, de ce. România, Hiroshima, curiozitate.
Răspunsurile cad ca trei bănuți de fier pe masa lipicioasă.
”Ce părere aveți de protest? Dar de Abe?” contracarez șiret.
Tăcere. Priviri furișe.
Buzele bețivului se strâng ca un câine care și-a luat un picior în fund.
Japonezii-spune el-au etică pentru că sunt budiști, chiar dacă nu sunt practicanți. Sunt pacifiști japonezii și nu au nevoie de o constituție scrisă de americani ca să rămână așa. Bețivul numărul 2, figură osoasă, cămașă și aspect de taxator de bilete, zice că protestatarii sunt neserioși, politicienii sunt serioși. Și că oricum japonezii au idei absurde, fiecare. Dar, da, sunt pacifiști. Și mândrii de asta. Și budiști sau shintoiști. Voi, creștini?
Da.
”God bless you and your country.”
În mica bombă se aude răpăitul de mitralieră. Sunt imagini de arhivă cu americani la Iwo Jima.
Lumea se duce dracului. Noapte bună.

Microfonul mi se înfige în nas, mâna care îl ține aparține unui băiat, stativul de microfon. Lângă el este traducătoarea și lângă reporterul căruia traducătoarea îi traduce răspunsurile mele și mie îmi traduce întrebările lui. Al patrulea, rotofei, ieșind ca o lună plină de după cameră, este cameramanul.
Ro-maaania!!!!???!! Oooooooooooooohhh…
”Ro” vine pronunțat ca o palmă și după se bulucește ”maa” prelung ca un elastic întins și apoi ”nia” în urcare, trei trepte mai sus decât silaba anterioară.
Romania, chiar ea.
”Oooooooooooooohhh”-zice translatoarea, îi traduce reporterului care zice și el ”Ooooooooh” și, imperceptibil, mâna stativului de microfon uman tremură ca mișcată de o bătaie de aripi de libelulă din Delhi.
Translatoarea are mustăcioară, un puf negru care a crescut igrasios pe buza de sus pe care uite, și-o linge, și apoi îmi spune că ei, echipa, sunt de la o nouă stație de televiziune din Tokyo și, fac o emisiune despre pepenele roșu căci, poate nu știm, dar pepenele roșu este unul din fructele cele mai îndrăgite de japonezi.
Nu știam.
Da, japonezii iubesc pepenele roșu și vor să știe cum mâncăm noi pepenele roșu în Ro-maaa-nia, asta în cazul în care avem așa ceva.
Avem. De pildă în Teleorman, de unde vine maică-mea, această Okinawa românească, pepenele roșu se mănâncă cu pâine.
Ooooooooooooooo. O-urile nu se mai opresc din ieșit. Micuța mustăcioasă e balonată cu ”o”-uri pe care le scapă flatulând verbal ca un moș după o porție de porumb fiert stins cu must. Îi traduce grăbită reporterului care preia ”o”-ul și îl duce și el mai departe, ”ooooooooooooooooooooo”, apoi emoționat întreabă ceva: ”ca pe sandviș?”
Nu, tai pepenele în felii și crestezi bărcuța de pepene în dumicați și apoi iei o gură de pepene și una de pâine.
Ooooooooo, orice fel de pâine?
Orice fel de pâine.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume. Și se mănâncă în sud, în Teleorman. Nu știu de alte părți.
Ooooooooo. Veli naaaais.
Stai că mai avem ceva. Pepenele galben îl injectăm cu rom și îl punem la congelator și pe la 2, când e vipia mai mare, îl scoatem, îl tăiem în feliuțe și ne abțiguim nițel.
Ooooooooooooo, tremură mustăcioara și apoi ”Ooooooooooo” se aude ca un ecou de la reporterul căruia nu îi vine să creadă ce noroc a dat pe el.
Și cum se cheamă asta?
Nu are nume.
Și ce fel de rom?
Orice fel de rom.
Ooooooooo!!!
Chiar și vodcă.
Oooooooooo!! It is a good drunk?
Pardon?
You get drunk nice?
Nice. Very nice.
Ooooooooooo!!
Mustăcioara e amețită de informația primită. Reporterul îi zice ceva iute și ea ne traduce grăbită, înainte să ne elibereze din unda tractoare a camerei de filmat.
Noi tăiem pepenele și punem peste el sare.
Cum?
