Archive

dutevino

M-am lăsat de fumat în 2001, noiembrie 2. Fumam din 1991. Prima țigară: Carpați căreia, abilă, Cristina Gheorghiță, colega mea de clasă, i-a pus un filtru de Kent. Ea ciordise un pachet de Kent de la maică-sa. Mergeam la TIB, excursia cea mai așteptată în tot liceul, te înghesuiai cu alți 17 imbecili în compartimentele slinoase ale CFR-ului și timp de 3 ore, aproape 3 ore, reușeai să aduni o sumă considerabilă de vicii care să te facă popular sau respectat. PR. 

M-am lăsat de fumat după ce mi-a fost rău vreo două zile: am topit 1 pachet de țigări într-o oră, la o bere. Mi-am zis apoi că, dacă pot să beau o bere și am tăria să nu întind mâna după țigări, mă las. Am avut. Nimic nu a funcționat mai bine decât strașnica dorință de a fi mai tare decât viciul. Tare ca piatra, iute ca săgeata. Și au trecut 13 ani.

Fotografiile de pe pachetele de țigări din Indonezia sunt sinistre. Nu degețele de picior de mort și trimiterea subtilă către morgă pe care o întâlnești în Europa. Nu fetuși afumați. Nu.

Indonezia e țara în care subtilitatea nu e apreciată. Tumori, excrescențe, răni, bube ciorchine, incizii, sânge, tot coșulețul cu orori răsturnat pe pachetul de țigări. Geaba. 80% dintre bărbați fumează. Doar 27% din femei. Nimic light. Țigări locale în ale căror reclame cu producție și post producție de sute de mii de para, cetățeni cascadori fac ski nautic trași de un avion care se ridică, ei continuă să skieze, de data asta printre vrăbii, la 2000 de metri altitudine. Libertate sau ceva de genul ăsta zice voice overul.

ricsari

În cursa Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar, în buzunarul scaunului din față din micuțul ATR e Color, revista pe luna august a companiei aeriene naționale indoneziene. La pagina 148 găsim titlul Invocation. În 2 limbi, bahasa și engleză, avem rugăciuni catolice, protestante, buddiste, hindu, khonghucu și, bineînțeles musulmane (asta e și în arabă), pe care pasagerii sunt îndemnați să le rostească la plecare și, de ce nu, la sosire.

Mă gândesc că micul Ponta nu este reprezentat și ce s-ar face el, ce ar alege dacă ar zbura cu Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar? Ar merge pe protestanți? Uite ce zice rugăciunea: Lord In Heaven (…) we believe You will guard and protect our plane from any disturbance and danger. For all the air crew we pray that You give them guidance so that they may perform their duties and enable us to arrive at our destination on time and safely.”

Sau poate preferă Coranul. ”We seek the help of Allah, the Most Gracious, the Most Gracious, the Most Merciful…Who has bestowed upon us the will and ability to use this aircraft and without Whom we are helpless”. 

Sau poate catolicii îi surâd mai tare cu: ”(…)Now we beg You: bless us with a safe trip, with good weather. Bless us with the guidance from Your angels, so that the crew of this aircraft lead us to our destination safely”

Buddistii nu zic nimic de călătorie. Însă la budă, înainte de zbor, în vizuina de tablă a aeroportului din Labuan Bajo, pe interiorul ușii e lipit un afiș. El arată așa.

buda

Da, știu, și eu am fost șocată. Dar scopul este nobil. Trebuie să înveți cumva cetățenii să nu se mai cațere pe toaletă. Trebuie să îi oprești să mai fumeze atât de mult, trebuie să îi ajuți să se relaxeze în avion, să delege responsabilitatea zborului unei entități superioare, deși neortodoxe, care va asigura echipaj civilizat și va schimba traiectoria rachetei BUK trimisă de rebelii pro-ruși. 

Obișnuiți cu ororile, cu hălcile de carne tăiată, cu tumorile de pe gât, arsurile și plăgile supurânde de pe ambalaje, indonezienii și-au pierdut abilitatea să se sperie. Petrică și lupul, de prea multe ori, le-a tocit sinapsele și i-a transformat în junkie, încântați să jongleze cu cancere, supurări, decese violente și amputări, atentate și accidente. La suprafață o țară de oi mânate de Allah, Buddha, Vishnu-Brahma-Shiva sau Cristos prin pășunile raiului, dedesubt un popor de psihopați.

 

Pe marginea drumului copii cu farfuriuțe din tablă strâng bani pentru Palestina. Save Gaza-scrie pe un banner și apoi niște vorbe în bahasa. E Ramadan și șoferii sunt nervoși că nu mănâncă toată ziua; de la 3 dimineața și până la 6-7 seara, stomacele înghit doar sudălmi și aer greu de praf și fum. Allah, din ceruri, vede lumea multicolor, reflectată în particulele de benzină scuipate de miile de scutere și motociclete.

În fiecare seară la 6, înainte de cina care nu mai vine, vine ploaia care nu mai pleacă. Zilnic la 6, cerul e negru ca sufletul lui Hrebenciuc și după un buchețel de fulgere aruncate din încheietură, ca de un bucătar care sărează o știucă, începe ploaia. Apa mă-mpinge în Istiklal Majid, moscheea gigant ridicată peste drum de biserica catolică.

Descălțarea, pantofii în mână, lipăitul pașilor pe marmura albă, sute de pași deciși, străbătând uriașele coridoare unde covoarele zac rulate, intestine de uriași strânse în ghemuri imense. Recitesc ce am scris: imens, gigantic, uriaș, enorm. Moscheea ar putea înghiți de 8 ori gara de Nord, e Kalarau, monstrul care a halit luna, lăsând cerul pustiu.

