Șoferul Jackie taie curbele, harșt, cad curbele ca unghiile de la picioare retezate de unghiera microbuzului. O oră jumate-atât ne promite ghidul că o să facem până la Templul Alb dar Jackie ne duce mai repede. În numai o oră suntem vărsați în marea de chinezi care s-a strâns la buza grădinii templului, spumegând și urlând, pozând și lăsându-se pozați. Acesta este cel mai frumos templu din Thailanda-așa ne spune ghidul și completează: și cele mai frumoase toalete din Thailanda.

Wat Rong Khun-așa se cheamă templul alb care simbolizează paradisul. Construcția este copilul marelui pictor contemporan-cel mai mare din Thailanda, cum ne spune ghidul, numit Chalermchai Kositpipat. A fost deschis în 1997 și, în 2015 are deja două turnuri prăbușite. De la cutremur. A fost unul acum câțiva ani și unul din turnulețe s-a frânt ca spinarea lui Varujan în fața parlamentarilor. Pe internet, marele artist anunță că mai are de construit la templu până în 2070. Cred și eu, dacă nu are o Ană s-o zidească-n perete, se vor tot nărui, ba că vine o ploaie mai mare, ba că s-a rezemat doamna Xi de perete.

Acum cele 2000 de doamne Xi pozează împrăștiate prin curtea plină de sculpturi reprezentând cranii și mâini care țâșnesc din iad, încercând să prindă de piciorușe trecătorul cu gânduri necurate. Sunt atât de multe doamne Xi, că este nevoie de ciobani de turiști care să te mâne pe pasarele și să facă loc următorului val de doamne Xi.
Pierduți în tsunamiul asiatic, noi cei câțiva bușteni vestici ne zâmbim stânjeniți și vag amuzați. Pe lângă Wat Rong Khun, peștele de pe televizor sau carpeta cu răpirea par Lautrec și Rodin.
A dat guvernul bani pentru templu?
Nooooo, sunt banii marelui artist. E foarte celebru, e preferatul regelui și are milioane de dolari. Mânăstirea e a lui, făcută din banii lui fără niciun ajutor.

Un soi de Gigi. Dar stai puțin.
Cum adică mânăstirea? Sunt călugări aici?
Da. Dar stau mai în spate. Clădirile lor nu sunt vizitabile.
Urc pe micuțul podeț care traversează iazul cu cranii și mâini de mort trimise de iad să te înhațe. La intrarea în templu, un gardian cu echipament de BGS și portavoce te pune să te descalți și veghează să nu faci poze înăuntru. Tot ce ai văzut afară, cristalele, argintul și pulberea de nuntă țigănească presărate pe templul paradisiac dispar lăsând loc unui hohot de râs pe care trebuie să-l înghiți ca-n Tom și Jerry și să-l păstrezi să-ți explodeze în burtă iar apoi, să lași moleculele de veselie să-ți fumege prin piele în acest Nagasaki al amuzamentului nuclear.

Căci pe pereții templului, deja cojiți și terfeliți, îi avem zugrăviți fără pic de talent pe Michael Jackson, Neo din Matrix, Vader, Darth Vader, Freddy Krueger, Terminator, Superman, Allien, Harry Potter, Hello Kitty, Elvis, Beckham dar și evenimente istorice care au marcat omenirea cum ar fi distrugerea turnurilor gemene din New York. Un insectar strâns de un colecționar de surprize cu mașini și reviste Bravo. Un soi de Arsenie Boca pop.

Mă uit după Ceaușescu. Nu-i. Nici Dracula. Dar nu-i prea târziu. Până în 2070 poate cele două celebrități românești vor ajunge pe pereții paradisului kitchului din Chiang Rai.
Amin.
PS. după cum vedem există și o superbă reproducere a unui ceas de tip Tissot, cred eu. Pe când product placement în catedrale și biserici la noi? Poate așa s-ar mai putea acoperi din fondurile de ridicare. Isus în sandale Cardin, Sfântu Gheorghe cu o bluză Margiela.

Australianul Michael nu mai încalță pantofi de ani de zile. 4 ani, ca să fim preciși. E spaima autorităților aeroportuare și a personalului liniilor aeriene care nu ar vrea să îi dea drumul în avion desculț dar nu au nicio hârțoagă pe care să i-o fluture sub nas, invocând vreo reglementare sau lege care să-l oblige la respectarea protocolului vestimentar. Michael intră desculț, călcând cu călcâiele crăpate pe mocheta avionului și nimeni nu îi poate face nimic. O victorie a degajării exploratorului asupra scârțului cu toc corporatist.
Fals.
Michael e corporatist, dar unul desculț. Are o corăbiuță unde încap lejer vreo 30 de persoane, are bucătar și barman și cârmaci și el și Ricardo, un argentinian fugit de acasă, fac pe ghizii. Corăbioara te ia din Railey beach și te duce să dai târcoale prin preajma unor insulițe stâncoase, să te uiți după pești sau să te cațări pe stânci și să te arunci în mare și, la apus, mănânci un padthai iute dar nu prea iute, că doar ești vestic și nu-ți place iuțeala și bei o berică și soarele se scufundă roșu în marea albastră iar pe cerul ciclam trec stoluri de lilieci uriași. Ce nevoie ai de ghizi pentru așa ceva? Ca să te întrebe ce vrei să bei și să-ți aducă berea și să arunce pepene roșu în apă ca să adune peștii cu dietă de manechine. Peștii vin, vânează pepenele, se zvârcolesc în fața măștilor de snorkel. Apa e murdară de diaree de pește care nu are digestia de teleormănean ca să halească atât pepene roșu. Când nu mai primesc mâncare de pe barcă, peștii dispar și tu descoperi sărăcia de talcioc rusesc la închidere, când au fost strânse cârpele de pe jos și marfa împachetată în portbagajul Ladei rablagite. Turismul a distrus tot. Coral nu mai există, măcinat de milioanele de ancore aruncate, tăiat de elici, călcat în picioare de omul cu snorkel care pune piciorul jos, pe căsuța peștelui clovn. În apă plutesc plastice de la pachetele de țigări și paie de la cocktailurile servite pe o barcă exact ca a lui Michael, la apus.
20.000 de dolari a costat corăbiuța. Dar îi va scoate repede că biznisul duduie. Avem alături de noi 8 americani, 5 australieni, o franțuzoaică, 2 suedezi din Goteborg care ne atrag atenția că orașul lor a dat ABBA. Și 4 nemți.