Da, punem sare peste el, așa îl mâncăm în Japonia. Mulțumim mult pentru interviu.
Plec gândindu-mă la întoarcerea mea în Japonia peste 10 ani. Voi fi o celebritate, un Thocomerius cumanul, un descălecător al metodelor teleormănene de înghițit harbuzu. Voi fi pictată pe pereți, voi avea poate și o statue aici în Shibuya, lângă Hachiko.
Ooooooooooooo!!!! aud în spatele meu. În plasă au căzut niște americani enormi. Nu au cum să mă bată la rețete de pepene. Of, realizez cu durere că am uitat să le spun de pepenele murat. Să mă întorc? E prea târziu, se face verde și mă arunc pe trecerea de pietoni, în mijlocul poporului care nu știe că viitorul lui culinar tocmai i-a fost schimbat de mine.

Copilul de pe scaunul din dreapta e mârâit, zboară de 8 ore. Îi zâmbesc, nimic. Îmi arăt dinții, nici asta nu merge. Scot limba. Dar maică-sa îi prinde privirea înainte să se lipească de limba mea mare și roșie de la vinul chilian servit de Emirates. Îi prinde privirea și se întoarce spre mine, dând din cap ca un cățel de pluș așezat de nea Costel în Dacie în `82. Strânge palmele în semn de mulțumire și continuă să dea din cap în timp ce copilul, surprins de poveste, nu mai mârâie ci o privește uluit pe maică-sa. În 2 ore ajungem în Tokio, Narita.
Pașaportul este mângâiat de un om care dă din cap la fel de zelos ca mama copilului. Salută și bărbatul de servici, și vameșul, și polițistul de frontieră, toată lumea salută frângându-și bazinul și poftindu-te cu mâini extinse dramatic, ca Maia Morgerstein, să urmezi calea pe care ți-o indică.

Degetele sunt potrivite în lăcașurile lor ca amprentele să fie citite electronic, uită-te aici, ești pozat fără clic și blitz și trimis în ordinea și liniștea nefirească a orașului. Un nene cu mănuși atacă bagajul, îl etichetează, îl pune și pe el la coada de bagaje care acum arată ca una din `87 la picioare de porc, unde stăteai după sacoșa lu doamna Larion și a lu doamna Țepeluș plecate să stea la o altă coadă unde își lăsaseră rând.
Autobuzul vine, este rupt din 1960, are 50 de ani autobuzul dar e spălat și coafat și pe fiecare scaun este pus un mileu. Șoferul are mască la gură și ochii ne fixează cerșind înțelegere atunci când se plimbă cu un carton pe culoar, înainte să plecăm, cartonul cerându-ne să nu vorbim la telefon și să ne legăm centurile de siguranță.
Dacă ar trebui să ling pe jos, aș muri de foame. O curățenie neverosimilă, de planșă de arhitectură. Boscheții sunt tăiați corect, șoseaua nu are nicio găurică. Acum 4 zile pe aici a trecut taifunul Nangka. Desigur s-a întâmplat în realitatea noastră paralelă. Aici nimic nu e clintit, smuls, zdrobit.
Hotelurile se înșiră pe cei 56 de kilometri de la Narita la Tokio. Coco Hotel, Hotel des Coco, Coco ăsta trebuie să fie celebru pentru că are și benzinărie și lanț de alimentare. Textele scrise în alfabet latin sunt mult mai multe decât acum 8 ani, când am făcut atac de panică la intrarea în metrou, neînțelegând nimic, nimic, nimic, stând ca o vită cu privirea înșurubată în liniuțele fără sens desenate pe panouri.
Nu se aude un claxon. Unul.
Mașinile tac, oamenii tac. Doar la Grand Hyatt unde suntem descărcați, găsim în parcare 5 fete care zâmbesc mălăieț, crăcănându-și degetele în victorii semnalate aparatului de fotografiat.
Un domn în yucata troncăne pe saboți de lemn pe lângă noi și, de sub franjurile unei izakaya izbucnesc în stradă o hoardă de costume dezechilibrate de impactul cu sakeul. Bulevardul e înșirat de bounceri africani și, în fața cluburilor, fete pe sandale cu talpă ortopedică te momesc cu flyere care îți promit bucurie indescifrabilă, cuprinsă în fonturi lăbărțate, rupte de personaje de desene animate tip albină cu coif sau morcov în cizme de cauciuc.