”Musulman sau non-musulman?”, ”Non-musulman” răspund ochilor întrebători ai unui ghid-bodyguard-dirijor de circulație care mă oprește când dau să intru în sala mare, deasupra căreia două tabele electronice, ca în aeroport sau la bursă, anunță cifrele credincioșilor sosiți la rugăciune. Sau zilele până la judecata de apoi. Au și ei judecata de apoi? Și apoi? Sau poate anunță câte victime sunt în Palestina. Cine poate știi?”Second floor”, degetul înțeapă aerul, indicând scările, în dreapta. Picioarele plescăie pe marmură până la balconul care se cască peste cele 8 gări prinse sub cupola lui Istiklal Majid. În dreapta intră bărbații, în stânga femeile. Agitație de gură de metrou la Unirii, la ora 5 după-masa, înainte cu 3 zile de Crăciun. Podeaua e acoperită cu un covor cu dungi de ghidare, fiecare credincios se așează cu vârful picioarelor la dungă, alinierea.

moschee JakartaCredincioșii se grăbesc ca întârziații la poarta fabricii. Nu se așează anapoda, ca în biserică, unul hăis, altul cea, pătrunjel aruncat în ciorbă. Nu. Aici se înșiră pe primul rând, apoi pe al doilea rând, apoi pe al treilea rând, mergeți în dreapta-comanda unul din ghizii-bodyguarzi care îi ajută să se orienteze în panica întârzierii. Sunt atrași de vocea imamului ca pilitura de fier trasă de un magnet. Hop, sunt în genunchi, cu fruntea pe linia mochetei, cu fundul ajungând fix până la linia din spate.

Peste gărduțul care desparte stadionul lui Allah în femei și bărbați, e microhaos. Căci femeile-spre deosebire de bărbați care nu au decât o ciupilică albă-trebuie să se costumeze de rugăciune. Intră pisoiași de mall, blugii țipă pe ele, paiete și pietricele și apoi scot din săculeț echipamentul credinciosului: covorașul, unele au chiar ceva care arată a Louis Vuitton iar fetițele au burcă și covoraș cu Hello Kitty. Peste pantalonii țipirig trag o fustă dintr-un atlas lucios, alb sau bej, pasteluri romantice. Fetițele clar sunt în roz, toate. După fustă, ne ocupăm de segmentul superior al trupului. Peste cap vine un soi de voal care coboară până la brâu și este țintuit de tâmple cu un elastic, ca un borcan de gogonele pus în septembrie. De sus, înveșmântate astfel, arată ca un câmp de popice care așteaptă să fie trântite la pământ de puterea credinței. Jap, toată lumea flexează genunchii și acum este cu fundul în sus, apoi iar în picioare, iar pe jos, singurul sport de performanță practicat asiduu în Jakarta.

sectorul femeiPoșetele domnițelor și sacii care au vărsat costumul de rugăciune, sunt grupate în grămezi la baza stâlpilor de metali care susțin moscheea. Pe stâlpi sunt prinse plasme. Cum nu se prinde Antena 3, sunt stinse. Negre. După rugăciune, femeile își strâng covorașele și rup formația. Cad pe mochetă, se lățesc pierzându-și marginile ca o pată de umezeală pe tavan, de la inundația vecinului; se lasă să scape din ele însele și își oferă momentul ăla al zilei când nu sunt nimic decât apă pe mochetă. Multe dintre ele adorm și nu clintesc când, printre bălțile umane, copiii aleargă scoși din minți.

Pe culoare, pe ciuci, bărbați și femei mănâncă puținul adus cu ei în pungi de plastic. Trei copii mă atacă: ișter, ișter. Asta aud eu dar ei de fapt zic ”mister, mister”. Mâini întinse mă urmăresc 10 metri, ca un călător a cărui geantă a fost prinsă de uși în troleibuz și acum fuge pe lângă mașină, captiv. O voce bubuie, copiii se întorc la bază. Dacă mister e mic la suflet și nu le-a dat nimic, ei știu că Allah e mare și-o să îi aștepte cu Hello Kitty și Haribo în rai.

PS. Ramadamul  s-a terminat pe 29. Am scris acest post în lumina bătăliilor religioase ale candidaților la preșidinție din România. Pericolul broboadei e după colț.

Scena I: Varanul aleargă strâmb prin păduricea uscată. Căprioarele tresar, codițele înțeapă aerul, alerte, mandibulele însă continuă să toace iarba la fel de uscată ca păduricea uscată prin care aleargă varanul care a prins mirosul unei femele de varan, aflată în rut. Nu este începutul unei povești cu Voiculescu. În iulie și august varanii din Komodo fac dragoste nebunește, dacă el reușește să o prindă pe ea, căci ea e mai agilă și el e un soi de cocalar cu burtă și picioare umflate, ca un bețiv cu gută. Turiștii se înghesuie lângă clădirea arsă a fostului..bar, hotel, birou al rangerilor. De acoperișul schițat din bârne arse, atârnă, și acum, dând cu tifla gravitației, un ventilator de metal și faianța continuă să alinieze băile al căror tavan a fost smuls, ca un capac de conservă, de o mână uriașă. La 6 metri de ruina arsă, muntele de gunoaie, sticle, conserve și pungi de plastic, pahare de plastic, șlapi de plastic, sticle de plastic, farfurii de plastic, cordeluțe de păr, o carte, arsă și ea, în spaniolă, muntele de gunoi, ziceam, este treierat cu buzele de un cârd de căprioare reciclatoare. Probabil mănâncă patru pahare de plastic și elimină o frumusețe de set de tacâmuri sau poate chiar un glob pământesc. Rangerii sunt agitați, fiecare e înarmat cu un băț de 2 metri care se termină într-o furcă. Dacă se apropie dragonul nervos, arunci bățul, el ți-l aduce, calin, înapoi. Pentru ce e furca? o să întrebați. Ei bine, ca să-l scarpini pe dragon între omoplați, căci acolo îl mănâncă rău pielea de la o eczemă pe care a căpătat-o în armată.

Dragonii stau întinși lângă clădirea fostului bar, hotel, birou al rangerilor. Un mascul, cu tălpica piciorului drept din spate sucită în sus și piciorul stâng din spate întors, ca într-o svastică, în cealaltă direcție. Clipește negru, nu are chef să alerge după femele. Dacă ar vrea una, ar trebui să meargă 2 metri mai în spate, unde este o doamnă tăvălită pe pietre. Rangerii agită bețele: nu vă apropiați la mai mult de 3 metri, urcați treptele dar nu stați pe margine pentru că dragonița sare. E dată dracului, vă trage de picioare și vă halește. Dragonița nu sare. E la fel de plictisită de flashurile și click-clickurile turiștilor, ca Ponta de Băsescu la discuția despre buget.