Franțuzoaica ne informează casual că e la menopauză timpurie dar că, totuși, nu a renunțat la visul de a găsi un bărbat. Poate un suedez, poate chiar din Goteborg căci sora ei i-a spus că ăștia, suedezii, sunt bărbați frumoși. Înalți. Nu ca Sarkozy care este un pitic stâlcit dar măcar era un președinte mai bun decât Hollande care duce țara de râpă. Dacă însă iese Marine Le Pen, urmează război civil. Așa spune franțuzoaica privind peștii care se bat pe bucățile de pepene aruncate de Ricardo în apă. Război civil în care se vor înfrunta francezii cu musulmanii care refuză să se integreze, refuză să învețe istoria Franței, nu au niciun chef să afle mai multe despre revoluție și iluminism. Marș din țară, asta ar trebui să le spună autoritățile. Dar nu o fac. Căci au nevoie de voturi și d-aia nu reformează nimic, aparatul de stat e gras și Chirac a spus: mamutul trebuie să piardă greutate (de fapt nu el a zis asta și nu despre aparatul de stat ci Lionel Jospin despre învățământul de stat francez). Ajungem la a treia insulă, cea unde cățărătorii se târăsc pe suprafața verticală a peretelui și apoi sar de la 6 metri sau poate 10, urlând, în apă.
”Dacă Franța pică, pică toată Europa. Și Franța dacă o ține în continuare tot așa, cu subvenții și socialism, în 10 ani se duce dracului.” spune franțuzoaica la menopauză timpurie și trage dintr-o bere privind cum cățărătorii se aruncă de pe stânci în marea mai pustie ca un oraș fantomă chinezesc. Toți cei 7 pești din zonă sunt la barcă, înghițind pepene roșu și făcând caca moale.

Suedezii din Goteborg ne anunță că au vizitat România și le place mult Sofia iar argentinianul ghid întreabă dacă așa arată românii, că nu a mai cunoscut niciodată români. Michael cel desculț părăsește corabia, înoată voinicește până la peretele de stâncă pe care se urcă sus-sus-sus și apoi se-nfige ca o insultă, drept și dureros, în apa mării. Americanii aplaudă.
O nouă excursie reușită, declară franțuzoaica. A mai fost și ieri tot cu Michael, în același tur și a revenit pentru că i-a plăcut foarte tare. La televizor, primul ministru anunță că se elaborează o strategie națională pentru încurajarea turismului și că în primele 18 zile ale lunii ianuarie, Thailanda a fost vizitată de 1,8 milioane de turiști străini. Cu 100.000 mai mulți decât numărul total al celor care au fost în România în 2013.
Mă gândesc la ursul de container din Brașov pe care am putea să-l atragem cu pepene roșu, întru încântarea turistului din Goteborg și al turistei din Toulouse.

Trenul e plin. Pina la Chiang Mai trebuie autocar. La iesirea din gara, la un pupitru tip congresul al XIII-lea, Barbie si Ken de la Ministerul Turismului abia asteapta sa te ajute pe tine, calatorul care nu stie acum pe unde sa scoata camasa si de unde sa ia bilete la bus. Isi impreuneaza palmele, zambesc viclean pe deasupra lor si fiorul ciordelii care se pune la cale iti urca pe sira spinarii. Agentia de turism care vinde bilete la autocare este pe scara, la dreapta, “folou miiiii”, miauna Ken si o ia cu pasi mici inainte, presarind priviri negre ca Degetica firmituri, sa ai dupa ce te lua in iungla umana. La etaj, in spatele unei cazemate cu rucsaci e o roscata mieroasa: “sa-uaaaas-diiiii-caaaaaaaaaa”, rastoarna salutul gelatinos pe birou.
In 5 minute ma face ferfenita, imi ia dublu pe un bilet la autocar VIP. Lux, clasa, biznis. Uite-l. Din poza straluceste sub tipla, in culori tipatoare, masina care ne va duce ca vintul si ca gandul la Chiang Mai, cu scaune care se deschid la 160 de grade, cina si stewardesa, ospitalitate regeasca din tara zambetelor pe sub mustata. Imi ia dublu dar eu nu stiu inca, inghit ca un crap chinezsc minciuna aia cu “nu mai sunt bilete dar lasa-ma sa intervin pentru tine la o prietena. Daca te intreaba cineva, spui ca esti studenta.” Exceptional, asta numesc eu un compliment bine plasat care te ajuta sa inghiti mai usor pastila de tetraciclina a pretului la fel de tipator precum culorile in care este vopsit autocarul. Studenta? Sunt mamaie, am 41 de ani, cine dracu mai e student la 41, in afara de Tutungiu, tovarasa mea care oricum nu e intreaga la creier?
Ne vedem diseara-zice roscata si insfaca banii, eu plec cu hartiuta cu care trebuie sa ma intorc la 7, aici, la agentia de turism. Zis si facut. E 7, e menajeria clasica de calatorie. Grupul de chinezi nevolnici care traieste in recifuri, ca anemonele, ariciul de mare si pestele clovn, gasindu-si salvare in numar. Apoi perechea de lesbiene nemtoaice, nu stii care e el si care e ea, oricum tac manios si par sa isi fi inghitit limba iar aceasta remarca te conduce la intrebarea legitima: atunci cum sunt lesbiene? Nu o sa stim niciodata. Poate exista proteze de limbi la magazinul din valea Ruhrului de unde vin dumnealor. Linga, e cuplul olandez proaspat certat, nu isi vorbesc si isi arunca priviri acre. Ea are oja sarita la mana, cea cu care i-a tras lui o subtirica peste buci.
Culoarea vine de la triada de macaroane: intelectualul cu ochelari, mascariciul cu barba si frumosul cu tinuta de pretorian. Beau 8 beri in 3 minute, rad, fumeaza, se inghesuie, trancane si isi pun picaturi cu valium in ochi ca sa doarma bine la noapte. Un microbuz ridica incarcatura de turisti si ne muta intr-o straduta luminata galben de becuri urinice. Pute a pipilica de pisica si carciumioarele sunt toate niste bude iar pe strada se urmaresc gandaci maro imensi gata-gata sa-ti smulga rucsacul si sa fuga cu mnealui.
O doamna supraponderala da semnalul plecarii. Ne luam papornitele si sub atenta supraveghere a carcaiacilor imensi, suntem condusi la autobuzul care nu seamana deloc cu cel prezentat in fotografie de roscata de la biroul de turism. E un harb din 1951, cu mileuri la geam si paturici cu Winnie the Pooh, duhnind a tabara de refugiati kosovari, atarnate ordonat pe speteze. Scaunul se lasa ceva pe spate, la vreun 110. Dar nu ai vrea mai mult ca ai strivi picioarele chinezului din spate si picioarele tale ar fi, la randul lor, strivite de pasagerul din fatza. De la wc vine un miros pestilent, de cacastoare de gara de nord, mirosul voiajului romanesc de dinainte de 1989.
Pe scara urca haraind, caraind si gesticuland excesiv, un personaj imbracat intr-o camasa sfasiata. Este stewardul. Pare surdo-mut. Harcaie si incearca sa traga niste cuvinte pe gat, sa le culeaga cu clestisorul asa cum faci la balci incercand sa vanezi ursuletul de plus pentru iubi. Nu reuseste. Se enerveaza si se loveste cu pumnisorii peste picioare. Sare pe culoar, cuprins de exasperare. Suntem prosti, nu pricepem. El vrea doar sa ne spuna pffdgasfdyretwhrbc dfsbjh. Cum, nu intelegem?
NU PRICEP NIMIC.