În restaurantul deschis în 1957, jazzul în surdină se așterne ca o zăpada invizibilă pe mesele de lemn muncite. Țiparul e maroniu în cutiuța lui sidefată și sakeul captiv în sticla cu burtă albastră, curge uleios în pahare robuste. Chelnerul ne spune că restaurantul are pagină de facebook și ne întreabă dacă suntem de acord să ne facă o poză. Sigur.
Pe ușă intră un domn cu pantofi de lac, sacou bleumarin cu cusături albe și batistă mov la piept. Sacoul e lepădat pe banchetă și o cămașă curcubeu de mătase umple aerul cu funk.
Deși în România e doar 5, sunt ruptă de somn. Mă prăbușesc pe patul întins în camera cât compartimentul de tren pe care Jason aka Kim aka Takeshi a lăsat-o descuiată să ne aștepte, da, da, trageți de clanță și intrați. Păi cum domle să lași casa așa, vraiște?
Cine să fure aici, cine să fure?
PS. Înainte să plec, domu Preda mi-a spus să caut două lucruri în Japonia: celula de hitleriști care, după al doilea război mondial nu a dispărut ci s-a refugiat undeva în munții păduroși ai Japoniei. Și al doilea, dacii din Japonia. Există, desigur, căci ei sunt întemeietorii civilizației șerpilian-dragonian-goriliene in care traim. Cum îi recunosc domnu Preda pe daci? Ei cum, se roagă la Zamolxes.
M-am concentrat ceva ieri dar nu am reușit să deslușesc varză, barză, viezure, Zamolxe în ceea ce vorbeau. Dar nu renunț. Și mâine e o zi Dorothy și mâine e o zi.

Frontline Club London. Adunarea cluburilor partenere.
Vaughan pune paharul de vin roșu jos și anunță solemn că, paradoxal, vârsta l-a transformat în socialist și că Grecia nu merită să fie hăcuită ca o focă pe o plajă daneză. ”Să ne amintim că grecii i-au iertat de datorii pe nemți după al doilea război mondial.” spune și imediat e acoperit de un val de proteste. Suntem la masă slovaci, cehi, bosniaci, albanezi kosovari sau albanezi get-beget, români și ruși. Istoric abuzați, nescutiți, fără bască, frați cu codrul, veri cu otrăvitul fântânilor.
La niciunul din noi nu găsești milă. La niciunul din noi nu e loc de ”de data asta hai să facem ca voi”. Când vii dintr-o nație mică, târâtă pe talpă de colo-colo de imperiu A și regatul B, îți lipsește orizontul și capacitatea de a evalua istoric o anumită decizie.
Vaughan, venit dintr-o națiune mare, cu 12 etaje, poate să vadă la distanță, trecut și viitor. Ce vede? ”Ne-am pierdut umanitatea. Asta este problema noastră, a civilizației occidentale. Ne-am pierdut umanitatea.”
Rușii, cehii, românii, bosniacii și albanezii nu sunt de acord.
Rușii de la Frontline, înghesuiți în capătul mesei, sunt etichetați agenți străini la ei în țară și riscă 6 ani de pușcărie pentru activități anti-naționale doar pentru că sunt finanțați de organizații vestice care promovează libertatea de expresie. Cui îi folosește libertatea de expresie? 97% din ruși sunt proPutin. Se lasă scărpinați de palma micului țar, fericiți că Europei îi e frică de el, de ei. Comparând cu ce se întâmplă în țara lor, Olga și Iuri sunt absolut siguri că occidentul nu și-a pierdut umanitatea ci doar a devenit mai atent cu cine împarte colțul de pâine care i-a mai rămas.
Cehia, între timp, se antrenează pentru campionatul european de moguliadă. Iva spune că cel mai bogat om din țară, un gherțoi care a strâns o avere urât mirositoare și s-a lansat recent în politică, devenind în scurt timp ministrul finanțelor, tocmai și-a cumpărat trust media. Regimul Havel este la fel de departe de cehi, ca Ana Blandiana de președinția României.
”Îl urăsc toți acum pe Havel. Spun că a fost prost, naiv, inutil. L-au votat pe Zeman, nas roșu, obraji roșii, ochi injectați, tiparul după care sunt alcătuiți bețivii de pe băncuțele de lemn din berăriile din toată Cehia. A fost în Rusia la aniversarea victoriei, deși noi, poporul, ne-am opus acestei vizite.”