În spatele dragonului mascul aranjat în svastică, 2 indonezience cu baticele strânse pe cap și înfășurate în jurul gâtului, care le face să semene cu două dulii de becuri Phillips, își fac poze, cu degetele crăcănate în semnul victoriei. Sunt la mai puțin de 30 de centimetri de vârful cozii reptilei. Rangeru le face poza. Nu este îngrijorat. La alți 6 metri în spate, nemișcat, sub clădirea barului-hotelului-birou al rangerilor, un alt mascul face digestia. Nu îl văd, nici eu și nici alți 12 oameni nu-l vedem, deși e la 6 metri, cum ziceam, lung cât o zi de post, dar nu am cum să știu cât de lungă este o zi de post, lung cât o coadă la făină în 87 sau poate lung cât una la moaștele sfintei Paraschieva.

Ce vremuri trăim. Unii se înghesuie să vadă moaște ortodoxe, alții moaște  zoologice. Varanul e străvechi, uitat pe raftul evoluției ca o pungă de creveți vietnamezi. În afară de ochi, nimic nu mișcă. Pare că își ține respirația. Limba nu îi aleargă despicată peste buze, așa cum îi fuge varanului închis la Rahova.

Sunt 2842 de varani în insula Komodo. 4 zac în fața mea, 2 i-am văzut în scurta, prăfoasa și fructoasa plimbare de o oră prin parcul uscat, din ale cărui tufișuri rânjesc obraznice pungi de plastic, sticle de plastic, plastic în toate formele. Copiii vând mici statuete de dragoni. Nu sunt de plastic. Cum știu asta? Pentru că Martin, un olandez cu timpanul infectat și o plăcuță de titan în cap, le trece prin testul brichetei. ”They don`t burn, they fine.”

Scena 2: Varanul se foiește pe patul lui de pârnaie. Nu o să stea închis decât câțiva ani, puțin peste 3. Dacă nu va fi grațiat de viitorul președinte, pe motiv de boală. Sau, cine știe, va scrie mai multe cărți decât Adrian și va ieși din pușcărie în 3 luni, pentru că nu va mai avea loc de maculatură în celulă. Dar să ne bucurăm de prezent. Varanul este în pușcărie și cuibul lui otrăvit a fost confiscat. Poftiți la poze, dar nu mai aproape de 30 de centimetri de el. Chiar dacă pretinde că e anchilozat, mușcătura lui băloasă e la fel de toxică.

Scena 3: 3 ani și 462 de volume mai târziu, Voiculescu e eliberat. Realizăm cu toții, între timp, că am pus botul la mize mici. El, ca orice varan puturos căruia îi e lene să dea cu spatele 2 metri să prindă femela, ca orice varan leneș care așteaptă să fie hrănit de ranger cu pufuleți, agreând tacit să joace rolul de sperietoare, el deci, varanul-motanul e doar un pet, un animal de casă al tătăițului care ne-a ars la buci de 25 de ani. Ion Iliescu, acest Palpatine fără glugă dar cu doamna Nina pe post de paratrăznet. Jos Ion Iliescu.

Azi se împlinesc 69 de ani de când Little Boy a trimis câteva zeci de mii de oameni la doamne-doamne. Little Boy, Băiețelul, a sărit pe un capăt al trambulinei și, ca o trupă de circ bine antrenată, cei 60.000 de cetățeni ai Hiroshimei care stăteau la celălalt capăt, au executat o voltă în aer. Iuhuu, ușori, duși de vânt, praf și pulbere vânturată de tornada atomică.

Little Boy e bomba de 4400 de kilograme, 3 metri lungime și 71 de centimetri în diametru, care a explodat la ora 8.15, ora Japoniei, deasupra Hiroshimei. Ca să fim preciși, a explodat la 580 de metri deasupra Hiroshimei, după ce a căzut și a căzut și a tot căzut preț de 44.4 secunde din trapa deschisă în burta Boeingului Enola Gay. Pe o rază de 1,6 kilometri de epicentru, totul a fost strivit de unda de șoc, poc, așa cum strivești o muscă pe fereastră. 5 psi, atât a fost presiunea. Un om, un japonez sau o japoneză, nu știm sexul, vârsta, cariera, averea, un om deci, stând pe treptele unei clădiri aflate la 260 de metri de explozie, a absorbit ca un prosop aruncat în apă, suuuurrppp, ba nu, ca un fumător căruia i-a plâns toată noaptea buza după o țigară, dar era închis la chioșc, deci cum ziceam, omul din Hiroshima care stătea pe treptele de piatră ale clădirii vecine cu epicentrul exploziei, a înghițit, prin toți porii, căldura mingii de foc (atât de poetic numele științific). Și ce se întâmplă când 70% apă se întâlnește cu o căldură de peste 6000 de grade? Omul s-a evaporat, el, cu tot cu sexul, averea, experiențele lui, dar nu a dispărut de tot. Pentru că trupul lui, sprijinit de piatra treptelor, a fost un scut care a lăsat pe roca albă umbra, în negativ, a celui dispărut. Nu am făcut degeaba umbră pământului-și-a zis vaporul de materie cenușie numărul 1 când s-a întâlnit cu vaporul de materie cenușie numărul 11876, jucând amândoi, ei și cu alți vapori ai lui Mitzuko și Sony și Ikike, în curenții produși de furtuna de foc apărută în program după ciuperca de abur.

6 august 2014. Pârâiașe de transpirație mi se grăbesc pe burtă. Beau bere Bintang-stea în indoneziană-pe terasă la Dolce Vita, numărul 1 pe Tripadvisor între restaurantele din Gili Trawangan. Pe ulița din fața mea se îngrămădesc gunoaie. Pe ulița din fața mea se grăbesc picioare arse, rozul bolnăvicios al rănii căreia îi tot rupi coaja și nu o lași să se vindece, curios, poate că dacă acum îi rup coaja o să găsesc dedesubt scris: felicitări, ați câștigat o Dacia Duster.

Insula e turtită sub ciocanul unui Thor mânios, același 5 psi, exact ca-n Hiroshima. Nimic nu încearcă să contrazică gravitația: pisicile zac aplatizate pe marginea drumului și pe scaune sau mese, turiștii zac aplatizați pe plajă, casele nu reușesc să se ridice în genunchi, sunt niște coșmelii în care trebuie să intri târându-te gulliverian, pe coate. Little Boy pare să fi trecut pe aici, nu ieri, alaltăieri. De data asta, a explodat la 800 de metri și a lăsat mai mulți supraviețuitori.

Arși, confuzi, în ce an suntem?, se bulucesc estival pe poteca care dă târcoale insulei. Manhattan Project.