Stewardul renunta, coboara in iadul puturos al parterului autocarului si se intoarce cu peturi de apa. Ne face semn-dhghgfghgfhegjgfvchvsdghfrhjgfjh, partzaie, haraie, caraie si intelegem ca trebuie sa le dam din mana in mana pina in spate. Chinezii, doi din ei, raman fara apa. Incearca sa ii atraga surdo-mutului atentia, dar acesta a trecut acum la distribuirea chiflelor si a cutiilor portocalii de suc.
Autocarul goneste, zdrogane si pare ca se va descompune in urmatoarele 16 secunde. Imi leg centura dar imi clantane dintii pe paiul infipt in cutia de suc. Mergem cu 140 la ora. Poate cu 150. Cauciucurile gem, motorul mugeste, franele tac malc.
Stewardul inchide lumina nu inainte sa mai scoata o funie pe care atarna literele fdsfytrbcfdnyhvuetghn, ca niste cepe rosii puse la uscat. Italianu ala frumusel zice: calma te!!! Mascariciul rade si ochelaristul priveste ingrijorat pe geam la peisajul care alearga inapoi infigandu-se in noapte.
Stewardul ranjeste multumit si coboara cite 3 trepte deodata. Doamne ajuta!

Pe plaja Ao Nang, aliniată, e flota de longboaturi cu motoare de supersonice, duduind la relanti, aruncând fum negru ca o prelată deasupra mării turcoaz. ”Where?”, ”Railay beach”. Casierița are capul înfășurat în batic, Krabi e mult în sud unde crește islamul mai dihai ca eucaliptul plantat alaltăieri în grădină. Îmi dă biletele, restul și mă trimite să aștept cuminte alături de o colonie de suedezi deja arși dramatic de soarele mânios care aici te ține, ca un tată alcoolic, numai în palme.

Un băț de chibrit pe la 1,60, cu pielea lucioasă ca de pantofi negri de lac, își pune piciorul pe bara metalică trepidândă care este maneta pilotului de barcă, țipă gutural ceva ordine unui nene care împinge scara în apă. Urcăm, ne împleticim sub coviltirul de plastic și ne târâm până în fund, la taxatoare, și iată-ne plecând, huruind și pârâind, spre Railay.

Vertical, fostul fund al mării țâșnește pe lângă noi. Câte un deget gigant, câte un cot sau o gambă monstruoasă, urcă la câteva zeci de metri, poate chiar sute. Piatră poroasă, cu priză bună, pe care s-a cățărat arboret viclean, până-n vârf. Kayace minuscule, plutesc colorate în umbra munticeilor de recif, dezgoliți de cineva care a tras cearceaful mării în altă parte.
Apa este aici verde, verde de ochi de pisică și, de după colț apare Railay cu nisipul alb care se termină ca o frunte înaltă în părul creț al junglei. Junglă pe dracu, realizezi când cobori desculț din barca trasă între alte zeci de bărci care așteaptă să fie înșeuate și să plece spre AoNang. Plaja a dispărut sub sutele de prosoape întinse, atacată de turiștii aduși de pe alte insule să vază și să se minuneze de frumusețea locului. Mă simt ca în fața Monalisei, această scurgere a Luvrului spre care te îndrepți luat de curentul uman, la care ajungi și, pentru 2 secunde, dacă ești norocos, poți să faci eye contact cu doamna cu surâs reținut, printre umeri de chinezi și capete de japonezi.
Plaja lui Railey arată ca o bucată de carne uitată afară, sub un nor de muște. Jungla aia pe care o vedeam eu din barcă sunt câțiva palmieri, aliniid ordonat ulița nisipoasă care te trece peste clavicula peninsulei și te scoate în partea de est, unde sunt resorturile mai puțin pretențioase. În dreapta este Rayavadee Resort, 500 de euro pe noapte, oricum e plin până în aprilie. O proprietate uriașă crescută la subțioara lui Phra Nang, cea mai frumoasă plajă din Thailanda, cum zice tripadvisor. Sute de bărci stau ca o colonie de lei de mare, băgate unele în altele, trase până în buza lui Rayavadee Resort care e ridicată pe un brâuleț de pământ și supravegheată ca ambasada americană, cu bodyguarzi strânși în uniforme de postav, transpirându-și plictiseala la picioarele celor care au plătit 500 de euro pe noapte ca să aibă parte de pure luxury.
Aici s-a filmat și Hangover, nu știu care din ele. Aici, lângă plaja albă care se varsă în pâlnia peșterii unde a fost ridicat un templu buddist. O altă Monalisă, la care ajungi ud până la brâu, prin marea translucidă pe care plutesc paie de plastic și folii de la pachetele de țigări și chiar și țigări și capace de la paharele de suc. Mii de oameni au căzut răpuși sub soare, în debarcări succesive pe această Omaha beach tailandeză. Zac așteptând să treacă cele 20 de minute pe care le-au primit de la barcagii: iu hev tueni miniiiiițțț, lelaaaaaaxx!!!