Elasticul yo-yo-ului s-a întins cât a putut și acum mingea se întoarce în mâna rusului. Ungurii, cehii, bulgarii privesc cu groază cum pumnul se strânge în jurul lor. Pentru Iva, occidentul nu și-a pierdut umanitatea ci este singura lumină, chiar dacă palidă, care mai strălucește în întunericul care coboară iute în zilele din ce în ce mai scurte, căci winter is coming.
Albania și Bosnia și Kosovo nu ar respira fără americani. Occidentul e tată și mamă, aer și apă și Dumnezeu. El, Occidentul a luat un pumn de țărână și a modelat țări care trăiesc doar prin imensa lui generozitate. Umanitatea lui nu e pusă în discuție, zeii nu sunt umani. La masa unde națiunile Balcanilor privesc cu oroare revolta grecilor, englezii sunt zguduiți de frisoane de conștiință privindu-și creația.
Reci, intransigenți, nemiloși, fiecare cu pizda mă-sii. Copiii lor au crescut strâmb, crezând că suferința moștenită din viața anterioară îți dă dreptul să judeci și să fii crud. Modelul Israel, umanitatea strivită de zidul care taie deșertul.
Vaughan își lasă paharul jumate plin și se mută la altă masă. Un tânăr ziarist, specialist în economie, îi ia locul și ne anunță că China se duce dracului. Apoi dă pe gât paharul părăsit, se declară beat, se ridică și pleacă.

Pe Nicu nu l-am mai văzut din `99, se schimba în cort la Vama Veche, să nu îi vedem rușinea și încerca să înțeleagă de ce femeilor li se părea normal să mănânce supă din oala pe care Beach Boy o ținea în dreptul cariciului, mai-mai că îl înmuia în supa Maggie cu litere din paste făinoase. Să vie OPC-ul, să vie corpul de control al primului ministru. A rezistat două zile în putrefacta Vamă și s-a întors la Constanța unde oamenii aveau chiloți și chiar și 3 papuci pentru cele 3 picioare și apoi i-am pierdut urma, lui Nicu, undeva la muzeul de istorie din Mangalia. Muzeograf care va să zică, asta fost până în 2010 când a fost zburat că prea se opunea șustelor pe care le făceau băeții de la muzeu. O să ziceți: ce mama dracului poate să facă, doamne iartă-mă, un arheolog-istoric-muzeograf în Mangalia? Să înlocuiască ciobu grecesc cu un fragment de plastic chinezesc?
Ei bine muzeograful-istoriograful-aful-aful de Callatis face ceea ce se cheamă descărcare de sarcină arheologică a terenurilor pe care urmează să se facă vreo construcție, adică muzeul trebuie să zică: e ok, aici nu e niciun schelet de dac hiperborean sau vreun scrol mâzgălit de un împărat roman unde recunoaște, negru pe alb, că neamu lu Burebista, ăsta cu restaurantu de carne de pe Moșilor, a descălecat civilizația vestică.
Dacă muzeul de istorie și arheologul zic că nu-i nimic la 10 metri sub pământ, hap, ești liber să intri să torni fundație, să înalți mândră ctitorie.
Dar Nicu ăsta al nostru, opozantul, bețe-n-roate-băgăul, a făcut circ când Muzeul de Istorie a dat descărcare pe un teren unde era o fabrică grecească de opaițe din secolul III sau V, nu mai știu nici eu, de dinainte de Cristos. Dă o dracu de fabrică de opaițe, cui îi pasă de ele, las că facem hotel (frate-miu spune că, de fapt, s-a făcut noul sediu al Judecătoriei din Mangalia) și înarmați cu hârțoaga de la muzeu, șantieriștii au intrat cu excavatorul în situl arheologic, cu moartea pre moarte călcând iar Nicu a intrat la comisie disciplinară și a fost aruncat în stradă cu o înscenare de proces de tip stalinist, infierat de mânioșii colegi de institut.
Și acum Nicu aduce marfă din China și din Turcia și e arheolog freelancer, nu că aș ști ce înseamnă să fii arheolog freelancer. Sapă și dezgroapă. Iar la bere, acu trei seri, a scos la iveală o poveste îngropată de mult și apoi a mai curățat cu măturica scheletul unei alte istorii la fel de trecute. Și încet, încet a ieșit la lumină legenda supraviețuirii lui Nicu în ciuda infectării cu o bacterie adusă de un papagal bolnav din Africa, bacterie care îți pocnește plămânii cum taie o babă rea mingile sărite peste gardul ei, cu cuțitul. 1% avea șanse să trăiască, a stat în comă 6 zile dar uite-l, bând bere și râzând și vorbind despre China și Turcia și Italia și Portugalia unde merge să aducă marfă.