Pe peretele negru de jeg de la Dolce Vita e o urmă albă. O umbră a celui evaporat dintre noi. Fie-i condensul ușor. Amin.

 

Recepționerul încearcă să mimeze regretul, cuvântul acela care începe cu ”r” și continuă cu ”egretul”, soțul egretei, pasăre albă care rămâne paradoxal curată deși trăiește în smârcuri. Recepționerul din poveste e un soi de egret. Deși a făcut un caca mare și s-a tăvălit în el, pozează în inocent: ”Am uitat să vă trezesc să prindeți avionul. Da, e notat aici dar am uitat. Sori”

Noroc cu buna și bătrâna paranoie, udată și crescută în comunism. Ea mi-a mânat degețelele, le-a condus pe tastele telefonului și a activat alarma. Ptiii-Ptiiii-Ptiiii, a făcut telefonul dimineață la 5.45. ”Să vezi că imbecilii ăștia de la recepție nu o să ne dea wake-up call-ul” îi zic lui Iulian. N-are cum-se opune el. El nu are o bună și bătrână paranoie altoită pe creierul reptilian, el nu a trăit atât de mult cât am trăit eu în comunism.

Taximetristul e bătrân și plin de întrebări încuietoare: să pornesc aparatul? Tu ce zici maestre? Să-l pornești sau să mă lași pe mine să-ți dau cât vreau. Sunt țâfnoasă, m-am trezit cu fundul în sus, de la Ptiii-Ptiiii. Aeroportul arată ca autogara din Alexandria, aia de Teleorman, nu aia din Egipt. E la o zvârlitură de băț de mașina noastră care se pregătește să…când, abrupt, ca o palmă lipită de catedră, bariera se lasă pentru că trenul vine fuga-fuga și..bariera se smucește în sus, ca o sprânceană de secretară deranjată de la manichiură, pentru că trenul care venea fuga, se oprește la fel de grăbit, cu scârț, la 4 metri de trecerea peste linie ferată. E stație? Nu? A uitat mecanicu cheile în ușă? Nu știm.

Toate tejghelele de la checkin sunt dispuse într-un pătrat, funcționarii stau unul cu spatele la altul, 6 minute, ciac-pac, dă biletul, dă bagajul, ia biletul ștampilat și ai trecut. Țțțțț, nu. N-ai trecut, pentru că nu ai plătit taxa de aeroport, 35.000 de rupee, 3 parai. Gata. Intri în unicul aeroport din lume unde avem librărie mare, grasă, luminoasă, limba engleză bine reprezentată, reviste, Time-ul și Economist și nu doar 3 exemplare ca pe Otopeni. Și niciun bar. Băi, ăștia-s ori mai cititori ori le place să cumpere cărți și să-și înșurubeze cornete.

Ce vorbești Franz, uite barul, ascuns între magazine care vând bijuterii. Înăuntru, un pește mustăcios înoată în pâcla celor 56 de țigări aprinse deodată. Mă uit în acvariul unde homari abătuți fumează cu 8 mâini și 11 plămâni. Se trage vânjos din țigară, se scrumează pe tabureți. Intru.

”Can I join you?” Un melc cu accent franțuzesc, pe la 50 de ani, poate 55, dar nu se vede de fum, se așează vis a vis. La televizorul de deasupra noastră vorbește Mishka, ursulețul sovietic. Melcul soarbe din nesul cu lapte, mai artificial decât buzele Biancăi Drăgușanu. Nu mai poate și dă cărțile pe față: este belgian, trei copii, divorțat de mama pușlamalelor, are iubită din Cambogia, cam de vârsta odraslelor. Achiziționată în Phnom Penh, unde stă de 3 ani căci se ocupă de negoțul cu orez. E scumpă Cambogia, mai scumpă decât Indonezia, mâncarea și transportul te rup la buzunar și d-aia s-ar muta aici unde se fac și bani mai buni, nu ca în Phnom Penh unde 700 de dolari câștigă doar zeii. ”România, am fost în România fix în decembrie 89, făceam comerț cu orez și atunci. Stăteam la Intercontinental. Nu am știut cum să fug mai repede.”

Își aprinde a treia țigară în 73 de secunde, trage adânc, ultima respirație înainte de plonjonul în discuția despre Occident și iminentul său faliment: ”Europenii se plâng că nu primesc al 13 lea și al 14 lea salariu, că nu sunt asigurați și para asigurați, că transportu e scump. Se pierd în detalii și uită să trăiască. Iar UE, vai-vai. Am fost în Yemen, țară extremistă musulmană unde nu găsești, în toată țara, o picătură de bere. Știi ce au zis? Voi europenii sunteți proști, le dați magrebienilor prea multe drepturi, e ca și cum hrăniți cancerul care o să vă omoare. Așa au zis și au dreptate. Știai că în Belgia sunt plătite alocații pentru copii care nici măcar nu stau în Belgia? Da, da, sunt în Maroc sau Algeria și nimeni nu verifică. Arabul vine și spune că are 6 copii, nimeni nu se duce să îi numere, omul ia 3600 de euro pe lună. Trăiește din alocații plătite din taxele mele. Cum să funcționeze EU? Când un document trebuie tradus în 23 de limbi? Îl dai neamțului, îl traduce instant. Îl dai spaniolului, îl traduce peste 1 săptămână, iar grecii angajează pe cineva să îl traducă în locul lor. Și îl plătesc la negru. Am un prieten care ia ajutor de șomaj 1000 de euro și mai ia 6000 de euro muncind la negru.”

Aproape a ras juma de pachet. Ceața ne aduce împreună, ne strânge peste masă, complici, discutând din ce în ce mai șoptit, să n-audă cine nu trebuie, dușmanul ascuns într-un fald de fum. Mishka, ursulețul sovietic, sporovăiește rusește într-un cumulonimbus de tutun prost. ”Și ce, chestia asta cu avionul Malaysian Airlines nu e clară? Mâna rușilor. Am un prieten care mi-a spus și că 11 septembrie e dubios rău pentru că nu poți să pilotezi avionul într-o clădire, la liber, nu fără super calcule telemetrice.”

Buna și bătrâna paranoia. Merge perfect cu nesul optzecist și țigara puturoasă, din tutun nevolnic, de Asia. Ar merge și-o Rapsodia Română, taaaa-nanana-nananaaaa-actualitatea românească. Afară e fierbinte dar suntem în plin război rece. Noroc cu bundița mea de paranoia, care îmi ține de cald.