Cum să te relaxezi în acest spital de campanie, cu răniți și infirmiere, cu arși și pârliți, ciordiți și prostiți? Rușii pufăie țigări, în picioare, cu mâinile în șold. Copiii lor rusești mănâncă înghețată și toți sunt grași, cu burți enorme, lupul care a înghițit nu numai bunicuța și scufița ci juma de lume. Toți, ruși și olandezi și nemți, sunt nemulțumiți. Se uită cu jind la oamenii care beau cocktailuri în grădina lui Rayavadee, unde s-a filmat și Hangover.
Privind umanitatea bolnavă presărată pe cea mai frumoasă plajă din Tailanda, îmi amintesc de povestea lui Shiva, destroyerul hindu, cel care, mâniat, va face fărâmițe universul și apoi, regăsit și calm în tăcerea singurătății, îl va reclădi așa cum se cade. Iar Shiva ăsta, de care vă zic, are și el burta mare, ca un rus cu ficatul umflat. De ce? Pentru că-zic hindu-în burtă se duce tot răul pe care îl faci sau pe care îl suporți. În burtă stă și se umflă.
Fug, fug, las în urmă burțile pe cale să explodeze ale sutelor de Shiva care fumează anxioși. Fug încercând să scap de cataclismul iminent. Pe marginea drumului maimuțe tâlhăresc turiștii și apoi se bat pe portofelele lor. Bine ați venit pe Planet of the Apes.

Din 20 în 20 de metri răsar din apă un cap de el și un profil de ea, ca o pereche de butoni de cămașă desprinși și căzuți pe covorul de la piciorul patului. El și ea și apoi el și iar ea și încă o dată el și ea. Plutesc în albastrul-albicios al mării, de ochi acoperit de cataractă, plutesc repetați la nesfârșit, aceeași pereche de el și de ea, coasta si posesorul coastei, îmbăindu-se tineri sau bătrâni, grași sau slabi, albi sau negri sau maro în apa albastru-albicios a mării, insulele unor relații inundate.
Perechi-perechi ies din apă, cuminți se șterg, se dau cu cremă sau se trântesc pe prosoape, unul lângă altul se așează, ca perechile de la cărțile de Păcălici, el și ea din Suedia, el și ea din Germania, el și ea din România. Se înșiră pe nisipul alb și tac.
Întotdeauna m-a minunat forța puterilor telepatice afișate nonșalant de perechile de cetățeni în vârstă, veniți să se bucure de atmosfera estivală din Bulgaria sau Grecia sau Turcia sau …El și ea, 65 de ani, poate 70 dar bine întreținuți, piele roșie și unsă vârtos cu loțiune cu aloe vera, cămașă albă, păr proaspăt spălat, miros de șampon ca în lifturile din blocurile curvelor de italieni din București. El tace privind oamenii care trec pe strasse. Ea tace privind marea. Se tace cu orele. Se contemplă. În mijlocul agitației de bazar, adidași cu leduri, râgâieli și ocări, ai vrea să te pui în intersecția căilor lor de comunicare și să stai acolo, singur, ca un polițist pe o autostradă în Cuba. Sanatoriu.
Cum arată iubirea după 45 de ani de căsătorie? O dioramă cu doi nemți bătrâni la masă, într-o stațiune din Thailanda. Rumeni pe dinafară, deghizați mincinos în culoarea pasiunii, a nervilor întinși și a strigătelor înfundate. Albaștri pe dinăuntru, criogenizați în frigiderul sentimentelor gustate acum 20 de ani, scufundați în amintiri așa cum s-au scufundat în apa oceanului azi. Tăcuți ca niște pești. Poate și peștii sunt telepați.
Ce să-ți mai spui după 45 de ani de relație amoroasă? După ce ai frecat mărgica iubirii voastre atât de mult, ca pe-o mătanie numărată și paranumărată, adunată și împărțită, pentru numele lui Dumnezeu, ce tare te iubesc! Zilnic timp de un an. Apoi încă unul. Când s-au făcut 6 și când 19? Ce să-ți mai spun după 38 de ani de căsătorie?
Când trăsăturile idolului s-au șters de atâta frecuș, de atâtea mâini care l-au atins, cum să îți mai amintești cum arăta la început? Și ce contează?
Soarele apune ca într-o carpetă tătărască, am văzut eu una în Eforie acum 10 ani. Așa apune soarele, portocaliul ăla de gălbenuș de ou de rață, pantone nesimțit pe care te aștepți să-l aleagă cocalarii din Piatra Neamț atunci când își vopsesc vilele cu geamuri mici. Apa s-a retras, acum e indigo și pe plaja albă a fost ridicat un mic altar învelit în atlas lucios. Două fetițe îmbrăcate în tu-tuuri se zbenguie desculțe în jurul unei mese pe care sunt 4 pahare cu șampanie. Fotograful aleargă tinerii însurăței. El e cefos și ars de soare, nu s-a dat cu cremă cu factor mare de protecție, așa cum i-a spus ea, un prim motiv de scandal. Acum, ca să nu arate ca un rac opărit, trebuie ca fotografu să lucreze poza în fotoshop. Bani în plus. Fotograful o asigură că e o nimica toată. Amintirile contează. Să fie amintiri frumoase.
Ea dă din capul blond, ușor îngrijorată. De sub rochia de dantelă albă străbate culoarea ciclam a costumului de baie care îi dă un aer tineresc, exotic. Fotograful strigă într-o engleză stricată să se apropie, să se ia de mână, să cheme fetițele cu tutu-uri să împrăștie flori pe plajă, să se întoarcă amândoi cu spatele la aparat și să privească marea, unindu-și capetele în mimată contemplare. Și, în final, ea trebuie să dea vreo 5 metri înapoi, să își ia vânt și să se arunce în brațele lui, mișcarea din Dirty Dancing. Cine nu ar fi vrut să fie Baby, nimeni nu o pune la colț pe Baby, Baby care dansa cu Patrick Swayze și nu înțelegeai cum de ajungea Patrick care arăta într-un fel, să-și rupă capul după oaia aia mică și anostă care îi sărea ca un somon în brațe. Baby.