Cum a fost în comă? Ai văzut luminița, ai auzit vocile celor dragi?
Întuneric și nimic, totul compresat într-o secundă. Atât au durat 6 zile de comă.
Asta e eternitatea, care va să zică.
Nu. Că Nicu nu a murit. A fost în comă dar nu a murit.
Ăsta-i trucul.
Să atârni indecis între viața și moarte și până când te hotărăști de care parte ești, să îți înghesui zilele în sertarul încăpător al unei secunde eterne. Lui Nicu i-au fost luate 6 zile, ca să îi fie date înapoi 6000. Ce târg bun.
Cine poate știi dacă undeva, un patron de fabrică de opaițe din secolul III înainte de Cristos nu a alunecat într-o comă de 2300 de ani și când se va trezi după secunda lui de întuneric și nimic, își va găsi prăvălia din Callatis sub un hotel mangaliot cu prosoape verzi cu peștișori atârnate pe balcoane?
.

Mikko spune că în ultimele luni a fost încorporat mai des, câte 3 zile, câte 4 zile. E de la Ucraina, așa spune Mikko și Hanamaria aprobă.
Eero îmi spune despre Vyborg. Știai că a fost luat de ruși și toată populația finlandeză deportată în Finlanda?
Nu.
Muzeul Național al Finlandei nu suflă o vorbă despre cele două mari războaie cu vecinul bețiv și transpirat, care a intrat cu barosul de două ori prin peretele țării, în `39 și apoi, după Continuation War,  în 1944.
Finlanda a pierdut 11% din țară, Vyborgul, în Winter War și apoi s-a aliat cu Germania nazistă și a încercat să își recupereze teritoriile de la ruși. A pierdut de două ori. Exact ca noi. Pe aceeași mână. Norocul lor a fost că pe șervețelul desenat la ciorba de burtă de marile puteri, ei au intrat pe partea americanilor și nu au suferit ca amărăștenii de baltici, duhoarea respirației alcoolice a violatorului sovietic.

Nimeni nu vorbește în Finlanda despre al doilea război mondial cu mândria pe care credeam că o resimți ca nație de sub 4 milioane de oameni care reușește să și-o dea parte în parte cu ditamai oastea de orci, sute de milioane de orci. Și asta fără să ai lângă tine vreun Gandalf sau o armată de elfi care să te scoată de ceafă din bucluc.
În muzeul designului este amintită așa, în treacăt și fără obidă, plata despăgubirilor de război către URSS care a însemnat că Finlanda a avut mâncarea raționalizată până în 1956. Cartele, cozi, restricții, all that jazz, ca să stingă datoriile față de el, vecinul care i-a halit teritorii, care a atacat primul, care a obligat migrarea a sute de mii de oameni, care…
Noi nu vorbim despre marea rușine a celui de-al doilea război mondial.
De ce rușine? Că ați pierdut? Dar cine putea să câștige în fața tăvălugului …
Nu, nu. Rușine că ne-am aliat cu nemții.
Chiar dacă nu au intrat sub poala mamei Rusii, întreaga ideologie finlandeză post război a înfierat decizia de a se face frate cu dracul nazist.
Veykko spune că taică-su, veteran de război, nu a vorbit niciodată despre ce s-a întâmplat în campania din 1941-1942 când a fost în Rusia. Nu cu el. Niciodată. Doar cu ceilalți tovarăși de arme ai lui cu care se întâlnește adeseori la un șpriț sau la saună.
O lume de eroi care au tras bățul scurt al istoriei și au fost măturați sub preș.
Dacă la noi, mareșalul a fost împăiat și scos la plimbare de retorica naționalistă post 1989, Finlanda nu a găsit resurse să împingă fișetul după care au căzut dosarele celor care au luptat în al doilea război mondial pentru recuperarea Vyborgului.
Iar noii naționaliști au treabă cu migrația somaleză, nu cu rușii, ucrainienii și panica baltică.
”Oricum, dacă va fi război, finlandezii nu își vor mai apăra țara ca în 1939. Nu mai este genul ăla de patriotism.” zice Mikko.