Coada la viza de intrare în Indonezia  sunt de fapt 349 de cozi de pisici nervoase că nu au fost scărpinate între urechi. Nu știi unde să te așezi. O mare de lume se bulucește, într-o supă cu găluște australiene în pantaloni scurți și perișoare franțuzești cu păr pe picioare, în fața gheretelor poliției de frontieră. ”Nu-i bine, nu, nu!!! Treceți mai întâi la ghișeul de plătit viza!” Niște pitici cu pantofi cu vârful întors, 6 numere mai mari, cu chipiul răsturnat pe spate, două telefoane, stație, fluiere și bastoane, încearcă să mâne mulțimea pe culoarele imaginare către ghișeele în spatele cărora, înfofolite în batice, așteaptă domnițele de la taxa pentru visa on arrival. Tocmai s-a mărit taxa cu 10 dolari. Poporul oftează, plătește și oftează, apoi cu timbrul care atestă plata însoțită de oftat, se așează la coada de la poliția de frontieră, aia de la care a fost smuls de hobbiții cu ghetuțe mărimea 57.  Ca să-ți lipească viza în pașaport durează 4-5 minute, 4-5 minute ori 500 de cetățeni, împărțit la 3 ofițeri, la care se adună scobitul în nas după ideea aia pe care ai pierdut-o alatăieri și știai că ai pus-o bine, probabil în nas, unde îți ții ideile de obicei, cât face? Zboară ora din no men`s land, zboară și nimeni nu ți-o mai dă înapoi. De fapt ce nevoie aveai de ea?

Trec de pașapoarte, de prima scanare de bagaje și de a doua. Sar într-un picior, răspund la o ghicitoare dar nu sunt pregătită pentru înfruntarea cu hiperbola indoneziană. ”Uer gooouu?” Centaurii feminini, jumătate dispecere de taxi-jumătate birou de oțel laminat urlă, îndoite peste tăblii. Ori nu au picioare, ori sunt lipite de sol cu superglu. Flutură, scutură mâinile, cârâie, miaună, ”tacsiiiii, uereee gooouu, vellllii ciiiiip”. Nu sunt convinsă de adevărul sirenelor de la taxi, mă leg ca Ulise de catarg dar sforicica mea e putredă, se rupe atunci când aud susurul asigurator al vocii unui om de afaceri în cămașa Polo cu gulerul ridicat: here is best, outside problem.

Bine, 23 de para aleargă către sirene care mă asigură că, până unde mergem noi este o oră, dar ce spun eu, sunt două ore pe traficul ăsta și nu mai puțin de 37 de kilometri. Simt țeapa cum rupe carnea dar nu am ce face. Un moș merge cu noi până la atm, ne așteaptă, vigilent, gata să pareze cu latul orice răzgândeală. Și gata, suntem în taxiul-van, alergând pe autostrăzile cu 5-6 benzi pe sens în timp ce Antonia noastră îi zice cu Morena-Morena de pe ecranul televizorului din mașină. ”România” zic și arăt artista. ”Oooo, faimos, faimos.” confirmă șoferul.

Mașinile alunecă în trafic ca agocalminul pe gâtlej, și mai ia și o aspirină și un triferment. Hap, se-nșiră în șuvoi, fără claxoane, fără faruri, calm, e loc pentru toată lumea. Alergăm printre peluze gâdilate, aranjate, prespălate și apoi intrăm triumfal într-o mahala care e doar săracă, nu murdară. Nu știu de ce, mă tot gândesc la India. India e pe locul 2 în lume ca populație, Indonezia e pe patru, nici ăștia nu sunt prea puțini. Numai în Jakarta prinzi un banc de 25 de milioane de cetățeni dacă te apuci să pescuiești cu dinamită. Dar altfel nu are nicio treabă cu India. Nu sunt tuktukuri, nu pe autostradă, nu sunt elefanți pe stradă, nici vaci, câini, pisici, capre sau cămile. Sunt multe vanuri Toyota și Suzuki iar camioanele se târăsc, agale, pe intestinul lor, despărțite printr-un parapet de autostrada care merge în oraș. Pe ecranul televizorului este acum Shakira, aerul condiționat mi-a dat o pareză pe stânga și, clănțănind încerc să fac conversație cu șoferu care mestecă și scuipă niște engleză, cât să pricep că: uite orașul colonial, ăla făcut de olandezi și că nici vorbă să țină la mondial cu Olanda. ”Messi, Algentina.”

La semafor se vând ziare și măști de maimuțe albe iar motocicletele și scuterele curg-curg, necontenit, ca minciunile din gura lui Ponta,șterg razant mașina apoi se proptesc în trecerea de pietoni, cum se strânge apa într-o cabină de duș înfundată. Se face o băltoacă de motocicliști și scuteriști care picură pe lângă semafor, pic, pic, pic, se transformă în șuvoi și la verde ambalează ca un colosal roi de viespi. Frenezie.

Hotelul apare după o oră și, zic eu, maxim 20 de kilometri. Dar cine sunt eu să spun câți metri are un kilometru în Indonezia? Aerul condiționat te suflă de pe picioare. Și dacă nu o face el, sigur te dă pe spate politețea cu care mâinile recepționerei aleargă în împreunare, în dreptul pieptului apoi stânga se gudură între sâni, în salutul de bun venit. Televizorul cântă și mă anunță că Indonezia are președinte nou, seamănă cu Obama, îl cheamă Jokowi și e fiu de tâmplar. Sper să nu-l fi chemat pe tac`su Gepetto și ăsta micu să nu se întâlnească pe drum cu Vulpea și Motanul.

PS. Zice wiki că domnu Joko, președintele Indoneziei, fost primar al Jakartei, a luat locul 3 în topul mondial al primarilor din februarie 2013. Pe 1 sunt sigură că era Mazăre. Ce președinte superb ar fi. Mazăre. Nu-i așa?