Cei doi ruși, căci da, sunt ruși, execută atent și cuminți indicațiile fotografului tailandez. El e serios, ea e pătrunsă. Un singur moment, când ea pornește ca o iapă nărăvașă, răvășind nisipul, îi scapă un râs nechezat, dar apoi se concentrează la săritura de olimpică și cefosul o prinde în brațe cu o grimasă, nu că ar fi grea ea ci că îl dor pe el brațele de la arsura solară. Și amândoi încremenesc într-un grup statuar, ăla la care se vor gândi peste 45 de ani când vor sta pe terasă în Muntenegru și când vor tăcea, el cu ochii la oameni, ea cu ochii la mare.

Mâinile aleargă pe spate. Degetele se înfig, căngi, în fiecare nod, îl strivesc cum strivești un gândac de bucătărie înghesuit într-un colț. Când dracii de pe tine se înmoaie, mâinile victorioase se strâng într-un salut. Palme adunate astfel lovesc spatele cu zgomot gol, toc-toc-toc, aerul strecurându-se printre ele ca printr-un instrument buddist sunat la vecernia relaxării.
Pliiiiiz tărn, pliiizzzz!!!

Fețe cu ochi întinși spre tâmple și nasuri late, ca un Ponte Vecchio care încalecă Arno-ul vijelios al respirației, îți zâmbesc.
Ar iuuu ocheeeeiiii?
I am ok.
Dai din cap și nu răspunzi. Răspunsul e făcut covrig ca o pisică, undeva sub scara unde ai pus borcanele cu vorbe. Răspunsul doarme și tu nu îl poți trezi și nu are rost. Ochii tăi lăcrimoși clipesc galeș și fata cu nasul ca Ponte Vecchio înțelege că nu trebuie să pună întrebări ci doar să-ți maseze brațele căci în ele a fugit isteria zilelor, ca într-un ultim bastion.

Apucă decisă palmele, își trece palma ei printre degetele tale rășchirate, gata să se strângă în pumn, gata să se agațe de ultimul gând hâd pe care l-ai avut înainte să vii aici.
Îți întoarce viclean încheietura, ”Nu, nu o să doară. Lasă moale.” Așa pare să zică mâna maseuzei. Și când vigilența îți adoarme, haț, degetele sunt repezite în aer, într-o execuție brutală, de spânzurătoare. Crac, trosc, tensiunea erupe cu zgomot de vreascuri călcate de cizme de pădurar.
Te lași masat, bătut, cotropit, mușchi după mușchi topit de mâinile fetiței ăsteia cu ten smead și palme mânjite cu ciocolată. Râde, înfige o talpă în tine. Pliiizzzzz, lelaaaaxxxx. Capul îți e împins pe umărul stâng și cotul sapă în stratul de pământ înțepenit al umărului drept. Fata zice ceva, nu mai auzi, îți țiuie urechile și oricum nu vorbește cu tine.
Râde, râde și colega care masează neamțul de lângă tine. Sporovăiesc mic, ca niște matrozi care întind gabierul mare al unei corăbii și pânză trosnește sub vânt.
Nu poți să deschizi ochii dar totuși încerci, ridicând astfel cu pleoapa sute de tone din prezentul aromat al salonului de masaj.

Pliiiizzzz sit aaaaap.

Te ridici, cu ochii închiși, strângând sub ei tăcerea amniotică în care ai plutit, tu și întunericul lichid în care gravitația nu există și te reverși în plăcere, atom de tine, atom de plăcere, atom de tine, atom de plăcere, ca un pahar de vin supt de bumbacul lacom al feței de masă.

It iz ooooovăăăăr. Kaaaa pun kaaaa.

Fata zice mulțumesc și tu îți aduni firea împrăștiată pe saltea.
Șiii, aveți mulți turiști în ianuarie, nu-i așa?

Încerci să faci conversație, ca să-ți acoperi neprezența.

”Da. Mai ales chinezi. Juma din Chiang Mai sunt chinezi. Prea mulți chinezi. Au jumate din biznis, de 5 ani au venit mai rău ca înainte. Și e și mafie. Multă mafie chinezească. Sunt o ciumă. Sunt răi.”

Fata cu nasul gros și l-a înfoiat și pare un mandrill nervos. Strânge cârpele, prosopele și unsoricile și bleastemă chinezii pentru nenorocul de a îi fi mult prea aproape.  24 de ani are. Și de 4 ani face masaj. Nu a auzit de România și engleză vorbește cum dansez eu tango, abrupt, zmucit și nepotrivit.

”Mai vino la masaj. Ești stresată. De la nervi pari bătrână.” Asta spune destul de clar. O pereche de chinezi intră în salon. El râgâie zgomotos și ea plescăie în timp ce numără banii. Câți ani or avea? Mă stresează gândul că sunt o babă stresată. Și uite cum mai am nevoie de încă un masaj.