Dar când vezi țări deșirându-se lângă tine, când stai de vorbă cu graficieni din Sarajevo transformați în sniperi și cu bateriști din Mostar, transformați în infanteriști, nu mai crezi în declarații subțiri ca o supă de pui primită în spital.
Rămâne de văzut Mikko, rămâne de văzut.

În sauna finlandeză se anulează gravitația funcțiilor, a demnităților, a proprietăților. Ești tu, cu sânii tăi căzuți sau inocenți, cu celulita, cezariana, pitiriazisul tău. Și sunt ele, celelalte femei, turnându-și în cap căldări de apă fierbinte culese din bazinul cubic care e împărțit între sectorul femei și sectorul bărbați. Segregarea s-a produs, din considerente morale, la 1930. Sauna, acest cuib al umanității gregare strânse la gura sobei în imensa iarnă scandinavă, a fost ruptă în două. Bărbații cu picioare și piepturi păroase, cu subțioare puturoase, au fost trimiși să își măsoare penisurile în dreapta, femeile cu pântece lăsate ca niște pleoape peste pelvis, funduri albe și mari și sâni inegali, au fost trimise să cotcodăcească în stânga.
Femeile nu au acces la cuptorul cu lemne. Ele trebuie să suporte războaiele caniculare purtate cu rezistența organismului pe care le duc bărbații. Dacă ești cu adevărat unul, mascul, nu te face pe tine un 90 de grade celsius. Nu.
Milja, se citește Milia, își duce mâinile la urechi. Nu mai poate. Zice: hai să ieșim.
Câte grade sunt?
100 de grade.
Nu cred. Dar mă arde gâtul. Și inima e o brichetă de mașină. Dacă te apropi de mine cu țigara, ai aprins-o lipind-o de sânul stâng.
Ieșim. Sunt amețită și am ochi lăcrimoși, irisul plutind cenușiu într-o mare de sare brăzdată de vinișoare roșii.
Nu m-am epilat, mă gândesc și încerc să îmi ascund gambele sub prosopul umed care nu mă protejează de frigul de 5 grade pe care îl simt mângâindu-mă ca o mătușă unguroaică, sobru și distant.
Curtea e goală. Bărbații continuă să își testeze rezistența în pântecul încins al saunei. Noi, femeile, dilatate de căldură, încercăm să reintrăm în contururile personalităților noastre blurate de foc. Nu avem timp să ne tragem sufletul dat pe afară, bărbații ies în aburi, rătăcesc amețiți, ca după o veste proastă furată în tâmplă. Se așează, păsări greoaie, pe bănci și reușesc să se adune numai după ce dau pe gât bere sau gin tonic cu suc de lămâie, ”băutură care a fost făcută special pentru olimpiadă.” zice Matti.
Știi rusă?, îl întreb pe Matti care pare brelocul uman al unei cruci imense de aur, ortodocse, cu un Isus chinuit și plin de resentimente atârnându-i de gât.
Nu, eu nu știu dar am un prieten care e prieten cu tipul ăsta-îmi arată un grăscior de pe bancă și el, tipul ăsta știe rusă.
De fapt nu, infirmă grăsciorul, eu nu știu rusă dar am un prieten care știe pe cineva care vorbește rusă care mi-a zis că există 6 S-uri în rusă dar, atunci când mi le-a zis, am auzit doar 3.
Din pielea bărbaților iese încă abur, sunt roșii și părul e ud și porii sunt deschiși.
Cârnați se perpelesc pe grătarul înfipt în soba cu lemne pe care Veykko își tine piciorul.
Bărbații prinși în prosoape de la brâu în jos se reazămă unii de alții, piese de domino care nu vor cădea niciodată.
Femeile se sprijină în vorbele rostite repede, aruncate din gurile care încep ușor să se învinețească de frig.
Nimeni nu pleacă.
Corpurile se răcesc, cu bere pe dinăuntru și frig pe dinafară și carnea se întărește și se reașează în piele.
Milja, hai înapoi.
Intrăm.
Căldări cu apă fierbinte topesc crusta de frig depusă pe noi. Apoi mergem sus, urcăm în balconul unde e cald, atât de cald, fierbinte, așa cum trebuie să fie în vintrele Vezuviului. Suntem goale și continuăm să ne golim vorbind iute, aruncându-ne vești așa cum aruncă lavă vulcanii. Vorbele cad ca boabele de porumb, floricele care pocnesc în cuptorul saunei.