Olăroiu, da, da, ăla care a fost antrenor la Steaua și se zvonea că o să facă pârnaie sau poate chiar a și făcut, cine mai știe, Olăroiu deci, acel Olăroiu arată fix ca numele lui: un cazan de popotă cu ciorbă de potroace cățărat pe două picioruțe subțiri. Olăroiu e însoțit de câțiva crăticiori-ulceluți-sufertași, cocalari subțirei și umili, o curte de cocalari subțirei și umili care râd la comandă, aprobă, fluieră și stau la rând să gândească după marele Olăroiu. Că dacă era mic l-ar fi chemat Olăruț. Pe lângă masa lor de la barul de lângă poarta de îmbarcare, trec niște nimfe în streci. Olăroiu zice ceva, fetele nechează, ulceluțele rânjesc, veselie. Fly Dubai întârzie. Olăroiu zboară cu Fly Dubai, asta da prăbușire de pe Olimpul fotbalistic. Ai văzut tu Hagi, Mitică, Mirciulică Sandu, poate chiar și nea Ienei să bage cu low cost? Și chiar așa, low cost spre Dubai? Zic că avem de-a face cu oximoronul aeronautic. ”Cu ce?”-ar putea să mă întrebe Olăroiu. Cu un oximoron, o boală a limbii care se manifestă prin crearea de incongruențe logice: Olăroiu-candoare, Olăroiu-sensibilitate, Dubai-backpackeri.

Zburăm 4 ore jumate cu oximoronu până la Dubai. Zburăm în urletele continue ale unui copil pur sânge arăbesc căruia nu îi plac stelele, aerul condiționat, părinții, stewardesele, anul 2014. Îi pute și viața care, contrar versurilor trupei HI-Q, nu i se pare că merită trăită.

De pe scaunul din față îmi cade-pârguit-pe genunchi, un rus. Un rus cu chică. Nu e vina lui că vine pe spate mereu. E vina scaunului. Pentru chică totuși mă gândesc că este vina lui.

4 ore jumate și aterizăm în noaptea arabă. Sunt plus 37 de grade la 700 de metri de sol, zice computerul. La 200 sunt 39. E ora 22 si sunt 39 de grade în Dubai. Fierbe peninsula, zic să ne răcorim cu niscaiva shopping.

De la aeroportu oximoronului, ăla unde vin săracii care zboară cu Fly Dubai, ne iau arabii cu dubița și ne mută în aeroportul baștanilor, de unde zboară Emirates. În dubiță, în fața mea se suie o româncă și o indiancă. Pe drum aflăm trista poveste a româncei care s-a măritat cu un indian, subcontinental, de Bangalore, căruia i-a sacrificat viața și i-a oferit doi copii. El însă, un nenorocit, s-a încurcat și, mai mult, a făcut chiar și un copil, cu o putoare cehoaică. Românca e nemângâiată și spune într-o engleză cu accent de curry: ”my life is such a waste of time”.

Microbuzu mai are de mers și românca mai are de croșetat la plovărașul existenței ei triste: bărbatul indian e bogat, dar nu i-a oferit nimic, a tratat-o ca pe-o servitoare, ea s-a sacrificat, fostu soț vine cu cehoaica și se pupă lângă fata ei, care îi vede. Ce-i de făcut, că e profesoară și în România e plătită cu 200 de euro, nu poate trăi din banii ăștia. Am ajuns la Terminalul 3 și n-avem nicio soluție la plasa Billa de probleme ale bietei profesoare înșelate.

În afara ușilor electrice sunt 39 de grade. După ușile electrice sunt 13. Curat Islanda. Oameni în geci, șosete, șaluri.

Zac pe culoare, pe mochetuțe, printre palmieri falși, între McLarenurile scoase la promoție dacă-ți cumperi o acadea sau un pachet de curmale. E de toate pe aeroportul din Dubai. Dăcât priză nu este. Umblu turbată după una, kilometri de culoare printre magazine cu eșarfe de 400 de euro și pantofi de 800. La stâlpul cu trei prize, singurul pe 20 de kilometri de pistă de shopping, leg prietenii cu un student la medicină pakistanez. De fapt născut în State, dar care face medicina în Pakistan pentru că la Karachi stai în facultate 5 ani iar în USA, fără rezidențiat, faci 8 ani de școală. Medicina e un subiect neinteresant. Fotbalul e mai cu vino-ncoa.

”România a avut echipă la mondiale?” Nu, ”Nici Pakistan. Știai că de ani de zile Pakistan e furnizorul oficial al mingilor de fotbal folosite peste tot în lume, chiar și la mondiale?” Nu, ”Am ținut cu Argentina. Nu pot să țin cu Germania.” Nici eu. Deci ești cetățean american? ”Da”, Și nu ți-o trag pakistanezii?, ”Ba da. Zic că sunt american. Dar și americanii mi-o trag, că zic că sunt pakistanez. Dar m-am obișnuit.”

Viitorul medic zâmbește, își ia mobilul de la încărcat și pleacă spre poartă.  Lângă mine, întins elegant pe mochetuță, un conte de Birmingham visează noua colecție Burberry. Are cravata, sacou, șosete roșii și batistă roșie cu buline albe, prinsă în buzunarul hainei. Doarme întins pe spate, sobru, respirând egal, cu geanta fină pusă sub cap.

Mă gândesc că dacă mă întreabă mama cum e în Dubai o să spun că e frig și nu sunt prize. Dar lumea doarme în pijamale de designer, mă rog, e o exagerare. Sper să o să înțeleagă. Plec, că fac ăștia îmbarcarea spre Jakarta.

Ceva mă face să deschid laptopul la ora, cât să fie? 1.32 dimineața. Caut informații despre visa on arrival în Indonezia. Azi am avion la ora 15.50. De pe ecran, pixelii prinși în horă îmi spun să mă duc liniștită la culcare, viza o iau când ajung pe aeroport, costă 25 de dolari doar dacă..ce zice, ce zice? Creierul intră în panică, își frânge mânuțele lui de creier mic, suflă peste degețelele arse cu care a prins informația asta încinsă, ca un ceainic luat de pe foc. ”Visa on arrival nu se aplică pentru pașapoartele temporare.” Hop și iarăși hop și iarăși hop și acuma stop-cum zice Gică Petrescu, ghiduș, în ceruri. Sunt proaspăta deținătoare a unui pașaport temporar pe care am plătit o cârcă de bani, care are valabilitate de numai 1 an și care, îmi spune internetu la ora 1.37 dimineața, folosește fix la ras, cu pagina plastifiată, rahatul de la cur atunci când ajungi pe aeroportul internațional Henri Coandă și ți se refuză îmbarcarea.