În Stone Town oamenii te țintuiesc cu priviri încercănato-încrâncenate. Nu le place de tine. În havaianas și pantaloni scurți, umanitatea ta este minusculă și ridicolă, caricaturală în încercarea de a poza în tinerețea veșnică, lipsită de amenințarea bătrâneții. Bărbații Zanzibarului, copiii și nepoții traficului de sclavi care a desfundat conducta economică a Americilor, fumează neguroși lângă porți de lemn sculptate măiastru. Femeile sunt pitite în case. La tarabe se vând cd-uri cu execuția lui Saddam Hussein. Poți să îl vezi murind o dată și încă una și tot așa până te saturi de frânghia care i-a rupt grumazul. Anul e 2006. În Africa plouă prea mult și aici vrăjitoarele nu se topesc când sunt atinse de apă.
În Ulan Bator chinezii construiesc blocuri cu 30 de etaje și mongolii fumează și beau vodcă Genghis Khan. Printre bordeiele de la poalele blocurilor construite de chinezi, sunt farmacii și magazine care vând cartele de telefon și bănci. Un soi de București trist, cu gropi în mijlocul șoselelor care nu sunt neapărat șosele ci doar niște bucăți de asfalt care arată ca mucii suflați îndemânatic, dintr-o singură nară, de un zeu cu sinuzită. Anul e 2009. În ziua în care am ajuns în oraș, a murit Michael Jackson, regele popului. Semn rău.

Stone Town și Ulan Bator. Acestea sunt singurele două orașe din lumea largă în care am fost și în care am spus că nu m-aș muta nici măcar pentru 1 săptămână. Nici măcar 6 zile. 5 cred că pot să duc.
Comparându-l cu Stone Town sau Ulan Bator, Chiang Maiul este Valencia. Este San Francisco și Valparaiso. Este Cluj, Praga și Napoli. Este orice, în orice combinație, în orice cantitate. Dar nu este un oraș. Este o butaforie. Dacă ridici mâna abrupt către pisica asta chioară care calcă în picioare micul templu buddhist, trântind micile statuete de grăsuni cu burțile goale, palma îți va ieși prin pânza vopsită albastru ca cerul. Palma îți va străpunge cerul dar tu nu vei ajunge la stele. Vei realiza că ești într-un balon vopsit pe dinăuntru să arate ca un oraș dar care nu e un oraș. E o scenetă.

Truman Show.

Ianuarie 2015. Oamenii te servesc, oamenii îți zâmbesc și îți oferă camere de hotel, oamenii îți vând excursii cu elefanți și pungi cu banane ca să hrănești elefanții. Localnicii ar face orice să te simți bine și să mai vizitezi încă o dată Thailanda. Să vii aici și să spui că nicăieri nu ai fost primit cu atâta ospitalitate cum ai fost primit aici unde, uite, îți dăm fetele noastre să le babardești și paturile noastre să le răvășești, îți punem pe masă mâncarea noastră, e drept, făcută cum vă place vouă, nu prea condimentată că știm că nu suportați iuțeala.
Thailanda pe care o vezi e rezultatul unui focus grup, tăiem de aici și adăugăm aici, vopsim aici și dăm cu pila aici, să placem la cât mai mulți, să placem la toți. Mai bagă dragă niște silicon, dă-o drecu de arhitectură Lanna, domolește elefantul, scoate ardeiul din mâncare, mută toaleta din fundul curții în casă.
În cârciumă e un afiș cu regele Bhumibol. E tânăr, costum european, regina are fusta cu o palmă peste genunchi. Ei, genunchii, sunt strânși și întorși ca o limbă de busolă către regele rockului. Elvis explică ceva, îmbrăcat în uniformă militară iar Rama IX și soția sunt absorbiți în câmpul electromagnetic al celui mai mare star al planetei.
Nu apuc să mă bucur mult de fotografia de pe peretele cârciumii.
Rup ușa la baie. Diaree. Mă curăț, val după val după val după val, mă cojesc ca o ceapă. Rămân doar cu pielea și un strat de grăsime fragil pe dedesubt, ca să-mi țină de cald când se lasă întunericul peste Chiang Mai. Sunt o prelată de 40 de ani. Înaltă prelată.

”Aaaaa, ați fost în excursie la Chiang Rai..Păi asta înseamnă că acolo unde ați mâncat la prânz, au ținut mâncarea de dimineață făcută și, fiind cald, s-a stricat. Că e cald, așa e la noi.”
Ospitalitatea nord thailandeză din orașul conceput de mintea unui scenograf netalentat care a avut ca temă: exotism din Asia de Sud Est. Locul în care ții mâncarea la soare și la căldură și ea se strică, pentru că nu ai pus în ea condimente care să o conserve la temperaturi mari, așa cum făceau ai voștrii moși strămoși.

Totul miroase a făcătură și plastic și chiar și Buddha e învelit într-un giulgiu de ceolofan care împiedică muștele să facă treaba mare pe dânsul.

Brusc Stone Town și Ulan Bator sunt demne și dezirabile, ca rănile purulente ale unui soldat întors de pe front cu 20 de ani întârziere. Răni adevărate. Nu ca piciorul nepotului de țigan, frânt de tac-su marele, ca să poată să scoată mai mulți bani din cerșit.
Mâine m-aș muta în Ulan Bator să pot să simt că trăiesc ceva adevărat. Mâine.

Unul din markerele care îți indică negreșit nivelul de civilizație din proba de urină a unui popor este atitudinea publicului dintr-o sală de cinema. Că e Lima, Buenos sau Manila, Stockholm sau Bangkok, spectatoru înfipt în scaunul de cinema e măsura cea mai clară a educației societății din care provine. Dacă vorbește la telefon, plescăie, își dă sms-uri și îți înfige talpa bocancului în nas, e clar că o să ai probleme de trafic, chelnerii o să te ciordească și poliția o să încerce să te facă. Dacă nu, ei bine, ești într-o țară mai bună decât aia cu capitala la București. Și nu, nu vorbesc de Ungaria.