Purificare.

Pe vremuri, vrăjitoarele erau arse.
Acum sunt puse la topit.

Matti a scris astăzi la ziarul la care este redactor șef despre desfășurarea alegerilor parlamentare din Finlanda. S-a trezit la 9 să o ducă pe Milja la gară cu o durere grozavă de cap și a numărat 4 sticle de Tsarine, șampania lui de 300 de euro bucata, grupate pe masa din sufragerie, nude și violate, exact sub privirea albastră a țarului Nicolae al II-lea care străbate eonii de pe goblenul de la 1899 pe care Matti l-a primit din mana preotului ortodox de la biserica din Tampere. Nici coniac nu mai e. Nici lichior de portocale și nici schnapps de caise. Vinul Matsu, tânărul, adultul și bătrânul, fiecare cupaj arătându-și vârsta, a fost gătat de cei 8 meseni, 2 români, 5 finalndezi și o fino-franțuzoaică. Milja, draga de ea, scriitoare, compozitoare, pictoriță, mamă, soprană, fiică a lui Frank Sinatra de Finlanda și a Fridei Kahlo tot de Finlanda, care stă acum în sudul Franței după ce a locuit o vreme în Paris și a fost pianistă la Ritz. Milja care acum e scriitoare de romane istorice, a scos o trilogie de mare succes care se petrece în timpul războiului de 100 de ani. Iar acum a venit în Tampere să vorbească la Universitate studenților despre noua ei carte, primul volum al unei alte trilogii care se petrece în timpul revoluției franceze. Ora 2 dimineața, 7 ore înainte ca Matti să se trezească mahmur și buhăit, ca un muflon cu sinuzită. Stau la masa din sufragerie, la dreapta lui Mikko și la stânga Miljiei. Mikko spune că nu înțelege cum scrie Milja romane istorice. ”Zi-mi și mie care e răspunsul corect la întrebarea: care perioadă definește secolul XVIII” și mi-a întins o hârtie pe care a scris a) 1600-1699, b) 1700-1799, c) 1800-1899. B, ăsta e răspunsul bun-i-am spus. ”Sigur că da. Dar Milja a greșit toată seara, e clar că nu știe cu secolele.” a pufnit Mikko și i-a mai cerut lui Matti coniac, pe vremea când mai era coniac. Iar Milja a cerut șampanie, adoră șampania Tsarine, a cărei poveste Matti ne-a spus-o nouă, noii lui prieteni români, ortodocși ca și el:Petru cel Mare a primit la curtea de la Petersburg cadouri de la toate casele regale ale Europei, bijuterii, arme, cai. Doar Ludovic al XV-lea s-a invrednicit cu ceva mai exotic si a trimis o ladă cu minunea asta de șampanie care a primit numele țarina pentru că a fost apreciată de țarina Ecaterina. Hannamaria, soția lui Mikko o apreciază și ea, poate la fel de tare ca țarina, sigur mai puțin decât Milja care desface a treia sticlă în timp ce eu beau scnhapps de caise servit de Veykko, soțul lui Matti. Căci da, Matti este gay, a făcut uniunea civilă în fața preotului ortodox, cel care i-a dat goblenul cu țarul Nicolae al II lea. Și mama lui a fost de față și băiatul lui care e student și are 22 de ani, și el a venit la nuntă, alături de vecini, rude, prieteni. Doar fosta lui soție, cea pe care a iubit-o imens și nu a înșelat-o niciodată, doar ea nu a venit. ”Și heeei, știi ce mi-a zis când i-am spus că îl iubesc pe Veykko și vreau să divorțez?” Nu. Matti a făcut o pauză de creștere a suspansului iar Veykko a scos capul de după ușa din bucătărie unde pregătea platoul cu somon de lac afumat. ”Mi-a dat o palmă” a spus Matti iar Veykoo a completat ”nu a înțeles că poate iubi un bărbat. Dacă era o femeie, era în regulă, dar nu un bărbat.” Apoi am mai băut niște coniac și cafele și Milja a cântat la orgă electronică ”April in Paris” deși eram cu toții în Tampere, înainte de alegerile parlamentare unde urmau să câștige tot ăștia de sunt la putere, care oricum vor face o coaliție și vor conduce țara spre progres. Și a mai cântat un blues și un cântec compus de ea despre nemernicia managerilor din industria muzicală care i-au spus