Stați așa, să clarificăm situațiunea: avem statul român care emite documente oficiale de călătorie care nu pot fi utilizate la călătorie? Da. Asta avem. Nicăieri, absolut nicăieri nu scria măcar o atenționare amărâtă: aveți grijă, există state pe lumea asta unde ați vrea să călătoriți cu această hârtie pe care noi vă luăm aproape 300 de lei, care nu recunosc acest document oficial al statului român. Intrați pe net aici și vedeți lista de țări unde ați putea întâmpina probleme.

Nu, nicăieri, nimeni nu suflă o vorbuliță despre Mexic care, iaca, nu recunoaște defel această hârtie, nici despre Indonezia care te primește cu pașaport temporar doar dacă ți-ai luat deja viză de la matale din țară. Lista de state care nu dau doi bani pe temporare, puse cap la cap, fac cât o coroniță de premiant pe căpșorul sec al lui Corlățeanu. Sau nu al lui ci al lui Gabriel Oprea. Care din ei se ocupă de pașapoarte?

Trăiască deci guvernul Ponta.

E 2 juma dimineața și eu tot scobesc internetul, căutând vreo portiță în sistem, o găurică tăiată cu unghiera în protecția indoneziană care să mă lase să mă strecor. Dar până acolo trebuie să rezolv cu Emirates și Fly Dubai care știu drillul și nu te lasă cu temporaru să te apropi de avion. Scrie pe pagina lui Emirates, mare și clar. Mult mai mare și mai clar decât pe pagina ambasadei Indoneziei unde nu suflă nimenea vreo vorbă despre pașapoartele temporare.

Pe net dau peste pagini scanate cândva prin 1956, cu date despre statele care nu recunosc pasapoartele temporare. Niște pagini boțite, întinse de o mână de bounty hunter, așa arată, ca și cum cineva le-a smuls de pe perete, le-a masat cu dosul palmei și apoi le-a tras o poză și le-a pus pe net. N-am scăpare. Mă gândesc să-mi anulez biletul de avion, ce dracu să fac?Sau să-l mut? Dacă vreau să-l mut-zice agentul indian, după accent, (nu Cherokeee, că nu face auuauauaauuauuauuuauauaua, asta fac eu, de oroare, atunci când aud că mă costă 500 de euro să-mi amân plecarea) mă rupe la bani. Poate e mai bine să-l anulez. ”Dar nu știați că nu aveți voie cu pașaport temporar?” De unde să știu flăcăule? Că ministerele în România știu că cetățeanu pleacă vara în Grecia, cine dreacu te pune să mergi în Indonezia? Marș la țațichi și scapi de probleme.

Dimineață la 9 sun la ambasada Indoneziei. ”Buba”-spun. O voce calmă întreabă: la ce oră aveți avion? ”La 15”. Veniți încoace că o rezolvăm. Pe internet zice că trebuie să merg pe strada Gina Patrichi. Google map îmi arată Pipera. Ajung în Pipera, după poliție, pe sub pod, pe niște ulițe care ar face Bragadiru de Teleorman să pară Singapore. Șleauri, micul Polo se zguduie, de parcă ar fi băgat într-o mașină de spălat enormă, pusă pe programul de centrifugare. Sun: ”Sunt în Pipera, între niște vile care cresc ca brusturii, în bălării. Nu mai există drum, doar niște mlaștini enorme, ca-n pădurea fraților Strugatski.”

Aaaaaaa, strada Gina Patrichi nu-i acolo ci în centru, din Ana Ipătescu, nu știu de ce arată acolo gps-ul. E aiurea.

Alte 20 de minute de trafic. Apoi o uniformă îmbrăcând un știrb cu pulan, care e gardian și care nu mă lasă să parchez pe Gina Patrichi, că iau locul instituțiilor și costumelor care ar putea să apară și nu o să …. Harap Alb curat, cu Spânul și ursul și Împăratul Roșu ițindu-se la fiecare colț.

Îmi deschide Supri de la consulat. Într-o oră și 25 de minute îmi dă viza. E zâmbitor, vorbește românește perfect, tata indonezian, mama româncă. După 13 ore de bătut nebunește, poc-poc-poc-poc, mai ceva ca o echipă de muncitori români care dărâmă un perete în apartamentul de sus, inima începe să se liniștească. Caaaalm, caaaalm, calm. Uite că se poate. Supri, trăi-ți-ar mămițica ta și tăticuțu tău, o să aprind o lumânare pentru tine. Zice mulțumesc și zâmbetul se despică alb pe fața măslinie. E Ramadan, dar o lumânare ajută mereu.

298 e mai mare decât 5000 care e mai mare decât 100.000 care bate 1 milion. Aritmetica conflictelor e anapoda. 300 de cetățeni-complet nevinovați, unii din ei în drum spre Bali, copii, vise, dorințe, medici și cercetători care ar fi putut să dea în cap HIV-ului, sirop, șefi de stat cu ochi plecați și pumnu ridicat, Obama în lacrimi-televizoarele nu mai prididesc să transmită durere pixelată, în rogvaiv. S-a terminat sezonul lui Game of Thrones și până o să depună Hollywoodul în cuibar următorul ou, avem parte de Lanisterii estului dând de pământ cu Stark și Tully și cine-o mai fi. Și ni se rupe grozav de amărăștenii de sirieni, care crapă pe capete de niște ani buni. Las că știm noi că ăștia fac câte 8-9 copii, pun repede la loc, acoperă pierderile, dar bieții olandezi, sunt pe minus cu natalitatea, le îmbătrânește populația. Nu mai apucă să le îmbătrânească, vezi bine că olandezu zburător e acum olandezu căzător.

Dar ce spuneți de tragedia din Palestina? Mii de oameni fărâmițați, trimiși la Allah, sub privirile cetățenilor israelieni, care își trag pe delușor canapeaua și își aduc berica și semințele, ”iuhuuuuuuuu” strigă atunci când rachetele armatei israeliene mai pulverizează câteva familii, copii, vise, dorințe. Desigur acolo nu e nimeni în drum spre Bali și nimeni nu a apucat să studieze HIV-ul, gândindu-se cum să nimicească virusul. Nu prea ai timp în Gaza să studiezi, trebuie să supraviețuiești. Bomba, sniperul care îți ia în vizor ceafa, evreii sunt hotărâți să execute orice puști cu praștia care ar putea să le amenințe securitatea națională. Doar ei l-au dat pe David, ei știu că o praștie bate oricând racheta lui Goliat.