Bangkok, acum 11 ani. Mare fan al lui Tolkien și panicată că o să mă prăbușesc cu avionul în drum spre Phuket și n-apuc să-l văd pe Aragorn son of Arathorn punând mâna pe tronul Gondorului, am alergat iute la un cinema anonim dintr-un mall fără număr să văd The Return of the King. Îmi amintesc că era curat, fotoliile erau moi și mari dar taman când mă afundasem mai bine în unul din ele, am fost verticalizată ca un balon prins pe șpiț de Dorinel Munteanu, trimisă în picioare de mimetism. ”Ce fac frate ăștia?” am întrebat copiind concomitent cu emiterea întrebării mișcarea audienței care s-a ridicat ca să își arate respectul față de rege și imn.
Regele, Bhumibol Adulyadej, cunoscut sub numele de Rama IX, este monarhul cu cea mai longevivă domnie din lume, fiind în fruntea Thailandei din 9 iunie 1946, de la vârsta de 19 ani și supraviețuind la 10 lovituri de stat.

Thailanda îl adoră și l-a pus pe bancnote, cu tot cu aparatul de fotografiat la gât, căci regele e primul fotograf al țării sau cu stația radio în mână, transmițând un mesaj important pentru națiune. În decembrie, de ziua lui, thailandezii poartă galben și Thai Airways servește în cinstea regelui mâncare de culoare galbenă. Da, știu, dar nu pot să spun nimic căci aici legea criminalizează vorbele care defăimează sau insultă persoanele aparținând familiei regale.15 ani de pârnaie faci dacă zici ceva rău despre urechile regelui și, zice articolul ăsta: http://www.theatlantic.com/international/archive/2014/12/how-to-survive-10-coups-lessons-from-the-king-of-thailand/383465/, în 2010 au fost închise peste 1 milion de site-uri care criticau monarhia thailandeză.

În 2015, ianuarie, mă duc să văd ultima parte din Hobbit. Același Tolkien, un alt mall, fotolii la fel de comode. După cele 10 minute de trailere și reclame, apare scurt un mesaj care zice să te ridici să pay respect regelui și imnului.
Sala se supune, scârțâind. Spectatorii se înalță și schimbă greutatea de pe un picior pe altul în timp ce pe ecranul mare curg imagini pixelate, filmate parcă de o cameră de nuntă. Vedem țărani, vedem muncitori, vedem regele Bhumibol tânăr, apoi pe maiestatea sa și câinii maiestății sale. Regele e acum bătrân, îmbrăcat într-un capot galben, câinii au vestuțe colorate, cu fireturi și brizbrizuri, ca niște călușari obosiți. Se odihnesc la picioarele tronului unde stă regele cel bătrân în halatul galben.

Apoi imaginile se mută într-un spital unde un bolnav cu branulă și o trăistuță transparentă plină cu un ser roșiatic, zâmbește în cameră, melancolic și pofticios în același timp. E ceva pervers în zâmbetul bolnavului și complet nepotrivit cu muzica imnului dar apoi te lămurești ce cauzează rânjetul operatului. Este o asistentă în uniformă verde care înaintează hipnotizând cameramanul cu privirea languroasă. Cut, din nou regele, acum parcă mai tânăr, cu câinii înfofoliți în niște pufoaice. E frig al naibii în studioul unde sunt pozați căci altfel nu înțelegi de ce au învelit ogarii în șube.

Imnul se termină și stupoarea rămâne agățată în aer, la 1 metru și 70 de centimetri de sol, în timp ce spectatorii se așează, cu scârțâit, în scaunele artritice iar pe ecran mai rămâne o secundă mesajul ”la mulți ani 2557”. Adică 2014. Dar noi suntem în 2015, adică 2558. Nu a mai fost timp să refacă finalul. E criză aici. E groasă treaba. Maiestatea sa e în spital, fiul tocmai a divorțat de a treia soție și e pe cale să se însoare cu a patra. Bursa mai stă prinsă în două degete de pervazul crăpat al stabilității care craaaaaaac, dă să se rupă căci junta nu știe cum să joace. Cu prințu, cu prințesa, cu …
Începe Hobbitul. Bătălia celor 5 armate. Triumfă binele, dragostea și loialitatea. În Thailanda nu-i loc pentru ficțiune.

”Ai șot dă șelif, bat i didănt șot dă depiutiii, no, nouuuu. Ai șot dă șeeeliiifff!”
Când zice ”șelif”, cântărețul se screme  și se încruntă ca frate-miu pe oliță, la 1 an juma, când bunică-meu, Dumnezeu să-l ierte, îl învăța să elimine ciocotofii spunând ”pooo-liiii-țțțțțaaaaaaai”.

La masa de lângă mine sunt 2 târfe cu 2 turiști cu călcâie crăpate și tricouri cu logouri de bere. După vârstă, ar putea fi bunicii târfelor. Aici se pare că funcționează altă vorbă: cine nu are nepoate, să-și cumpere.
Nepoatele pleacă împreună la baie, legănându-se precar pe platformele cu talpă de plastic transparent, chicotind și șușotind secrete. ”Al meu are placă și sus și jos.”,  ”Al meu are placă de titan n frunte, inimă de mistreț și prostată de nutrie.”
”Bat ai didănt șat dă depiuuutii.”

Bob Marley de Bangkok termină recitalul. Pe Cowboy Soi abia începe. Strada are 70 de metri, hai 100. Dacă bagi un sprint, o parcurgi în 8 secunde. Dar nu poți să bagi sprint, că sunt multe obstacole. Fetițe. Majoritatea arată de 11-12 ani, nu au sâni, nu au buci, picioarele sunt groase cât încheietura mâinii mele drepte. Sunt îmbrăcate în costume de baie, cu strasuri și cu franjuri. Câte două masează la câte un moș cu burtă și varice.
E prostituția legală în Thailanda? Răspunsul este desigur NU. Nu este legală dar cui îi pasă, cui când, umblă vorba prin cartier, majoritatea barurilor și cluburilor sunt deținute de lucrători ai poliției a căror guriță trebuie și ea să mănânce ceva?
Nu avem voie să facem poze. De acest lucru se asigură chiar paznicul de la bariera care desparte Gomora de aici de anosta existență de pe trotuarul de afară. Asta face paznicul-polițist. Strecoară. Cerne. Are grijă ca elementele delicvente să nu se verse în cotidian, are grijă ca alde cotidianul să nu dea buzna în wonderlandul sexului underage.