că muzica pe care a compus-o nu este ”credibilă”. Cu alte cuvinte că e prea blondă pentru ca muzica asta să se nască de la ea. Să curgă Tsarine. Dar nu mai e, poate vrei niște Riesling din sticle lungi ca niște tulnice. Știi că paharele ăstea de vin, de cristal albastru, sunt din România? Două ore mai devreme, intram timid în casa lui Matti și Veykko, invitați la tradiționala masa de Paște dată în cinstea scriitoarei și a prietenilor de la saună. ”Nu intrați încă. Așteptați vă rog ritualul”, ne-a rugat Matti și noi am stat în dormitorul care arăta ca pivnicioara lui Darius Vâlcov, tapetat cu picturi ale mamei Frida Kahlo a lui Milja și uite și o sculptură-gravură cu apostolul Petre în cucul gol și cu un cocoș la picioare. Bang, ușa a zburat de perete și, în timp ce Veykko prepara cina, somonul afumat și mielul cu sos de mentă și împănat cu usturoi, Matti, îmbrăcat într-o cămeșoaie până la glezne cumpărată din Arabia Saudită și încălțat în papuci turcești cu vârful întors, ne-a spus istoria icoanelor ortodocse, de la 1700 și de la 1800, salvate de invazia sovietică din 1939 când Finlanda a pierdut 11% din teritoriu și bunicii lui Matti au plecat cu căruța plină de odoare bisericești, cum e icoana asta de la 1786, cu Mama Domnului cea gingașă care heeei, uite, își ține pruncul strâns la obraz. D-aia îi zice gingașă și heeei, uite icoana asta, a fost făcută special de copți pentru mine, Matti. Vezi sandaua pruncului Isus cum îi cade și arhanghelul privind spre cer. Și heeei, icoana asta o am de la mânăstirea .., este cu sfântul Nicolae, sfântul patron al prostituatelor, uite-l cum aici..” și dăi și pupă icoana și fă cruce deasupra ei și apoi deasupra ăsteia și apoi.. Din prima sticlă spiralată ca cepele de pe bisericile rusești șampania a țâșnit ca inspirația lui Copos și a umplut paharele, toate cu monograma lui Napoleon, secolul XVIII, ale noastre, ale prietenilor de la saună. Dar al lui, paharul lui Matti, este din 1620, tot franțuzesc de la curtea regelui Soare. Șampania curge năvalnic pe covorul de la 1750, ”las, nu-i nimic, pe unde a umblat covorul ăsta, șampania e binemeritată” a zis Matti și și-a târșâit condurii spre statuia-gravată cu Sfântu Petru în cucul gol, cu cocoșul la picioare-așa știi că e Sfântu Petru-pe care a cumpărat-o de la un artist local și mama Frida Kahlo și tatăl Frank Sinatra ai Miljei au cumpărat Sfântu Ioan și apoi muzeul cutare i-a luat pe ceilalți 10 apostoli și le-au oferit o căruță de bani colecționarilor Matti&friends ca să-i dea pe Petru și Ioan dar ei nu au vrut pentru că atunci când colecționezi artă nu o faci pentru bani. Hannamaria a aprobat și m-a asigurat că este o complet atipică locuință, seară, cină și că nimic nu se întâmplă în Tampere și că Matti e cunoscut pentru că împrumută din colecția lui de artă muzeelor ca să o expună și că avem mare noroc că suntem aici, acum, destinele noastre înfășurate pe mosorel, alături de destinele acestor oameni stranii care … 2 ore jumate mai devreme am intrat pentru prima oară într-o saună tradițională finlandeză. De fapt cea mai veche saună publică din Finlanda încă în funcțiune. Segregată, băieți la băieți, fete la fete, goi fiecare în compartimentul lor, înfășurați în prosoape în curte. 100 de grade înăuntru, 6 grade afară. Afară e și bere și Matti însărcinat în 9 luni cu o curiozitate de 4 kile, cade răpus de admirație când îi spun că am fost ziaristă și apoi se încântă nespus când aude că nu doar Milja a scris o carte și că, mai presus de orice, suntem ortodocși. Primesc o bere, cârnat prăjit la grătarul din curte și invitația la masa de Paște. Heeei, trebuie să veniți la masă la noi. Avem atâtea de vorbit. Ia și mănâncă niște cârnat. Milja, spune-le să vină…! Doamne ajută!