Obama nu plânge, Băsescu nu amenință, nimeni nu se dă cu curu de pământ că mor copii, că un stat, un întreg aparat de stat, ucide civili în numele a ce? În numele protejării celor care stau pe canapele și beau bere și se uită cum aleargă dușmanul, într-o pulbere de praf, la picioarele lui doamne-doamne. ”Iuhuuuuuuu!” strigă evreii de pe canapelele de pe dealuri, privind Gaza făcând poc și trosc și bum.

Ce căcăt de lume au construit?

298 e mai mare decât 5000 și 5000 e mai mare decât 100.000. Morții din Gaza nu au fețe. Nu ne gândim la ei, pentru că niciodată nu o să ajungem în Palestina. Dar într-un avion ajungem. Unii dintre noi chiar des. Și dacă trimite Putin o rachetuță peste noi? E? ia gândește-te? Dacă taman eu am ghinionul să zbor peste o zi proastă de-a lui Putin și..

Morții din Siria și Palestina, uigurii din China, ce ne pasă nouă de toți sălbaticii ăștia? Dacă ar vrea să ne pese de ei, să trimită și ei un sol-air către un avion de linie care bagă la 10.000 de metri pe deasupra. Ceva cu englezi, nemți și francezi. Atunci poate o să ne pese și ei.

PS. Specific unei astfel de teme, pe blogul meu au apărut postacii. Sunt cei care jignesc, care sunt jigniți, care dau sfaturi, care bat obrazu. Lor le dedic materialul de mai jos. Căci da, oricând spui ”we need to talk about Israel”, te trezești cu flegme în ureche.

http://thedailyshow.cc.com/videos/7wnfel/we-need-to-talk-about-israel

București-Cluj, CFR, 2014. timpul călătoriei=11 ore și 30 de minute. Număr de kilometri parcurși= 448. Viteză=40 kilometri pe oră. Te sui în tren fată tânără, cu viitorul în față și cobori cu 3 copii și un bărbat bețiv și șomer. Nici o șansă să pierzi trenul vieții în România. Sau, dacă totuși se întâmplă, îl prinzi la Buftea, unde se oprește în câmp și stăăăăăă, 40 de minute, ca un moș sclerozat care a fugit de acasă și s-a trezit în mijlocul străzii că nu știe încotro și pe ce lume trăiește. Frânăăă, cu oftat de portar anchilozat, trenul se pune pe călcâie, se uită în jur: unde dracu sunt și unde mă duc? Întrebări existențiale la care nimeni nu știe să îi răspundă.

La casa de bilete, casierița Ana e zidită după grilaj de către un Manole feroviar. E de treabă Ana dar, cu tot muntele de bunăvoință, nu poate să mă ajute: ”înainte cu o oră de sosirea trenului în gară se închide vânzarea biletelor la cușete și vagoane de dormit.” Cum adică? ”Așa e regula, nu mai avem voie să vindem”. De ce? Umerii urcă la urechi. ”Dar să știți că era plin oricum, că ăsta e tren care vine din Mangalia. Însă s-ar putea să suplimenteze și să mai găsiți locuri.” Unde suplimentează? La Fetești vine un domn cu un vagon în lesă și întreabă mecanicul dacă nu-l ia și pe el până la București? Cine decide această suplimentare și de ce tu, casieriță, Sfântul Petru oficial al CFR-ului, ființa care ar trebui să știe cine și când a urcat în tren, ești oprită cu 1 oră înainte de sosirea trenului să știi această informație? Îmi cumpăr bilet la clasa I. Dacă tot e atât de plin, măcar să fiu sigură că nu mă înghesui 11 ore cu alți 6 cetățeni, în penetrant miros de picioare. 11 ore în miros de picioare pot să-ți distrugă moralul. 152 de lei costă un bilet la clasa I. Îl iau și plec să vânez unicornul. Miticul vagon suplimentar.

Trenul e tras la peron. Burțile însoțitorilor de vagon plesnesc sub cămășile bleu. Aici sunt banii dumneavoastră. Primul vagon cușetă: aveți locuri? Ochii lucesc, buzele sunt umezite repede, se vorbește în șoaptă: ”până unde?” Până la Cluj. ”Am, urcați.”

Victoria e prea simplă. Refuz oferta și țintesc mai sus, un vagon de dormit. Uite un snop de cămășuțe albăstrele, ”aveți locuri?”, la cușetă sau vagon de dormit? ”vagon de dormit”. Se uită unii la alții, ăl mai gras încuvințează. Bărbia se lasă milimetric mai jos, nu are unde, că se oprește în două ture de gușă. Locul 31 zice și apoi se întoarce către ceilalți doi, mai nenorociți, cărora nu le-a plăcut școala și uite, acum sunt însoțitori la cușetă.

Sunt locuri de doarme câini pe ele. E plin de locuri libere trenul cel plin, la care casierița nu putea să îmi vândă bilet. Regula asta îngrașă pe cine? Regula asta e făcută pentru speculă, nu?

Pelicanul cu bărbie triplă e în ușă. Vorbește repede, mă tutuiește. O fi de la freza asta nouă, care mă întinerește. Sunt sigură că suntem de aceeași vârsta și, deși insist să mă adresez cu dumneavoastră, nu pricepe invitația la politețe. ”Deci ai nevoie de chitanță?” Da, am. ”Nu mai bine îți iau eu biletul ăsta de clasa I, mai îmi dai diferența de 80 de lei și dimineață îți dau un bilet întreg și niște bani, să ai de o șaorma sau pizza?” Nu înțeleg. Omul se lansează într-o explicație savantă, un alba-neagra din care știu că o să ies ciupită dar gușatul insistă și zâmbește știrb, stă deja de 3 minute în ușă și începe să se enerveze de prostia mea. Ce dracu, a treia oară îmi zice că îmi iese de o pizza sau șaorma dacă fac ce vrea el să fac. Și atunci îi zic bine.

București-Cluj, bilet 152 de lei (clasa I)+80 de lei diferență pentru vagon de dormit. 232 de lei, 11 ore jumate, 448 de kilometri, nu tu apă minerală, vagonul restaurant închis la 10 seara și miros pregnant de șine încinse peste care a fost turnată urina călătorului deshidratat. Singura speranță e să-mi iasă dimineața o șaorma. Cu de toate, desigur, cu de toate.

Design a site like this with WordPress.com
Get started