Aș vrea să văd femei care te bat la ping-pong cu vulva sau măcar cele care fumează ca-n Emmanuelle, scoțând norișori pe nara păsării. Nici vorbă de atâta distincție și sofisticare. Tot ce apuc să zăresc sunt fetițe cu fețele scufundate sub burți de bere în bătaia laserelor roșii. Afară, neepilate încă, elevele de clasa a V-a așteaptă clienți, arborând fețe triste, de școlărițe care au picat teza la mate.
Aici, în buricul viciului, e un non-stop în care găsesc țigarete de foi. Singurul loc din Bangkok unde am găsit, deși am întrebat în 6 zări. Chiar și pe cutia de Creme Cafe, autoritățile au lipit poza unor gingii vinete pe care crește o miriște de tumori negre. Guvernul încearcă să te ajute să te decizi să te lași de fumat.

Îhîm.

Acum înțeleg. D-aia au scos pe Cowboy Soi doar bebelușe, abia coborâte, pe bară, din scutece. Ce metodă mai bună să treci la onanie există, decât amenințarea subtilă a unor ani de pârnaie pentru sex ilegal cu o domnișorică de 13 ani?
Bravo guvernule, asta da lovitură tăiată, de nici campioana la ping pong cu vulva nu poate să o scoată. Ai șot dă șeeeeliiiffff…

Pe rândul din față, locul de la culoar stă un bărbat creț. Nu-i singur, e însoțit de nevastă și  copil. Nevasta nu o văd, doar o mâna, fără trup, care îl mângâie pe genunchi în timp ce bărbatul creț și-a dus palmele la urechi și pendulează, înainte, înapoi, cuprins de disperarea pe care o ai atunci când îți vezi tot neamul stins și întins pe un cearșaf, trimis engros în ceruri de un atac cu rachete israelian.
Decolăm.

Bărbatul creț trece printr-o criză de frică așa cum nu am văzut niciodată în viața mea.
Nici măcar la Cristina, care ia cu vodcă, ia cu vin, își așterne un covoraș de alcool în stomac și apoi adoarme ca un bețiv pe bordură, amorțită și cu bală.
Îmi este frică să zbor. Îmi tot repet mantra cu șansele care, nu-i așa, sunt atât de mici să pățesc ceva dar totuși, eu zbor destul de des, dacă provoc destinul?
Dacă am ghinionul să fiu în avionul unui pilot kamikazde care vrea să călărească furtuna și care, ca în accidentul lui Air Asia, urcă prea brusc și omoară motorul? Dacă mă prind rebelii peste Yemen, Siria, Ucraina, Afganistan, Pakistan, Stanca stă-n castan cu Stan și mănâncă un castan? Dacă prindem un gol de aer sau trecem printr-o furtună magnetică, dacă frontul atmosferic sau allienii sau președintele Poloniei sau…? Dacă?

Suntem de 10 minute în aer. Bărbatul creț e mai calm dar aruncă priviri hăituite peste umăr încercând să se asigure că avionul nu și-a agățat  coada în ceva și acum se deșiră și uite, mai sunt 5 rânduri și o să se deșire și locul lui și el o să cadă de la 12.000 de metri și jos o să-l prindă pământul dar nu o să-l arunce înapoi. Nu, o să-l înghită, praf de om cu părul creț. O să fie supt de un banan sau de un mango și o să mănânce din bărbatul cu păr creț doi copii thailandezi, de azi în 2-3 ani.
Se foiește pe scaun, tastează frenetic iphoneul care e setat pe plane mode, adică nu poți să suni pe cineva, să ții un speach ca la deturnarea avioanelor din 11 septembrie. Nu poți să o suni pe mama ta, cu părul creț și ea, să-i spui: mamă, mor de frică. Nici nu mai contează că nu se întâmplă nimic, eu mor tocmai pentru că nu se întâmplă nimic, mor de presimțirea lucrurilor care se pot întâmpla.

Mâna nevestei îl mângâie pe genunchi, genunchiul lui se zbate, ca o pisică otrăvită, are convulsii, dar mâna continuă să îl mângâie. Bărbatul oprește la fiecare 10 minute stewardul și-l chestionează: cât mai avem?
Cu 10 minute mai puțin.

Cu 10 minute și mai puțin.

Încă 10 minute au trecut.

Avionul se zguduie ușor, împiedicându-se de un nor. Mâinile se duc la urechi, capul se apleacă între genunchi, burta pe pulpe. Poziție de impact. Mâna soției îl mângâie pe spate. Trupul țâșnește, e drept ca Cidul, legat de cal. Strânge disperat și mai tare centura și rotește nebunește, ca o dansatoare balineză, ochii în cap.
Încă o zguduială, d-aia de bunic care te ține pe genunchi. De pe scaunul de la culoar vine un damf de frică puternic. Ca orice animal empatic, îmi surprind încordarea. Fără să mă gândesc, mâna mea a strâns și ea centura. Nu mai sunt relaxată. Nu sunt nici turbată. Dar tensiunea care vine de la bărbatușul creț a spulberat calmul restului călătorilor. E o foială ușor panicată, căprioare care au prins miros de lup.
Stewardul sesizează panica și aplică tehnica darurilor. Aduce și împrăștie în primele rânduri câteva kituri de călătorie ale companiei. Atenția e distrasă de la creț. Poporul probează șosetele, dopurile de urechi și păturicile negre, sobre, de călugări franciscani.
Avionul coboară și sub noi e golful Bangkokului, negru ca păturicile JetStar, presărat cu firmiturile luminoase ale felinarelor pescadoarelor.
Roțile izbesc pista și avionul  se mai ridică o dată, ca o piatră trimisă pe apă, să sară ca broasca. Frâneazăăă și bărbatul creț își culege ochii care au plecat să scarpine la ușa cabinei pilotului. În 3 secunde are activat telefonul, desfăcută centura și e gata de drum, deși avionul nici măcar nu a ieșit de pe pistă și are încă 70 de kilometri pe oră.
Nevasta și-a retras mâna, acum are grijă de fetiță. Cei trei părăsesc carlinga, el țanțoș, în față, ele urmându-l umile.